aici - Revista Vatra

tolle lege
Dan COMAN
salonul nouă, lăuze
intru în salonul nouă cu o oaie atîrnată de gît.
înaintez greu, oamenii de pază
m-au luat drept preot şi se ţin întruna după mine
şi ca pe o cruce îmi tot ridică oaia
şi-o sărută pe bot
şi oaia asta speriată ascunzîndu-se în hainele mele ca-n iarbă
o face pe tlinda să rîdă în hohote.
înainte să se ridice din pat
am văzut cum şi-a aranjat puţin bătăile inimii de parcă
şi-ar fi aranjat pe sub masă o fustă de moroşancă.
lăuze-lăuze, deasupra chiuvetei o bucată de aer stătut
pe care asistenta o tot împunge cu acul. şşşşt,
oaia de la gît a adormit, ca nişte lilieci
celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos,
să nu se tulbure laptele.
lăuze-lăuze, din bucata aceea de aer nu iese nimic.
mă aşez pe marginea patului şi din compotul pe care-l deschid
se prelinge mai întîi cafeaua.
ca un mic lan de buruieni
laptele praf a năpădit etajera şi ţine umbră în salon şi-n umbra aceasta
tlinda ademenind cu masaje celălalt lapte.
văd bine: e tristă şi nedumerită
şi-mi face semn s-o ajut
şi-atunci îmi strecor capul sub plapumă
şi îmi strecor capul sub capot şi odată ajuns la înălţimea sînilor
îmi lipesc urechea şi ascult
şi cum n-aud nimic
îmi zic cine ştie poate că laptele de mamă nu sună
şi-atunci prind încredere şi-i apăs sînii de cîteva ori
şi sfîrcurile pocnesc ca degetele
dar în afară de-un aer proaspăt care îmi dă direct în ochi
nimic, nici o picătură.
nu-i bai, îi şoptesc tlindei, nu-i bai
şi încurajările mele ca nişte şniţele îi pătează capotul.
e tîrziu acum, du-te mai bine acasă
şi eu ştiu după roşeaţa ei
că e acum vremea alăptatului şi dau să mă ridic
cînd ca la un semn în salonul nouă începe viaţa:
rînd pe rînd femeile încep să respire şi încep să scîncească
şi se ridică aşa cum ar ridica o cafea şi ufff au ioi
cu amîndouă mîinile îşi saltă burţile
şi laptele le sună în sîni ca un adevărat expresor
rînd pe rînd se ridică şi făcînd un perfect şir indian
încep întîi să se legene şi încep întîi să fredoneze
un vioi cîntecel despre alăptatul natural
şi-abia apoi încep să dea din picioare ca din nişte rotiţe
şi ţop-ţop una cîte una ţop-ţop afară din salon
şi iat-o şi pe tlinda mult în spatele tuturor , roşie-roşie la faţă şi
fără ţop-ţop la mers
iat-o ieşind şi pe ea cu sticluţa de milumil în braţe
de parcă-ar ieşi cu un sac de cartofi şi
de parc-ar ieşi direct cu sînii la vedere
şi nu-mi face nici un semn s-o aştept
nu
aşa că îmi trezesc oaia de la gît
şi imitînd mişcarea lăuzelor
ne strecurăm în baia maternităţii şi fumăm
1
in memoriam
2
Monica LOVINESCU
Viaţa politică a trupurilor moarte*
Este 25 aprilie şi de ieri după amiază Monica este o
mână de cenuşă. Într-o urnă verde, ca şi urna verde a lui
Virgil, cu nelipsitul trandafir alb alături şi cu fotografia lui
de la un an, care a stat, până mai ieri, în colţul mesei din
camera ei, de la Paris.
Iar azi cele două urne au fost aduse la Bucureşti,
una lângă alta, într-un impresionant montaj de pedagogie
naţională a acestui neam dădăcit degeaba, de două sute
de ani de când are o ţară. Şi chiar dinainte. Ochii tuturor
sunt însă aţintiţi asupra celor două urne verzi. Cum să
concepi că un om cu ochii, surâsul, glasul, mintea şi tot
trupul lui, în care a încăput memoria şi sentimentele a 84 şi
86 de ani de viaţă, este acum cenuşă?
Două vieţi încăpute în două urne.
Şi ce vieţi! Care ar trebui să fie prima şi care ultima
secvenţă din filmul derulat în câteva minute, cât durează
înaintarea solemnă a micului cortegiu, şi pesemne
rememorarea, pentru multă lume singura, înainte de uitarea
definitivă? Prima secvenţă ar trebui să fie poate un prim
plan în mişcare, pe silueta unei fete cu părul sârmos şi
sprâncene groase, după care se întorc privirile pe holurile
universităţii din Bucureşti, trecând razant şi fără să se
intersecteze cu cea a unui băiat blond, cu un condei
afurisit, care-şi râde de pretenţiile literare ale „fiicei lui
Lovinescu”, recomandându-i să se facă ingineră. Anul
fiind 1945. Iar ultima - aceste două urne verzi alăturate
coborând 63 de ani mai târziu în sunet de alămuri, covor
roşu, onoruri militare şi lacrimi sincere ale poporului
dădăcit, dintr-un avion prezidenţial, pe aeroportul Otopeni.
Sau filmul ar putea începe cu un travelling asupra
sălii de şedinţă de la Universitatea din Cluj, în mai 1947,
unde aceeaşi fată cu claia de păr negru sârmos, „cu capul în
norii literaturii”, se trezeşte instantaneu la viaţa politică a
ţării sale, regat pentru încă şapte luni. Chemaţi să-şi dea
afară profesorii merituoşi, pentru a-i primi în loc pe fiii clasei
muncitoare, studenţii vor vota, la îndemnul ei, menţinerea
la catedră a profesorilor, amânând, e drept că doar cu câteva
luni, dezastrul. Şi s-ar putea încheia, simetric, cu gros- planul
întâlnirii în 1990, la Bucureşti, cu unul din adversarii de
atunci - complimentând-o, surâzător, amabil, degajat pe
femeia în vârstă, întoarsă din lungul exil: „Ne-aţi făcut-o
atunci la Cluj.” Şi răspunsul ei, nerostit în realitate, meritând
rostit măcar în film: „Da, v-am făcut-o pentru câteva luni,
dar v-aţi luat revanşa vreme de o jumătate de secol.”
Ar mai putea începe acest film cu lungul suspans al
trecerii în septembrie, a podului de la Endsdorf, Austria,
ascunsă ca infractorii, sub cărbuni, ferită doar de bunul
Dumnezeu de baionetele soldaţilor care controlau
încărcătura. Ar continua cu noaptea petrecută flămândă
şi murdară în gara de Est, din Paris. Cu întâlnirea, pe
baricadele luptei pentru eliberarea, sub conducerea lui
Malraux!, a României năpăstuite, cu băiatul blond, sosit
la Paris ca troţkist franţuzit, pentru ca brusc să-şi facă din
ţara de unde plecase „indiferent ca un geamantan”, himera
de o viaţă....Fidelitate răsplătită din plin, dovadă momentul
care ar putea constitui ultima secvenţă a filmului:
întoarcerea triumfală în România, salutată de personalul
aeroportului în februarie 1990, buchetele de flori azvârlite
spre ei din spatele cordoanelor de siguranţă ale
aeroportului, de mulţimile venite să-i vadă pe cei care
vreme de aproape 50 de ani întruchipaseră de la microfonul
Europei libere, „vocea speranţei”. Sau dacă vrem neapărat
metafore - unde mai potrivite decât într-un astfel de context – întruchipaseră soldaţii „războiului pe calea undelor”.
Ori de unde ar începe acest film, el este dureros, mustind
de sensuri, copleşitor. Iar de sfârşit, ar trebui să nu se
sfârşească.
Ar trebui...
La slujba de la biserica românească din Jean de
Beauvais, de la orele 13.45, Monica era încă un trup, întrun sicriu închis, deasupra căruia era un trandafir roz. În
preajma ei, Ambasadorul Baconsky, Marie-France
Ionesco, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Magda
Cârneci, Dan Hăulică, Matei Vişniec, Paul Barbă Neagră,
Bujor Nedelcovici. Restul, figuri necunoscute, se pare nu
mulţi, „sub o sută”, spun ziarele. Au oficiat preoţii Bisericii
Ortodoxe Române „Sfinţii Arhangheli” Constantin Târziu,
Iulian Nistea, Dan Săvan şi Mitropolitul Iosif al Bisericii
Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională.
Sicriul era înconjurat de coroanele Preşedinţiei, Institutului
Cultural Român, Ministerului de Externe. Ambasadorul
României la Paris a aşezat pe sicriu o medalie.
Ceremonia a durat o oră, fără discursuri, fără
necrologuri. Apoi s-a plecat, în grup restrâns, la Val de
Bičvre, unde a avut loc incinerarea. Totul este atât de
înălţător încât nu ai îndrăzni să ai gânduri minore, private.
Nu le-am zărit în scurtele secvenţe reluate iar şi iar pe
Puck şi pe Lucie, Maria sau Jacqueline, deşi, într-adevăr,
părea să fie lume puţină. La Virgil, în urmă cu un an şi
jumătate, fusese biserica plină.
Nu le-am văzut, dar ştiu că Maria şi Jacqueline erau
acolo, că Maria plângea tot timpul, iar Jacqueline,
„îmbrăcată ca un papagal”, nu s-a dezlipit de Puck,
spunându-i tot timpul, înlăcrimată, „Păi, noi trei suntem
familia ei”. Nici după incinerare, când urma să se
întâlnească acasă, în rue François Pinton, pentru o mică
pomenire, mai puţin destinată publicului, Puck nu s-a dus.
Este casa pe care ea a făcut-o, iar acum, când nici Monica,
nici Virgil nu mai sunt acolo, ea nu ar putea să mai meargă.
Lucie (mama copilei botezate de Monica şi de Virgil
şi soţia lui Georges Rosetti, prieten din România) s-a decis
până la urmă că se va duce.
Televiziunile vuiesc, la fel ziarele. Se retransmit, la
fiecare jurnal al zilei, aceleaşi secvenţe, numai comentatorii
sunt, în funcţie de orientarea politică a proprietarului, alţii,
şi, în funcţie de aceeaşi „orientare” a intereselor
respectivului proprietar, oarecum diferite comentariile.
in memoriam monica lovinescu
„Oarecum” diferite, fiindcă toţi sunt trişti, solemni,
impresionaţi şi dornici să fie la înălţimea momentului. Cu
excepţia scriitorilor, care vorbesc despre rafinamentele
culinare ale Paştelui care se apropie, în spaţiul tradiţional
românesc. Pluralism democratic şi dezinhibare.
La realitatea TV, par copleşiţi fără să ştie prea bine
de ce. Sună foarte straniu să-i auzi pe crainici spunând că
a murit la Paris „criticul literar” Monica Lovinescu. Sau
poate că e cu atât mai uimitor. N-a avut într-adevăr altă
armă decât microfonul, iar ca un biet critic literar să fie
autoritatea morală şi literară necontestată vreme de o
jumătate de secol, într-o ţară unde doar unu la sută din
populaţie citeşte, s-ar putea să însemne de fapt enorm.
Mâine, urnele lor vor fi aduse în România. În cursul
dimineţii, ziarele au anunţat un program un pic diferit de
ce se spunea ieri: vor sosi urnele cu un avion pus la
dispoziţie de Preşedinţie, la Otopeni, vor fi întâmpinate la
aeroport cu onoruri militare, va veni preşedintele Traian
Băsescu în persoană, apoi în jur de 12.30, ele vor fi depuse
la Ateneu, şi nu la Patriarhie, cum se auzise ieri, pentru ca
oamenii să-şi ia rămas bun, până mâine seară. Mai departe,
rămăşiţele lor pământeşti vor fi depuse la Casa Lovinescu
din Bulevardul Elisabeta, de unde peste o săptămână vor
pleca la cavoul familiei Lovinescu, de la Fălticeni. Acolo
se află, recuperată în anii comunismului, în urma unei
acţiuni conspirative de la crematoriu, şi urna lui E.
Lovinescu, şi cenotaful mamei Monicăi, cea fără mormânt,
fiindcă nu se ştie unde i-a fost azvârlit trupul mort în
închisoarea Jilava. Nu se va decreta, cum s-a cerut de
către unele organizaţii, tot dl. Sorin Ilieşiu, cu iniţiativele,
a subscris şi AZIR, doliu naţional. Se pare că pentru asta
ar fi trebuit ca ambele familii să fie de acord, şi Preşedinţia
şi Guvernul, şi, cum se ştie, ele sunt învrăjbite. Dar Traian
Băsescu a decorat-o post-mortem cu cele mai înalte
distincţii: medalia depusă ieri, pe sicriu, de ambasador.
Tot Steaua României, în gradul suprem însă, adică unul
mai mare decât cel pe care l-a conferit preşedintele
Constantinescu amândurora în 1999, când şi Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca erau încă în viaţă.
În ziare, se ironizează uneori şi chiar se vituperează
pe marginea ingratitudinii faţă de ei, cât au fost în viaţă,
ca şi pe marginea utilizării lor ca maşină de spălat păcate
şi de remaiat reputaţii. Nu e bine nici aşa nici aşa, dacă ar
fi să te iei după presă, şi nu e bine nici că sunt copleşiţi
acum cu onoruri, când sunt morţi. Ca şi cum altundeva
lucrurile s-ar petrece altfel.
Câţiva, înţelepţi, au aerul să se resemneze cu această
realitate, un pic trucată, un pic demonstrativă, conform
căreia moartea este ultimul „gest” cu care un om atrage
atenţia asupra lui, şi cel mai spectaculos, astfel încât ochii
întorşi spre el sunt implicit bilanţ. Chiar dacă omul singur
şi-l face înainte, şi-l face anual, şi-l face zilnic, fiecare cum
socoteşte de cuviinţă, restul lumii, familie, prieteni, i-l face
atunci când omul moare. Şi, dacă este o persoană
importantă, în funcţie de cât de importantă e, se scrie
undeva, pe un monument mai somptuos sau mai modest,
„ în memoria acestui tovarăş care n-a lipsit de la nici o
şedinţă”, sau „în memoria lui XY, care a fost un bun părinte,
frate, soţ”.
Mulţi par că se înclină în faţa evidenţei, că atunci
când bilanţul îţi este făcut de la vârfurile oficiale ale puterii
e semn că ai binemeritat de la patrie şi că atunci, mai mult
decât meritele tale, acele funeralii vorbesc despre
sănătatea unei naţii. Dar înclinaţi să vadă doar răul, nu
3
mulţi sunt întrutotul de acord că atunci când naţia îi
omagiază pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca ea dă
dovadă de sănătate, iar când îi omagiază, de exemplu, pe
Zoe Ceauşescu, Dan Iosif, Elena Lupescu sau Silviu
Brucan, ea are o problemă. Poate că din cauza doliului lor
privat, inevitabil mai autentic, şi poate din oroarea de
exhibiţie, mulţi nu sunt de acord că naţia se află de trei zile
într-o formă bună. Şi totuşi, lucrurile aşa stau.
Publicaţiile cele mai cunoscute recunosc şi ele asta.
În România literară, numărul in memoriam, scoate
ca editorial articolul de omagiu şi despărţire al lui Augustin
Buzura. Apoi Ioana Pârvulescu, Nicolae Manolescu,
Livius Ciocârlie, Alex. Ştefănescu, Gh. Grigurcu.
Adevărul, Evenimentul zilei, Cotidianul cuprind
grupaje ample sau articole de autori proeminenţi, cu
fotografii, mai ales ale omagiatorilor...
În revista 22, pe prima pagină, Gabriela
Adameşteanu, care îşi ia rămas bun de la casa din rue
François Pinton, o dată cu locatara ei, Monica Lovinescu,
iar înăuntru, Gabriel Liiceanu cu textul care apare peste
tot, despre moartea ei „în stil românesc”. Scris frumos,
bun, mai ales acesta, ca românii să şi-l toarne voluptuos
în cap ca pe o cenuşă. Mustrându-se, autoblamându-se,
tot în stil românesc, că „au abandonat-o”.
Ceremonia de întoarcere în ţară a rămăşiţelor lor
pământeşti, la aeroport, la Ateneu, transmisă şi ea, de
toate televiziunile de ştiri. Impresionantă. Coborârea din
avion, covorul roşu, urnele lor, verde a Monicăi, identică
cu aceea a lui Virgil, pe două perne, onorurile militare.
Totul foarte idoine. Nici un accent greşit, nici o notă falsă.
Cu o excepţie: Premierul Tăriceanu, care soseşte agale,
legănând din şolduri, cu un surâs ştrengar, trece prin faţa
celor două portrete şi urne înconjurate de flori şi coroane,
pieziş, fără să se uite, fără să se oprească şi se alătură
oficialităţilor, în dreapta. Băsescu, cel de obicei
decontractat, păşeşte cu cel mai milităros mers al lui, cu
cel mai recules chip, fiindcă ştie că aşa se face, se opreşte
în faţa lor un moment, coroana lui era acolo dinainte de a
ajunge urnele, apoi se alătură grupului. Au vorbit Liiceanu,
în numele lui şi al lui Mihnea Berindei, ca executori
testamentari, apoi Horia Roman Patapievici, şi apoi
Preşedintele însuşi. Cred că cel mai bine el, deoarece nu a
compus un eseu. Nici G. Liiceanu nu a mai certat românii
pentru moartea lor, ci a vorbit şi despre bucuriile celor doi
dispăruţi, punctându-le corect.
Lume cunoscută: Radu Filipescu, Ana Blandiana,
Romulus Rusan, Gabriela Adameşteanu, Ioana Ieronim,
Florica Dimitrescu, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu,
Nicolae Manolescu, Sever Voinescu, Tia Şerbănescu,
Rodica Palade, Andrei Dimitriu, Teodora Stanciu, Varujan
Vosganian, Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii, cum
altfel, care, consiliat aproximativ, spusese cu ceva vreme
înainte, pe un post de televiziune, lucruri aproximative
despre ei. Şi mulţi, mulţi reporteri, de la toate televiziunile,
publice sau private, fidele modelului lor, sau ostile.
Aflu, în timp ce întârziam uitându-mă acolo, pentru
ultima dată la urnele, fotografiile, florile albe rezemate de
cele două „tribune” unde li se aşezaseră portretele, că
ieri, la Uniunea Scriitorilor, s-au sărbătorit cu mare fast,
tot în prezenţa Preşedintelui, cei 100 de ani de existenţă ai
Uniunii. În acelaşi timp în care la Paris se ţinea slujba
religioasă la căpătâiul Monicăi Lovinescu şi apoi era
incinerată. Şi că nimeni, nici N. Manolescu, preşedintele
US şi ambasador al nostru la UNESCO, nu a propus un
4
in memoriam monica lovinescu
moment de reculegere, aşa, fiindcă tot era Uniunea
Scriitorilor şi tot fusese ea „conştiinţa mai bună”, vorba
lui Noica, a breslei la ananghie.
Scăpări publice, nu atât de semnificative şi rodnice
ca frumoasele gesturi publice.
Apoi m-am mai învârtit o vreme, mai multă vreme,
prin zonă. Am fumat în memoria lor, cu Tia Şerbănescu,
urmaşa lor cea mai autorizată în inima mea, mai multe ţigări...
Am fumat şi am plâns.
După câteva ore, când am trecut din nou, oficialităţile
plecaseră şi câte un singuratic, cu două flori în mână,
intra, se oprea în faţa celor două portrete înconjurate de
flori, apoi îşi scria în caietul mare, depus pe un fel de
amvon, la ieşire, sentimentele. Nu le-am citit, dar credeam
că erau aceleaşi cu ale noastre: recunoştinţă şi durere.
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, singuri, unul
lângă altul, în urnele lor verzi, străjuiţi în poziţie de drepţi
de doi soldaţi tineri înfiretaţi şi solemni, erau... ce trebuia.
Acolo şi numai acolo, în spaţiul acela: lumea noastră,
răsturnată cu susul în jos, sau învălmăşită, confuză şi
împâclită, de când o ştiu, se întorsese la loc, pâcla şi
mizeriile se decantaseră pe fundul ei. Ei înşişi ar fi fost
mulţumiţi de asemenea restabilire, limpezire, decantare.
Ieşind ca să plătesc pentru cele trei ore de parcare,
paznicul din sectorul unde mă aflam se desprinde din grup,
hotărât să mă scutească de plată şi mă interpelează, timid:
„Nu vă supăraţi, doamnă, cine au fost cei doi? Am văzut
ce frumos a fost, preşedinte, premier, miniştri, dar noi, cei
de 30 de ani… nu ştim...” Îi fac, la fel ca la şcoală, un
rezumat convingător, îi indic şi o bibliografie sumară şi,
după ce urc în maşină, îl văd reintegrând grupul celor
patru-cinci colegi ai lui, care aşteptau plini de interes
lămurirea lui.
Nu a fost chiar singura mea contribuţie la viaţa
politică a trupurilor lor moarte. Dar nici foarte zeloasă nu
se poate spune că m-am dovedit.
Totuşi, de luni dimineaţa, de când s-a aflat vestea
(Monica Lovinescu murise duminică noaptea, după ora
12.30, adică în primele minute ale zilei de 21 aprilie), a
sunat telefonul continuu. Erau în afară de prietenii mei,
invariabili plânşi, ziarişti de la Adevărul, Evenimentul
Zilei, România liberă... M-am scuzat mai peste tot că nu
sunt în stare să spun nimic demn de reţinut, că o să mă
achit de datoria faţă de ei scriind curând această carte.
Numai pe cei de la Europa liberă nu i-am refuzat, şi pe
Carmen Muşat, de la Observatorul cultural, care m-a
sunat prima, luni dimineaţa, mi-a spus că-mi rezervă zece
mii de semne şi îmi dă termen, până marţi noaptea, oricât
de târziu... Noaptea târziu, pe 24, cineva de la BBC, de
parcă simţise mai mult nevoia să-mi împărtăşească senzaţia
unei anumite vanităţi a tuturor acestor tardive dovezi de
preţuire, care se anunţau pentru a doua zi, decât să mă
întrebe ce cred. I-am spus totuşi: credeam că totul este
firesc şi pozitiv, că este un prilej unic, de pedagogie
naţională, care le continuă în fond lucrarea. Şi asta a fost
tot. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au păşit deja în
posteritate.
Le-am însoţit primii paşi acolo, scriind mesajele mele
private şi primind condoleanţele mele „private”.
Dar din primul schimb de mesaje, cel cu o mare
prietenă a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, am
înţeles, surprinsă, că şi aceste mesaje fac parte din
posteritatea lor, abia începută. De aceea le transcriu.
24 aprilie 2008.
Draga Doamna Ileana Vrancea,
Sunt sigură că aţi aflat deja cumplita veste.
Trupul Monicăi va fi incinerat azi în Biserica (sic!)
Jean de Beauvais din Paris, iar mâine va fi adus în
Bucureşti, se pare pentru funeralii naţionale. Urnele lor
vor fi depuse mai întâi la Ateneu, pentru ca românii să-şi
poată lua rămas bun, se va ţine o slujbă şi apoi vor fi duse
la Fălticeni.
Restul scriu ziarele. Pe forumuri, durerea românilor
e mare şi autentică. Aceea din tribune oficiale, cum ştim...
Eu nu sunt prezentă la toate astea. Scriu despre
Monica o carte, sper să o pot scoate la târgul din iunie.
Vă port o mare afecţiune pentru devotamentul pe
care i l-aţi arătat şi vă pot spune că şi ea v-a iubit mult.
Cu drag,
Jela
Draga Doamna Doina Jela,
Vă mulţumesc pentru rândurile Dv. Să ne mângâiem
cu gândul că s-a sfârşit suferinţa trupească pe care
Monica a îndurat-o cu o mare demnitate, şi că a ştiut să
trăiască fericirea sufletească şi satisfacţia morală de a-şi fi
văzut împlinite viaţa şi opera unice ca valoare/diagnoză
profesională şi consecvenţă civică în întreaga bibliografie
consacrată în libertate intelighenţiei aflate în menghinea
mecanismului totalitar. Şi Monica, şi Virgil erau perfect
conştienţi de acest unicat şi de această împlinire, pe care,
fără a trezi cea mai mică urmă de vanitate din partea lor, leo evocam deseori drept un temei de pace sufletească,
asemuită în limbajul nostru de vechi „pisicari” cu torsul
pisicii : „Aveţi amândoi motive să toarceţi”. „Avem,
toarcem”, venea confirmarea. Acelaşi răspuns îl primeam
de la Monica în aceşti ultimi ani, când verbele noastre
sunau la singular : „Da, am motive să torc”.
Alături de editarea întregii lor opere, D-stră, dragă
dnă Jela, şi dnei Omăt vi se datorează în foarte mare parte
„torsul” Ieruncilor, pacea sufletească în care au plecat,
trupeşte.
Aflu acum cu bucurie din misiva Dv, că tot cu Dv
începe posteritatea lor, prin cartea pe care o consacraţi
Monicăi, şi deci şi lui Virgil - capitole inseparabile. Voi
face să vă parvină o serie de fotografii cu care să
vă ilustraţi volumul, parte ale Pleşoienilor, parte din
copilăria Monicăi alături de dna Bălăcioiu. Monica,
necăjită de dispariţia sau dezordinea unora dintre
documentele pe care i le trimisesem, mi-a cerut să nu îi
trimit şi fotografiile. Căutaţi, între ceea ce a rămas în casa
lor, ediţia franceză minusculă din 1832 a Noului Testament care aparţinuse dnei Bălăcioiu, trimis de
mine Monicăi prin fiica mea în oct.1995. Date despre
locul din care provine volumul, precum şi despre înscrisul
aflat pe pagina de gardă, găsiţi în capitolul „Mâna Statului
Democrat Popular”, publicat în „Agora” (Philadelphia),
vol.III, nr.1/1990, pp. 303-337.
Vă îmbrăţişez, vă urez succes şi Sărbători Fericite
Ileana Vrancea
in memoriam monica lovinescu
22 aprilie
Draga doamna Jela,
Am aflat cu tristeţe vestea.
Îmi închipui că sunteţi deja la Paris.
Dacă puneţi câteva flori la căpătâiul Doamnei Monica
şi din partea mea, v-aş fi profund îndatorat.
Vă mulţumesc.
Dumnezeu s-o odihnească.
5
son mari et sa mère, j’espère qu’ils sont tous rassemblés.
Je t’embrasse très affectueusement
Caroline (d’Assai)
...Şi tot primii paşi ai posterităţii lor sunt şi articolele
omagiale care urmează:
Breful Tiei Şerbănescu din Curentul, 21 aprilie, 2008
Monica Lovinescu
I(on) B(arbu)
22 aprilie
Dragă Doina Jela,
Aseară am venit târziu acasă şi am aflat vestea...
Este lucrul la care mă gândeam cu groază, este ceva
care ştiam că urmează să se întâmple, dar asta nu înseamnă
că doare mai puţin.
De câte ori am stat în Paris, n-am îndrăznit să trec pe
la dânsa, tocmai pentru că credeam că este prea anturată,
nu vroiam să-i pierd timpul care ar fi putut fi folosit pentru
construcţia unor pagini care ar fi îmbogăţit pe toată lumea.
În plus, cine eram eu pe lângă dânsa, salvatoarea demnităţii
româneşti...
Aşa cum ţi-am mai spus, pentru mine a fost o mamă
spirituală şi ca atare eu sunt deja o parte în viaţă din ce ar
fi vrut ea să fim.
Nu ştiu ce ar trebui să facem, un mausoleu este prea
puţin...
Prima idee care-mi vine in minte ar fi transpunerea
emisiunilor de la Europa Liberă (Teze şi Antiteze la Paris,
Actualitatea Românească), pe CD-uri audio, cred că există
această arhivă (...). Pentru mine ar fi cea mai frumoasă
muzică, vocea ei inconfundabilă aş putea să o ascult zi şi
noapte.
În ultimul moment aproape, profitând şi de ieftiniri e
drept, am reuşit să-mi completez seria Jurnalelor...
Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească, deşi de
infinit mai multă iertare vom avea nevoie noi când va veni
ceasul.
Dacă pot fi de folos cu ceva, aştept un semn.
Mircea I(vănoiu)
23 aprilie
Dragă Jela,
Îmi pare rău pentru tristeţea pe care v-o provoacă
dumneavoastră faptul că aţi fost atât de ataşată de om.
Pentru noi ceilalţi doamna Lovinescu era doar o legendă,
la crearea căreia aţi contribuit de altfel. Nu ştiu ce să vă
spun, decât că îmi pare foarte rău şi că sper că nu o să vă
simţiţi prea descumpănită odată cu încheierea acestei
perioade.
A dumneavoastră,
Monica (Heintz)
Message du 23/04/08 10:37
Ma Chère Jela,
Merci de m’avoir écrit, cela me touche beaucoup. Je
pense beaucoup à toi, cela doit être un manque immense.
Je vais essayer d’y aller demain elle est allée rejoindre
Săptămâna Patimilor începe greu: am rămas fără
Monica Lovinescu. A murit la Paris, acolo de unde o viaţă
întreagă a vegheat ca nimeni altcineva, împreună cu soţul
său Virgil Ierunca, asupra sorţii noastre. Despre vocile lor
de la microfonul «Europei Libere» s-a spus adesea că
erau vocile gurilor noastre mute de aici. Ne flatam singuri.
Căci, după cum s-a dovedit după ce ne-am dobândit
libertatea, n-am avut şi nici nu puteam avea voci ca ale lor.
Pentru a avea vocea Monicăi Lovinescu şi a scrie ca
Monica Lovinescu ar fi trebuit să avem ceea ce avea ea şi nu poate avea oricine: talent şi cultură, bună credinţă şi
dăruire, luciditate şi umor, respect pentru adevăr şi
consecvenţă, exigenţă şi îngăduinţă. Doar un noroc
extraordinar a făcut să putem admira toate aceste daruri
reunite într-o singură - şi unică, într-adevăr, - fiinţă, care,
la rându-i, ni le-a dăruit tuturor învăţându-ne cum se
supravieţuieşte. Ştia prea bine că iubirea ei adâncă şi aspră
pentru noi şi pentru ţara în care-i sunt îngropaţi părinţii
ne găseşte nepregătiţi pentru adevăr, pentru discernământ,
pentru schimbare, dar n-a încetat să ni se devoteze şi să
depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care la scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio şi
scris pe o copertă era semnul că suntem binecuvântaţi de
ea şi bine scrişi de ea. Cum ar fi fost dacă Monica Lovinescu
şi Virgil Ierunca ar fi fost chemaţi în ţară imediat după
revoluţie şi puşi în fruntea unor mari instituţii? Cine ştie?
Absenţa Monicăi Lovinescu a fost încă un semn - arăta
ce fel de «revoluţie» a fost şi cui a dat puterea: celor care
i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris şi care se
lăfăie şi azi în Parlament şi la televizor. Nu întâmplător,
televiziunile noastre, foarte îndoliate la moartea Zoei
Ceauşescu şi a lui Brucan, au ignorat moartea Monicăi
Lovinescu începându-şi jurnalele cu operaţia la nas a
ministrului Nicolăescu şi cu «strategiile electorale» ale
unor fii de securişti. Degeaba ne-am plâns adesea, ca să
ne scuzăm laşităţile, că n-am avut şi noi un Havel. Dacă lam fi avut, l-am fi batjocorit, aşa cum am făcut adesea - de
când, între Hristos şi tâlharul Baraba, lumea a ales tâlharul.
Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi
numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât săi ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj
este cel fără speranţă. Dar poate că acolo unde a plecat,
îngerul dreptăţii îi va săruta mâna şi pentru noi.
Sever Voinescu, pe blogul său privat
21 Aprilie, 2008
Monica Lovinescu a fost exemplul cel mai bun pe
care îl cunosc în spaţiul cultural românesc pentru ceea ce
Havel numea, într-un eseu disident de mare magnitudine
pentru mişcările anti-comuniste din Estul trist al Europei
rupte, “puterea celor fără de putere”. Puterea Monicăi
Lovinescu a fost imensă! Vorbind la un microfon, Monica
6
in memoriam monica lovinescu
Lovinescu fisura fie şi numai confortul nervos al
funcţionarilor puterii roşii. Insomniile puterii comuniste
nu se datorau vreunei remuşcări pentru genocidul comis
şi nici vreunui coşmar pentru muntele de vinovăţie
acumulat, ci faptului că undeva, în eter, vocea Monicăi
Lovinescu se auzea. Puterea ei nu fusese nici acordată
prin ucaz, nici susţinută „din spate” de cine ştie ce
autoritate. Era o putere cîştigată simplu, fără strategii şi
fără captări. Era puterea celui care spune adevărul în lumea
minciunii. Căci Monica Lovinescu făcea acest singur lucru:
spunea adevărul. Cu tenacitate, cu o forţă de persuasiune
inegalabilă, cu o cunoaştere deplină a detaliului vieţii
româneşti, cu o dăruire de care numai cei angelic de
idealişti dintre noi sînt capabili. Sigur că Monica
Lovinescu a învins în bătălia ei pe lumea aceasta. Mă rog
să aibă acelaşi succes şi în cele ale celeilalte lumi.
Mi-e dor de vocea ei acompaniată de pocnetul şuierat
al scurtelor, pentru că mi-e dor de un reper în care să cred
natural şi fără dubiu, aşa cum credeam în ea în acei ani. Nu
a existat nici un moment, înainte sau după 1990, în care
încrederea şi admiraţia mea pentru Monica Lovinescu să
se clatine. Monica Lovinescu nu m-a dezamăgit niciodată
şi ştiu cît de mult înseamnă asta într-o vreme în care şansele
de a găsi o figură de intelectual public care să nu te
dezamăgească niciodată vreme de decenii sînt aproape nule.
Vremea anti-comunismului se stinge încet-încet. Pier
anti-comuniştii şi nici comuniştii nu mai sînt chiar toţi şi
nu mai sînt chiar vioi. În urma comuniştilor, a rămas o dîră
pestilenţială ca o lătură roşie pe care nu se găseşte nimeni
să o cureţe de pe străzile României, căci, în urma anticomuniştilor, nu a mai rămas nimeni.
Somn uşor, Monica Lovinescu!
Şi un fragment de a doua zi, 22 aprilie, tot din Bref.
„Ieri, Monica Lovinescu a părăsit definitiv această
lume în care i-a fost dat să suporte nedreptatea supremă:
pierderea libertăţii ţării sale, pierderea vieţii mamei sale în
închisoare şi pierderea propriei libertăţi de a sluji altceva
decât adevărurile României pierdute. A ars până la capăt
pentru ele - dar nu înainte de a dărui tot ce avea (casa,
biblioteca) ţării care-i luase totul. În aceeaşi zi, în ţara sa
liberă unde «eroii» nu dau ci iau case de la stat, pe micile
ecrane se vorbea de zor chiar despre nedreptate. Dar nu,
fireşte, despre nedreptăţile îndurate de Monica
Lovinescu.”
Dar, mai ales, în Evenimentul zilei, din 24 aprilie,
sub titlul just S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae
Ceauşescu, şi cele câteva articole, cinci pagini de
comentarii ale forumiştilor, însoţesc primii paşi ai
posterităţii lor, dovedind că sămânţa azvârlită de ea, de ei,
nu a căzut pe stâncă:
Parker Parker:
A donat casa Statului Român? Sho pe ea, Adrian
Năstase!
Nea Mitică:
Acea voce printre „fluierături” pe unde scurte, nu o
voi uita niciodată!
Wera Tutora:
Vocea cu care am crescut la Europa Liberă. Prin ea
ştiam că există şi altceva, m-a însoţit de la un microfon,
mi-a redat speranţa într-o lume mai bună, mai dreaptă.
După 1989 nu a mai apărut în primul rând, vocea îşi
împlinise rostul. Era o persoană care nu iubea tumultul
mulţimii sau presei. Modestă şi retrasă în universul ei,
Monica Lovinescu a devenit mentorul diasporei şi nu
numai. Mulţi dintre noi am uitat-o, nu am mai avut nevoie
de vocea ei. Aşa e la noi, la români. Cum trecem puntea,
cum uităm cine ne-a însoţit până la ea.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în pace alături de
românii de treabă care ne-au părăsit.
Avem nevoie mai mult ca oricând de vocea Monicăi
Lovinescu.
Ion Magiru:
Dintr-o ţară decăzută la rangul de rezervaţie pentru
neanderthalieni (politicieni, ziarişti, fotbalişti, manechine,
miliardari de carton, securişti reciclaţi) îţi spun:
DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA
LOVINESCU, ROMÂNCĂ CU INIMA ŞI MINTEA,
FIINŢĂ DINTR-O LUME A CIVILIZAŢIEI ŞI A BUNULUI
SIMŢ, ARUNCATĂ ÎN HĂUL ISTORIEI DE ARMATA
ROŞIE, DE PARTIDUL COMUNIST ŞI DE SECURITATE.
Cândva această ţară va renaşte şi românii îşi vor aminti de
tine. DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA
LOVINESCU!
Elias Ervin:
A fost hrana mea spirituală ani la rând. Era ora de
educaţie pentru mine când o auzeam vorbind. Stăteam în
faţa unei cutii care îmi aducea sub pătură vocea ei. Câţi în
ţară nu erau ca mine la aceeaşi oră? A fost profesorul
generaţiei mele.(...)
George P.:
Nu îmi amintesc să i se fi cerut scuze oficial după
’90. Nu a primit nici Mercedes şi nici măcar scaun cu rotile
ca să nu trebuiască să se deplaseze cu un „pat cu rotile”(?).
Şi-a făcut datoria fără ca să i-o ceară nimeni. Şi a şi „plusat”
cu un curaj mai bărbătesc decât al bărbaţilor. Din păcate
viaţa nu face cadouri (nici măcar) oamenilor de excepţie.
Nu o vom uita.
Ion Fugariu:
Speranţa moare ultima. Vocea domniei sale ne-a ţinut
trează speranţa în serile în care o puteam asculta la Radio
Europa liberă. În acest fel anii teroarei comuniste erau
parcă mai puţin apăsători.
Lăcătuş Coca:
Statul român nu merită nimic pentru că această doamnă
împreună cu familia ei au suferit prea mult pe timpul
comunismului, acum ce au de spus securiştii care au
schingiuit şi maltratat atâţia oameni? Nimic, se ascund (care
au mai rămas în viaţă), dar toate se plătesc, toate la timpul lor.
Ion Fekete:
Dacă Ro este un vapor atunci s-a stins FARUL
călăuzitor.
Această DOAMNĂ a fost un REPER pentru
generaţia mea. Poate şi datorită E.L. am fugit devreme din
întunericul ceauşist! Când mai trec prin ţara în care m-am
născut văd cu amărăciune noile repere: şpagă, minciună,
hoţie nesimţire şi manele.(...)
Ursu:
Vocea Monicăi Lovinescu nu s-a stins, ea rămâne în
in memoriam monica lovinescu
minţile şi-n sufletele noastre până când la rândul nostru
vom pleca să-i fim alături.
Comuniştii au încercat să ne distrugă fizic şi psihic,
dar nu au reuşit niciodată să ne ucidă sufletul şi
demnitatea de a rămâne oameni.
Monica Lovinescu prin tot ce a făcut pentru români
va rămâne în eternitatea elitelor culturii româneşti.
Dumnezeu să o odihnească şi să fie bun cu noi românii,
aflaţi încă sub ocupaţie comunistă.
Lucian Stanciu:
.„CHIAR
DACĂ
NÜRNBERGUL
COMUNISMULUI NU VA AVEA LOC NICIODATĂ...”,
„DACĂ EXISTĂ PENTRU ACEST PUBLIC AL
UITĂCIUNII VREO SINTAGMĂ DETESTABILĂ,
„RESENTIMENTARĂ”, LA LIMITĂ RIDICOLĂ, ESTE
ACEEA A PROCESULUI COMUNISMULUI. EA NU
POATE FI ROSTITĂ DECÂT LA SIGHET (...) RAREORI
DĂM DE EA SUB PANA UNOR SCRIITORI SAU
PUBLICIŞTI, CHIAR DACĂ N-AR FI VORBA DE UN
VERDICT PENAL CI DE UNUL MORAL, CU SINGURA
PEDEAPSĂ A UNEI DATORII DE MEMORIE, TOT NU
NI SE DĂ VOIE?...” „ÎŢI VINE SĂ TE ÎNTREBI DACĂ
NU EŞTI CUMVA VICTIMA UNEI HALUCINAŢII (...).
DIN MOMENT CE MEMORIA N-ARE DREPT DE
CETATE, MĂCAR SĂ-ŞI DOBÂNDEASCĂ, ÎNTR-UN
FEL SAU ALTUL, CIMITIRUL EI. ACESTE PAGINI NAU ALTĂ AMBIŢIE”. Steaua ei va străluci pentru
ROMÂNIA!!!!!
Lucian Stanciu:
STATUL ROMÂN ARE OCAZIA TRISTĂ DE A-ŞI
OMAGIA, CHIAR DUPĂ MOARTE, ADEVĂRAŢII EROI
ŞI AMBASADORI AI VERTICALITĂŢII ŞI
DEMNITĂŢII ACESTUI NEAM! Eu personal cred sincer
că aceşti doi oameni merită funeraliii naţionale! Au
reprezentat zeci de ani singura VOCE CLARĂ, DEMNĂ,
MORALĂ, în numele ROMÂNIEI PROFUNDE!
Mulţumirile noastre nu sunt de ajuns... Poate doar lacrimile
noastre să le umezească pietrele DORULUI CARE I-A
USTURAT, DEPARTE DE NOI ŞI DE ROMÂNIA!
Liniştea lui „acasă” să le cuprindă flacăra neuitării!
Dumnezeu să-i odihnească după sufletele lor magice!
STATUL ROMÂN ARE OCAZIA – mai bine lipsă
(George P.)
Marieta Varga:
Iartă-ne, doamnă Lovinescu, pentru nesimţirea
noastră.
Spartacus:
S-o ierte cel de Sus, pentru că a fost Lumina pentru
cei din ţară, când ascultam Europa liberă şi vocea ei
ţigărisită, sub pernă...
Spartacus:
Domnule Preşedinte Băsescu, acum e timpul să daţi
medalii post-mortem, nu la fotbalişti, ci celor care au ţinut
steagul sus.
Popescu Ion:
Aştept mesaje de condoleanţe din partea lui Adrian
Păunescu şi a lui Corneliu Vadim Tudor!
7
Întrebare: Cine este Corneliu Vadim Tudor?
Popescu Ion:
Cred că toată lumea ştie. Cine nu ştie să citească
articolul intitulat „În săptămâna Patimilor” din ziarul
autointitulat „Tricolorul”, nr. 1243 22.04.2008, unde marele
admirator al lui Ceauşescu are neasemuita neobrăzare de
a o batjocori chiar după moarte pe cea care a fost Vocea
Demnităţii Neamului Românesc!
Spartacus:
Mulţam, EVZ-ule! Din cînd în când românii au simţul
fluidităţii devenirii istorice universale a fiecărui popor
supravieţuitor..
O recunoaştere a Meritelor Dnei Lovinescu...
Va fi înmormântată în România, în care A CREZUT,
SAU ÎNTR-UN PARIS, CARE A ADOPTAT-O?
Şi pe site-ul Cotidianului, după articolul omagial,
din 21.04.2008.
Barbatsoi de la Parter:
Deci, Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze pe
Monica Lovinescu, iar noi să îi mulţumim, mai ales pentru
că a existat!
Maya:
Dumnezeu să o odihnească!
Mulţumesc Doamnei Monica Lovinescu pentru tot
ce a făcut pentru noi!
Barbatsoi de la Parter:
Nu ştiu dacă există acest obicei (acţiune) la ora
actuală în România, însă cred că ar fi potrivit ca, de exemplu
– şi mai ales – Uniunea Scriitorilor să direcţioneze fonduri,
să comande şi să instaleze busturi ale membrilor săi notabili
(...)
Nicole:
IT Morar a întrebat azi la dezbaterea de pe
Cotidianul ce stradă din Bucureşti ar merita să poarte
numele Monica Lovinescu. Am răspuns că Bulevardul
Primăverii ar trebui să se cheme Bulevardul Monica
Lovinescu! Nu ştiu un alt mod de a o lăsa adânc şi pentru
foarte mulţi ani în conştiinţa acestui oraş.
Nicole:
Mai spun că ar trebui să deschidem o campanie
pentru Bulevardul Monica Lovinescu şi să supunem
conştiinţei publice a bucureştenilor această propunere.
Tot avem câteva zeci de aspiranţi la primărie!...
Bleen 24:
Funeraliile naţionale pentru Monica Lovinescu ar
face dreptate. Nu atât ei, cât nouă. Nici nu trebuie să
existe o propunere sau o susţinere publică pentru acest
lucru, e evident şi minim necesar. Măcar atât.
Gigi:
Dacă ar fi fost cineva împotriva unor funeralii
naţionale, atunci cu siguranţă prima care s-ar fi opus ar fi
fost Monica Lovinescu însăşi. Monica Lovinescu nu are
nevoie de funeralii naţionale, ci de o receptare corectă şi
onestă pentru ceea ce a reprezentat.
8
in memoriam monica lovinescu
În plus, ideea cu Bulevardul Primăverii care să-i
poarte numele, e mult mai interesantă şi mai expresivă.(...)
Nicole (pentru Gigi): Pe de altă parte, pentru cine
altcineva ţi se pare just să aibă loc Funeralii naţionale?
Nu pentru eroii şi ostaşii patriei, inclusiv aceia care n-au
purtat uniforma oficială, dar au fost cei mai devotaţi fii ai
acestei patrii?
Şi sunt convinsă că milioane de români cred exact
asta!
Ar fi cazul să redăm corect condiţia eroismului real
pentru patria aceasta care şi-a pierdut în ultima vreme
credinţa în valori, idealuri şi fiinţare înaltă.
Barbatsoi de la Parter:
Aş vrea să subliniez că înseşi aceste discuţii pe
blog îi fac cinste Monicăi Lovinescu şi amintirii ei! Deci
chiar dacă nu aţi scris prea mult, faptul că incitaţi la
discuţie, din care va ieşi proaspăt la lumină cine a fost
Monica Lovinescu, înseamnă deja foarte mult!
Cristina Toma:
Monica Lovinescu a fost în primul rând un erou!
Un erou al rezistenţei anticomuniste. Acest lucru trebuie
amintit acum, când a apărut ideea – absolut corectă şi
absolut de bun simţ –a funeraliilor naţionale. Este
binecunoscut faptul că la Paris, spre sfârşitul anilor ’70,
a fost victima unui atentat comandat de Nicolae
Ceauşescu. Monica Lovinescu a fost atunci la un pas
de moarte, însă acest atac fizic (în urma căruia s-a aflat
mai multe zile în comă) nu a determinat-o să renunţe să
vorbească în continuare la Europa Liberă, cu acelaşi curaj
ca şi înainte.
Monica Lovinescu şi-a făcut din propria vocaţie –
aceea de critic literar – un destin de erou. Ea a demonstrat
că orice om de cultură – oriunde s-ar fi aflat şi cu orice
mijloace îi era dat să se exprime – putea să opună rezistenţă
activă regimului comunist, minciunii instituţionalizate,
represiunii. Ar fi un gest absolut normal din partea
autorităţilor noastre să o cinstească pe această doamnă a
literelor româneşti, care a dovedit atâta capacitate de a se
sacrifica pentru cauza românească.
Cristian Teodorescu (autorul articolului omagial din
ziar, nm.dj.)
(pentru Gigi):
Sunt convins că Doamna Lovinescu nu şi-a dorit
funeralii naţionale. Dar nu a exprimat, în testamentul său,
nimic împotrivă. Şi asta dintr-un motiv elementar, că nu-i
stătea gândul la aşa ceva. Voia să se întoarcă definitiv
după moarte în România. Aceeaşi dorinţă o avea şi Virgil
Ierunca. Din această cauză Virgil Ierunca a fost incinerat
şi Monica Lovinescu va fi şi ea incinerată. Pentru ca urnele
lor să se întoarcă în România. Depinde de noi dacă se vor
întoarce ca nişte iluştri necunoscuţi, sau aşa cum merită
din partea recunoştinţei noastre.
Stefan D.:
Nu numai bulevardul, ci şi cartierul Primăverii să
poarte numele Monica Lovinescu. Iar străzile acestui
cartier să poarte nume de eroi anticomunişti...
Alias:
Monica Lovinescu a avut o viaţă demnă şi în acelaşi
timp decentă. Nu îmi doresc să o văd alături de turma
beneficiarilor de funeralii naţionale şi decoraţii la kilogram.
Nu vreau să facă rating-ul unor televiziuni care nu dau
doi lei pe ce a reprezentat Monica Lovinescu. Nu vreau
să văd analişti spurcând cu laudele lor deşănţate un om.
Freedom:
Ce funeralii naţionale? Ca şi comunistului Paler,
membru supleant în CC al PCR-ului? Băgată în aceeaşi
oală cu Paler sau Dan Iosif? Cum o să i se facă şi criminalului
Ilici? Băgată în aceeaşi oală cu criminalii comunişti? Never!
Lăsaţi-o în pace, n-o pângăriţi cu tratament egal cu cei pe
care i-a detestat şi împotriva cărora „şi-a pus viaţa între
paranteze!” Steaua roşie primită ca decoraţie i-a ars sufletul
după ce i-a fost înmânată şi lui Vadim de către Ilici, m-aş
bucura s-o fi aruncat în primul coş de gunoi. De asemenea
nu sunt de acord ca bulevardul sau cartierul Primăverii,
cartierul nomenclaturiştilor criminali comunişti, al hoţilor
şi maneliştilor politici sau nepolitici, să-i poarte numele.
Mi se pare o mare tâmpenie ca strada sau cloaca
comuniştilor să-i poarte numele.
Barosan de Ghidigeni:
Îmi aduc aminte cu câtă satisfacţie ascultam vocea
inconfundabilă a Monicăi Lovinescu la mult-bruiatul şi
mult-hulitul de către comunişti Radio Europa liberă.
Monica Lovinescu a fost şi este mult mai mare decât o
putem aprecia azi şi sper că istoria României îi va oferi
capitol special. Monica Lovinescu a fost un mare
intelectual şi un mare erou român. Un gest superb, Monica
a donat casa din Paris statului român, deşi nu a fost de
acord cu tot ce s-a întâmplat după ’89. Asta spune mult!
Eminescu:
Nicole, eu cred că este mult mai cusher să se dea
unui parc numele Monica Lovinescu... unul plin de flori,
aşa cum ţi-ar plăcea şi ţie... se aşază omul acolo, pe o
bancă, şi citeşte ceva de monica lovinescu, .. dar pe stradă
trec toţi securiştii cu suv-urile lor de neamuri proaste!
Andreia:
Funeraliile naţionale pentru dna Monica Lovinescu
nu sunt atât de mult pentru ea, cât pentru noi şi
normalitatea noastră. Amintiţi-vă ce efect copleşitor a
avut înmormântarea dlui Coposu... Doamna Monica
Lovinescu merită cu prisosinţă recunoaşterea noastră,
dacă nu am ştiut să o facem cât timp a fost în viaţă, să o
facem măcar la moartea ei.
PS. Am plâns până acum de două ori când a murit cineva.
Prima dată a fost când am aflat de moartea uneia dintre bunicele
mele, a doua oară a fost acum.
Nicole:
Funeraliile naţionale nu sunt vreo „răsplată” pentru
Monica Lovinescu. Cum puteţi spune aşa ceva?
Este un semn de respect al nostru faţă de ea şi faţă de
noi înşine. Un gest de recunoaştere a acestui stat faţă de M.L.
Camilian Propinatiu:
Eu îmi aduc aminte aşa:
Duminica la 12,30, ascultam „Povestea vorbei. Pagini
uitate, pagini cenzurate, pagini exilate” – emisiunea lui
Virgil Ierunca.
in memoriam monica lovinescu
Pagini uitate şi azi: Biserica Neagră, încă
neecranizatul şi necuprinsul în manuale roman al lui A.E.
Baconsky; primele cărţi ale lui Goma, primele două volume din Arhipelagul Gulag şi alte scrieri de Soljeniţîn,
Dumitru Bacu despre Piteşti, Constantin Dumitrescu –
Cetatea Totală, cel dintâi eseu românesc despre
totalitarism.
După care urma la 13.10, „Teze şi Antiteze la Paris” –
emisiunea Monicăi Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca,
Theodor Cazaban şi alţii.
Vinerea la 19.10 aveam mult aşteptata „Actualitatea
culturală românească” – realizată în principal de Monica
Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca - Cronica pesimistului,
Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu şi alţii. În 1992, când James
Baker se zice că soma România să nu mai trimită arme
basarabenilor ce luptau pentru Transnistria, informaţie ce
o va fi primit de la Elţîn, a fost desfiinţat studioul Europei
Libere de la Paris. Cred că Bucureştiul trebuia să finanţeze
continuarea netulburată a acestei Ambasade Culturale, fie
prin stat, fie prin exil şi societatea civilă. (...)
Camilian Propinatiu:
N-au fost fericiţi anii de după desfiinţarea Studioului
Europei libere de la Paris. Datorăm intervenţiilor ulterioare
ale Monicăi Lovinescu o teză fundamentală pentru
înţelegerea rahitismului civic şi pentru lecuirea miştoului
criptorasist în explicarea tranziţiei. Noi românii am ieşit
din TOTALITARISM, nu dintr-o dictatură de catifea.
Ultima vizită în ţară pare să fi fost prin 1996.(29 aprilie
- 6 mai 1997, n.m.dj.)
După cum se ştie, de pe la 1997, pe nesimţite şi pe
neaşteptate, megaintelectualii noştri, de la Fezabila
Lustraţie au cotit-o ideologic spre spulberarea miturilor
naţionale, printre victime fiind Voievozii Neamului,
Eminescu, Cioran, Noica, Ionescu şi mai ales prietenul
Mircea Eliade. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au cam
dispărut din revista 22 (condusă de Gabriela
Adameşteanu) şi din România literară (condusă de
Nicolae Manolescu), pentru păgubitul cititor necontând
dacă printr-un altfel de Adio decât Paul Goma!
În mod explicit, rolul acestor Luminători ai Poporului
întru a nu ajunge gloată, nu transpare nici din noua biblie
intelectuală Orbitor 3, lansată la 11 iulie 2007, anul
Centenarului practic neobservat al lui Mircea Eliade.
Să nu ne încălzim cu reacţii dichisite, formulate
autopublicitar.
Cum nu s-a mai vorbit despre Virgil Ierunca, aşa se
va întâmpla şi cu Monica Lovinescu.
Iar în casa de la Paris, este aproape firesc să ajungă
urmaşi de semi-securişti, sau măcar de mici
nomenclaturişti.
Vocea poporului:
O mare conştiinţă a românilor liberi! Dumnezeu a
decis că are nevoie acum de ea acolo sus, la el. O voce
caldă, o profesionistă adevărată. Sincere condoleanţe
familiei. Dumnezeu s-o ierte!
Doina JELA
* Capitolul de faţă face parte din volumul Doar o sută de
zile cu Monica Lovinescu, pe care Editura Curtea Veche îl va
lansa la Bookfest 2008.
9
La o mie şi una de cafele
„Nu mai am nici o îndoială că viaţa, dacă trebuie
sfârşită aşa, nu trebuia, desigur, să fie inventată”, spune
Gabriel Liiceanu, gândindu-se la ultimii patru ani la
orizontală ai Monicăi Lovinescu.
Chiar şi fără sfârşitul ăsta, sau oricare alt sfârşit,
asta cred şi eu: că nici începutul vieţii nu are vreo
justificare! Bilanţul dintre clipele miraculoase, victorioase,
ori măcar trăibile, sănătoase, şi prezenţa permanentă
(ascunsă ori manifestă) a răului e, fără doar şi poate,
negativ.
Şi totuşi... un rest, un miez, un nucleu rămâne mereu
şi trebuie găsit procedeul mental pentru a extrage aurul
din tonele de steril ale unei vieţi.
La poarta de fier, vopsită în verde şi cu un guler de
verdeaţă, a numărului 8 de pe rue François Pinton am
sunat şi eu, mai bine de zece ani (din martie 1991 până în
august 2001), o dată pe săptămână – uneori mai des, în
primii ani; în ultimii ani, mai rar.
...Îmi deschide Virgil Ierunca, cu aceeaşi figură afabilcald-posomorâtă (chiar când afară nu plouă, lui parcă îi
plouă mereu, îi rămâne pe chip o umbră taciturnă, o
nemulţumire, sau poate frica – frica de ce anume? –, chiar
şi atunci cînd râde în hohote, chiar şi atunci).
Intrăm, cafeaua (Lavazza), deja în ibric (de model
italian), începe să dea în clocot (Virgil o lasă să fiarbă
câteva secunde suplimentare, „aşa e mai bună”); ne aşezăm
în camera de zi, eu în fotoliul alb din dreapta, Virgil în
scaunul maro din faţa mea. Savurăm cafeaua (Monica e la
etaj, se aud paşi, scârţâit de podele) discutând planul de
bătaie al zilei, al celor patru-cinci ceasuri săptămânale (între
orele 15 şi 20): reclasificarea după noi criterii a unor
compozitori, inserarea CD-urilor proaspăt cumpărate de
la FNAC, căutarea şi rearanjarea unor cărţi, desprăfuirea
altora de prin răcorosul hol ori şi mai răcorosul becibibliotecă, scoaterea la iveală a unor articole... mai e de
stabilit neapărat şi ora de revizuire (doar eu şi Monica,
aşezaţi cot la cot la birou) a paginilor săptămânale din
textele cărţilor amândurora (câteva mii de pagini de
manuscrise, de-a lungul anilor, dactilografiate şi pregătite
cu pasiune pentru Humanitas de soţia mea, AncaDomnica)... momentul apariţiei Monicăi Lovinescu în capul
scărilor, zâmbind... apoi, în jurul orei 18,30, a doua cafea,
noi trei şi trei cafele aburinde, Monica îşi aprinde o gitană
(într-un porţigaret) iar Virgil o havană; eu nu-mi aprind
nimic, fericit să mă las „afumat” de cei doi prieteni – e
singurul loc în care tutunul nu m-a deranjat, nici măcar în
familie nu-l suportam (tata urmând să moară de un cancer
tabagic) –, aici fumul făcea parte din ritual, culmea, mirosul
havanei îmi chiar plăcea... De fumat însă nu voi fuma
niciodată.
Din august 2001 încoace, nu ne mai vedem, nu mai
vorbim la telefon, nu mai ştim nimic unii de alţii. Nu ne
certăm, nu e o „despărţire”. I-am anunţat din timp că, din
motive personale, n-o să mai pot veni regulat, că trebuie
să-mi găsească un înlocuitor. Probabil că ei s-au simţit
„abandonaţi”, au luat asta ca pe o „trădare”! Nu au
încercat să se pună în pielea mea, să-mi înţeleagă
motivaţiile. Nu m-au/ne-au mai invitat niciodată!
10
in memoriam monica lovinescu
În punctul ăsta apar, inevitabil, între noi acele
„rezerve mentale” de care îi pomenea Monica lui Gabriel
Liiceanu: „Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve
mentale.” (Urma regretul că nici măcar între ei trei, Monica,
Virgil şi Gabriel, n-a fost să fie aşa, că au existat rezerve,
gânduri ascunse, şi că acum e prea târziu să-şi mai spună
totul. De parcă tustrei ar fi fost nişte îngeri căzuţi şi nu
nişte bieţi oameni!)
E la mijloc o patetică confuzie, o neînţelegere: în
iubire şi în prietenie (ca şi în etică), Monica Lovinescu era
o idealistă (noi ceilalţi suntem prea repede realist-cinici,
nici aşa nu e bine!), căutând parcă o formă, un surogat de
Absolut (pe de altă parte fiind, ca şi Virgil, o agnostică);
cerea de la sine şi de la alţii imposibilul, deşi era, paradoxal,
perfect conştientă că nimeni nu-i capabil de o aşa ispravă,
neputând trăi fără „rezerve mentale” faţă de cei dragi ori
faţă de propriul sine (multiplu în timp)!
„Rezervele mentale” (partea de zgură, frustrările,
ranchiunele, rătăcirile, delirul...) sunt poate antidotul
necesar, otrava pe care să ne-o administrăm doar nouă,
azvârlind-o apoi în Cloaca Maxima a sufletului! Precum
facem dimineaţa, purificându-ne prin însăşi miraculoasa
trezire dintr-un coşmar în care ne-am omorât mama! Da,
uitarea asta (ori şi mai bine, când e posibil, transfigurarea,
descărcarea ei într-o ficţiune) ne ajută să ne menţinem
echilibrul, să ne continuăm relaţia care nu poate, nu trebuie
să fie atinsă în profunzime!
Prin strategia „alegerii bolii”, Monica Lovinescu a
reuşit să „păcălească” (până la un punct), să stopeze
decăderea lui Virgil. Căzând ea teatral (apoi de-a binelea,
de parcă atinsese le point de non-retour), a reuşit să-i
mai prelungească cu doi viaţa lui Virgil, intrat la rându-i în
continuă alertă, veghind asupra Monicăi – altfel ar fi
dispărut, învins poate de acea „frică” pe care o purta în el
şi cînd râdea. Nu ca într-o melodramă, ci ca într-o tragedie
antică, Monica s-a sacrificat pentru a prelungi viaţa omului
iubit. Instinctul de conservare a cedat dinaintea iubirii;
poate că ea nici nu mai vroia să trăiască singură, mai bine
să se ducă, aşa cum au şi trăit, împreună, până la peste
optzeci de ani. Poate că nici nu-i un sacrificiu, ci ceva
firesc. Fireşte că aici minciuna („dans combien
d’occasions le mensonge ne devient-il pas une vertu
héroďque!”, constată Voltaire), simularea bolii („toate
radiografiile făcute, din creştetul capului şi până la
picioare, nu au putut oferi nici o explicaţie plauzibilă a
prăbuşirilor ei”), „rezerva mentală” nu putea fi în ruptul
capului mărturisită lui Virgil, care n-ar fi putut accepta
jocul în aparenţă morbid.
Când, după moartea lui Virgil, Monica, perfect lucidă,
îi dă această explicaţie (precisă pînă la milimetru) lui
Liiceanu, cel din urmă va avea la rându-i „rezerve mentale”
(„care fusese adevărul n-am să ştiu niciodată, pentru că
meandrele unui cuplu [...]”), şi totuşi ăsta pare a fi adevărul
gol-goluţ. Din delicateţe faţă de amintirea lui Virgil, Monica
mai adaugă (minciună generoasă!) că în economia cuplului,
Virgil a fost „eternul-disponibil”, de parcă ar justifica astfel
propriul ei gest. Nu, Monica nu avea nevoie de vreun
donnant-donnant. Toţi cei care i-au cunoscut au văzut în
Monica pe adevărata „etern-disponibilă” a cuplului. Nici
eu, în mai bine de zece ani, nu am constatat altceva. Întro seară, Monica mi-a arătat fotografia înrămată de la capul
patului ei (Virgil „în costum de marinel”), întrebându-mă
parcă în şagă: „Nu-i aşa că nu s-a schimbat ?” şi
răspunzându-şi singură: „ E acelaşi”.
Nu vreau să fac un elogiu ditirambic femeilor, dar în
cuplurile pe care le-am cunoscut, la Paris şi în ţară, femeile
erau „etern-disponibilele” (aşa a fost şi mama mea): Sonia
Larian i-a fost deopotrivă soţie, mamă şi colegă lui Lucian
Raicu, care nu i-ar fi supravieţuit Soniei, precum Virgil
Ierunca nu i-ar fi supravieţuit Monicăi. Femeile au fost
neîndoielnic mai tari, iubindu-şi, răsfăţându-şi, scutinduşi de grijile cotidiene soţii, fiind ele însele artiste de acelaşi
calibru, îngrijindu-le şi operele (Monica citea-răscitea şi
bătea la maşină inclusiv textele lui Virgil, iar Sonia se ocupă
şi azi de soarta operei raiciene, în vederea reeditării ori a
virtualelor ei traduceri).
Am calculat câte cafele am băut, în cei zece ani şi
jumătate, în enclava românească, fortul parizian „Unde
Scurte” al lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu: vreo
mie, o mie şi una de cafele, o întreagă poveste!
Mai 2008
Daniel ILEA
Monica Lovinescu – vocaţia
solidarităţii
Am corespondat, tîrziu, intermitent cu Monica
Lovinescu după ce încrustasem cîteva glose despre
paginile memorialistice din La apa Vavilonului. În 2002,
pe verso-ul unei vederi de praf parizian, copleşită de
teribila, premonitoria întîlnire cu moartea a poetului Ştefan
Aug. Doinaş (prin intermediul numărului omagial din
revista „Familia”), autoarea îmi adresa, într-un „plan mai
frivol”, cum scria cu graţioasă modestie, mulţumiri pentru
„lectura vavilonică” generoasă a cărţii sale. Produs al
meritocraţiei, al burgheziei aceleia de carte, cu practica
îndelung exersată a civilităţii, Monica Lovinescu, fiica
marelui critic modernist Eugen Lovinescu, răspundea
oricui. Ultimele rînduri venite din strada François Pinton
, nr. 8 erau scrise, în numele şi sub dictarea Monicăi
Lovinescu, de Doina Jela, în septembrie 2006. Era de pe
atunci grav bolnavă, practic ţintuită la pat. In schimb,
demult, din anii ‘6o, am ascultat şi eu pe unde hertziene,
ca tot românul, cea mai ascultată voce venind din eter,
capabilă însă să fortifice conştiinţa traumatizată a
semenilor rămaşi dincoace de Cortina de fier. Existenţa ei
s-a identificat mult timp (1960-1980) cu microfonul „Europei
libere”. Fiinţa ei radiofonică, dacă pot spune astfel, e de
neuitat. Avea o voce casantă, cu inflexiuni tabagice. După
1989 (e meritul lui Gabriel Liiceanu şi al Editurii Humanitas)
ne-am putut apropia fiinţa de hîrtie a autoarei, cărţile ei,
Unde scurte, Jurnalul şi memoralistica. Teze şi antiteze
la Paris, emisiunea Monicăi Lovinescu şi Povestea
vorbei, emisiunea lui Virgil Ierunca ofereau o gură de
oxigen românilor în climatul îmbîcsit al îndoctrinării
instituţionalizată de comunism. Cei doi au denunţat
nemilos pegra totalitarismelor, deconectarea de la
democraţie a sistemului politic din Est care scindase
Europa. Cealaltă emisiune a Monicăi Lovinescu,
Actualitatea culturală românească a asigurat
in memoriam monica lovinescu
normalitatea în receptarea literaturii. Ştia spune la timp
ceea ce trebuia spus - o critică de întîmpinare entuziastă
cînd era cazul. Obiectivitatea judecăţii valorice provenea
din capacitatea de a pune corect accentele în învălmăşeala
valorică a literaturii promovate de autorităţile comuniste
din raţiuni extraliterare, propagandistice. Oficiul ei critic
autorizat efectua ecarisajul în faţa imixtiunii ideologicului.
Se specializase în universul concentraţionar comunist, în
literatura carcerală, lazareeană (termenul lui V. Ierunca) a
atâtor gulaguri, convinsă că amnezia ororilor, crimelor
trebuie vindecată. Monica Lovinescu a ştiut acorda
memoriei rolul cathartic primordial, de aici pledoaria ei
pentru un „Nürenberg” al comunismului, pentru tratarea
nediscriminatorie a Holocaustului şi a Gulagului. Împreună
cu Virgil Ierunca a reuşit să împiedice profanarea templului
literaturii, denunţînd impostura, oportunismul, demisiile
intelectuale, morale, „turcirea” conştiinţelor aşa cum o
probează Antologia ruşinii, „corală a dezonoarei”.
Împroşcaţi cu valuri de imundii, din direcţia
naţionalismului dur, cei doi vor fi denunţaţi ca trădători,
dar se vor fortifica prin dezgust. Monica Lovinescu va
supravieţui chiar unei tentative de asasinat. Cuplul Monica
Lovinescu - Virgil Ierunca a făcut efectiv exasperarea
Securităţii, care-i ştia foarte bine informaţi, socotiţi ca
atare „inamicii numărul 1” ai ţării. Cronicile ei radiofonice
au radiografiat exact întregul tablou social-politic al
României comuniste (sovietizarea, satelizarea Europei
Estice), dar si eşichierul european, avînd apoi şansa de a
asista la prăbuşirea Imperiului Comunist, cel mai
considerabil eveniment de la căderea Imperiului Roman
încoace. „Suntem uimiţi că am trăit destul pentru a asista
la sfârşitul unui coşmar socotit interminabil”, scria o dată
Monica. Serialul cronicilor ei, Unde scurte (şase volume),
uriaş jurnal de cărţi (el acoperă trei decenii) reface o
panoramă vie a literaturii (una din obsesiile autoarei: soarta
literaturii române), capabilă să releve supravieţuirea etică
şi estetică în comunism a cîtorva scriitori. Ghidată mereu
de imperativul autenticităţii artistice, ea a fost adepta
imprudenţei şi riscului judecaţilor critice, fără a aştepta
confirmarea viitorului. În imensa sa registratură critică apar
şi fertile oaze comparatiste, menite să pună în lumina
europenismul literaturii române. Autoarea a descris
11
convingător „relativa liberalizare” din literele române, dar
şi agonia liberalizarii, re-stalinizarea, îngheţul ideologic,
cultural care a urmat. A subliniat izbînda triadei Eliade Cioran - Ionescu, reprezentanţii de marcă ai exilului
românesc, i-a apărat mereu cînd au fost tîrîţi în campanii
de presă. A susţinut efectiv disidenţa, puseurile disidenţei
româneşti, atîtea cîte au fost. În plus, martor important al
exilului, M. Lovinescu a fost preocupată mereu de
constituirea unei arhive a exilului, pentru memoria lui de
mîine, iar paginile ei jurnaliere şi memorialistice
configurează harta exilului românesc la Paris, sublimă şi
tragică concomitent. Volumul La apa Vavilonului
îndeosebi, cu indicibilu-i farmec evocativ, virtuţile
portretisticii au relevat talentul literar cert al autoarei,
virtuţile estetice fiind prezente şi în Jurnal (şase volume).
Deşi a trăit la Paris într-o nesfîrşită paranteză românească
(acolada exilului), mereu de veghe (o insomnie risipitoare
pentru cei de acasă), o veghe lucidă, paznic de far, martor
creditabil, ea a îndeplinit pe malurile Senei, cu talent,
luciditate şi verticalitate neîntinate o misiune asumată –
veritabil martiraj în slujba ideii româneşti, a României.
Vocaţia solidarităţii care vine din iubire îi asigură Monicăi
Lovinescu perenitatea. Solidaritatea cu cei dragi (pentru
memoria mamei - tezaur afectiv sumbru- îşi revede ţara
după 1989, incapabilă din pudoare existenţială să scrie
despre ea), solidaritatea cu cei din închisori, solidaritatea
cu oamenii de cultură, cu scriitorii, cu exilaţii propriu-zişi,
cu clandestinii, cu disidenţii, cu românii deplasaţi (lista
celor care i-au vizitat pe soţii Ierunca este impresionantă),
solidaritatea cu conştiinţa acestui popor e secretul
inalterabilităţii reperului moral pe care Monica Lovinescu
l-a întruchipat. Prin forţa cuvîntului vorbit şi scris a ştiut
coagula conştiinţa politică, morală, culturală a românilor
în arcul de timp dramatic al comunismului, egal cu
agresarea spiritului, fiinţei naţionale. A iubit cu fervoare
cultura, literatura, istoria convulsionată a pămîntului în
care, alături de Virgil Ierunca, s-a reîntors acum. Cuplu
mitic, aproape neverosimil în timpul vieţii, Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca au intrat împreună în veşnicie.
Le datorăm celor doi recunoştinţă înfiorată.
Valentin CHIFOR
carmen saeculare
12
Aurel PANTEA
motoretă, iar ea, Valeria cu carnea tare ca fagul
a zis, hai, mă neputinciosule şi tu că-ţi îmbătrânesc
ţâncii în boaşe, acela n-a vrut şi Valeria era stearpă,
dar Miluc tot om de treabă: şi-a făcut casă şi Iuăn
al lui Ciolomic cel sceptic a zis că are grinzi bune casa aia
şi podele zdravene, aşa a zis Iuăn al lui Ciolomic
cel sceptic, fiindcă Valeria avea carnea tare ca fagul.
***
ÎN PROGADIE
Forje
Am trăit în mijlocul lor, între pupături
ieşite din pofte, am văzut buze umede
năclăindu-se, braţe de bărbaţi pe trupuri
de bărbaţi şi femei, încolăciri de familie
în ocazii rare, dragoste şi instincte placând
zile de vară, sudori şi vin şi cărnuri, când
se despărţeau noroiul rămas
încremenea ca o piele de pachiderm
sub soarele atacând din toate părţile
satul.
***
Feciorilor Făgădăriţii le-a îmbătrânit fecioria,
au stat mult singuri şi au fost misogini, îmi spunea
mama că erau oameni noptoşi iar eu vedeam cum le
curge noaptea din spete, beau mult şi îi băteau
pe bărbaţii mai slabi, iar într-o noapte, topiţi de
băutură şi plictis, au fost puşi în car, câţiva au
prins boii la jug şi i-au trimis pe fânaţe cu ei
cu tot şi ăia au crezut că Doftorica a fost de bai, aia care
tăia buricele, şi boii au fost după aia tare bălegoşi
şi Ambrozie şi Dămian s-au căcat câţiva ani în cioareci
de nu mai stătea nici unul cu ei la masă la făgădău
şi casa lor a fost mult timp după aia în voia vânturilor
putregaiului şi ninsorii.
***
Savetei lui Gheorghe al lui Soarecu i-a intrat
satul după ceafă, a avut părul roşu şi seara
când umbla prin sat numai ea şi luna luminau
uliţele, trebuie că era numai lumină satul intrat
după ceafa Savetei că, povesteşte şi acum Iuăn al
lui Ciolomic cel sceptic, bâzâiau lângă capul ei
fluturii şi musculiţele ca la lampă, s-a înecat Saveta
într-o vară şi uneori, seara, ţâncii adunaţi pe
ţărmurea Murăşului să duhănească ţigări tâlhărite
văd în apă, aşa ca un far, amu ori o fi satul din ceafa
Savetei ori un peşte mare cu solzii loviţi de lună,
dar la ei în casă tatăl său nu aprindea noaptea lampa.
***
Carne tare ca fagul
Ghiuţu lui Chisaga era sicofant, lucra cu
miliţianul şi făcea film în sat, l-a pârât
pe Miluc că-şi dă nevasta altora să-şi cumpere
Livia cu geana brună se uita la om ca din gropi,
îi plăcuse să umble mult pe zile cu ceaţă,
mă gândesc la ea ca la băi de piatră părăsite,
şi-a speriat toţi drăguţii, veneau ăia seara şi
altădată nu se mai întorceau şi toţi când s-au însurat
şi-au lăsat muierile grele cu făt mort, până odată
când, zicea Iuăn al lui Ciolomic cel sceptic, vreo
trei inşi au bolovănit un câine mare cu pată pe
frunte la poarta ei, într-o seară, şi-a doua zi
Pompei al lui Minu s-a dus la dispensar cu sânge
închegat pe frunte şi lumea a ştiut.
***
Sub sutana popii Fofeldea stă ăl iertător şi tare
ca ruda carului i-a spus Norica Vergicăi lui Nonu
lui Sugar care a murit fecior bătrân că Vergica aia
bătrână a vrut să-şi mărite fata cu Nonu, iar pe acesta
nu l-au lăsat ăia ai lui Munteanu şi tot ei, că Norica
se spovedea des, i-au tăiat nasul popii Fofeldea şi
urechile de-au zis bărbaţii că de-acum gata şi popa
s-a dus şi pe zarul bisericii mergeau copiii iarna şi-şi
puneau limba de le sângera, iar muierile începuseră
alene a-l blestema pe popa Fofeldea.
***
Aurel cel orb
În asta a fost atâta că ai putea face o funie
să treci Murăşul cu ea, spuneau adolescenţii
buboşi de Tori lui Rusu, căreia îi cam plăcea
şi l-a făcut pe Aurel cel orb, el trecea cu ochii
solziţi prin sat, mai mult era dus, dar venea vara
acasă şi duminica se rădea la frizerie unde duhăneau
bărbaţii şi spuneau bancuri porcoase, iar Aurel le
cânta cum a trecut el pe lângă tinereţe, iar bărbaţii
ziceau, săracul, şi frizeriţa deschidea uşa să arunce
părul tuns şi vorbele grele şi cântecul ca pe nişte
mortăciuni, pur şi simplu ca pe nişte mortăciuni şi o
chema Neli, dar nu era din sat.
***
A’ lui Bencu
Pe un copil al lui Bencu, pe ţărmurea Murăşului
l-a lovit calul Trifan că mă uitam cum râde
spăimos Lucu, prin obrazul lui, i-a făcut calul
două găuri în amândoi obrajii, apoi a adormit, copilul
avea cinci ani şi ăi mari de douăzeci îl
duceau la apă mare, îl ţineau pe braţe şi el striga
de se punea pe apă strigătul lui ca o pânză subţire
şi Bencu avea zece copii cu cămăşuţe şi era căruţaş,
bea mult şi era blând, foarte blând.
epica magna
Daniel VIGHI
Se arată un zombie, o arătare cu
ochii holbaţi
Ei, şi acum e acum. Am ajuns pe poziţie şi stăm cu
toţii ordonaţi în spatele tronului. E noapte. De undeva,
din dreapta noastră, adie o pală de vînt cu miros de peşte,
apă şi mîl dinspre Dunăre. Undeva, în faţă şi departe, spre
Iugoslavia, sclipesc luminiţe de la aşezările sîrbeşti. Pol
atrage atenţia că a venit vremea:
- Să-i dăm drumu Babă, murmură, gata-gata să-şi
pericliteze raporturile de tip ordinul-se-execută-nu-sediscută pe care le are cu plutonierul major Mişcoi. Noroc
că acesta nu-l aude întrucît este preocupat cu
inventarierea locurilor unde sunt înhumaţi frontieriştii cu
ajutorul groparului Alufuneraru care trece de la muşuroi
la muşuroi, de la o moviliţă la altă moviliţă, şi explică care
groapă cuprinde pe cine: aici e cutare oltean, aicea
fetişcana Blondie, aici fătălăul Sussie, nume aiurea pe care
le-a dat mormintelor nepotul lui de la liceul comercial din
Orşova. Baba Baroneasa se întoarce spre alai şi comandă
alinierea de obşte pentru asemenea cazuri şi participanţii
la vorbirea cu morţii nu pricep ce ar fi asta, cum trebuie
procedat. Le explică Gabor Rupi:
- Executaţi după noi, zice, apoi comandă scurt şi
toţi se aşază de-o parte şi de alta a tronului, cu praporii
aplecaţi peste Babă, cu evantaiul ridicat ca pentru un asalt
decisiv spre întunericul de dincolo de pîlcul alandala de
cruci de lemn, movile, buruieni, noapte, stele, luminiţe
dinspre Iugoslavia, cîrîit insistent de greieri, fîlfîit moale
de aripi de bufniţă, fulgerări în zig zag ale liliecilor din
podul bisericii din vale, cu hramul Acoperămîntul Maicii
Domnului.
- Gata, întreabă Baba Baroneasa şi toţi se precipită.
- Nu, nu e gata, răspunde Rupi ca la jocul de-a v-aţiascunselea: nu e gata, zice şi se întoarce spre Mandragora,
spre Pitiu, spre frontierişti şi le spune cum să se aşeze, şi
anume doi cîte doi. Trec fiecare pereche în dosul cîte unui
prapor şi ultimele două în spatele evantaiului, o pereche
de gabori se postează în spatele tronului: aşteaptă cu toţii
să apară dintre cruci, movile, buruieni şi beznă groparul
cu plutonierul Mişcoi ai căror paşi se şi aud, totul e în
regulă, au inventariat mare parte din marfă, cum îi spune
Baba, capătă şi cei doi întorşi din teren ceva fum de la
ţigara care trece de la unul la altul, zăpada Henry şi fericirea
Charlie, injecţia în venă: stele, domnilor, stele şi apoi, nu
departe, apa fluviului, domnilor, şi Janis Joplin începe iar,
şi glăsciorul ei răguşit se năpusteşte peste tron, peste
noapte, eeeh, beibeee, cîntă Pearl şi toţi aşteaptă
încremeniţi: plutonierul stă sub vraja comandamentului
ordinul-se-execută-nu-se-discută, Baba stă pe tron şi
domină noaptea, moviliţele, pîlcul de cruci strîmbe din
13
lemn gros, Alufuneraru este îmbufnat şi abia sticlirea sticlei
de whisky din traista cu mărgele a lui Pol şi fumul din
ţigara înmuiată în zăpada Henry îi schimbă dispoziţia, acu
chiar pare interesat de ce se petrece aici, a trăit multe, iacă
o trăieşte şi pe asta, frontieriştii Benda, Sepi şi Feri cel
mereu tăcut ascultă vocea curvei Janis, golanca asta de
undeva de departe care a murit anul trecut, aşa cel puţin
le-au spus copiii ăştia de bani gata, golanii de lux din
Trandafirilor, pocneşte ghitara, se zbate Jimi Hendrix cu
degetele în alergare anapoda, Mandragora analizează scurt
starea sculei, a radiocasetofonului, J.J. este în extaz cum
stă bine unui fan adevărat care nu are viaţă proprie, nu
are bucurii proprii, nu are nimic care să-i aparţină, totul i
se întîmplă prin sora Pearl, tot aşa cum fratelui ei J.H.,
căruia nu întîmplător chiar aşa i se spune din cauză că nu
are nimic al lui, totul este prin Jimi, prin el şi prin viaţa lui
dusă, cum dusă este şi aceea a lui Janis. Nu există nimic
altceva, şi de aceea – chiar înainte de a începe Baroneasa
activitatea de aducere a răposaţilor cu un gabor aşezat
de-a dreapta cu un caiet dictando în care va consemna
apariţiile pentru plăţile de după – chiar de aceea strigă J. J.
ca în transă:
- Babă, babă, cheamă pe Janis mai întîi!
Se lasă liniştea şi Baba ridică evantaiul în semn de
liniştire a participanţilor la vorbire:
- Aveţi răbdare, nu merge aşa dintr-odată, linişte!
- Cheamă şi pe Jimi, Babă, se aude murmurul ca un
geamăt, ca un oftat, al lui J.H. şi se lasă tăcere de mormînt:
- Vine, strigă abia auzit careva. Vine!
Se arată un zombie, o arătare cu ochii holbaţi, cu
cearcănele ieşite, cu ochii privind în gol a proasta.
- Unde draci te uiţi arătare, zice Feri şi toţi se miră
că-l aud vorbind în asemenea momente. Zombie se întoarce
spe Feri şi-i zice:
- Ce-ţi pasă, bă mutule, nu te-a auzit nimeni toată
ziua şi acum te-ai găsit. Intervine Benda:
- Ce-ţi pasă că e mut, mai bine decît să-i turuie gura
toată ziua ca la meliţe, mie nu-mi place să-i aud turuind
vrute şi nevrute. Chiar aşa, unde te holbezi, bre zombie.
- Unde să mă uit, rătăciţilor, la Che Guevara cum stă
în copaie împuşcat, zici că-i domnul nostru Iisus Hristos
după pogorîrea de pe cruce: ne-am înţeles la ce mă uit? Vă
întreb: ştiţi voi de ce i se spunea aşa, de ce i-au spus Che,
că numele din starea civilă era de Ernesto Guevara, prunc
al unei familii de intelectuali cu solide convingeri de stînga.
Che înseamnă: hei tu, aşa ia şi zis tata lui El Comandante
încă de cînd avea trei ani: e aşa ca şi cum i-ar fi spus Hey
hombre, dar mai pe scurt, direct şi fără ocolişuri.
- Şi cine l-a omorît pe Comandant?
- Cum cine ? Curvele imperialismului mondial în
jungla din Bolivia, s-a-nţeles treaba: “Viva la
revolution”, futu-i. N-a venit multă lume după noi şi am
pierit acolo, futu-i, şi la urmă El Comandante a strigat:
“Ştiu că ai venit să mă omori. Trage, laşule, nu ai să
omori decît un om”. Aşa a spus Che, şi după aia l-ampuşcat căcatul de sergent Mario Terán: a înfipt patru
bobiţe în plămînii de astmatic ai lui Che la ora treispe şi
zece minute în nouă octombrie, acu vreo patru ani, şi
de faţă fu şi ofiţerul CIA, Félix Rodríguez, „con uniforme
militar boliviano”, aflat sub acoperire cu „el nombre de
«Capitán Ramos»”. Eram noi acolo, la Guerrilla de
Ńancahuazú, care e un rahat de apă care curge prin
junglă către Rio Grande, la vreo două sute cincizeci de
kilometri sud de Santa Cruz.
14
epica magna
- Şi ce treabă avem noi cu astea, pleacă dracului,
bă zombie, că nu dau doi bani pe tine, strigă supărat Pol şi
Baba ridică evantaiul. Vîntul provenit de pe apele întinse
ale Danubiului înfioară praporii. Nu pleacă zombie, rîde a
proasta, aşa cum obişnuiesc toate fantomele spre miezul
nopţii, cînd puterea lor sporeşte, în plus trece o pisică
neagră printre cruci, semn că şi Diavolul e pe undeva pe
aproape. Asta e, cînd te bagi în cocină, te mănîncă porcii!
Pe cînd stăteai pe scenă, în noapte, la marginea
unor dealuri şi văi care trimiteau spre voi răcoarea unor
adieri, în fojgăiala celor din mulţime erau mulţi din ăştia
fanatici care aveau nevoie de tine, de numele tău, de faima
care-ţi însoţea fiecare pas pe care-l făceai pe străzi, prin
baruri, pe la spectacolele pe care le aţîţai aşa de bine cu
Fender-ul Stratocaster. Grupuri extremiste precum
Panterele Negre care urau definitiv şi pentru totdeauna
lumea albilor. Pe viaţă şi pe moarte. Te întîlneai adesea cu
ei şi părea că sînt de-ai tăi, că tu le aparţii; în tot cazul aşa
ai lăsat multă vreme să se înţeleagă. În fapt cum anume ai
fi putut refuza generosul program al Celor Zece Puncte al
lui Black Panther Party în care era vorba de pîine, de casă,
de şcoală, de haine. De pace. De dreptate. Vorbe mari
cărora nu le puteai opune mai nimic şi nici nu le puteai
suspecta de demagogie. Strigătul unor amărîţi de la
marginea oraşelor care amestecau periculos celebrele
Gangs – găşti de cartier, cu infractori notorii, un soi de
haiduci ai străzilor, cu idei din programele de stînga, aşa
cum au ieşit ele din amestecăturile ideologice pe care leau adus laolaltă Huey P. Newton şi Bobby Seale „in October 1966”. Vroiau justiţie dar şi rezistenţa cu pistolul în
mînă împotriva asupririi sociale. Printre cei care fojgăiau
pe la concerte şi prin preajma grupurilor care te însoţeau
peste tot erau şi dintre cei apropiaţi lui Alprentice Carter,
poreclit „Bunchy”, care fu asasinat la 17 ianuarie 1969 şi
ridicat la rangul de martir în mişcare negrilor din United
States. Zarvă, agitaţie, luptă grea, mitinguri cu Martin
Luther King dar şi cu Stanley Tookie Williams III,
criminalul de culoare din banda Crips care execută prin
1979 pe mai mulţi cetăţenii americani nevinovaţi: Albert
Owens, Yen-Yi Yang, Tsai-Shai Lin şi Yee-Chen Lin. Ani
în şir s-a judecat Stanley Tookie Williams III, mai apoi s-a
delimitat în puşcărie de banda Crips căreia îi fu leader, şia cerut iertare în numele băieţilor pentru toate crimele şi
jeafurile dar nu îşi acceptă defel acuzaţia de ucidere a lui
Albert Owens, Yen-Yi Yang, Tsai-Shai Lin şi Yee-Chen
Lin. Cu cîţiva ani înainte de a fi executat, Stanley Tookie
Williams III s-a apucat să scrie cărţi pentru copii şi s-a
alăturat din închisoare unor organizaţii care luptau pentru
ca tinerii să nu ajungă în Gangs-uri de felul celei pe care a
condus-o o vreme. Toate degeaba: Stanley Tookie
Williams III îşi găsi sfîrşitul prin injecţie letală în 13
decembrie 2005, fapt care dădu un nou avînt ofensivei
celor care luptă pentru abolirea pedepsei cu moartea, chit
că unii compatrioţi care susţin daravera socot că, totuşi,
„Lethal injection” este cea mai umană dintre celelalte
posibile: electrocutarea, spînzurătoarea, execuţia prin
împuşcare, gazarea sau decapitarea. În sfîrşit, greu de spus
dacă e chiar aşa! Oricum alături de toate găştile, mişcările
şi nemulţumirile afro-americanilor din deceniile şase pînă
acum, în mileniul nou, a vegheat Partidul Panterelor Negre
Pentru Noi şi ai Noştri (Black Panther Party for SelfDefense). Partidul s-a ţinut aproape de găştile de cartier,
de vînzoleala lor criminală şi romantică. Iacătă gaşca de
cartier Bloods, de loc din Los Angeles, adversarii celor
din The Crips Gang, afro-americani şi ei cu alte ţoale, cu
alte tatuaje şi cu semne anume zise graffiti pe care le pictează
pe zidurile caselor şi pe betoanele podurilor de la
autostrăzile împuţite şi zgomotoase. Semne şi crime.
Lovituri prin bănci şi naţionalismul negru. Ideologia luptei
împotriva urii şi dominaţiei fără margini a rasei albe. Mai
apoi T-shirt – tricourile inventate de soldaţii unchiului
Sam încă din WW1, adică din primul război mondial. Tshirt-ul ăsta de cacao ajunge ceva de faimă mondială pe
vremea cînd James Dean „wore it in the film Rebel Without a Cause”. Fojgăiala ăstora din „rock-and-roll subculture” amestecă desigur şi asemenea elemente nedorite:
inşi de trei parale pe care-i mănîncă-n palme şi-n cur pentru
niscaiva „carjacking”, hoţia de maşini ale rasei albe
dominatoare. Adăugaţi la asta îndeletnicirea pe nume „hijack”, în care băieţii din gangs-urile de felul Bloods sau
Crips, sau altele şi mai şi, opresc maşina şi o jefuie,
deturnează avionul şi îi fac legea, smulg cu de-a sila ce au
de smuls de prin poşete, de prin portbagaje, din sertare,
de prin de-astea, cum le zice, seifuri de-astea mari din fier
nichelat. Mai puneţi aici la socoteală şi pe ăştia cu joyrideul lor, băieţi de băieţi care fură maşini de dragul de a le
ambala frumos pe Interstate Highway System şi se pierd
aiurea şi-i caută poliţia zile în şir. Găştile latino-americane
La Raza, metisajul moştenit din colonialismul spaniol, apoi
Latin Kings din Chicago care se îndeletnicesc de dimineaţa
pînă seară, şi noapte de noapte, cu traficul de narcotice şi
poartă la gît fulare galbene ca să se deosebească de ăştia
de la Bloods care le au, normal, de culoare roşie. Dacă ne
uităm la ţoalele lui Jimi ce vedem? Păi, chiar faptul că e
băiat de băiat, şi că aduce mult cu cei din Latin Kings, din
Crips gangs, criminalii de la Sureńos care e o grupare de
pe străzile din Chicago, cu băieţi de băieţi din Southern
California care se află în legătură cu „the Mexican Mafia
prison organization” care şi ea, la rîndul ei, se opune din
interior lui Nuestra Familia, copiată admirativ şi de banda
portoricano-columbiană pe nume the Norteńos. Toţi
poartă asemenea lui Jimi, tricouri şi fulare pe nume bandanas, au pe braţe, pe spate şi pe fese tot soiul de tatoo şi
mîzgălesc graffiti pe ziduri. Cei din găştile Norteńos, Mafia mexicană sau Latin Kings poartă pe umărul drept
semnul crucii tatuat, înconjurat de mărgelele rozariului
care te îndeamnă spre rugăciuni repetate asemenea tirurilor
de pistoale la vreme de seară. Dedesubtul tatuajului este
înscris mesajul de identificare “Spanish Gangster Disciples”. Peste tot: pe braţe, umeri, spate, pe mădularul
bărbătesc, pe bucile curului, pe antebraţe, tatuajele conţin
identificări naţionale – Folk Nation symbols – mai apoi o
serie de alte minunăţii secrete, ştiute doar de băieţii de
epica magna
băieţi: şase stele şi puncte aşezate într-un anume fel, nu
oricum, apoi literele iniţiale ale grupării: IG pentru Imperial
Gangsters, SC pentru Spanish Cobras, BD pentru Black
Disciples. În preajma majusculelor este prezentă imaginea
albăstruie a unei furci diavoleşti, numărul 6 care e şi el cu
tîlc, inima cu ancoră care spune şi ea multe celor care se
pricep la ce vrea să zică, apoi Fecioara Maria, care îi înţelege
pe hoţi, pe ocnaşi, pe băieţii de cartier şi care e Maica
Adorată a tuturor hispano-americanilor din California,
Detroit, Ft. Lauderdale, Miami, New York, Orlando, Puerto
Rico, West Palm Beach şi Texas, desigur.
- Şi zi aşa, zombie, eşti de-al lui El Comandante?
- M-au căsăpit după cum se vede în junglă, la
marginea rîului Ńancahuazú. M-au trăsnit drept în spate
cu un glonţ bine ţintit, pe urmă mi-au tras în meclă cu
bocancii şi m-au tîrît departe de locul acela în care m-am
prăbuşit prima dată pe ţărmul apei şi am văzut în cădere
trei furnici uriaşe. Iniţial am simţit o durere enormă, dar
apoi nu am mai simţit nimic, căci sufletul începuse să mi
se desprindă de trup cum este, de altfel şi normal, în
asemenea momente. Mă numesc Haydée Tamara Bunke
Bide, mi se spune Tania Bătăioasa şi am luptat alături de
Che pînă mi-au venit de hac trupele de intervenţie ale
armatei boliviene care ne vînau prin junglă. De profesie
sînt comunist revoluţionar, spion şi membru ale guvernului
castrist cubanez pe care-l ştiţi prea bine. Nu auzisem în
viata mea de trăirea la limita dintre viaţă si moarte, căreia
i se mai spune LVM, adică Limita-Viaţă-Moarte, şi nici nu
mă interesa nimic care, după părerea mea, ar fi ţinut de
fantezie sau de o lume fantastică. Am mierlit-o, deşi am
avut parte de un LVM de bun augur, aş fi scăpat dacă nu
m-ar fi împuşcat a doua şi a treia oară trupeţii bolivieni şi
prin urmare am devenit ceea ce se vede acum: un zombie
veritabil. Atunci, însă, în LVM, nici unul din gîndurile
revoluţionare şi comuniste nu-mi treceau prin minte: mă
îndreptam printr-un tunel întunecos înspre o lumină ce
mă atrăgea la ea. Nu mă gîndeam la absolut nimic, nici numi era frică. Mă găseam acolo în tunel şi atîta tot.
- Babă Baroneasă, nu ne înţelegem, eu nu sînt de
acord să plătesc pentru arătări care nu ne interesează.
- Da’ ce vă interesează?
- Păi, ăştia care au fost îngropaţi aici. Mă înţelegi,
vrem să aflăm cum au trecut fiecare frontiera pe la Dunăre,
avem de analizat soluţia A – sînt mai multe: apă, aer, foc,
pămînt – vrem să ştim ce probleme au avut şi cum au fost
omorîţi, ca să ştim cum e cu soluţia A.
- Daţi-mi voie, eu ca fost frontierist ştiu ce greu e,
să nu-mi ziceţi mie Benda, dacă veţi ajunge pe mîna
grănicerilor, eu le-am spus că e bine să discute cu zombie
ăştia care să le spună din experienţa lor cum a fost treaba,
ce bătăi au mîncat pînă ce au pierit.
- Corect zice! Eu nu mă bag, m-aţi chemat, m-a adus
tovarăşul ăsta plutonier pe nume Mişcoi, m-a luat de acasă
şi mi-am zis: ordinul se execută, nu se discută, aşa că am
venit, da’ eu ştiu cum e, că i-am îngrijit, le-am puş leşurile
în coşciug, le-am purtat de grijă lui zombie, i-am cărat cu
măgarul lui uica Pera Seghedinaţ, grădinarul de pe uliţa
Morilor, nu departe de cimitir, el a primit ordin de la
securitate să-mi pună la dispoziţie măgarul şi tălicika –
pentru cei care nu înţeleg le spun că e o căruţă cu patru
roţi mititele pe care aşezam marfa, coşciugul cu mortul
decedat prin înnec sau de pe urma bătăilor.
15
- Na’, vedeţi, mă prunci, să nu-mi spuneţi mie Benda
dacă vă mint, asta am vrut noi să vedeţi, că voi vi-s de
bani gata, cu părinţi la miliţie, la securitate, a lu’ ştiu eu ce
mărimi şi nu prea ştiţi ce vă aşteaptă, faceţi pe nebunii cu
cîntăreţii voştri pe care am înţeles că le zice Genisgioaplin
şi Gimihendrix, voi credeţi că e uşor, ascultaţi ce vă spun:
nu e deloc simplu.
- Linişte! Acum e vremea să îi chemăm pe zombie
frontierişti, ştiu ce vreţi, dar nu pot întotdeauna să dispun
cum vreau, nu se arată foarte ascultători şi se înghesuie
te miri cine, şi toţi povestesc despre leveme (LVM), asta
le place: să spună cum au fost ei între viaţă şi moarte şi
cum ar fi putut să se întoarcă dacă nu se petrecea cutare
şi cutare treabă, toţi dau vina pe cîte ceva şi mă gîndesc
că fac asta că-şi mai aduc aminte că s-ar fi putut întoarce
şi dau vina cînd pe unii, cînd pe alţii că nu s-au mai întors
din problemă, asta fac şi cred că le e ciudă. Baba Baroneasa
se zgîieşte în beznă, strigă încetişor spre pîlcul de cruci,
dă ordine pe care numai ea le aude: „scuturaţi din prapori”,
porunceşte apoi cu voce mai aspră gaborilor care se
execută plictisiţi, se vede treaba că au mai făcut asta de
multe ori: „scuturaţi din evantai!” Gabor Rupi se execută
cam în dorul lelii, fluştură în beznă evantaiul uriaş din
pene smulse dintr-o coadă de păun. Se arată tot felul de
zombie, se înghesuie spre tronul Babei:
- Aveam 41 de ani. Eram pe moarte din cauza
ficatului care nu mai funcţiona normal şi a unei hemoragii
gastrice care necesita în mod regulat 12 unităţi de sînge.
Îmi amintesc cum am fost ajutată să mă urc în pat şi de
durerile îngrozitoare ce le simţeam în tot corpul şi de totala
lipsă de puteri. Părerea doctorilor era că mă aflam în LVM.
- Taci din gură. Ce cauţi aici?
- Nu dau bani pe ea!
- Eu corespund pentru ceea ce caută dumnealor,
rockerii.
- Spune!
- Puteam vedea în apă şi am văzut geamandura
dincolo de valuri. Ştiam că Giani si Gicu erau încă sub apă.
Mă simţeam foarte viu ?i întreg.
- Nu ne interesează. Altul la rînd.
- Eu... mi s-a tăiat respiraţia cînd am căzut dintr-un
leagăn cînd eram foarte sus în timp ce mă legănam.
Diafragma era în ?oc. Nici nu puteam să mă mişc. Ce moment îngrozitor! Nu puteam să respir. Puteam numai să
exhalez aerul, a?a că am păstrat puţinul aer ce mai rămăsese
în mine. Eram pe punctul de a muri. În cele din urmă am
acceptat acest lucru. Am spus la revedere la toţi.
- Bine, bine. Altul la rînd!
- Păi, domnilor, daţi-mi şi mie voie să spun ce cred
că ar fi despre mine: M-am simţit eliberat din sfera de
influenţă a pămîntului şi am plutit prin mai multe straturi
de atmosferă. Am simţit cum mă înconjura o iubire matură;
o iubire dincolo de ce am simţit vreodată din partea
părinţilor sau a bunicilor. O voce mi-a ocupat mintea în
întregime şi mi-a spus că totul era O.K. M-am predat ei.
Mă întorceam acasă! Dintr-o dată am simţit cum o explozie
de aer mi-a fost împinsă în jos în gît. Eram din nou în
trupul meu.
- Am mai auzit şi asta! Vă întreb o dată şi încă o
dată, nu e nimeni printre voi care să provină din Cimitirul
Poiana Stelelor şi să fi fost înmormîntat de tovarăşul gropar
aici de faţă cu măgarul cu tălicikă al vecinului Pera
Seghedinaţ de pe strada Morilor. Asta aştept şi vă rog nu
vă mai băgaţi fără rost în vorbă că nu interesează pe nimeni.
16
epica magna
- Da’ permiteţi, poate, totuşi, o cît de mică urmă de
interes s-ar putea să stîrnesc, treaba e că ... ni?te imense
priveli?ti pastorale sus, sus într-un templu de alabastru
ce se afla în vîrful muntelui. Sunetul „HUUU” pătrundea
de pretutindeni spre interior. Am văzut nişte portaluri şi
stîlpi...
- Domnu’ zombie, lasă dom’le vrăjeala, vrem
frontierişti, înţelegeţi? Că n-am venit atîta drum ca să
ascultăm toate astea.
Acum sigur că scena cu discuţiile respective nu
era altceva decît expresia nebuniei lor întreţinută de whisky
şi de ţigara cu zăpada Charlie – arătări provenite din faptul
că şi-au tras-o în vene cu Henry care e numele întreg
pentru heroină. H de la heroină şi de la Henry. Nu erau
altceva decît o adunare de inşi drogaţi cu o babă pe un
tron, cu nişte prapori şi un evantai, şi dacă nu ar fi fost
legitimaţia furată de Pol din seiful tatălui său cu însemnele
de la departamentele speciale din securitatea statului, de
mult ar fi fost arestaţi de către organele de miliţie din Orşova.
Aşa însă nu se apropia nimeni de cimitir şi de bolboroselile
lor din noapte.
Poezii în podul Norei, picturi şi poezii cu junglă,
culori tari... sfîrşitul! Jimi Hendrix o vede pe mama sa Lucille
trecînd. Sfîrşitul! Moartea lui Lucille prevestită de un vis
în care ea trece undeva: „îmi amintesc perfect (va povesti
mai tîrziu la un pahar de tequila) cum Lucille trecea călare
pe o cămilă împodobită cu harnaşamente împărăteşti întro caravană lungă. Nesfîrşită era caravana în care Lucille
trecea, şi din deşert a ajuns caravana într-o oază şi peste
creştetul capului ei şi peste cămila cu valtrapuri strălucea
soarele, cerul era albastru ca în reclamele turistice, ca în
The Who, The Doors, Free, Emerson, Lake & Palmer.
Muzică şi iarăşi muzică. Nebunia agitată, pasională, trece
Lucille pe cămila cu hamuri împărăteşti cu ţinte aurite, şi
umbra de la frunzele cocotierilor, a palmierilor, a trestiilor
de Nil, liane - un soi de liane cu frunzele late asemenea
frunzelor de viţă de vie - toată vegetaţia se apleacă peste
trecerea lui Lucille şi iacătă cum Brian Jones îi spune să
privească atent visul:
– Încearcă să înţelegi, Jimi, ce e cu visul cu Lucille,
de ce anume e prezent el acu. Dormi, Jimi? Sau eşti în
transă şi te-ai rătăcit pe meleagurile prin care trece Lucille
pe cămila cu valtrapuri împărăteşti şi umbra frunzelor i se
scurge peste chip, în Kalpa, în vremea de decădere a
neamului omenesc, în vremea de decădere a credinţei, în
vremea de decădere a vieţii, în vremea de decădere a
pornirilor omului. Brain Jones şi George Harrison. Zazen,
meditaţia Zen, condiţia meditativă a minţii imediat înainte
de trecerea pragului către iluminare, şi Lucille trece şi James
Marshall cunoscut sub numele de Jimi, se uită la ea. Din
singurătatea lui scrutează singurătatea ei.
– Ştii, James, îi spune Lucille cocoţată pe cămilă,
ştii că nu te-am văzut de multă vreme. O veşnicie, James,
de cînd nu ne-am văzut. Pe curînd, micuţule James! Pe
curînd !“
Ridică Baba evantaiul şi porunceşte să se facă linişte,
chit că nu era cine ştie ce gălăgie, toţi mai mult tăceau,
plictisiţi de lipsa de eficienţă a invocaţiilor.
- Linişte! Să vedem cine se mai arată, poate apare
marfa pe care o căutaţi.
- Frontierişti de pe Clisură, asta ne interesează.
- Eu mi-s aşa ceva, zice o arătare de o mare urîţenie,
răsărită de undeva din colţul din stînga al pîlcului de cruci
din lemn năpădite de ierburi. Nu ştiu pînă cînd voi sta aici,
îmi pare că tot mai greu mă pot smulge din groapă, ca să
rătăcesc puţin pe malurile Dunării. Era într-adevăr greu de
privit: o masă de carne jupuită, cu obrajii albi ca daţi cu
făină şi făcuţi ţăndări din cauza unor izbituri foarte
puternice. O fîşie de piele atîrna de sub pomeţi, alta de
sub bărbie, zdrenţele lui zombie erau ale foştilor deţinuţi
aşa cum erau ei azvîrliţi în coşciuge, după ce erau zdrobiţi
bine. Numele meu este Gicu, apropiaţii îmi spuneau John,
din cauză că mult am iubit formaţia Moody Blues, şi mai
înainte pe cei de la The Animals. Îi ştiţi?
- Ei, cum nu, răspunde Mandragora şi caută prin
casete, pot să-ţi şi pun ceva muzică.
- Mulţumesc, nu mă atrage deloc, nici nu mi-ar prinde
prea bine să-mi răscolesc amintiri din vremea cînd trăiam
pe faţa pămîntului, ba mai mult, am observat că asemenea
amintiri, dacă mai pîlpîie prin rămăşiţele noastre pămînteşti
ne provoacă nouă, celor denumiţi zombie, o pornire aprigă,
ne vine să atacăm şi să ne dedăm la carne de om, muşcăm
şi putem face rău deoarece adesea prin aceste muşcături,
victima devine la rîndul ei zombie care porneşte noaptea
să facă tot felul de nelegiuri. Nu aş vrea să fiu părtaş la
asemenea lucruri rele contra oamenilor pe care încerc să
nu-i urăsc, deşi îmi vine foarte greu, şi asta cu toate că
avem scrisă pe tabla de la intrarea de la cimitir treaba cu
faptul că şi cei vii vor fi într-un viitor oarecare asemenea
nouă şi că totul nu este, la urma urmelor, decît o chestiune
de timp şi atîta tot. Aşadar nu vreau să iau parte la asemenea
războaie între vii şi morţi, deşi mulţi dintre semenii mei de
prin gropi, dacă mă pot exprima aşa, se dedau cu plăcere
unor asemenea dezmăţuri şi bătălii care sfîrşesc mai
întotdeauna în defavoarea noastră, atîta vreme cît cei de
dincolo de poarta mormintelor noastre dispun de foarte
multe mijloace iar noi de foarte puţine. Spre exemplu, vin
adesea cu popa Lică din parohia Orşova Deal şi stropesc
cu apă sfinţită locul şi faptul ăsta nu ne este deloc la
îndemînă, ne arde mai rău ca flăcările din iad. Aşa că prefer să nu ascult nici un fel de muzică rock din vremea cînd
mergeam la reuniuni, la cantina Liceului Agricol din
Ciacova, unde eram elev înainte de a deveni ceea ce sînt
în momentul de faţă. Trebuie să vă spun că de aceea am şi
pornit spre locul morţii mele de aici, din cauza faptului cămi doream foarte mult să iau parte în State la un concert
de muzică rock şi metall, stilul mai nou despre care am
auzit destul de multe pe cînd ascultam la radio, în
dormitorul internatului, cu prietenii mei: cu Jack, cu Bob,
cu Silvăşan. Cu ei am şi hotărît să apucăm spre Clisură ca
să ajungem DINCOLO, cum se spune.
- Ne interesează ce aţi făcut, asta vrem să ştim ca să
putem fi preveniţi. Vrem să plecăm şi noi.
- Am înţeles că voi vi-s ceva feciori de bani gata de
ştabi din miliţie şi de la partid. Părerea mea, dacă vreţi să
ascultaţi zisa unui amărît de zombie de aici din cimitirul
Poiana Stelei care nici nu mai are mult de colindat prin
lumea de afară, că acuşi mi se putrezesc toate, cum zic,
părerea mea este să nu vă duceţi, mă băieţi de bani gata,
niciunde şi nici nu mai ascultaţi muzică din asta care numai
vă ia minţile. De aceea este ea aşa de faină, ca să vă aducă
în starea în care mă aflu eu acuma şi nu vă doresc aşa
ceva, zău, dacă vreţi să mă ascultaţi bine, dacă nu...
ascultaţi cu atenţie ce trebuie să faceţi: lipiţi voi o pungă
epica magna
cu actele de piept cu leucoplast ca să nu se desprindă şi
mai ales nu vă aruncaţi ca neştiutorii şi ca puştii cu capul
înainte că nu ştiţi unde nimeriţi. Aveţi grijă!
- Bine şi cum e, ce trebuie să facem, dragă zombie,
spune-ne să nu ajungem ca tine.
- Păi, eu am ajuns aşa că mi-a plăcut Moody Blues,
pe urmă mi-a fost drag şi Jose Feliciano, în general numai
bucăţi din astea care-ţi merg la suflet şi te îndeamnă să-ţi
iei lumea în cap, să te pierzi pe autostrada 66, să priveşti
cum apune soarele către Acapulco, peste nisipurile
deşerturilor mexicane cu cactuşi şi cu şopîrliţe mititele, şi
Jose Feliciano îţi cîntă despre speranza, şi alte treburi de
astea: ascultaţi, nu vă duceţi, măi copii de bani gata, staţi
în ţara voastră şi mulţumiţi cerului că sunteţi dincolo de
porţile cimitirului Poiana Stelei şi că puteţi citi tăblia ca
oameni vii, nu ca noi care numai oameni nu ne mai putem
socoti, uitaţi-vă numai cum mi se scurg toate pieile de pe
mine şi cum cad bucăţi de carne chiar acum cînd vorbesc
cu voi, de altfel nici nu mai ştiu dacă voi mai putea ieşi din
nou la o altă chemare şi dacă va mai veni cineva care să se
priceapă să ne scoale din groapă, aşa ca baba asta grasă.
Nu ştiu, aşa că nu se merită, oricît de mişto le zice Jose
despre boca, şi despre eternidad, şi despre amor. Daţi-le
la dracu şi nu le băgaţi în seamă: uite, simt tot mai tare cum
mă apucă dracii cînd aud cum le zice Jose şi Moody Blues,
pe bune că mi se întunecă... În următoarele momente lui
zombie îi veniră dracii şi începu să mugească ca un taur,
se uita la noi cu o furie tot mai mare pe cum creşteau de
mişto melodiile lui Jose peste dealul căzut în noapte, peste
cruci, zbeguri, poteca lutoasă, maşina ARO a Miliţiei
Judeţene Timiş rămasă jos în vale, pe marginea şoselei.
Se înhoalbă cu furie zombie şi muge ca taurul din arenă
împuns de săbiile unui torrero nebun care mînuie ghitara.
Urlă zombie şi deodată se repede spre grup, noroc că un
gabor se repede cu mişcări pricepute din care se vede că
a mai făcut adesea asemenea treburi, şi cum zic scoate o
seceră de undeva din spatele tronului, dintr-un loc stabilit
dinainte şi despre care ştie doar el – şi pe dată retează
capul lui zombie care se prăvăleşte la picioarele tronului,
şi un miros reavăn de lut şi de rîme roşii umple aerul nopţii,
nici un fir de sînge nu curge, doar ceva urme de mucegai
şi de zdrenţe putrede.
- Bine, bine, altcineva la rînd!
- Ceva am aflat, respectiv să punem actele într-o
pungă şi să o lipim cu leucoplast de piele pe cînd trecem
înot.
- Babă Baroneasă, am trecut, dom’le, în caiet suma
care ţi se cuvine, păcat că l-au luat dracii prea devreme şi
n-am mai putut afla şi alte lucruri.
- Părerea mea, dacă vreţi să ţineţi seama de ea, e ca
Mandragora să nu mai bage, dom’le, muzică la aparat căi apucă dracii pe zombie frontierişti, mai ales dacă se
dovedesc că-s rockeri. E şi normal să te apuce nefîrtaţii,
după ce ai ajuns la margine de cimitir, între buruieni, nu e
prea uşor de acceptat, aşa că zic să nu mai pună nici o
muzică Mandragora, dacă vreţi să aflăm mai multe.
- Linişte, vine un alt zombie frontierist!
- Să ştii, Babo, că deja îi pot recunoaşte dintre ceilalţi.
Sunt jupuiţi şi sfîrtecaţi ca dracu, asta e semnul lor
distinctiv.
- Salut, zombie. Spune pe tine cum te-au prins.
- Noapte. Noapte. Apă nesfîrşită. Calm. Foarte calm.
Undeva în faţă se vedeau luminiţele de la aşezările
omeneşti de DINCOLO. Apa mă duce la vale, foarte lin mă
17
duce la vale, deodată larmă, lumini de la proiector, mă văd
din şalupă, strig tare: „hallo, mă predau, auziţi, stimaţi
grăniceri, mă predau” – şalupa vine în viteză, iacătă botul
se repede asupra mea, iacătă cum vine, vine, vine... cu
elicele îmi spulberă scăfîrlia, apa îmi pare că e muma mea...
S-a trezit Monika Danemann de dimineaţa.
Adormise cu capul pe marginea fotoliului din sufragerie
şi îşi simte gîtul ţapăn, o străfulgeră o durere scurtă în
muşchiul cefei din cauza poziţiei aşa că nici nu se mişcă o
vreme, un minut, două, trei. De afară răzbat zgomotele
dimineţii, maşini, claxoane scurte, bufnituri pe coridorul
hotelului, foşnet pe covoarele groase, clienţi în drum spre
treburile matinale, oameni de afaceri, comis voiajori,
politicieni. Din adîncurile hotelului îi pare că trepidează
vag, ca un balans nevăzut, liftul în trecerea lui luxoasă. Îşi
mişcă capul şi simte pentru o clipă o durere în tîmple, aşa
ca de fiecare dată după excesele nopţii. Mahmureala
dimineţii. “Ce zi o fi azi”, murmură pe cînd caută din ochi
pendula uriaşă din apartamentul în care a petrecut o seară
cu Jimi Hendrix, cu idolul, e cam de dimineaţă, îşi spune şi
o umple o bucurie calmă: e al ei, a fost al ei, au fost şi sînt
împreună, doar ei doi şi chiar dacă pentru o clipă, chiar
dacă doar pînă se va trezi, înainte de a se năpusti din nou
în bulboanele vieţii lui zbuciumate, în nebunia pe care cu
greu ar putea careva să o socotească o viaţă asemenea
oamenilor care se îndreaptă spre servici în metropolapăianjen. “Cît o fi ceasul ?”Caută din ochi pendula uriaşă
din sufragerie. Pentru o clipă nu poate descoperi care ar fi
să fie minutarul, care celălalt care arată ora, par a avea
aceeaşi lungime, se concentrează să afle: “ei, drăcie”, zice
şi din nou se simte mulţumită, el e aici, în camera cealaltă,
este cu ea, este al ei, chiar dacă peste cîteva ore va pleca,
se va afunda din nou în nebunie şi o va uita repede, un
episod, o seară, o după amiază care nu-l va urmări mai
mult decît atîtea altele, ale vieţii lui trăite aşa ca şi cum ai
avea ţeava pistolului la tîmplă. Numai că ea, Monika
Danemann, îşi va păstra toată viaţa, toată tinereţea ei, şi
mai apoi pînă la sfîrşit, amintirea asta, dimineaţa calmă în
care Jimi Hendrix este al ei, numai al ei, acolo în dormitorul
cufundat în penumbră. A adormit în sfîrşit, îşi spune pe
cînd tocmai îşi trage jeansii. Şi se opreşte în prag, este
întins pe pat, calm, în penumbră: doarme, în sfîrşit doarme.
Pleacă pînă jos să cumpere un pachet de Lucky Strike, îşi
aranjează claia de păr, se priveşte o clipă în oglindă:
oboseala calmă şi mulţumită răzbate în conturul de argint
al oglinzii. Pleacă în fugă, cu cheia în mînă, trece pe coridor
cu mocasinii, cu mărgelele de lemn indian, cu bluza hippie
înflorată care atrage privirile domnilor de pe Wall Street.
S-a oprit liftul la parter, trece pe lîngă recepţie, prin holul
elegant, pe lîngă groomi, recepţioneri, doamne cu
geamantane uriaşe de care trag majordomi în livrele spre
limuzinele hotelului. Iese în aerul dimineţii, izbită de agitaţia
maşinilor, a oamenilor foşnind aiurea, fiecare în drum spre
altceva.
– Lucky Strike, îi zice asiaticului de la micul magazin
cu de toate de peste drum de hotel. Plăteşte ţigările. Iese
în dimineaţa londoneză uşor ceţoasă: “azi va fi soare”, îşi
spune şi desface grăbită banda roşie îngustă a pachetului,
aruncă staniolul de deasupra ţigărilor. Nu, nu îl aruncă, îl
mototoleşte în palmă în drum spre hotel. O să-l trezească.
Asta va face, este deja tîrziu.
18
epica magna
A venit din cartierul Pîrneava din Arad împreună cu
amicul Gicăle din Drăgăneşti Olt, au ajuns la vremea
amiezei, anul trecut, în plină vară, la Orşova, şi s-au răsucit
în dreapta-stînga pe străzile oraşului. Le era frică să nu-i
oprească miliţia care patrula cu soldaţi cu pistol mitralieră.
Baba Baroneasa ridică evantaiul şi opreşte povestea lui
zombie din Pîrneava.
– Te rog să spui mai pe amănunţit ce a fost. Zombie
rînjeşte ca un adevărat p-zombie, care e ceva altfel decît
restul, e din categoria celor fără de suflet, cărora le zice
soulless zombie, adică fără suflet, că şi ei sînt de mai multe
categorii şi mărimi. Unii din ăştia-s soulless, alţii se prezintă
ca neurological zombie, altora le zice behavioral zombie.
De toate felurile, mărimile, mutrele sau muianele. Cei mai
a’ dracu’ sînt Gicăle şi amicul lui din cartierul Pîrneava. Ia
uitaţi-vă ce mai rînjeşte din întuneric la alai, spre tron,
zombie de Pîrneava, şi cum se repede spre Babă şi spre
prapori ca un leu în cuşcă, noroc că l-a oprit unul dintre
gabori care scoate iute, iute dintr-o cutie frumos sculptată
din abanos un peşte verde cu puncte argintii şi-l aşază
dinaintea urîţeniei care urlă de răsună pînă departe spre
Dunăre. Stai dracului, zice Gabor Rupi, şi-i flutură pe
dinainte peştele tétraodon. Ştii ce-i ăsta, bă nervosule,
strigă Rupi, ştii sau nu, miroasă-l dracului să vezi ce-i şi te
înmoi imediat: ăsta e naşul tău, zice, şi zombie se dă un
pas înapoi, răgetul se face mîrîit: bă, pulică, dacă te ung
cu peştele ăsta te ia mama dracului, ai înţeles? Aici e naşa
ta, otrava, fii atent ce scrie pe praporul ăsta. Ai văzut?
Scrie Ahkiyyini care e un frăţîne de-al tău, bă zombie de
Pîrneava, un schelet zombie care cîntă pe seară pe la
cîrciumi, la beţivii din Tekija şi Petrovo Selo din Iugoslavia,
noaptea, cînd beţivi-s orbi de beţi, şi vine Ahkiyyini şi
cîntă ca tamburaşii de la ansamblul muzical Dobro jutro,
lepi moj (“Bună dimineaţa dragul meu”) din Negotin cu
scheletul braţului pe post de arcuş şi cu osul piciorului
stîng pe post de contrabas. Aşa zice Ahkiyyini la
contrabas ca ţiganul Pavel din trupa lui Lae Roşu din
Jebel, ai înţeles? Mîrîie zombie cum că a înţeles şi pare că
se linişteşte. Dă înapoi.
– Zi mai departe pentru clienţi noştri ce aţi făcut
anul trecut, vara, pe străzile oraşului Orşova?
– Am mers, bombăne îmblînzit Gicăle, să căutăm o
gazdă pe strada dr. Gheorghe Olariu din cartierul Coşava
Est şi am ajuns la nea Opriş, magazioner la magazia de
salopete şi echipamente de protecţia muncii de la şantierul
Porţile de Fier. Ne-a primit în izmene scurte de soldat şi cu
ţigara Carpaţi fără în colţul gurii. I-am spus ce vrem:
căutăm o cameră de închiriat; da’ pentru ce vă trebuieşte,
ne-a întrebat nea Opriş şi s-a uitat chiondorîş la noi: voi
nu ştiţi că aici e zonă de frontieră şi tot timpul sînt probleme
grave cu golani ca voi care vin şi închiriază camere ca să
plece DINCOLO, zic că se angajează la Şantier şi pe urmă
analizează treaba, alta nu au în cap decît cum să apuce şi
să plece. „Păi, de asta am şi venit la matale”. Gicăle scoate
cincizeci de dolari înveliţi într-o batistă. „Uite, avem aici
verzii”. Nea Opriş îi apucă în vreme ce continuă să turuie
fără oprire: vin aici tot felul de frontierişti şi ne fac şi nouă
viaţa grea, că ne iau şi pe noi de multe ori grănicerii la
anchetă, adică dumneata cum i-ai găzduit, ce le-ai făcut,
cum ai putut să ţii în casă trădători şi duşmani ai regimului.
Ba mai luăm şi bătaie, şi vă zic că e de înţeles treaba asta,
primim ce merităm din cauză că ne înhăităm cu cine nu
trebuie, adaugă nea Opriş şi cu mîna stîngă face semn că
e puţin: nu se poate, voi credeţi că pentru atît de puţin mă
înhăitez eu cu elemente certate cu orînduirea şi îmi pun pe
cap organele, par să spune degetele lui nea Opriş pe care
le freacă unul de celălalt, şi ei scot alţi verzişori din altă
batistă legată nod, alţi cincizeci, şi magazionerul continuă
să-i apostrofeze şi cu degetele le face semn, nu-i de ajuns:
dom Opriş da’ noi ce facem dom’le cînd ajungem
DINCOLO, o apucăm spre... stop, mîrîie zombie de
Pîrneava, stop! Dom’ Opriş, ne angajezi, dom’le, la
dumneata. Nu la mine, nu se poate şi nici nu vă ajută să vă
puneţi în aplicare planurile criminale de trădare, cel mai
bine pentru aşa ceva este să lucraţi ca fierari betonişti la
diguri şi la parapeţi, acolo puteţi să analizaţi situaţia şi să
socotiţi cum se poate să o luaţi din loc. După sfatul lui
Opriş s-au angajat şi două luni au lucrat, din iulie pînă la
mijloc de septembrie, şi au analizat treaba zi şi noapte, au
pregătit-o cu multă atenţie:
– Ne-am aruncat în apele învolburate ale fluviului
Dunărea la vremea amiazului, am început să înotăm, şi neau văzut şi au năvălit peste noi cu şalupa. Pe Gicăle l-au
spintecat cu un harpon, pe mine, ca arădean, m-au
încălecat cu şalupa. M-au găsit pe malul românesc, la doi
kilometri în aval, într-un loc cu păpuriş, aveam asupra
mea puguţa cu acte, Gicăle s-a uns cu glicerină ca să nul răzbată frigul, pe urmă ne-au hăcuit, ne-au despicat
stomacul, ne-au deşirat maţele, ne-au risipit creierii prin
iarba din jos de şantier şi ne-au cusut cu sîrma de la baloţii
de la o combină din apropiere, pe urmă ne-au aşezat întrun coşciug de la serviciile funerare ale primăriei oraşului
Orşova şi ne-au transportat la cimitirul Poiana Stelei sub
conducerea tovarăşului Alufuneraru, groparul şi
comandantul de oştiri zombie.
– Îmi aduc aminte de aceşti tovarăşi frontierişti,
puţeau aprig şi muşte mari se tot aşezau pe coşciug, s-au
umflat aşa de tare că nu mai puteam ţine capacul peste ei
şi i-am legat cu şfară dar mi-era teamă că o rup, aşa dădeau
buzna, bolboroseau încontinuu în copîrşeu şi cei de la
medicina legală întîrziau. A fost mai greu cu ei. De-asta sau înrăit aşa şi au ajuns nişte zombie de mare înverşunare,
chit că i-am aşezat io în cripta cu patru stîlpi şi un fel de
anticameră în care cineva a pus un catarg de la o barcă
distrusă de şalupele grănicereşti din Clisură. Catargul ăla
e scara Iadului la capătul căreia urît mirositorii ăştia
ciopîrţiţi de trupele de frontieră se întîlnesc cu Elegba,
care e hoavărul dracului mare de-i zice Olodumare, nu mă
întrebaţi ce-s numele astea urîte că nu ştiu, ei le
epica magna
19
să-şi aplece capul ca să vomite, dracului. Şi-a simţit fierea
şi voma toată gîlgîindu-i în gît, dincolo de omuşor, şi nici
n-a putut să spună ceva, să le explice: „bă, nu e bine, nu
stau ca lumea, voi nu vedeţi că nu pot să vomit dracului!”.
Inima lui a început să pompeze alandala, se sforţa şi
ventriculul din dreapta a pocnit, în vreme ce voma aia, şi
fierea, şi ce-o mai fi fost, i se scurgea dracului în plămîni.
Aşa au ajuns penalii ăia la St. Mary Abbots Hospital.
Acolo degeaba s-au chinuit doctorii mai mult de-un ceas,
futu-i mama ei de treaba. Geaba!
bolborosesc, zombie frontierişti, şi eu m-am
dedat cu ele şi cu cripta din spatele pîlcului de cruci, ei îi
zic criptei Yoruba Pantheon, şi au tot felul de draci mai
mari şi mai mici pe care îi mai liniştesc doar cînd îl chem,
din vreme în vreme, pe popa Lică de-i mai stropeşte cu
agheasmă şi atunci se retrag, mîrîie foarte supăraţi şi dau
din cioatele de mîini ca ăştia doi zombie: arădeanu şi
olteanu. Un drac se cheamă Orisha, altu-i Osun, altul
Olodumare, altul Obatala, nici nu le mai ştiu numele că-s
mulţi şi fac numa’ drăcării de-ale lor.
– Întreabă, Babă baroneasă, pe zombie ăştia doi ce
tre’ să facem ca să nu ajungem ca ei.
– Atenţie, tot ce vă zic zombi, voi să faceţi pe dos,
că asta doresc cel mai mult: să ajungeţi ca ei. Asta vrea
orice zombie, ăsta-i rostul lui, să-i fie ciudă pe cei care nu
sînt asemenea cu el, de aia minte de îngheaţă apele.
– Păi, de ce nu ne-ai spus, că nu ne-am mai fi chinuit
să facem atîta drum ca să auzim minciunile lor.
18 septembrie 1970. Jimi, obosit foarte, doarme la
Samarkand Hotel cu Monika Danneman, o frumoasă
nemţoaică pe care a cunoscut-o la Düsseldorf în timpul
turneului din Germania cu două luni înainte. Monika s-a
trezit prima şi a ieşit să cumpere ţigări. Cînd s-a întors, Jimi
dormea încă. Din cutia de medicamente de pe noptieră
lipseau nouă somnifere.
Ambulanţa chemată de Monika l-a dus în grabă la
spitalul Saint Mary Abbots. Acolo, la ora 11.30, Jimi
Hendrix, în vîrstă de 27 de ani, este declarat mort.
Băi, să mor dacă nu au făcut numai prostii: în loc săl întindă cum trebuie pe pat şi la orizontală, l-au pus pe un
scaun cu spătar înalt şi el a încercat să se aplece ca să
poată, dracului, vomita odată, dar unul dintre cei din
ambulanţă, un prost penal, i-a apucat capul şi i l-a ţinut în
aşa fel încît n-a mai putut să vomite, dracului.
Mai apoi a pornit salvarea aia de doi bani şi capul i
s-a lăsat pe spate, cum e mai rău. A pornit ambulanţa şi
corpul i-a fost ţintuit acolo în scaun şi nici că a mai putut
Cum află Al despre moartea fiului Jimi pe dată s-a
repezit să rezolve repatrierea, să ajungă rămăşiţele
pămînteşti, cum se zice, acasă, în ţinutul natal din Seattle
ca să se odihnească în pace la Greenwodd Memorial Park
din Renton. Cu toate că Al nu avea bani destui, a reuşit să
achite drumul şi a cumpărat loc de veci de la administraţie
cu cinci parcele: una a lui Jimi, alta pentru Leon şi surioara
lor Janie, pentru Al însuşi şi cea cu care s-a recăsătorit
după ce Lucille i-a părăsit: Ayako “June” Fujita. După o
viaţă petrecută cu treburile grădinăritului pe la terenurile
de golf, James Allen Ross Hendrix muri octogenar şi fu
înmormîntat de agenţia de servicii funerare Columbia
Funeral Home într-o sîmbătă, April 27, 2002, la biserica
baptistă Muntele Sionului. Fu purtat pe ultimul drum de
fiul său preaiubit Leon cu soţia Cristina, de strănepoţii
Austin, Quinntin, Claytin, Langstin, Leontyne, LeAnne,
Alex, Jason, Jimi, Jonelle, Kimi, Rob, Jenni, Les, Mandi,
Tammi, Kadada, Ebonee, Brian, Jodi, Nina, Steffi şi Seth.
Se desparte James Allen Ross Hendrix şi de prietenul deo viaţă Loreen Lockett. Coroane au depus pe mormînt şi
asociaţiile United Negro College Fund şi American Heart
Association în mijlocul cărora a petrecut mulţi ani.
Mersi amicului Bob Siler care ne-a întrebat dacă
avem habar despre faptul că Al, tatăl lui Jimi, a organizat
acasă la el un muzeu. Dacă ajungeţi pe acolo puteţi merge
că-i liber pentru vizitat. Găsiţi toate informaţiile în cartea
de telefoane din Seattle. Mersi Bob Siler, eşti un drăguţ!
Mai anunţăm că puteţi vedea în centru, în Seattle, „a really nice statue of Jimi”, statuie de-a lui Jimi foarte faină,
din bronz. Jimi este în genunchi pe un pietroi mare şi ţine
ghitara electrică cu mîna stîngă că se ştie treaba că era
stîngaci. Mai apoi puteţi merge la cimitirul Greenwood, la
mormînt, cu o sticlă de vin sau cu o bere la cutie. Puteţi
bea acolo şi pe urmă puneţi sticlele şi cutia goală de bere
pe placa de mormînt, aşezaţi alături un buchet cu flori de
cîmp şi faceţi o fotografie cu ghitara sculptată în piatră şi
cu vorbele de pe placă aceea: „Forever in our heart –
James M. «Jimi» Hendrix 1942-1970”.
(fragment din trilogia Un veac pe corso, I.)
20
arme grãitoare
Emilian GALAICU-PĂUN
tanka
tonul: “ frumoasă şi perfectă ca Moartea-n care toată
se-adună cu-nveliş, îţi jinduim toţi clipa
când goală-n faţa noastră vei apărea lucind:
o, urletul cu care te despicarăm, Moarte,
o, sângele, pe buze al primului hymen!”
Cezar Ivănescu, Prima fecioară a omului
nepereche în nopţile când îşi desface picioarele, unul mai fără-nceput şi sfârşit decât altul, ca două războaie
mondiale — înscrişi între ele, cei douăze’ş’unu de ani ai lui, cînd a intrat la ea, de perioadă
interbelică, taie măsura exactă a pasului, linia coapsei, măiastra de aer a golului dintre
craci, cum ai şlefui cu germana lui das ewig weibliche pronunţia
franţuzească (chercher la femme) — şi care-i vor fi inspirat comparaţia graţie semnului
din născare în formă de tanc, de pe latura interioară a gambei, cu ţeava-ndreptată în sus, ţintind sexul
(o poveste a gestului: mâna adusă la burtă a tinerei
profesoare de mate, în chiar timpul lecţiei când, despicându-l în două,
o coloană de tancuri sovietice tocmai intra-n sat, ca pentru a-şi
feri sarcina/ fătul zvâcnind prima oară-n turela maternă de cha(i)r la atingerea
celei care, la tablă, cu creta-ntre deşte — ea însăşi ca dată cu var — explica: “două linii
paralele nu se intersec...”)
fată mare, înjură de naşterea mă-si/ se roagă de doamne,
maica domnului. numele ei fie tanka, chiar dacă-i maria. în numele precistei poartă cu graţie
cele două războaie — cel stâng, cu warice! — prin inima târgului, nepăsătoare la trecerea timpului – zebră de
zile albe şi negre —, la focul pieziş din privirea bărbaţilor — mama-i zicea: “de pisică
şi de om te desparţi la intrare, altminteri nu scapi de ei” —, cum ai străbate un
câmp minat fără hartă, închisă în propria sa carapace — tanchistă din naştere — ca o zeiţă-n armură. blindată-n naşterea mă-si! uşoară de parcă nici maică-sa n-a fost în veci grea cu dânsa,
nici fecioara maria cu Unul născut nu făcut (o poveste de dragoste: cum s-au luat
golul dintre picioare cu goala stăpână-a acestora, -n sensul că cine s-aseamănă
se adună).
istoria trece cu pas de femeie: în ’89, pe 7 noiembrie, -n timpul paradei
militare, culcată sub tancuri, alături de alte o sută, luată-n căruţă de
ofiţerul ulise ieşind din cei (câţi?) cai-putere pân’ la epoleţi: “ăsta calcă, nu fute!”;
ridicată-n picioare în ’91, o dată cu statul, golem scris/făcut cu
degetul în ţărână, să-i vină doar numele: “r(â)m(a)”; să nu i se vadă
semnul fiarei? waricele? de pe picioare, cu cizmele de cernoziom trase până
peste ochi (Requiescat in pace!); pe drumuri (nici unul nu duce la roma
decât via albania!)-n ultimii ani; adunată
cu genunchii la gură, cum şi-ar legăna, abia rupţi de la ţâţă, doi gemeni.
în puterea ei — facerea; mâinilor lui nu-i s-a dat decât scrierea.
şi atunci numai după ce-i intră sub piele, se face în tancul
de pe latura interioară a gambei, aprinde motoarele, pune-n mişcare pistoanele, trage
ţintind sexul
(poema concepţiei imaculate se rupe
de pe buze: “desfă-mă!”)
murry’s point
Ion MUREŞAN
Poveste ardelenească de vară
Se prea poate să nu fi ales bine titlul. Sună ca şi
„Ciorbă ţărănească de văcuţă”. Ca şi „Varză a la Cluj”. Ce
mai contează. Ceea ce urmează e doar o istorioară spusă
„la coada verii”.
În ciuda numelui ce aminteşte de o gingaşă
căprioară, personaj al unei cărticele colorate pentru copii,
Bimbi e un om cît un munte. Pe deasupra mai e şi moţ, deci
mîndru nevoie mare. Nu stă mult pe gînduri pînă ia cea
mai înţeleaptă hotărîre. Altfel de hotărîri, Bimbi nici nu se
osteneşte să ia. Nu merită.
Acum e prea cald pentru luat hotărîri. O bere, da.
Una la colţul străzii, la grădina de vară a lui Dănuţ, la
umbra gardului viu înalt de doi metri. În fond, toată lumea
e în concediu. Bimbi şi-a cumpărat şi ziarul, din reflex. Nul citeşte, ca să nu-şi strice starea de concediu. Îşi aşteaptă
prietenul. Vine. Se aşază. E un om mic şi brunet. Şi iute.
Singura trăsătură comună a celor doi pare a fi bonomia.
– Ce mai ştii de căluţii tăi? întreabă prietenul şi surîde.
Hai, mai zi o dată cum ai ajuns tu geambaş!
Nu se lasă mult rugat şi începe să povestească.
Probabil că prea multă lume a aflat de povestea cailor lui
Bimbi, ca să mai poată fi ascuns ceva. Pe scurt, Bimbi a
mers în satul lui, undeva în Apuseni. Cei de acasă, „aşa
într-o doară, mai mult ca să aibă ce povesti la masă”, îl
întreabă dacă nu ştie pe cineva care ar avea un cal de
vînzare. El nu ştie, dar ideea i se fixează în minte. Şi, cum
are mulţi prieteni, tot aşa, ca să aibă „ce povesti la masă”,
întreabă pe unul, pe altul de cai. Prietenii se mobilizează şi
dau sfară-n ţară. În curînd, „jumătate din Cluj” căuta cai
pentru Bimbi. În sfîrşit, cînd orice speranţă era pierdută,
cineva din lanţul căutătorilor aduce vestea cea bună: o
unitate militară vrea să scape de doi cai, cu o expresie de
pe vremea cavaleriei, „îi scoate la reformă”. Bimbi,
împreună cu nişte cunoscători în domeniu, mai bine zis
„experţi” căci, e de presupus, văzuseră filme cu cowboy,
ori măcar cu Florin Piersic în rolul lui Mărgelatu, se prezintă
la onorata gospodărie militară. Mult de tîrguit nu a fost,
căci intendenţa voia să scape de cai, dar nu găsea tîrgari.
Cei care văzuseră minunatele cabaline, şi nu au fost puţini,
i-au spus ofiţerului că ei au venit să cumpere cai, nu pisici.
Prietenii lui Bimbi l-au asigurat că face o afacere bună, că
deşi ceea ce li se propune spre cumpărare „nu sînt tocmai
nişte cai, nişte căluţi tot se poate zice că a cumpărat”.
Printre avantajele tranzacţiei, dincolo de preţul „de avarie”,
trebuie, musai, enumerat transportul mai puţin costisitor:
dacă animalele nu încap chiar bine într-o poşetă de damă,
şi doar înghesuite în portbagajul unei Dacii, cu siguranţă
că o camionetă e suficientă pentru a le duce în condiţii de
lux în satul din munte. Faptul că animalele „par bolnave”
21
(asta le înnobilează, căci şi ardeleanul Nicolae Breban a
scris o carte cu titlul „Animale bolnave”, a nuanţat un
„expert”), e din cauza traiului la oraş, a stresului şi a
disciplinei militare în care cabalinele fuseseră de mici
crescute. Însă, o dată ce vor începe să respire aerul ozonat
al pădurilor de brazi, vor bea apă din izvoarele cristaline şi
vor gusta libertatea şi iarba din poieniţele montane, se
vor întrema în mod miraculos. Cum-necum, Bimbi a dus
caii la munte (i se ceruse un cal, iar el a dus doi!) şi acolo
i-a lăsat. După vreo şase zile a primit un telefon de la
ranch-ul montan, să meargă de urgenţă ca să vadă
minunea. S-a dus. Căluţii ajunseseră vedetele satului.
Copiii au fost primii care au observat şi au răspîndit vestea
că „nenea Bimbi a adus de la oraş nişte cai care fac balegă
de plastic în mai multe culori”. Pruncii chiar începuseră să
le colecţioneze, după culori, şi să facă schimb de balegi,
cum fac filateliştii schimb de timbre. Clasele mici de la
şcoala din sat au organizat o drumeţie, o vizită la căluţi.
Doamna învăţătoare le-a explicat micuţilor că nu e vorba
de o minune, ci despre o nouă specie de cai, creaţi de
savanţii români, pentru care se va lua primul Premiu Nobel
Românesc, „caii ecologici”. Sub îndrumarea doamnei,
copiii din clasa a doua B de la şcoala din sat au scris chiar
o scrisoare către domnul Ioan Cristescu, redactor-şef la
revista bucureşteană „Calul”, în care se lansa ipoteza
expusă mai sus şi, se înţelege, copiii au pus în plic au şi o
fotografie a mignonelor creaturi, făcută de directorul şcolii
şi developată la Huedin, e drept că alb-negru. Departe de
adevăr nu era doamna învăţătoare, căci un văr de-al lui
Bimbi a declarat că surprinsese căluţii în timp ce-i rodeau
o jumătate de sac roşu de nailon pe care îl pusese pe un
gard ca sperietoare pentru păsări. Şi-a făcut cruce Bimbi
(căci e un bun creştin) cînd a văzut, şi doar trecuse o
săptămînă de cînd mîncau iarbă aromată, cum căluţii fac
balegă cu fîşii colorate de plastic.
Numai la gîndul că va ajunge un Petrache Lupu de
Rîşca, Bimbi s-a urcat în maşină şi ca turbatul a condus
pînă la poarta unităţii militare de unde cumpărase căluţii.
Sentinela abia l-a oprit, iar asta numai după ce a băgat
glonţ pe ţeavă. Cu şeful intendenţei a vorbit doar prin
gardul înalt de fier forjat. Bimbi îşi vîrîse mîinile printre
două flori de fier beton, ca un cleşte şi, orb de furie, căuta
gîtul ofiţerului. Sentinela avea să scrie iubitei sale o
scrisoare din care cităm: „Să hi văzt tu, Mări, cum i-o smuls
lu domnu colonel peltiţa dă grad pîn gard...!”.
Lucrurile s-au calmat. Ofiţerul i-a explicat fenomenul:
afurisiţii de soldaţi îi învăţaseră, în inconştienţa lor, în ura
faţă de disciplină (ori poate din spirit de solidaritate?) să
mănînce ca desert la o furcă de fîn şi două trei pungi de
nailon.
Bineînţeles Bimbi a încercat afacerea secolului: a
cumpărat un metru cub de pungi de nailon de toate culorile,
le-a dus şi le-a pus în ieslea cailor, a contactat ceva ONGuri ecologiste şi le-a propus vînzarea căluţilor la un preţ
modic de Mercedes ultimul tip. Nu a ţinut. Căluţii erau tot
mai slabi. Erau pe ducă.
Aşa că i-a urcat într-o remorcă şi i-a dus la tîrg, la
Huedin. Acolo, oameni săraci, fără lichidităţi. Se însera.
Apoi se înnopta. Mai rămăseseră doi oameni în tîrg. Unul
era Bimbi cu căluţii. Altul era un bade de prin Sălaj cu
două butoiaşe cu ţuică. Mai era paznicul. Şi „expertul” în
cai. Târgul a mers repede. Au făcut schimb.
„Di, căluţule, dii!”, striga Bimbi spre dimineaţă, călare
pe un butoiaş, şi arunca priviri pline de invidie spre
„expertul” care îşi înfipsese pintenii în coastele celuilalt
butoiaş.
22
memoria activã
Alexandru NICULESCU
Din terminologia vieţii spirituale
româneşti
În amintirea marelui Eugen Coşeriu
Într-un recent volum – apărut postum – al
eminentului lingvist care a fost Eugen Coşeriu, Limba
română – limbă romanică (titlu dat, probabil, de editor,
Nicolae Saramandu) sunt adunate cu sârguinţă o mulţime
de însemnări ale Maestrului privind limba română. Note
ştiinţifice, idei disparate, teme schiţate, „de studiat” ulterior – acestea au fost adunate de editor (care i-a fost şi
colaborator la Universitatea din Tübingen) şi oferite
lingvisticii noastre din ţară. Numai că… În ţară, cartea nu
a avut nici un ecou, nici o urmare… Sînt specialişti în
lingvistica românească – nu puţini! – care nu o cunosc.
Şi totuşi, lucrarea Limba română – limbă romanică
(Ed. Academiei 2007) merită atenţia noastră, a lingviştilor
– şi nu numai a noastră. Coşeriu dezbate în ea idei
comparativiste lingvistice, vorbind despre problemele
româneşti, din perspectiva românei sale „de baştină”.
Coşeriu a fost un mare lingvist occidental dar a rămas, în
toate şi în tot, un lingvist român (Iorgu Iordan îl califica
drept „cel mai mare lingvist român în viaţă”!).
1. Într-o notă (Inimă – Evoluţie şi opoziţii
structurale, p. 32) profesorul din Tübingen, explicînd
teoriile semanticii sale structurale, analizează o triplă
opoziţie (în latină): mens / animus / cor, străduindu-se a
explica de ce în română nu a rămas decît opoziţia anima /
mens, adică inimă (emoţie) vs. minte (intelect).
Dar de ce nu a luat în seamă Coşeriu şi termenul
suflet (care a desemnat conceptul „anima”)? De aici înainte
începe analiza noastră.
2. Mai întîi trebuie menţionat faptul că numai
româna a dat unui termen derivat din latinescul sufflâre >
sufla, sensul „anima”. Celelalte variante romanice au
conservat pentru acest termen numai sensul „souffler”
(germ. blasen). Dicţionarul romanic al lui W. Meyer-Lübke
(Romanisches Etymologisches Wörterbuch – REW)
alătură, printre derivaţii verbali, rom. suflet „Seele”, cuvinte
precum fr. soufflet, prov. soflet „instrument muzical care
produce sunete muzicale prin suflare” (germ. Blasebalg).
Dar termenul lat. *sufflitus nu este atestat!
Celălalt termen, lat. anima (din gr. anemos) a avut
o evoluţie paralelă (contaminat, de altfel, cu animus, de
aceeaşi origine grecească). Conform dicţionarelor latine
(Quicherat-Chatelain, în primul rînd), anima, cu sensul
originar „souffle, vent, exhalation, respiration”, avea şi
sensul „principiu vital”, „existence, âme” (cf. constare
hominem ex anima et corpore dicant, la Pacovinus, tragedian, sec. II a.Chr.). De aici şi sensul „suflu al vieţii”
(animam extinguere la Terentius). Odată cu autorii creştini,
de prin sec. III, anima a desemnat exclusiv „sufletul
omului” (dilige Dominum ex toto anima tua, Hieronymus).
Textele arată însă că latina dispunea şi de alţi
termeni care aveau aceleaşi semnificaţii. Pornind de la
noţiunea „suflu divin” transmis creaturii Sale (omului) spre
a-i da viaţă, traducerile latine ale Bibliei greceşti recurg la
o serie de termeni precum flatum, spiraculum,
(in)spiramen(tum) şi, bineînţeles, anima (vivens). Pe lîngă
aceştia apare şi spiritus (vitae) – derivaţi, cum se vede,
de la verbele flo-flare (sau în compunere cu in- şi sub-)
sau spirare (sau în compunere cu in-). Celebrul text din
Genesis, 2,7 devine în diverse traduceri latine inspiravit…
spiraculum vitae; (in)flavit… (in)spiramen(tum);
adflavit ea flatum; sufflavit inspirationem; sibilavit
animam precum şi insufflavit… eius spiritum vitae
(Tertullianus (155-222) preferă în toate cazurile adflavit…
eius flatum; flatum vitae, rezervînd termenul spiritus numai
pentru spiritul divin suprem (Spiritus Sanctus), aşa cum
era uzul creştin în sec. II-III, în comunităţile creştine din
Africa1 . Spiritus era atribuit exclusiv Divinităţii creatoare
supreme – transmis prin cultura teologică. Anima – animus, atribuit mai ales vieţuitoarelor, au continuat, ereditar,
să existe în limbile romanice.
3. În limba română s-a păstrat lat. anima, dar cu
sensul concret „inimă” (chiar cu o extensiune semantică:
„stomac”; cf. mă doare la inimă). Cu sensul „element
vital (la om)” s-a făcut apel la un derivat al verbului sufflare
(rom. sufla) sub forma neatestată *sufflitus. În primele
sale utilizări româneşti, suflet are – şi el! – sensul „răsuflare,
respiraţie”: vedeţi-mă fără glas şi fără suflet, Codicele
Voroneţean, DLR s.v.); cf. şi răsuflet „răsuflare (animală)”
– cf. pe nări el scoate suflet puternic; cînd sufletul
slobozea / Lemnele se dărîma, DLR, s.v. Alte atestări ale
termenului suflet (sec. XVI) arată însă că suflet capătă
treptat, în timp, sensul lat. anima (cf. germ. Seele) opus
corporalităţii: şi-ş desparte sufletul den trup cu multă
nevoinţă, Coresi, Caz. II, ap. DLR s.v.); trupul fără suflet
mort este (Palia de la Orăştie, ibid., s.v.); sufletul lui
întru elu iaste (Codicele Voroneţ., ibid., s.v.). De bună
seamă, limbajul bisericesc (ortodox) a avut un rol însemnat
în evoluţia semantică a termenului suflet. În acest context
cultural se vorbea despre dereptarea (= îndreptarea)
sufletului omului, adică a comportamentului moral, a
mentalităţii – despre învăţătura de / pentru suflet sau
despre evanghelie ca folositoare de suflet carte (vom
vedea mai departe că, odată cu slavizarea creştinismului
românesc, apar sintagme şi expresii preluate din unele
limbi slave).
Utilizarea termenului suflet rămîne legată îndeosebi
de viaţa spirituală a omului. Este frecvent întrebuinţat în
sec. XVI – după cum rezultă din Indicele paralel lexical
alcătuit de Florica Dimitrescu (Contribuţii la istoria limbii
române vechi, 1978, p. 227) – întrucît termenul apare în
toate textele examinate.
4. Dar lat. *sufflitus, în semantica utilizării sale, îi
lipsesc elemente importante: nu precizează cine „suflă”,
către cine „suflă” sau cine atribuie şi cine primeşte şi
posedă viaţă. Din exemplele latine mai sus menţionate se
vede bine (Tertullianus, Sf. Augustin) că este vorba de
două aspecte: o acţiune – în speţă „in-suflare” (inflavit,
memoria activã
adflavit, insufflavit etc.) care este a Creatorului şi un
„rezultat”: „suflul” primit de om. În traducerile biblice din
greacă în latină (Mesychius presbyter Hierosolimitanus:
de suo spirito et flatu in principio insufflavit Deus flatum)
reiese cu claritate această distincţie teologică. Tertullianus
arată şi el (loc. cit., mai sus în notă): graeca scriptura
signavit adflatum nominans non spiritum… intellege
itaque adflatum minorem spiritu esse. Sf. Augustin
(Hipponiensis), loc. cit. mai sus, în notă: Deus hominem
pulverem de terra et insufflavit sive inspiravit in faciem
eius spiritum vitae: non sit graecus pneuma quod solet
dici spiritus sanctus sed pnoén quod nomen in creatura
quam in creatore… legitur. Hoc vocabulum non
„spiritum” sed „flatum” appellare maluerunt2 . „Suflul
divin”, emis, şi „suflul vieţii umane”, primit, au fost dintru
început (după o perioadă de confuzie terminologică, în
traducerile multiple din greacă care circulau în Africa, în
sec. II) distinct despărţite în cultura teologică creştină.
Ulterior însă, în transmiterea în limbile romanice, deosebirea
şi-a pierdut din rigoare: flatus nu s-a păstrat, iar spiritus a
fost conservat numai pentru spiritul divin suprem, pe cale
cultă.
Nici una dintre aceste subtilităţi terminologice culte
nu a ajuns în zonele orientale greco-latine! Lat. *sufflitus
s-a referit întotdeauna la „creatură”, iar verbul insufflare
s-a transmis sub forma sufflare (ca în alte idiomuri
romanice). Rom. suflet ar fi deci „rezultatul” suflului divin
care, semantic, poate fi alăturat seriei spiraculum,
(in)spiramen(tum), flatus, mai sus menţionate, din primele
perioade creştine culte. Dar într-un registru inferior de
limbaj, *sufflitus rămîne în zona semantică
[Uman][Animat].
Nu credem a greşi prea mult dacă am considera
(dat fiind că termenul apare numai în română) lat. *sufflitus
– dacă a existat! – ca un element lexical din latina creştină
vorbită (chiar populară) în regiunile Orientului greco-latin.
Sau un ulterior substitut al lat. anima.
5. De aceea am considerat necesar a ne adresa limbii
greceşti – din care au trecut în latină principalele concepte
ale teologiei creştine. În limba greacă exista verbul pnein
„a (in)sufla”, alături de pnoé „suflu vital” şi pneúma „suflu
divin creator” – toate trei din aceeaşi rădăcină lexicală. De
bună seamă, primele implantări ale religiei lui Iisus în zonele
nord-balcanice în cetăţile portuare (Tomis, Callatis etc.)
s-au efectuat pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră)
în limba greacă. Creştinismul grecesc (sau greco-latin)
ajungea acolo de departe, din regiunile Capadochiei dar
şi din Helada (Graecia), aceasta din urmă legată de Alexandria. (Pe lîngă greci, trebuie să presupunem că în cetăţile
greceşti locuiau şi latinofoni)3 . Dacă greaca era, în acea
vreme, limba evangheliilor iudeo-greceşti, latina nu
ajunsese încă să-şi construiască terminologia
corespunzătoare.
Altfel spus, creştinismul primitiv în greco-latina
pontică ar fi putut avea două exprimări: în greacă (pnein –
pnoé – pneúma) şi în latină ((in)sufflare – * sufflitus).
Cum s-ar fi putut denumi, cu termeni latini, gr. pneúma?
Nu putem răspunde cu exactitate la această întrebare: este
probabil ca pentru noţiunea „Spirit divin suprem” să fi
fost întrebuinţat termenul latin corespunzător spiritus,
precum, de altfel, în toate cele dintîi traduceri latineşti din
23
greacă (ante-Tertullianus). Spiritus era derivat
din (in)spirare, ca şi * sufflitus, din (in)sufflare.
Se disting astfel două direcţii lexicale în translaţia
Scripturilor Sacre din greacă în latină: (in)spirare – spiritus (cult), precum şi (in)sufflare — * sufflitus – amîndouă
traducînd termenii greceşti pneúma şi pnoé (Sf. Augustin:
Deus… insufflavit sive inspiravit… Spiritum vitae,
loc.cit.). Primii termeni, aparţinînd culturii, nu s-au transmis,
ereditar; insufflare, în schimb, a continuat în limbile
romanice. *Sufflitus (corespunzînd lat. flatus, dispărut)
nu este menţionat decît în română. Am putea deduce că,
în cursul expansiunii creştinismului primitiv (sec. III-IV)
cele două serii terminologice de mai sus corespundeau
unor registre de limbaj socio-cultural distincte: un limbaj
cult al traducătorilor-exegeţi din greacă în latina cultă şi
alt limbaj, într-un registru inferior, apropiat de limba vorbită
şi înţeleasă mai uşor, pe care îl utilizau misionarii şi alte
persoane creştinate spre a răspîndi noua religie in
populum. Latina creştină orientală populară folosea
probabil insufflare (deci *sufflitus); dar latina cultă
scriptică folosea oare termenul inspirare? Conceptul
„spirit divin suprem dătător de viaţă”, corespunzător gr.
pneúma a fost creat şi introdus, teologic, de cultura grecolatină a traducătorilor. Bineînţeles, răspîndit, ulterior, în
toate zonele creştinate – de presupus şi în zonele nordbalcanice.
6. Rămîne – în această perspectivă – deschisă
problema implantării creştinismului de limbă latină în zonele
transdanubiene-carpatice. Departe de a fi de acord cu
ipotezele vehiculate în prezent de Biserica ortodoxă din
România privind, cum scria regretatul teolog, Părintele D.
Stăniloaie (România liberă, 19-20 oct. 1991), originile
„apostolice” (prin Sf. Andrei) ale creştinismului
românesc4 , cercetările dezvăluie alte aspecte, mai aproape
de istoria reală. Noi înşine am arătat în Individualitatea
limbii române între limbile romanice, vol. 4, p. 171 şi
urm. că, pe teritoriul actual românofon au avut loc două
încreştinări: cea dintîi, cum am văzut mai sus, pe ţărmul
Mării Negre (Pontul Euxin) şi, ulterior (începînd din sec.
IV) cea de a doua, în Transilvania. Pătrunderea religiei lui
Iisus pe un „coridor” oriental şi pe altul occidental a fost
demonstrată de mari istorici români, Nicolae Iorga şi
George Brătianu (în vremea din urmă, şi de dl. Răzvan
Theodorescu).
Deosebit de relevante sunt, astăzi, contribuţiile lui
Cesare Alzati, profesor la Universitatea Catolică „Sacro
Cuore” din Milano, unanim apreciat pentru cercetările sale
istorice dedicate spaţiului religios românesc. În mai multe
24
memoria activã
volume succesive, dar mai ales într-o lucrare recentă
(Profilo storico religioso dello spazio religioso romeno,
în Chiesa e cultura nell’Est europeo, ed. A. Rocucci,
Milano, 2007), Alzati susţine, cu argumente istorice,
teologice, chiar arheologice că, la nordul Dunării, în
Transilvania, creştinismul s-a implantat în limba latină în
sec. IV-VI. O consecinţă a diviziunii Imperiului Romei (395)
şi a trecerii provinciei Illyricum din jurisdicţia Romei sub
autoritatea ecleziastică din Constantinopol. Se explică
astfel terminologia creştină românească de origine latină,
în care se regăsesc laolaltă elemente de ceremonial de
cult, norme de comportament disciplinar sau termeni de
iniţiere liturgică. Această datare a fost confirmată şi de
istoricii români (cf. în special Cesare Alzati, Alle fonti
dell’autocoscienza culturale romena. Cristianizzazione
e tradizione ecclesiastica medievale, sub tipar în volumul
colectiv AIR, Geografia e storia della civilitŕ letteraria
romena nel contesto europeo). Termeni latini precum
Dumnezeu, basilica, boteza, cumineca, păresimi, câşlegi
etc. solicită – afirmă Cesare Alzati – examinarea în contexte
istorice, funcţionale şi teologice diferite.
Implantarea creştinismului în zonele danubienecarpatice (Banat, Transilvania), pe lîngă creştinismul
anterior implantat în Scythia Minor, a adus în prestaţiile
religioase termeni precum cei de mai sus, să le spunem,
„de bază”, alături de alţi termeni creştini importanţi (numele
zilelor săptămînii, sărbătorile mari etc.) Printre aceştia este
de presupus că a apărut şi anima cu sensul creştin,
„principiu vital” pe care îl avea şi lat. *sufflitus, existent
încă dintru început în terminologia creştină greco-latină.
*Sufflitus avea în comun cu anima nu numai originea
grecească, ci şi sensul static: un atribut vital (fără referinţă
la Creator şi la creatură). Suprapunerea celor doi termeni
s-a soldat cu orientarea către semnificaţia concretă a
substantivului anima devenit, cum se ştie, inimă (care se
caracterizează printr-o dublă utilizare: cultă (aşa cum arată
E. Coşeriu), după modele occidentale (v. pag. 32 din
volumul Limba română – limbă romanică) şi populară
(cf. mă doare la inimă, în care inimă apare cu extensiuni
semantice). Consecinţa: suflet a ocupat, singur, sensul
germ. Seele. Dar întrebarea rămîne deschisă: cum era
denumit, în această perioadă latină (sec. IV-VI), conceptul
„spirit divin suprem” (cel „dătător de viaţă”)? Nu putem
da un răspuns acceptabil atîta timp cît nu dispunem de
probe privind transmiterea lui spiritus (termen cult).
7. În aceste circumstanţe cultural-istorice a avut
loc slavizarea creştinismului originar greco-latin. Începînd
cu sec. IX, odată cu creştinarea Slavilor Bulgari (864), după
traducerile în slavonă din greacă (sec. X) iniţiate de Metodiu
şi de Ciril (Kyrillos) şi continuate de ucenicii lor, în Bulgaria
– cultul creştin românesc „intră” – cum scria N. Cartojan –
în cultura bisericească slavă (în acord cu sudul Dunării).
Este vorba, în fapt, de o subordonare ecleziastică dezlegată
de autoritatea patriarhală grecească de la Constantinopol
(dar, mai tîrziu, supusă celei de la Ohrida).
Această situaţie politico-teologică a adus, în
terminologia vieţii spirituale româneşti, un termen în plus:
duh – dublînd (din nou!) termenul suflet. Este foarte
probabil ca utilizarea termenului duh să fi fost atribuită,
mai întîi, conceptului Sfîntul Duh (echivalent cu Spiritus
Sanctus). În orice caz, duh aparţinea, în principiu,
limbajului religios. Textele vechi româneşti îl atestă în
sintagme precum duhul Domnului, duh de viaţă, duh viu
etc. Termenul duh evolua, semantic, în acelaşi mod ca
suflet: de la „respiraţie (expiraţie), răsuflare” a unui „autor”
(fie şi Divinitatea-creatoare) într-un „rezultat”, obiect (creat
astfel), „creatură”: cf. a suflat [Dumnezeu] cu duhul şi
învise (= învie, perf.) trupul [lui Adam], pe care Tiktin,
Dict., s.v. l-a înregistrat din vechi povestiri populare. Sl.
duh, trecut în română, este o traducere a gr. pneúma „suflu
divin”.
Astfel, duh se instalează în română în două sensuri:
cel echivalent cu suflet (în care apare sensul „suflu,
respiraţie”) în sintagme precum a-şi da duhul / a-şi da
sufletul (probabil, calc slav), şi cel deosebit „suflet” (germ.
Seele). În Palia de la Orăştie apare Domnul Dumnezeu…
suflă în el duh viu şi fu omul suflet (Gen. 2.7. – ed. V.
Pamfil 1968, p. 16), tot astfel cum în Psaltirea slavoromână (1570) a lui Coresi este atestat cu suflet frîmt şi cu
duh smerit (Daniel, 3, 39). Comparînd fraza din textul
românesc cu textul slavon (fotocopiat de Stela Toma,
editoarea Psaltirii slavo-române), constatăm
corespondenţele suflet smerit – slav. d(u)še sъkrušenn™
(trad. exactă: zdrobit) duh – smerit prin duhom směrenom
(făcîndu-se deci distincţia duše / duhom „suflet” / „duh”).
(Confruntarea cu textul latin din Biblia Sacra arată
aceleaşi opoziţii semantice. În Gen. 2.7: inspiravit in faciem
eius spiraculum vitae et factus est homo in animam
viventem / spiraculum (vitae) se distinge de animam
viventem); în Daniel 3,39: in animo contrito et spiritu
humilitatis (opoziţia animo / spiritu; spiritus ca şi duh
reprezintă „suflul divin transmis de Divinitate şi implantat
în om”).
Dacă suflet este elementul uman, vital, duh are, în
română, prerogativele dumnezeieşti (elementul sacru,
„insuflat” al fiinţei umane). Pe măsură ce se integrează în
limba română, duh preia şi alte sensuri ale termenului suflet.
De exemplu „vieţuitor, vietate”, precum într-un text referitor
la corabia lui Noe, în care s-a adunat tot trupul care iaste
cu duh viu (Palia de la Orăştie, ed. cit., p. 30). De notat
sintagma duh viu, în care viu atribuie primului termen
sensul „dătător de viaţă unei creaturi”, scoţîndu-l din sfera
Divinităţii). Dar, într-o serie de contexte, cei doi termeni
evoluează separat. Duh capătă sensuri legate de domeniul
intelectual (sinonim cu „minte”, „conştiinţă”,
„inteligenţă”): vorba de duh „vorbă inteligentă”, duhul
blîndeţii „spirit blînd”, devenind, după introducerea
neologismului spirit (din latină şi italiană) sinonim cu
acesta (duhul legii / spiritul legii, om de duh / om de
spirit; termenul apare şi în sintagme precum sărac cu
memoria activã
duhul „lipsit de inteligenţă”. Se ajunge chiar la sensul
„fire, fiinţă gînditoare, ego”: Satira duhului meu a lui Gr.
Alexandrescu. Prin aceleaşi evoluţii semantice s-a
împrumutat şi sl. duhovniku, rămas în română – duhovnic
„preot, confesor”.
Suflet, în schimb, a luat clare sensuri legate de
emotivitate şi sentimente: bun la suflet, suflet mare, cu /
fără suflet (limba curentă crease, prin anii ’30-’40, termenul
sufletist „cu suflet bun, entuziast”). Ulterior a apărut,
probabil din limbile romanice moderne (italiana, franceza)
dubletul inimă / suflet: bun la inimă, inimă mare, fără
inimă etc. (pe care le menţionează, loc.cit., E. Coşeriu).
Ceea ce ar fi putut adăuga eminentul lingvist, excelent
cunoscător al limbilor slave, este paralela cu sintagme slave
semantic similare. În limbile slave, termenii duh divin / suflet
uman se disting prin duh / duša (de fapt duša este un
derivat din duh!). Precum în limba română, în rusă, bunăoară,
apare velikaja duša „suflet mare”, bezdušnîi „fără suflet”,
dobren duša „suflet bun”, glubinka duša „adîncul
sufletului”. Nu ar fi exclus ca şi construcţiile româneşti cu
suflet, sau chiar suflet „bunătate” (om de suflet) să fi avut
aceleaşi origini. Bineînţeles, aceste construcţii paralele pot
fi şi independent create în fiecare limbă.
Trebuie să menţionăm încă o dată faptul că Bibliile
latineşti, reflectînd o limbă şi o cultură străveche grecolatină au făcut apel, în traducerile sacre, la mai mulţi
termeni, cu nuanţe şi conotaţii diferite: insufflare –
inspirare, *sufflitus, anima (animus) – flatus – spiritus,
repartizîndu-i în registre de limbaj diferite (cult / popular).
Spre deosebire de latină, slava veche în care a fost tradusă
Biblia din limba greacă vehiculează – ca şi originalul –
termeni din aceeaşi rădăcină lexicală: duh – duša – rus.
dyšati, slovac. dychat5 . Procedeul traducerii din slavonă
urmează modelul grecesc (o singură rădăcină) pneín – pnoé
– pneúma: putem înţelege că este vorba de o traducere
care nu are, precum latina, o tradiţie culturală îndelungată,
anterioară (un amănunt: în greacă apare şi psyché „suflet
uman”, care nu are corespondent în slavonă.)
*
8. Iată-ne la capătul unei îndelungate incursiuni
lexicale în evoluţia terminologiei spiritual-teologice în
cultura românească. Am pornit de la nota Inimă. Evoluţie
şi opoziţii structurale, schiţată de Eugen Coşeriu pentru
a completa viziunea valorosului lingvist. În locul triadei
latine mens – animus – cor, pe care Coşeriu o considera a
se fi redus, în română, la minte şi inimă – am încercat să
completăm tabloul structural. Româna dispune într-adevăr
de aceste două concepte, dar termenii sunt alţii: suflet şi
duh. „Cheia” semantică nu este însă transformarea anima
> inimă, ci termenul suflet. Pe care, dacă savantul l-ar fi
luat în considerare, ar fi adăugat încă un element între ale
sale graeca in latino!
Există însă o condiţie: să fie luată în considerare
contribuţia slavă adusă, în română, pe lîngă creştinismul
originar greco-latin şi cel latin (sec. IV-VI). Terminologia
românească s-a dezvoltat pe cale religioasă, ortodoxă,
adăugîndu-şi termenul duh. Spiritualitatea religioasă a
Românilor este exprimată prin termeni care dezvăluie, la o
analiză mai amănunţită, existenţa a TREI contribuţii
succesive cultural-religioase: 1. greco-latină, 2. latină
(occidental-illirică) şi 3. greco-sla(on)ă. Prin suflet şi prin
25
duh – ca şi prin verbul sufflare se acoperă concepte
fundamentale ale vieţii spirituale româneşti (extinse,
ulterior, în limba vorbită, comună).
Contactul îndelungat cu cultura religioasă
slav(on)ă şi cu limbile slave (mai ales meridionale) a
introdus creştinismul romanofon în zonele orientale slavoconstantinopolitane-balcanice ale ortodoxiei – căreia i-a
oferit, începînd de prin sec. XI-XII o poziţie treptat
predominantă în terminologie. În componenţa
creştinismului românesc, pătruns prin filiere dominate de
cultura orientală, greacă, lipsesc elementele iudeo-creştine
prezente în structurile religioase (teologice) ale
creştinismului occidental latin (catolic).
Se poate afirma, în concluzie, că viaţa spirituală
românească s-a dovedit tributară unor interferenţe culturalcreştine: greco-latinitatea originară, latinitatea occidentală
(Illyricum) din sec. IV-VI şi creştinismul slav(on). Acestea
au situat „sufletul” şi mentalitatea romanităţii româneşti
la confluenţa unor mari arii creştine ale antichităţii.
Noi, Românii, ne găsim, cum scria ziaristul
francez Lucien Romier în 1932, nu numai au carrefour de
trois empires. Noi sîntem, mai ales, au carrefour de trois
christianismes, pe care le-am păstrat întotdeauna în
„duhul viu” românesc.
Note:
______
1 Cf. Tertullianus, Adversus Judaeos, 2, 9; şi la Sf.
Augustin, Epiostola XIII ad Restitutum presbyterium, care face
distincţie între flatus şi spiritus, în conformitate cu termenii
greceşti pnoén şi pneuma (vd. infra).
2 Aceste citate ne-au fost comunicate de prof. Cesare
Alzati, căruia îi mulţumim călduros şi pe această cale (vezi infra).
3 Am vorbit în Individualitatea limbii române… vol. 4,
pag. 171 şi urm. că pe ţărmul Mării Negre a avut loc cea dintîi
pătrundere a creştinismului în zonele Scythiei Minor (probabil,
în greacă). A se consulta şi Nicolae V. Dură, „Scythia Minor”
(Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul episcopal şi
mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV), Bucureşti, 2006 – cu
toate precauţiile de rigoare.
4 Aceeaşi opinie şi la Nicolae V. Dură, op.cit.
5 Cf. şi alte cuvinte româneşti de origine slavă, derivate
din duh: duhni, duhoare, duhăi, dihanie (v.sl. dâhanie) – toate
avînd sensul „a sufla (în ceva)”, „suflu”.
vatra - dialog
26
Din lumea de dincolo
Interviu cu Thomas Bernhard
Viena, cafeneaua Bräunerhof, dimineaţa
devreme, 15 iulie 1986. Thomas Bernhard a stabilit un
rendezvous mai degrabă vag pentru interviu.
Apartamentul lui tocmai era redecorat „natural” în
alb, spunea. Nu putea suporta prezenţa lucrătorilor la
el acasă, făcându-l să plece dimineaţa devreme spre
cafenea. Când ajung, e instalat deja lângă intrare,
„unde aerul e mai bun.” Este împrejmuit de un zid de
ziare pe care le frunzăreşte la repezeală, aproape
rupând paginile. Un interviu? În regulă, spune el,
astăzi ar avea dispoziţie. Dar scurt şi la obiect.
Werner Wögerbauer
Thomas Bernhard: Voi continua să citesc ziarul, sper
că nu vă deranjează.
Werner Wögerbauer: Nu, deloc.
Nu ştiu cum să vă zic, dar va trebui să îmi puneţi o
întrebare dacă aşteptaţi un răspuns.
Vă preocupă soarta cărţilor Dv.?
Nu prea.
Dar traducerile acestora?
Abia dacă mă interesează propria-mi soartă, ce să
mai zic şi de cărţi. Traduceri? La ce vă referiţi?
La ce se întâmplă cu cărţile Dv. în alte ţări.
Ei, asta nu mă interesează chiar deloc, pentru că o
traducere este o carte diferită. Nu mai are nimic de a face
cu originalul. E o creaţie a traducătorului. Eu scriu în
germană. Apoi te trezeşti cu o copie a unei astfel de cărţi
şi fie îţi place, fie nu. Dacă au coperţi urâte, sunt enervante.
Le răsfoieşti puţin şi asta e. Oricum acea carte nu mai are
nici o legătură cu creaţia ta, începând cu titlul ciudat,
complet diferit. Nu-i aşa? Traducerea este imposibilă. O
bucată muzicală este interpretată la fel în întreaga lume,
pentru că te raportezi la notele muzicale, care sunt aceleaşi,
dar o astfel de carte ar trebui cântată mereu în germană,
cel puţin în cazul meu. Cu propria mea orchestră!
Dar atunci când interziceţi faptul de a se mai juca
o anumită piesă, cum ar fi „Utopistul”, faceţi de fapt
ceva similar, dând dovadă că vă interesează ce se
întâmplă cu textele dv.
Nu, pentru că acea piesă a fost scrisă pentru un
actor anume (Bernhard Minetti – n. tr.), ştiam că va fi
singurul în stare să o joace la momentul respectiv; nu
exista alt actor mai în vârstă de calibrul lui, deci totul a
venit destul de firesc. Nu are nici un sens să permit vreunui
idiot din Hanovra să joace piesa, nu are să iasă nimic bun.
Dacă ştii de la bun început că nu vor fi decât probleme, ce
sens mai are să te deranjezi?
Cum vă explicaţi faptul că sunteţi luat mult mai în
serios în afara Austriei decât în ţară, faptul că sunteţi
realmente „citit” în afara ţării, în vreme ce în Austria
treceţi mai degrabă drept o sursă de scandal?
Pentru că în ţările de limbi slave şi romanice există în
general un interes sporit pentru literatură în genere. Are
un cu totul alt statut, care îi lipseşte aici cu desăvârşire. În
Austria literatura nu înseamnă nimic. Muzica este
apreciată, teatrul... iar dincolo de asta mai nimic.
Întotdeauna a fost aşa.
De îndată ce te porţi prietenos, poate un pic prea
direct, cu cineva pe stradă, deja nu mai eşti luat în serios,
eşti luat drept bufon. Astfel de lucruri nu au nici un fel de
valoare. E ca în viaţa de familie. Dacă creşti într-o familie
normală, cu toate glumele şi joaca specifice copilăriei,
pentru restul vieţii oamenii te vor cataloga drept şarlatan
- nu e bine, băiatul care se ţine de pozne nu ar trebui să se
vaite despre cât de prost găteşte bunica lui şamd. Şi asta
te urmăreşte până în mormânt. Acelaşi lucru e valabil aici
pentru stat şi ţară în ansamblu. Dacă treci drept o persoană
respectabilă, te-ai scos. Lumea te tratează ca pe un artist
de cabaret şi asta e. Dar în Austria orice lucru serios
sfârşeşte în vodevil, practic elimină din ecuaţie tensiunea.
Orice urmă de seriozitate sfârşeşte în hilar şi ridicol –
austriecii nu pot suferi seriozitatea decât ca glumă. În alte
ţări oamenii mai au încă o idee despre sobrietate. Iar eu
sunt o persoană sobră, dar nu tot timpul, asta ar înnebuni
pe oricine, şi în plus ar fi şi stupid. Cam asta e situaţia.
Personajele pe care le-aţi creat, dar şi dv. înşivă
afirmaţi adesea că nu vă pasă de nimic, ceea ce începe
să semene a entropie totală, indiferenţă universală faţă
de oricine şi orice.
Chiar deloc, vrei să faci ceva de calitate, îţi face
plăcere ceea ce faci, ca unui pianist; şi el trebuie să înceapă
de undeva, încearcă trei note, apoi ajunge să stăpânească
douăzeci, şi până la urmă le învaţă pe toate, după care îşi
petrece tot restul vieţii perfecţionându-le. Iar asta este
cea mai mare plăcere a lui, pentru asta trăieşte. Iar ceea ce
unii fac cu notele muzicale, eu fac prin cuvinte, pur şi
simplu. În afară de asta, nu mă prea interesează nimic.
Cunoaşterea lumii este un proces care se întâmplă oricum,
de la sine, prin faptul că trăieşti în ea, din clipa în care ai
ieşit din casă te confrunţi cu lumea în mod direct. Cu
întreaga lume. Sus şi jos, faţă şi spate, urât şi frumos, e
perfect normal. Nu e necesar să îţi doreşti aceste lucruri.
Se întâmplă oricum, de la sine. Chiar dacă nu ieşi din casă,
până la urmă e acelaşi lucru.
Deci nu rămâne decât această năzuinţă pentru
perfecţiune. Vrei să devii din ce în ce mai bun.
Nu e necesar să “năzuieşti” pentru nimic, oricum
eşti împins către un lucru sau altul în mod spontan.
Năzuinţa a fost întotdeauna o tâmpenie. Cuvântul german
„Streber” („carierist”, „tocilar”) semnifică ceva oribil, stu-
vatra - dialog
27
pid. Iar „streben” („a năzui”) e un termen care semnifică la
rându-i ceva groaznic. Universul exercită o atracţie care
te împinge într-o direcţie sau alta, nu e nici o nevoie să
năzuieşti, să te ambiţionezi în vreun fel sau altul. Atunci
când năzuieşti după ceva şi îl urmăreşti mânat de ambiţie
(streben), devii un carierist, un tocilar, un parvenit
(Streber). Nu e nevoie să vă explic ce înseamnă asta. E
greu de tradus oricum în alte limbi.
raporta la ele dacă îţi doreşti acest lucru. Oamenii au mereu
impresia că dacă nu menţionezi un lucru, el nu există, ceea
ce e absurd. Un bătrân de optzeci de ani care zace undeva
într-un pat şi nu a mai avut parte de acest gen de iubire la
care vă referiţi dv. vreme de cincizeci de ani, are la rândul
lui o viaţă sexuală. Dimpotrivă, viaţa lui sexuală este mult
mai fascinantă decât cea primitivă. Prefer să văd un câine
făcând-o, caz în care pot doar să privesc şi să rămân ferm.
Ştiu ce înseamnă termenul şi înţeleg la ce vă
referiţi.
Ştiţi ce înseamnă, dar nu cred că în Franţa oamenii
ştiu ce este ăla un „Streber”. Nu cred că ei au aşa ceva.
Ce fel de ţeluri intelectuale aveţi...
Toate acestea sunt nişte întrebări absurde, la care
nu se poate răspunde, pentru că nimeni nu îşi pune astfel
de întrebări. Oamenii nu au ţeluri în viaţă. Doar tinerii
până la douăzecişitrei de ani mai iau uneori plasă. Un om
care a ajuns să trăiască cinci decenii nu are ţeluri, pentru
că nu există aşa ceva.
Dar această căutare a perfecţiunii joacă totuşi un
rol în cărţile dv.
E vorba de atracţia exercitată de artă în genere. Asta
înseamnă de fapt artă, faptul de a deveni din ce în ce mai
bun cântând la instrumentul favorit. E plăcerea actului în
sine, pe care nimeni nu ţi-o poate lua, nimeni nu te poate
convinge că greşeşti. Dacă ai de a face cu un mare pianist, poţi goli sala, o poţi umple de praf, şi poţi începe să
arunci găleţi de apă spre el, va continua să cânte la pian
nestingherit. Chiar dacă casa se prăbuşeşte în jurul lui, el
tot va continua să cânte. Cu scrisul e la fel.
Deci e mai degrabă ceva legat de eşec.
Ce să fie legat de eşec?
Căutarea perfecţiunii.
Totul eşuează până la urmă, totul sfârşeşte în
mormânt. Nu poţi face nimic în privinţa asta. Moartea e
sfârşitul tuturor lucrurilor. Majoritatea îi cad pradă la
şaptsprezece sau optsprezece ani. Tinerii din ziua de azi
aleargă în braţele morţii la vârsta de doisprezece ani, la
paisprezece sunt deja în groapă. Apoi mai sunt acei
luptători îndârjiţi şi solitari, care rezistă până la optzeci
sau nouăzeci, apoi mor şi ei, dar măcar au trăit mai mult. Şi
pentru că viaţa e plăcută şi amuzantă, distracţia lor durează
mai mult. Cei care mor devreme se amuză mai puţin, şi îi
poţi compătimi pe bună dreptate. Pentru că încă nu au
apucat să ştie ce înseamnă viaţa, care presupune o lungă
experienţă, cu toate ororile ei.
Sunteţi mereu prezentat ca un gen de solitar din
munţi, omul de la ţară...
Ce poţi face? Primeşti un nume, ţi se spune „Thomas Bernhard”, şi eticheta asta rămâne cu tine pentru tot
restul vieţii. Dacă la un moment dat faci o excursie prin
pădure şi cineva întâmplător îţi face o poză, te-ai pricopsit
- pentru următorii optzeci de ani vei tot rătăci prin păduri,
că îţi place sau nu. Nu poţi face nimic în privinţa asta.
...şi dintr-o dată iată-vă aici, într-un context urban, precum în această cafenea vieneză.
Urbanitatea este o calitate interioară pe care o posezi
sau nu. Nu are nimic de a face cu exteriorul. Nu. Nimic
altceva decât noţiuni stupide. Dar umanitatea subzistă
dintotdeauna prin astfel de noţiuni stupide, nu ai ce să-i
faci. Prostia nu are leac. Asta e situaţia.
Mulţi dintre cititorii dv., incluzând critici cu
pretenţii, au supus cărţile dv. în mod repetat unor
comentarii negative.
Mă doare exact în cot de felul în care e citită opera
mea...
Dar atunci când vă mai sună câte unul şi spune că
vrea să îşi ia viaţa alături de dv.?
Nu prea mai sună nimeni, slavă Domnului.
În opinia dv., aceste orori includ şi erotismul sau
iubirea?
Toată lumea ştie ce este erotismul. Nu e necesar să
vorbeşti despre asta. Fiecare are propria sa perspectivă
asupra erosului.
Dar aţi merge până în extrema cealaltă, spre a vă
declara un autor umoristic?
Ce mai e şi cu acest nonsens? Oamenii pot fi orice.
Fiecare individ este mai mult sau mai puţin totul. Uneori râde,
alteori nu. Lumea spune că totul e tragic, ceea ce e stupid...
Cine vă citeşte cărţile rămâne însă cu impresia că
nu întrevedeţi vreo speranţă în acest domeniu.
E o afirmaţie stupidă, pentru că nimic pe lumea asta
nu poate trăi fără erotism, nici măcar insectele, până şi ele
au nevoie de asta. Dar dacă ai o concepţie rudimentară
despre erotism, evident că nu vei vedea prea departe,
pentru că eu încerc întotdeauna să depăşesc o asemenea
viziune îngustă asupra erosului.
Pe lângă scrisul propriu-zis, include munca dv. şi
reflecţii asupra scrisului, ca în cazul unor Doderer sau
Thomas Mann?
Nu, acest lucru nu e necesar. Dacă îţi stăpâneşti
meseria, nu e nevoie de reflecţie. Când ieşi pe stradă,
totul se întâmplă de la sine, nu e necesar să faci mare
lucru, caşti ochii, ciuleşti urechile şi mergi pur şi simplu.
Nu e nevoie să gândeşti, dacă eşti independent sau devii
independent. Dacă eşti crispat şi stupid, dacă urmăreşti
un ţel anume, evident că nu are să iasă nimic. Dacă trăieşti
viaţa, nu e necesar să faci vreun efort special, totul vine
spre tine de la sine, şi te va influenţa într-un fel sau altul.
Nu e ceva ce poate fi învăţat. Poţi învăţa să cânţi, dacă ai
voce. Asta e o condiţie. O persoană cu voce răguşită mai
Se poate spune că încercaţi să o transgresaţi în
sensul iubirii fraterne?
Nu încerc absolut nimic. Toate astea sunt
nonsensuri. Nu am nevoie nici de o soră, nici de o metresă.
Avem deja toate aceste lucruri în noi înşine, şi te poţi
28
vatra - dialog
greu va deveni cântăreţ de operă. La fel e peste tot. Nu
poţi cânta la pian fără pian. Dacă nu ai decât o vioară şi
vrei să cânţi la pian, iarăşi ai o problemă. Dacă vioara nu
îţi place, nu vei avea la ce să cânţi.
Ce înseamnă acest lucru pentru dv. astăzi?
Nimic, nu îmi pierd vremea gândindu-mă la asta. Nici
dv. nu staţi să vă gândiţi în urmă la fiecare pas pe care l-aţi
făcut, nu-i aşa? Ar trebui să pui miliarde, sute de miliarde
de gânduri în mişcare. La fel ca mersul sau alergatul. E
absurd să îţi pierzi vremea gândindu-te mereu pe unde ai
umblat, altfel nu mai ajungi niciunde.
Dar la un moment dat v-aţi descris pe sine înşivă
ca pe un „distrugător de istorii”, afirmaţie ce este întro anumită măsură de natură teoretică.
Am zis şi asta cândva? Omul spune multe într-o
viaţă de om... Gândiţi-vă la câte prostii spunem de-a lungul
deceniilor, nu sunt nici eu vreo excepţie. Unde am ajunge
dacă oamenii ar fi traşi la răspundere pentru fiecare prostie
pe care o spun... Sigur că dacă un reporter stă la o masă
într-un restaurant şi te aude spunând ca nu îţi place carnea
de vită din farfurie, va spune că nu îţi place carnea de vită
pentru tot restul vieţii. Între timp, poate că nu ai mâncat
altceva decât carne de vită.
Apariţia volumului dv. de poezie, „Ave Virgil”, din
1981 a fost tot opera unui editor? A pus şi el lucrurile
anapoda?
Eu l-am găsit şi mi-am zis că e un poem destul de
bun din acea perioadă şi asta e. Editorul publică tot ce îi
trimit.
Un editor mi-a spus cândva...
Ce este un editor? V-aş putea pune această întrebare:
ce este un editor (Verleger)? Un preş de pus înaintea
patului ştie toată lumea ce este (Bettvorleger). Dar un
editor (Verleger) fără pat (Bett) e greu de zis ce este. E un
individ care pune lucrurile anapoda (verlegen), o persoana
zăpăcită, care rătăceşte lucrurile şi apoi nu le mai găseşte.
Asta e definiţia editorului – un individ care pune lucrurile
anapoda. Un editor rătăceşte lucrurile şi manuscrisele pe
care le primeşte şi apoi nu le mai găseşte. Fie pentru că
nu-i mai plac, fie pentru că e zăpăcit, oricum ele sunt
pierdute. Rătăcite. Pe veşnicie. Toţi editorii pe care îi ştiu
sunt aşa. Nici unul din ei nu e atât de breaz încât să nu
amestece borcanele. Dacă publică ceva, acel lucru fie este
ruinat, fie nu mai poate fi găsit.
În pasajul ales de către traducători, una din teme
este Verona.
Ah, înţeleg - a fost inclus fragmentul Scene din Verona? Acela a fost iniţial un poem separat. Făcea parte
dintr-o carte intitulată Invitaţie la Verona editat de către
Wieland Schmied, iar la vremea aceea eram un mare fan al
lui Ezra Pound, aşa că am scris un fel de poem în maniera
lui Pound despre Verona. Trebuie să fi fost tot pe atunci,
înainte de 1960. Acum treizeci de ani.
S-a tradus de curând un pasaj din volum.
E probabil destul de uşor de tradus. Nu e vorba de
mai mult de trei cuvinte odată. Cred că se traduce bine în
engleză, engleză şi italiană, nu ştiu dacă în franceză ar fi la
fel. E din 1960. Acum douăzecişişase de ani.
Respiraţia joacă vreun rol în textele dv., în sensul
unui ritm respirator?
Întâmplător sau nu sunt o persoană muzicală, iar
proza are întotdeauna de a face cu muzicalitatea.
Ca în cazul unui cântăreţ...
Mă rog, respiratul nu e un lucru uşor. Unii oameni
respiră din stomac, alţii din plămâni. Cântăreţii nu respiră
decât din stomac, pentru că altfel nu ar rezista. În cazul
nostru, nu trebuie decât să transferi respiraţia de la plămâni
la creier. E acelaşi lucru. Avem în creier nenumăraţi mici
plămâni, probabil câteva milioane. Încă. Până intră în declin.
Pentru că bulele se sparg, iar plămânii se uzează. Există
oameni care mai au plămâni şi la nouăzeci de ani. Iar alţii
nu mai au plămâni nici la doisprezece, indivizi care stau şi
se uită ca nişte idioţi fără să facă nimic. Majoritatea
oamenilor sunt aşa, nouăzecişiopt la sută, poate chiar un
procent mai mult. De fiecare dată când stai de vorbă cu
cineva, e un dobitoc, dar e totuşi fermecător. Şi pentru că
nici tu nu vrei să îi strici inofensiva bucurie, continui să
vorbeşti cu toţi idioţii, stai cu ei la masă, eşti amabil. Dar
practic sunt nişte retardaţi, pentru că nu fac nici un fel de
efort. Ceea ce nu foloseşti, se atrofiază şi moare. De vreme
ce oamenii îşi folosesc mai mult maxilarele decât creierul,
evident că ajung să aibă fălci bine dezvoltate, dar creierele
lor sunt goale. Cam asta e situaţia de obicei.
V-aţi început cariera de scriitor ca poet.
Sper că nu începeţi!
Dragostea din acest poem nu e cumva legată de
imaginea surorii? Nu în sens biografic, ci mai degrabă
aşa cum apare în „Erată”?
Ce aş putea să adaug? Iubirea are de a face cu totul.
Iar eu nu sunt reductibil la personajele mele. Ar fi trebuit
să mă omor de sute de ori până acum şi să fiu perversitatea
încarnată de la cinci dimineaţa până la zece seara. Nu poţi
descrie în cuvinte ce este o persoană. Poţi descrie doar
ceea ce posezi.
Departe de mine gândul de a vă confunda cu
personajele dv.
vatra - dialog
Nu, nu, e în regulă. Aşa cum v-am spus, sunt bine
dispus. Scurt şi la obiect.
(O prietenă al lui Thomas Bernhard intră în cafenea
şi se aşază la o masă alăturată. Thomas Bernhard îi spune
că a avut o „noapte groaznică”, dar că a reuşit să doarmă
câteva ore, în ciuda lucrărilor care se desfăşoară la el
acasă.)
Parcă spuneaţi că zilierii ajung abia dimineaţa.
Evident. Dar scriitorii lucrează noaptea. Nici unui
meseriaş nu i-ar trece prin cap să îşi ia sculele şi să se
apuce de treabă în toiul nopţii.
(Un bărbat intră în cafenea şi îl salută pe Thomas
Bernhard. Cei doi evocă participarea lor la o gală de
soldaritate organizată de artişti vienezi din 1964 pentru a
susţine „Teatrul de improvizaţie al lui Tschauner”. Thomas Bernhard îşi aminteşte că jucase rolul unui jandarm.)
Păstraţi în mod deliberat distanţa faţă de alţi
scriitori.
Nu e nimic deliberat. Totul vine de la sine. Acolo
unde nu există interes, nu poate exista nici preocupare.
Doar că uneori îi mai ocărâţi, cum ar fi în cazul
unor Handke sau Canetti.
Nu ocărăsc pe nimeni. E un nonsens. Aproape toţi
scriitorii sunt nişte oportunişti. Se afiliază cu stânga sau
cu dreapta, încep să obţină tot felul de poziţii pe ici pe
colo, şi uite aşa îşi duc traiul. Un lucru neplăcut, de ce să
nu spunem asta? Unul se luptă cu boala lui şi cu moartea
şi câştigă premii, iar altul aleargă ca un bezmetic în numele
păcii şi practic e un individ stupid şi penibil, care e
problema?
Dintr-o perspectivă situată în afara Austriei, acest
lucru pare surprinzător – în Franţa de exemplu numele
dv. este adesea pomenit alături de cel al lui Handke.
Asta nu va dura. Lucrurile se schimbă. Dar astfel de
apucături pot dura decenii. Nu pot fi eradicate cu una cu
două. Dacă deschizi astăzi ziarul, aproape tot ce citeşti e
legat de Thomas Mann. Omul e mort de treizeci de ani, dar
tot despre el se vorbeşte ad nauseam. Deşi a fost un
scriitor mic burghez, groaznic şi total lipsit de inspiraţie,
care nu scria decât pentru cititori de acelaşi gen. Asemenea
lucruri nu pot interesa decât tot pe un mic-burghez, genul
de mediu pe care îl descrie Mann e stupid şi neinspirat - un
profesor de vioară care călătoreşte undeva, sau nu ştiu ce
familie din Lübeck, ce drăguţ, dar nu trece de nivelul unui
Wilhelm Raabe. Ce tâmpenii a putut debita Thomas Mann
în chestiuni politice! Era complet crispat, genul tipic de mic
burghez. Şi-n plus mai avea şi o nevastă lacomă.
După mine, e specific pentru scriitorul german.
Mereu o femeie în fundal, fie că e vorba de Mann sau de
Zuckmayer, au ele mereu grijă ca aceste personaje să
ajungă să stea lângă şeful de stat, la fiecare deschidere
oficială a unei expoziţii de sculptură sau a vreunui pod.
Acolo e locul scriitorului? Ăştia sunt cei care ajung să
bată palma cu statul şi cei aflaţi la putere şi sfârşesc prin
a le fi aserviţi, sunt la discreţia lor. Scriitorul german tipic.
Dacă părul lung e la modă, hop şi el cu păr lung, dacă e cel
scurt, şi al lui trebuie să fie la fel. Dacă stânga se află la
guvernare, se grăbeşte să se alăture stângii, iar dacă e
dreapta, atunci e cu dreapta, aceeaşi poveste. N-au avut
nicicând coloană vertebrală. Doar cei care mor tineri.
Dacă un scriitor moare la optsprezece sau
29
douăzecişipatru de ani, e o vârstă la care nu e atât de
greu să dai dovadă de caracter, greul începe abia mai
târziu. Sub douăzecişicinci de ani, când nu ai nevoie
decât de o pereche de pantaloni, când poţi umbla desculţ
şi te mulţumeşti cu o gură de vin şi nişte apă, nu e atât
de greu să dai dovadă de fermitate. Dar stai să îi vezi
după. Nu mai zice unul nici pâs. La patruzeci de ani deja
sunt toţi băgaţi prin partide politice, complet paralizaţi.
Cafeaua pe care o beau aceşti indivizi dimineaţa e plătită
de stat. Paturile în care dorm, vacanţele în care merg, la
fel – plătite de stat. Nimic nu la mai aparţine.
Credeţi că există ceva specific austriac în textele dv.?
Nu trebuie să cred. Sunt austriac, se înţelege de la
sine. Nu e o chestiune de credinţă, ţine de evidenţă.
Ar putea un autor german să scrie la fel?
Mai mult ca sigur că nu, slavă Domnului. Nemţii
sunt complet nemuzicali, e cu totul altceva. Şi acest lucru
se simte. Se vede chiar înainte de a deschide cartea, încă
din titlu... parcă pute altfel.
Stilul dv. este atât de pregnant încât a dat naştere
la numeroase pastişe şi parodii...
Dacă oamenii pot face bani în felul ăsta şi îşi pot plăti
o vacanţă de vară trei zile la o pensiune decentă - din păcate
nu se duc decât în locuri cu stele Michelin, unde trebuie să
plătească două mii de şilingi pentru un prânz - dar nu stau
eu să îi judec, dacă ei se simt bine, să fie sănătoşi.
Dar cum poate lua naştere ceva nou din materialul
vechi al limbii? Există tradiţii la care vă raportaţi, chiar
dacă mergeţi împotriva lor?
Întotdeauna există tradiţii, conştiente sau
inconştiente. De la lecturile şi joaca din copilărie toate
aceste lucruri îşi urmează cursul. Şi pentru că mereu arunci
lucrurile care nu îţi plac sau care sunt rele de la bun început,
rămâi cu lucrurile pe care ţi le doreşti. Dacă ăsta e un lucru
bun sau rău, rămâne de discutat. Dacă ai ales sau nu calea
cea dreaptă, nimeni nu poate şti, fiecare individ are
propriul său drum, şi pentru acea persoană doar drumul ei
este cel corect. Avem o populaţie de patru miliarde şi
jumătate, cred, şi patru miliarde şi jumătate de căi drepte.
Nenorocirea omului e faptul că nu are îndrăzneala de a-şi
urma propriul său drum, mereu apucă altă cale. Mereu
năzuieşte spre lucruri diferite de ceea ce este el în fondul
lui intim. Fiecare din noi e o mare personalitate, indiferent
că pictezi, că dai cu mătura sau că scrii... dar oamenii o iau
mereu pe alt drum. Aceasta este nenorocirea lumii în care
trăim.
Daţi uneori impresia că muşcaţi mâna care vă
hrăneşte, atunci când îl descrieţi pe Heidegger drept
„un gânditor prealpin îngust la minte”...
Nu el e mâna care mă hrăneşte, staţi liniştit. Pe ce
considerent afirmaţi că ar fi? Oricum, e un individ imposibil,
nu are nici ritm, nici nimic. A trăit şi şi-a făcut un nume pe
spinarea câtorva scriitori pe care i-a canibalizat pur şi
simplu, până la sfârşit - ce s-ar fi făcut fără ei?
Mă gândeam la termenul de „luminiş” (Lichtung).
Acest termen a existat cu mult înainte de Heidegger,
cu trei sute, poate cinci sute de ani înaintea lui. Nu era
decât un filistin lipsit de stil, nimic nou. E exemplul tipic al
celui care mănâncă fără scrupule din borcanul cu fructe
30
vatra - dialog
adunate de alţii şi se îndoapă cu ele până când, slavă
Domnului, îi vine rău şi crapă.
Aţi vorbit la un moment dat de o relaţie de iubireură faţă de Austria. Ce iubiţi în această ţară?
Relaţie de iubire-ură, se înţelege de la sine.
Conţine elementul „iubirii”.
Probabil. Iubire-ură? Mereu eşti prins la mijloc, dar
e cel mai bun imbold în viaţă. Dacă nu faci decât să iubeşti
eşti pierdut, la fel şi dacă urăşti tot timpul. Dacă vă place
viaţa, aşa cum îmi place mie, atunci veţi fi mereu într-o
relaţie de iubire-ură cu toate lucrurile. E un mod de a-ţi
găsi echilibrul. A te afla în una din extreme îţi poate fi
fatal. Dacă îţi place viaţa, nu vrei să mori. Adevărul e că
fiecăruia îi place viaţa, chiar şi celor care se sinucid.
Doar că ei nu mai au cum să se întoarcă. (se uită la
reportofon) Continuă să înregistreze, piesa merge mai
departe, dramma giocoso!
Realitatea politică din Austria e atât de acroşantă,
încât nu prea mai există loc pentru noi provocări.
Îşi găseşte şi aceasta modalitatea de a se insinua în
text, nici pentru asta nu are sens să ne facem prea multe
griji. E dusă de val, cum se zice. E absurd să faci precum
sculptorul stupid de colo, să ieşi în stradă şi să ţipi ca un
descreierat trăgând după tine o mârţoagă, şi spunând tot
felul de non-sensuri; e ceva primitiv, pentru că nu are un
impact pe termen lung, mâine-poimâine nimeni nu îşi va
mai aduce aminte de asta.
Vă referiţi la Hrdlicka?
Da, tipul care tocmai a trecut pe aici, vine de cinci
ori pe zi, a plecat tocmai când soseam eu, iar acum iată-l
înapoi... în fine, fiecăruia după măsura lui. Sărmanul om,
se rade în cap, după doi ani de zile nu îi mai rămâne nimic
de ras, şi atunci îşi lasă iar părul să crească vreme de trei
ani de zile. E sărac, dar toate aceste lucruri nu au nici nu
sens. Dacă un lucru sau altul transpare din operă, durează
mai mult. Mă rog, poate că pentru un sculptor nu e chiar
atât de uşor. Trebuie să pupe în fund toţi consilierii
municipali, altfel nu primeşte spaţii unde să îşi poată
expune lucrările, evident că nu le poţi expune acasă în
sufragerie. E dificil. Cu scrisul e mai simplu, nu depinzi de
nimeni. Poţi observa în scris un lucru sau altul, după care
poţi face ce vrei cu ce iese de acolo, nu ai nevoie decât de
o maşină de scris, dacă eşti la strâmtoare îţi ajunge şi un
creion. Sau un pix, îţi poţi cumpăra unul pe câţiva gologani.
Printre altele, în noua dv. carte, „Stingerea” este
vorba despre...
O stingere.
...problema vechilor nazişti din Austria.
Da, există o problemă reală aici. Dacă mergi undeva
şi te aşezi lângă o masă, îţi poţi ieşi din sărite. Numai că nu
are nici un sens. E acelaşi lucru peste tot. Chiar şi în Franţa.
Nazişti nu mişună doar aici. Există şi în Anglia, în Franţa,
Croaţia şi pe unde mai vreţi dv. Există oameni atrăgători şi
oameni respingători. Doar că ăştia din urmă sunt
întotdeauna majoritari.
Pentru dv. nazismul este un termen istoric sau un
concept personal?
E clar că vine din istorie. Toată lumea ştie ce este un
nazist. Şi cine e Isus ştie toată lumea. Creştin. Că spui
creştin sau nazist, ambele sună cam la fel, şi ambele sunt
abominabile.
Criticii v-au descris uneori drept un scriitor antiiluminist, care dispreţuieşte umanitatea.
Da, dar uitaţi-vă la cei care spun asta. Sunt nişte idioţi
lipsiţi de gust, primitivi şi vulgari, care nu au nici cea mai
mică idee despre ce scriu sau citesc. Habar nu au ce
vorbesc. Când se face cald, îşi dau jos hainele şi stau roată
cu burţile lor imense, transpirând, şi beau sticlă după sticlă
- complet vulgar - fraternizând cu toţi şi cu toate. O gaşcă
murdară. Dar cui îi pasă cine sunt aceştia? Că sunt din
Germania sau din... mă rog, ei nu au astfel de indivizi oricum.
Dar când criticii vă acuză de tendinţe
protofasciste...
Fascist, nu îmi place acest cuvânt - dar am fost făcut
în toate felurile. Ce nu am fost numit? Comunist, fascist,
anarhist... de toate.
Ce înţelegeţi dv. prin conversaţie?
Nu prea îmi pierd vremea cu aşa ceva. Pentru mine
cei care vor mereu să poarte conversaţii sunt suspecţi,
pentru că asta duce la anumite aşteptări care nu pot fi
satisfăcute. Cu oamenii simpli e mai uşor de discutat. Când
vorbirea trebuie să se transforme în conversaţie, atunci
lucrurile devin cu adevărat sinistre! Ca în expresia „tot ce
mişcă sub soare”. Toate sunt aruncate de-a valma, iar
apoi unul trage într-o parte, altul în alta, şi la suprafaţă nu
iese decât o balegă puturoasă. Nu contează despre cine e
vorba. Există sute de astfel de discuţii, cărţile sunt pline
de ele. Edituri întregi trăiesc pe spinarea lor. Precum ceva
care iese din anus şi e presat apoi între două coperţi. Nici
asta nu a fost o conversaţie.
Evident.
Se zice mereu: „tocmai aţi asistat la o conversaţie”
şi aşa mai departe, dar în acel moment toată lumea care
auzit-o, a uitat-o deja. Pentru că nu era mai nimic. Există
acea faimoasă serie a „Nocturnelor”. Stau acolo o oră şi
jumătate, un filosof şi un pseudofilosof, mai bine zis doi
pseudofilosofi, unul din ei purtând un sveter iar celălalt o
cravată, nu prea contează pentru că totul este artificial şi
vatra - dialog
stupid, şi nu fac altceva decât să pălăvrăgească fără nici
o noimă. Dacă arunci o privire în Süddeutsche Zeitung, la
cantitatea de interviuri pe care au publicat-o în ultimii
treizeci de ani... nimănui nu îi mai pasă de un singur cuvânt
din aceste conversaţii şi cărţi.
Nu e decât pentru lucrătorii de la fabrica de hârtie,
să aibă ocupaţie, ceea ce parcă mai are un sens. Au o
viaţă groaznică şi îşi pierd toate membrele, până la cincizeci
de ani majoritatea şi-au pierdut un picior sau vreo cinci
degete. Maşinile de fabricat hârtie sunt crude. Dar asta
măcar are un rost, familia mai câştigă nişte bani. Eu locuiesc
lângă două fabrici de hârtie şi ştiu cum este. În zece ani de
acum înainte veţi vedea cât de stupid a fost totul. Dar
lucrurile astea te ajută să mergi înainte, îţi oferă ceva din
care să trăieşti, iar viaţa presupune o serie întreagă de
nonsensuri. Viaţa e formată de fapt dintr-o lungă
succesiune de asemenea nonsensuri - un pic de sens, dar
în cea mai mare parte nonsensuri. Nu contează despre
cine e vorba. Poate fi vorba de oameni mari, sau aşa zis
mari, toate numele clasice - nici eu nu fac excepţie - Cioran,
autorii de aforisme. E jalnic, pentru că nu duce la nimic.
Poţi sta acasă, îţi pui cărţile pe un raft, şi când te uiţi la ele
îţi spui: „ce trist”. Dar continui să scoţi din tine tot felul de
lucruri, aşa cum obişnuieşti să bei cafea sau ceai dimineaţa.
Ceaiul e mai indicat, pentru că lucrezi mai puţin. Acelaşi
lucru e valabil când scrii. Devii dependent. E un drog.
Puteţi considera boala o forţă care v-a motivat
scrisul?
Da, poate – posibil. A fost alături de mine toată viaţa.
După cum se poate vedea, unii oameni sunt bolnavi grav
şi trăiesc o veşnicie. Pentru astfel de oameni e întotdeauna
ceva de bun augur, până la urmă. Boala e o formă de
capital. Fiecare boală căreia îi supravieţuieşti are povestea
ei, nimeni nu îţi poate lua asta. Doar că nu e prea indicat
să te bazezi pe aşa ceva, pentru că la un moment dat n-o
să mai meargă. Deşi nici asta nu contează, pentru că nu
mai eşti aici ca să constaţi. Sunt banii la bancă.
În cărţile dv. recente, sentimentul de ameninţare e
ceva mai atenuat, iar atmosfera predominantă este una
de serenă bună-dispoziţie - cvasi-matematică,
geometrică.
Se mai schimbă lucrurile pe măsură ce îmbătrâneşti.
Şi tot de aceea nici nu are sens să îţi faci griji cu privire la
o schimbare de temă, pentru că aceste lucruri se petrec
oricum de la sine, pornind de la experienţele prin care
treci. Un scriitor sau un pictor stupid e mereu în căutare
de teme şi motive, deşi singurul lucru de care ai nevoie
eşti tu însuţi, propria ta viaţă. El ar vrea să rămână mereu
acelaşi, dar să nu scrie la fel. Or, tocmai asta e cheia, dacă
există vreo cheie. Dar dacă abordezi problema ca un
negustor de nădragi, ca pe un lucru din care nu încerci
decât să scoţi bani, vei sfârşi prin a comite tot felul de
chestii stupide.
Spuneţi că vă face plăcere să staţi de vorbă cu
oamenii simpli.
Da, e o plăcere.
Găsiţi astfel de oameni în Viena?
Am astfel de oameni la mine acasă în chiar această
clipă. Sunt agreabili, chiar dacă fac mizerie. Minţile lor nu
au fost încă pervertite de educaţie.
31
Dar trebuie să îi plătiţi să vină la dv.
Nu e necesar să plătesc oamenii simpli pentru a
interacţiona cu ei. Există sute de astfel de oameni unde
trăiesc eu, la ţară şi oriunde călătoresc. Dar nici ei nu sunt
întotdeauna uşor de digerat. Ai nevoie de ambele
dimensiuni, cum spuneam. E important să încerci să îţi
însuşeşti cât mai multe cu putinţă. Trebuie să te poţi mişca
în ambele dimensiuni. Dacă nu poţi frecventa decât o
anumită latură a societăţii, e stupid. Devii paralitic. Trebuie
să încerci să înghiţi cât mai mult şi apoi să arunci afară cât
mai mult cu putinţă, tot timpul. Cei mai mulţi oameni fac
greşeala de a rămâne fixaţi pe o singură categorie socială,
dacă sunt măcelari nu se amestecă decât cu măcelarii,
zidarii se mişcă doar printre zidari, muncitorii doar printre
muncitori, conţii cu conţii, regii la fel...
Scriitorii cu scriitorii?
Păi eu îmi sunt de ajuns mie însumi, deci de scriitori
nu am nevoie. Nimeni nu mă poate învăţa nimic, nu au ce
să îmi spună. Oamenii în general sunt falşi şi perverşi, aşa
că prefer să merg în altă parte. Nu am nevoie de nici un
scriitor. Ce interes aş avea să stau de vorbă cu cineva,
dacă nu există decât resentiment şi invidie de la bun
început? Aşa că nu am de a face cu scriitorii.
Vă mulţumesc...
Fiecare trăieşte până moare. Iar între cele două extreme se petrec o serie întreagă de lucruri. Dar nu sunt
importante pentru ceilalţi. Ele contează doar pentru
persoana care le trăieşte. Adevărul că nimeni nu e interesat
decât de sine însuşi, chiar când pare interesat de ceilalţi.
Mereu e vorba de avantaje, directe sau indirecte. E la fel
peste tot. Sate de copii nevoiaşi, Sahel, foamete în Nicaragua. Ortega joacă la fel de mult teatru în interes propriu
ca şi Reagan, indiferent din ce unghi priveşti. Oamenii nu
fac decât lucruri care cred că îi vor ajuta să răzbească în
vreun fel. Chiar dacă devii călugăr sau maică, tot la succes
te gândeşti, nu ai ce face. De fapt, dacă devii călugăr, vei
deveni cu precădere sinistru şi mizantropic. Cam aşa stau
lucrurile cu credinţa. Ca să zic aşa.
Interviu realizat în 1986 de Werner Wögerbauer
Publicat iniţial în „Kultur & Gespenster”, toamnă 2006
Republicat în „Sign and Sight” la 11 decembrie 2006
Traducere din limba germană de Nicholas Grindell
Retraducere din limba engleză de Daniel Stuparu
cronicã literarã
32
Adriana STAN
Despre români, numai de bine
S-ar zice că, deşi în plin trend al re-vizitărilor, mai
romanţate sau mai documentare, ale comunismului,
generaţiile postdecembriste şi deja consumizate, ar avea
acces la infamul trecut doar pe baza verdictului aflat la
îndemînă şi a concluziilor dispreţuitoare deja trase.
Spectaculosul debut al Alexandrei Tomiţă, O istorie
„glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc* este,
cel puţin din această perspectivă, o dovadă de autentic
curaj intelectual. Prin acurateţea şi exhaustivitatea
demersului său, autoarea îşi adjudecă, fără exagerare, o
nişă proprie de cercetare asupra unui fenomen specific
românesc de istoria ideilor, pe care prejudecata comună la pus cuminte pe raft, odată ce l-a stigmatizat. Dacă
producţia literară efectivă a perioadei ceauşiste a făcut
obiectul mai multor studii de anvergură, nu acelaşi lucru
se putea afirma în legătură cu protocronismul, subiect
sensibil şi etern discutabil privind interferenţa toxică a
culturii cu ideologia de partid. După ’90, emacierea
vechiului concept de rezistenţă în lălăieli naţionalistperemiste, pe de o parte, sau tentativele de inocentare a
figurilor emblematice ale curentului (vezi cazul Edgar
Papu), pe de altă parte, păruseră să epuizeze cumva
subiectul. Astfel că lucrările de referinţă nu erau foarte
multe, cu excepţiile notabile ale lui Katherine Verdery,
Compromis şi rezistenţă (1994), lui Florin Mihăilescu, De
la proletcultism la postmodernism (2002) sau a studiului
semnat de Mircea Martin, Cultura română sub ceauşism
(2003).
Ca o adevărată poveste care te ţine în priză de-a
lungul a mai bine de 300 de pagini, volumul Alexandrei
Tomiţă are o intrigă şi o desfăşurare fastuoasă, în două
direcţii conexe, una teoretică şi alta documentară. Intriga,
conform definiţiei operaţionale preluată de la Verdery, se
referă la faptul că într-un anumit moment istoric, puternic
„încărcat” politic şi puternic „descărcat” economic, pe
plaiurile mioritice s-a configurat un program de „căutare a
unor evoluţii în cultura română care anticipaseră
evenimentele din culturile mai bine răspîndite ale Europei
Occidentale”. Coagulînd sub haina aparentă a unui sistem
vechea tendinţă cu un parfum atît de autentic românesc a
credinţei şi speranţei că sîntem buricul pămîntului, ideea
protocronistă botezată cu actele în regulă de Edgar Papu
în 1974 a fost prinsă din zbor şi rapid îngurgitată nu numai
de regimul intrat recent în viraj naţionalist şi autonomist
şi aflat în căutare de mituri-opiu pentru masele înfometate,
dar mai ales de o întreagă pleiadă de „oportunişti”, care
au văzut aici o nesperată şansă de a accede la mai înalte
poziţii în cultură, vorbind pe limba patriotardă a partidului
iubit.
Dintru început, subiectul ales de Alexandra Tomiţă
este în sine extrem de ofertant, deoarece antrenează cel
puţin două tipuri de discuţii complexe. Din unghi istoric,
perioada protocronistă trimite la nesiguranţa de fond a
naţional-comunismului care, lipsit de o dogmă comparabilă
cu cea marxist-leninistă (în condiţiile ruperii voite de
Sovietul-mamă) bîjbîie încă în căutarea unui set riguros
de principii specifice. Czeslaw Milosz a explicat de altfel
excelent în Gîndirea captivă ambiguitatea încercării de a
traduce internaţionalismul proletar în doctrine naţionale.
Din unghiul dinamicii culturale, studiul Alexandrei Tomiţă
surprinde fluiditatea - chiar inconsistenţa – cîmpului
simbolic al culturii române (de o manieră foarte ŕ la
Bourdieu), în cadrul căruia negocierile de poziţie şi
manipulările retorice excedă fără drept de apel aşezările
fireşti făcute pe criteriul valorii.
Plasîndu-se pe astfel de nisipuri mişcătoare, care
impun relativizarea mizelor şi a poziţiilor, mai degrabă decît
distribuirea drastică a actorilor într-o tabără sau alta,
autoarea nici nu încearcă să romanţeze chestiunea
insinuînd eventual vreo rezistenţă în bloc a unui grup
„antiprotocronist” faţă de o anumită direcţie culturală
puternic ideologizată (punct în care se desparte de opinia
mai drastică a lui Mircea Martin). După cum, pe de altă
parte, ea nuanţează, mai curînd decît să tranşeze, problema
protocronismului ca „ideologie oficială” a partidului.
Impresia mea este că acest Dosar al protocronismului
evită, de fapt, să statueze că „Partidul a fabricat
teoria”(cum s-a afirmat în alte recenzii). Autoarea este,
cred, mult mai precaută şi mai subtilă: conform prezentării
sale, puterea ceauşistă a simpatizat (cel mult) cu
protocronismul care, ca „idee culturală”, suna atît de compliant cu aspiraţiile egocentrice ale regimului, însă nu şi la asumat pînă la capăt ca stindard absolut, interesul său
fiind în primul rînd acela de a menţine o anumită stare de
„beligeranţă” în cîmpul cultural. Aşa se explică faptul că
voci „antiprotocroniste” au putut totuşi să ia cuvîntul,
adică să publice, cu toată avalanşa de acuze pe care ar fi
stîrnit-o, în condiţiile în care, să recunoaştem, cu un simplu
cuvînt de sus, acestea ar fi fost pur şi simplu reduse la
tăcere. În mod evident, nu este vorba de ofensiva
partidului prin protocronism versus rezistenţa anti-sistem
de pe poziţii culturaliste, ci de o dialectică în interiorul
sistemului cultural, cu siguranţă artificial creată şi lipsită
de baze ideatice reale, însă instrumentată abil de putere,
întrucît nu putea decît să îi fie favorabilă. „Atomizarea
intelectualităţii româneşti a fost văzută bine de partidul
unic, direct interesat în a o menţine dezbinată pentru a
prelua controlul asupra ei.”
Luat ca story, volumul Alexandrei Tomiţă se poate
spune că prezintă, analitic, documentar şi inevitabil
cronicã literarã
caricatural pe alocuri, epopeea tragi-comică a unui cîmp
cultural aflat în acută criză de idei, respectiv în
incapacitatea cronică de a-şi gestiona ideile proprii, însă,
cu toate acestea, perpetuu bîntuit de fantasme ale autoiluzionării. O cultură „subalternă” care, inflamată de
discursul comunismului triumfător, se imaginează dintr-o
dată ca autentică deschizătoare de drumuri printre naţiunile
lumii. Impropriu spus, de fapt – „dintr-o dată”: în capitolul
„Preistoria ideii”, cercetătoarea explică foarte plastic cum
Edgar Papu n-a făcut decît să stabilizeze într-un concept
o veche obsesie a imaginarului colectiv legată de „actele
de pionierat” autohtone, de întîietatea românilor în materie
de creativitate (a se citi, pentru delectare, exemplele din
antebelic despre românaşul care a soluţionat –primu’-n
lume!- chestiunea culorii albastre a cerului; sau articolele
„ştiinţifice” care au atestat că Eminescu a anticipat genial
relativismul einsteinian, ba chiar biocibernetica!).
O dată cu „virajul naţionalist” al regimului după
Tezele din iulie ’71 şi studiul teoretic al lui Papu din 1974,
toate aceste puseuri simpatice de entuziasm naţionalist
au căpătat un nume, o presupusă greutate conceptuală,
girul (implicit, nu neapărat explicitat) al Partidului, precum
şi o suită idolatră alcătuită din semidocţi care au mirosit
rapid şansa parvenirii. Bazat pe două idei-forţă: „trecutul
glorios”, care i-ar recomanda pe români drept supra-putere
a spiritului, şi „vitregia istoriei”, care i-ar fi frustrat mereu
de recunoaşterea mondială a actelor de pionierat,
protocronismul are pretenţia de a se institui în această
perioadă într-o adevărată „metodă ştiinţifică modernă de
cercetare a istoriei culturii române”. Povestea despre
întîietate şi specificitate românească nu poate suna decît
fabulos de bine pentru Partid, în condiţiile în care acesta
ar fi constituit culmea parcursului glorios, prin urmare se
ajunge în situaţia, comică întrucîtva, în care puterea
încearcă să se legitimeze (şi) printr-un concept de teorie
literară. Deoarece „noua metodă critică” „promite
beneficii”, ea devine calul de bătaie a tot mai multor jucători
ai cîmpului cultural, aceştia fiind în primul rînd, în viziunea
autoarei, cei care alimentează fenomenul, într-o măsură
chiar mai mare decît partidul însuşi.
Oricum, în faza sa „matură/doctrinară”,
protocronismul presupune deja „un program, metodologie
şi aparat conceptual specifice, canale de diseminare, cod
deontologic pentru aderenţi”. Literatura şi critica literară
sînt primele vizate, fiind ariile predilecte de acumulare
simbolică, însă sistema tinde să acapareze toate domeniile
culturii, a căror istorie urmează să fie re-scrisă prin prisma
destinului triumfal. Ca să vă faceţi o idee: Ion Creangă ar
fi „un precursor genial al teoriilor moderne asupra
automatizării şi intelectualizării muncii manuale” (cf.
E.Papu), în vreme ce alţii vorbesc în cazul lui chiar de o
confirmare avant la lettre a psihanalizei; cît despre
Brâncuşi, el literalmente „depăşeşte o avangardă ce încă
nu exista”(!), potrivit lui D. Zamfirescu. În cele mai multe
cazuri oricum, precaritatea argumentaţiei propriu-zise este
camuflată în veşmintele unui discurs bombastic şi
patriotard.
Un capitol extrem de incitant al ofensivei
protocronismului îl reprezintă gestionarea brand-urilor
culturale şi a personalităţilor simbol. Un exemplu este G.
Călinescu care, de vreme ce ar fi intuit importanţa literaturii
33
române vechi în formarea marilor scriitori, este opus ca
linie culturală „patriotică” lovinescianismului „nepatriotic” şi redus la „imitaţia” formelor fără fond. Mult
mai discutabile sînt însă cazurile lui Eliade şi Noica, figuri
de forţă majoră, de mare notorietate, care manifestă
„ambiguităţi de angajament şi raportare la regimul
comunist din România”. A. Tomiţă se fereşte de verdicte
la acest punct, citează masiv din mai multe grupuri de
opinenţi, cu toate acestea este destul de evidentă viziunea
că în cazul lui Noica nu se poate vorbi despre recluziunea
într-o „filosofie anistorică, pură” ca despre o formă de
rezistenţă reală. Sugestia implicită ar fi că puterea nici n-a
trebuit să se agite prea mult pentru a croi drumul culturii
române pe un calapod prielnic ideologiei, cîtă vreme
intelectualii autohtoni înşişi, cînd nu erau prinşi în urgenţa
de a cîştiga favorurile partidului, erau marcaţi de o stranie
pasivitate şi contradictorii în luări de poziţie (evident - cu
excepţiile regale, din exil, de la Lovinescu-Ierunca la
N.Manea).
Mai mult decît o luptă a puterii de a coloniza cultura,
protocronismul pare să fie, pînă la urmă, în viziunea
autoarei, o luptă pentru putere a grupurilor culturale, care
urmăresc să îşi asigure poziţii, să îi înlocuiască pe cei
vechi, să cucerească funcţiile de conducere ale Uniunii
Scriitorilor. „Miza centrală a retoricii protocroniste/
antiprotocroniste o reprezenta definirea valorii: prioritatea
şi susţinerea politicului prin cultură (indigeniştii) vs.
calitatea intrinsecă a operei literare”; în cadrul acesteia,
şi-au spus cuvîntul „motivaţii personale, mai puţin intenţii
conştiente de a construi autoritatea culturală”, şi „nu se
poate vorbi de o rezistenţă reală, substanţială a literaţilor
la regimul comunist”. Prin extrapolare, posibilitatea ca un
concept cu baze teoretice atît de slabe, dacă nu chiar
fantasmagorice, să facă totuşi într-o anumită perioadă o
carieră atît de „spectaculoasă”, vorbeşte la modul pesimist
despre inapetenţa cronică a cîmpului cultural autohton
de a se angaja într-o piaţă de idei autentică.
Citiţi studiul Alexandrei Tomiţă, chiar şi pentru a nu
fi de acord cu ea. E asumat, palpitant, excelent condus.
_____
* Alexandra Tomiţă, O istorie „glorioasă”. Dosarul
protocronismului românesc, Cartea Românească, 2007
cronicã literarã
34
Cristina TIMAR
Moda volumelor colective
Se pare că avem de-a face cu o veritabilă modă, ale
cărei piese de rezistenţă abia încep să defileze pe podiumul
cultural, venind dinspre culisele universitare. I-aş spune
moda volumelor colective, coordonate de universitari, de
obicei în cadrul unor proiecte sau granturi, ca să folosim
un termen în vogă şi el. Exegeţii se reunesc (ori li se
propune o astfel de reuniune) mai nou sub umbrela
generoasă a unei teme sau a unui concept critic şi fiecare,
în studiul său individual, îşi aduce aportul la conturarea
unei viziuni de ansamblu. O piesă de rezistenţă din parada
mai sus menţionată este recentul volum coordonat de
Virgil Podoabă, cu o participare exegetică impresionantă,
Cărţile supravieţuitoare. În decursul ultimilor trei ani,
mai multe numere ale Vetrei au găzduit această necesară
relectură, dublată de o re-examinare critică a cărţilor de
proză ficţională din ultimii douăzeci-treizeci de ani,
acoperind aproape întreaga perioadă postbelică, finalitatea
fiind publicarea tuturor într-un volum colectiv care nu va
trece neobservat, ba chiar, după umila mea părere, are
toarte şansele să devină de referinţă. S-a pornit de la
premisa că realităţi noi suscită interpretări noi şi, fireşte, o
revizitare a canonului literar. Ceea ce a rezistat cernerii
prin sita timpului se vede în Cărţile supravieţuitoare.
Conceptul-cheie sub care s-a desfăşurat acest proiect de
o anvergură neîndoielnică, cuprinzând exegeţi din cel puţin
trei centre universitare şi din generaţii diferite, cu o
prezenţă semnificativă a generaţiei tinere, e cel de
experienţă revelatoare, propus de coordonatorul
volumului, Virgil Podoabă.
Dar despre cărţile supravieţuitoare şi tematizarea
experienţei revelatoare am amintit doar în treacăt
(deocamdată), mai pe îndelete fiind vizată o altă apariţie
recentă din aceeaşi categorie. Aşadar, dacă nu aveam o
carte care să reunească diferitele manifestări, receptări
şi viziuni asupra sacrului ale poeţilor autohtoni, de la
Dosoftei, până în vremurile noastre, iată c-o avem acum,
sub forma unui volum de „studii şi articole”, coordonat
de poetul-exeget Aurel Pantea*. Volumul lui Aurel Pantea
nu-şi propune mize atât mari, nu revizitează canonul poetic, ci urmăreşte manifestările sacrului pe cel existent
deja. Studiile sunt inegale ca dimensiuni, ca volum de
note de subsol, ca valoare, ca scop (unele sunt cronici
mai extinse, altele fragmente extrase din lucrări de
doctorat) dar una peste alta, în ciuda lipsei de
omogenitate, volumul apare unitar tocmai prin
evidenţierea unei continuităţi a conştiinţei sacrului în
perindarea epocilor poetice româneşti. Căci criteriul de
organizare a materialului e cel cronologic, pe axa Dosoftei,
paşoptişti, Eminescu, interbelici (Arghezi, Blaga,
Voiculescu, Crainic), Doinaş, Radu Gyr, Daniel Turcea,
Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Dan Damaschin şi Em.
Galaicu Păun, inventar relevant de nume pentru a susţine
teza coordonatorului:”Poezia românească a descoperit
sacrul chiar de la începuturile ei.”, ceea ce e oarecum
impropriu spus, mai degrabă a continuat de la
începuturile ei culte până în prezent să psalmodieze pe
coardă lirică a relaţiei cu transcendentul. Dosoftei, dacăi punem lui în cârcă începutul liricii culte la noi, nu avea
nevoie să descopere sacrul, din moment ce, în calitatea
sa de ierarh bisericesc medieval, trăia în el. Mitropolitul
realizează, fără doar şi poate, o sinteză originală între
incontestabilul său talent poetic şi adecvarea faţă de
textul original al Psalmilor, dar în interiorul unei tradiţii
ecleziale a cărei autoritate nu putea fi pusă la îndoială.
Dubla paternitate a lui Dosoftei, care e şi tată al poeziei
româneşti culte în genere precum şi al celei religioase în
special, pare un lucru de la sine înţeles. Dacă ideea de a
problematiza în vreun fel relaţia cu sacrul era de negândit
în epoca lui Dosoftei, poeţii care i-au urmat în secolele
următoare exact asta vor face, tensiunea relaţiei dintre
poetic-uman şi divin acutizându-se pe măsură ce ne
apropiem de modernitate. Rostul exegezelor care
alcătuiesc volumul este tocmai acela de a surprinde
diferite tipuri de întâlniri poetico-divine, de la cele duioase
la cele furioase: „Aceste exegeze (…) surprind întâlnirile
spiritului poetic, în metamorfozele sale, cu dimensiunea
religioasă e existenţei. Fiecare are potenţialul să
configureze ideea unicităţii şi ireductibilităţii relaţiei cu
divinul, în cele mai semnificative vârste ale poeziei
româneşti”. (p.6)
De partea cealaltă, a exegeţilor, nume la fel de
stimabile ca şi ale poeţilor, de la Ion Pop, Cornel Moraru,
Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Dumitru
Chioaru, la mai tinerii Ioana Cistelecan, Maria Daniela
Pănăzan, Gabriela Chiciudean, Carmina de Leew, Lucian
Vasile Bâgiu, mare parte a acestora din urmă fiind cadre
universitare la Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia,
după cum reiese din fişele bio-bibliografice de la sfârşit.
Iată că volumul reuneşte nu doar generaţiile poetice majore
văzute în desfăşurarea relaţiei cu transcendentul, ci şi
două, de nu chiar trei generaţii de exegeţi contemporani
care au luat pulsul sacrului în diferitele vârste ale poeziei.
Iar dacă ar fi să facem şi un pomelnic al cuplurilor creatorexeget, vom vedea că în acest joc al corespondenţelor sau petrecut câteva întâlniri fericite: Blaga – Ion Pop,
Arghezi – Cornel Moraru, Adrian Popescu – Al.
Cistelecan, Nicolae Ionel – Aurel Pantea, Şt. Augustin
Doinaş – Dumitru Chioaru. Celelalte, nenominalizate, sunt
mai degrabă studii decât autentice „cupluri”, care, deşi
binevenite, nu poartă mărci stilistice distincte, încorsetate
fiind de formula lucrării academice, ce nu permite prea
multe abateri de la exigenţele ştiinţificităţii. Ar mai fi de
sesizat două cazuri de „discriminare”, şi anume doi dintre
poeţi, Doinaş şi Dan Damaschin, beneficiază de o dublă
receptare, dar există şi cazul în care un exeget semnează
două sau trei studii, dedicate unor poeţi diferiţi (de exemplu
Aurel Pantea însuşi, cu trei texte, şi Maria Daniela Pănăzan,
cronicã literarã
cu două).
Privit în ansamblu, volumul dă o imagine destul de
clară a metamorfozelor relaţiei poeziei cu divinul. La
Dosoftei, pentru care sacrul e un datum, singura mişcare
poetică posibilă era autohtonizarea sacrului. Este ceea ce
studiul lui Lucian Vasile Bâgiu probează cu vârf şi îndesat.
Autorul urmăreşte până la capăt firul libertăţilor de
traducere la care apelează Mitropolitul, care culminează
cu traducerea cuvântului „răii” din versiunea oficială, prin
„păgânii”, bunii fiind, se-nţelege, moldovenii creştini. În
felul acesta, psalmii devin scriere polemică „adresată
expansiunii otomane şi incertitudinii
angoasante a secolului al XVII-lea.” (p.18) Începând
cu paşoptiştii, celelalte studii, în marea lor majoritate,
invocă drept principală sursă bibliografică în înţelegerea
raportului cu numinosul conceptele de mysterium
tremendum, mysterium fascinans şi der Ganz Andere ale
lui Rudolf Otto. Parcurgând avatarurile raportului cu
divinul în cadrul operei eminesciene şi apelând la texte
din manuscrise, mai puţin cunoscute, Diana Câmpan
ajunge la concluzii surprinzătoare privind înţelegerea
Dumnezeului creştin de către Eminescu şi acurateţea
conştiinţei sale creştine. Superioritatea creştinismului faţă
de celelalte religii e afirmată răspicat de Eminescu, ceea ce
e destul de neaşteptat şi departe de imaginea pe care neam făcut-o despre poetul „cugetării reci”. Dintre studiile
care dau sarea şi piperul volumului, e de amintit cel al lui
Ion Pop, dedicat lui Lucian Blaga. Studiul nu aduce
noutăţi frapante, în schimb urmăreşte extrem de aplicat
manifestările sacrului în cele trei etape, deja „canonizate”,
ale creaţiei blagiene. Exegetul insistă asupra „religiozităţiifior” de tip goethean, benignă, urmată de etapa „tristeţii
metafizice”, interogativă, tensionată şi încheiată cu o
resacralizare a lumii în ultima perioadă, deşi lirismul apare
acum extrem de stilizat comparativ cu prima etapă, cea
expresionistă. Cornel Moraru surprinde pendulările dramei
lirice argheziene în formulări critice de mare concizie:
35
„Oroarea de tot ce e maculat, dar şi voluptatea de a macula,
la rându-i, oferă un spectacol unic în literatura română
modernă.” Criticul accentuează ideea că forţa misticii
argheziene „vine tocmai dinspre latura demonică şi
egotistă a sensibilităţii poetice”. Al. Cistelecan îl pune pe
Adrian Popescu sub semnul franciscanismului. În stilu-i
inconfundabil, mereu seducător ca expresivitate lingvistică
şi ideatică, criticul apreciază poezia lui Adrian Popescu
drept un „turism de miracole” sau un „jurnal de iluminări”,
de „rapoarte” care „ies dintr-un sentiment creatural de
fraternitate generală, după o strictă regulă franciscană”.
Virgil Podoabă rămâne criticul latinist şi sistematic, vorbind
cu eleganţă despre cele două căi alese de Dan Damaschin,
ultimul nostru poet orfic, în opinia sa, în călătoria poetică
spre sacru: via eminentiae şi via negationis. Foarte
curând, exegetul se vede pus în faţa unei dileme şi nu
ezită să-şi pună o serie de întrebări retorice, ce nu se
mulţumesc să rămână simple artificii de stil. Întrebările nu
puteau fi provocate decât de cele două interpretări opuse
ale poeziei lui Dan Damaschin, venind din partea unor
critici „mari”, ca să-l cităm pe exeget, Ion Negoiţescu şi
Al. Cistelecan, care nu pot fi ignoraţi de un terţ interpret.
Primul a ales linia unei interpretări paradisiace, al doilea a
uneia în registrul infernal. „Ce este mai degrabă
consubstanţial structurii profunde a poetului? Oda
paradisiacă, paianul luminii înălţat adesea în prima sa
ipostază, din primele două plachete? Sau linosul tenebrei,
versetul profetului ori psalmistului biblic, caracteristic
ipostazei următoare? (…) Care din aceste două texte
corespunde mai curând intimităţii poetului? Textul
paradiziac sau secvenţa apocaliptică şi infernală?
Problemă insolubilă” E demnă de remarcat asumarea unei
poziţii critice de un maxim fairplay, ba chiar o atitudine
uşor reverenţioasă faţă de poziţiile celor doi critici. Dar
acestea reprezintă doar o pistă pe care criticul rulează o
vreme, pentru a decola cu propria opţiune critică. El
încearcă să înţeleagă când şi de ce s-a produs ruptura în
conştiinţa damaschiană, când s-a trecut de la
„familiaritatea presocratică cu fiinţa şi cu sacrul” la „hăul”
absolut, atât al fiinţei cât şi al lumii. Opţiunea sa este mai
curând o sinteză a celor două considerate de maximă
autoritate. Căci mirarea criticului se dovedeşte a fi fertilă,
ducând înspre adâncirea înţelegerii negativităţii în care
se scaldă lumea damaschiană, o negativitate asumată până
la ultimele consecinţe şi cu atât mai vrednică de admiraţie.
Dacă în cazul lui Virgil Podoabă, bunăoară, toate
trimiterile critice erau justificate şi dialogul critic mai mult
decât fertil, în cazul altora, să-l amintim pe Mircea Braga,
lucrurile au plutit într-o uşoară nebuloasă, de nu chiar
paradă teoretică, care se depărta mult de subiectul său,
adică poezia voiculesciană. Dar astfel de inegalităţi cu
greu puteau fi evitate într-un volum colectiv, care, e drept,
nu-şi depăşeşte, dar îşi atinge scopul declarat la început:
„Cartea de faţă îşi propune o serie de exegeze despre
sentimentul şi conştiinţa sacrului în istoria poeziei
româneşti.”
______
* Aurel Pantea (coord.), Sacrul în poezia românească –
studii şi articole, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.
conexiuni
36
Preocupată de cele mai multe ori să construiască juxtapuneri şi dihotomii sau să stabilească singularităţi
ireductibile, săpând cu îndârjire prăpăstii între opere şi scriitori, condusă mereu de un principiu autonomist,
critica românească pare mai puţin atrasă de asocierea operelor literare, în funcţie de un numitor comun tematic
sau formal, ce ar putea conduce la delimitarea unor ansambluri textuale mai largi, istoric specificate. Rubrica
de faţă îşi propune ca, în timp, să deschidă tocmai asemenea perspective interliterare, posibile în baza unor
lecturi încrucişate, menite să pună în evidenţă analogii, echivalenţe, filiaţii sau afinităţi între scrieri diferite ca
origine, aparţinând epocii contemporane. Construind relaţii între texte sau pe deasupra lor (când scopul vizat e
unul teoretic), critica pune bazele unui interlimbaj capabil să scoată operele literare din monologismul în care
tind uneori să se izoleze la modul “autist”. Rubrica aduce laolaltă şi pune în dialog scrieri care, genetic
vorbind, au fost concepute şi realizate în mod independent de către autorii lor, dar care, în actul interpretării,
pot fi scoase din singularitatea lor iniţială şi corelate datorită unor concordanţe tematice. Fireşte, când
asemănările se explică prin existenţa unor raporturi de cauzalitate, critica are temei să studieze fenomene de
influenţă, cu toată melancolia pe care acestea o presupun. Scopul nu este acela de a ruina mitul modern al
originalităţii, ci de a reconstitui, fie şi numai parţial, prin contribuţii convergente, reţeaua tematică a câtorva
genuri literare frecventate în epoca noastră. (Gh. Perian)
Alex GOLDIŞ
Din clasicii realismului nostru
socialist. Marin Preda, Ana Roşculeţ
Pentru cel interesat de fenomenul realismului socialist, surprinzătoare este distanţa dintre schematismul
sau aspectul de serie al operelor şi imensele logomahii
estetico-ideologice pe care acestea le-au stârnit. Între 1948
şi 1953, perioadă în care, dacă ar fi să-i credem pe Vitner &
co., literatura rămăsese în urmă faţă de transformările
revoluţionare ale realităţii, fiecare cuvânt sau nuanţă dintrun text literar erau supuse unei hermeneutici foarte
exigente, care putea să răstoarne întreaga interpretare.
De aceea, texte care ni se par azi că intră fără discuţie în
aria de creaţie a realismului socialist, atunci erau respinse
cu vehemenţă sub cele mai diverse etichete, de la
„decadentism” până la „naturalism” sau de la „formalism”
până la „schematism”. Tocmai pentru că doctrina
realismului socialist era pe cât de strictă politic, pe atât de
vagă literar, tocmai pentru că programul realismului socialist nu reuşea să acopere abisul dintre poziţia ideologică
generală şi textul individual, cei mai mulţi dintre scriitori
creau după reţetă, dar în permanentă derută. Simptomatice
sunt şi încercările – de cele mai multe ori abracadabrante
– criticilor de a fundamenta o estetică realist socialistă,
încercând să împace reflectarea „obiectivă”, „ştiinţifică”
a realităţii cu implicarea subiectiv-ideologică, sau
contradicţiile sufleteşti ale personajelor cu optimismul de
fond izvorât din poziţia politică lipsită de echivoc. Criticul
sovietic Andrei Siniavski observă, de altfel, încă din anii
50, că numele de drept al realismului socialist e „clasicism
socialist”, întrucât, departe de a reflecta viaţa aşa cum e,
estetica stalinistă construieşte o utopie a realităţii, după
modelul literaturii de secol XVII: „În loc să adopte calea
formelor convenţionale, ale invenţiei pure, ale fanteziei,
care a fost întotdeauna cea a marilor culturi religioase, ei
caută compromisul, minţind, schimonosindu-se, forţânduse să concilieze ireconciliabilul… Acest lucru conduce
spre cel mai grotesc talmeş-balmeş. Personajele sunt
chinuite ca la Dostoievski, au trăiri sufleteşti cum întâlnim
în opera lui Turgheniev, construiesc fericirea familială în
stilul lui Tolstoi şi, în acelaşi timp, răzgândindu-se, urlă cu
o voce răsunătoare adevăruri banale împrumutate de la
presa sovietică: «Trăiască pacea în întreaga lume!», «Jos
cu făcătorii de război!». Nu este nici clasicism, nici realism. Este semi-arta semi-clasică a unui non-realism câtuşi
de puţin socialist.”1
Astfel încât, recitite azi, operele „clasice” ale
realismului socialist nu pot decât să reflecte acest hibrid
doctrinar. O piesă-prototip a stalinismului de la noi rămâne
nuvela lui Marin Preda, Ana Roşculeţ, povestea convertirii
unei simple muncitoare la Filatură într-o activistă demnă
şi curajoasă. Surprinzător e doar faptul că, deşi povestea
condensează cam toate clişeele realismului socialist,
părând să răspundă celor mai intime dorinţe ale politicii
de Partid, ea a fost, totuşi, criticată de pe poziţii ideologice
ferme. Într-o cronică din 1950 - la câteva luni de la apariţia
nuvelei -, Horia Bratu salută noutatea volumului, neuitând
însă, să puncteze deficitele ideologice majore. Ceea ce i
se impută prozatorului pare, pentru cititorul contemporan,
o mostră copioasă de umor negru. Căci, deşi convertirea
la socialism a muncitoarei reacţionare reuşeşte, Bratu nu
înţelege ezitările acesteia de după înrolare, când iluminarea
ar trebui să suspende orice proces psihologic. Mai simplu
spus, cum se poate muncitoarea bucura de concediu ca
timp liber, individual, când pornise deja pe calea
transformărilor radicale prin muncă şi prin comuniunea
cu ceilalţi? Iată: „Întreaga atmosferă în care Ana îşi petrece
concediul stârneşte confuzie: într-o desfăşurare normală
a lucrurilor, ar fi fost firesc ca Ierulescu să-şi continue mai
ales acum când eleva sa are timp liber, opera de instruire.
Ar fi fost mai firesc ca Ana să fi vrut să profite de acest
conexiuni
prilej unic pentru ducerea mai departe a învăţăturii. Însăşi
atitudinea lui Ierulescu care omite să alcătuiască un program al acestui concediu se contrazice cu impresia generală
pe care comportarea sa o degajă. E aici în mod vizibil
tedinţa de a sublinia originalitatea eroinei sale prin gesturi
şocante, specularea peste măsură în sensul
senzaţionalului, neprevăzutului, a luptei între tendinţele
contrarii din conştiinţa Anei. Dar mai ales în esenţă
deformarea evoluţiei Anei Roşculeţ şi deci lipsurile nuvelei
îşi găsesc isvorul în faptul că scriitorul prezintă
transformarea eroinei într-un mod oarecum izolat,
necercetându-se în special şi cu osebire factorii generali
sociali, condiţiile transformărilor revoluţionare din uzină,
care acţionează continuu asupra conştiinţei lucrătoarei”.2
Prin urmare, dacă într-o primă fază complexitatea
psihologică a personajului realist socialist e binevenită –
oferind spaţiu de manevră „lămuritorilor”, maeştrilor
ideologici - , după etapa lămuririi, orice complicaţie
sufletească devine stânjenitoare. Deşi cunoaşte de la
început finalul, autorul de proză realist-socialistă trebuie
să mimeze cât mai veridic o tensiune reală a naraţiunii.
Astfel încât, uzând de categoriile criticului sovietic
disident (realism socialist vs. clasicism socialist), aş spune
că ele reprezintă două etape de regăsit în interiorul aceluiaşi
text: dacă debutul unui text stalinist trebuie să stea sub
semnul realismului, cu toate contradicţiile şi conflictele
social-psihologice aferente, finalul e marcat întotdeauna
de o convenţie clasicistă. Că între cele două intervine un
conflict, Siniavski are perfectă dreptate. Întreaga „artă” a
scriitorului realist socialist se rezumă la a face cât mai
insesizabilă trecerea de nivel dintre cele două formule.
Virajul spre comunism nu trebuie să miroasă a alegere
artificială, ci să decurgă din însăşi complexitatea
evenimentelor social-psihologice prezentate.
Numai că dacă în teorie stăm cât se poate de bine,
textul literar individual joacă inevitabil feste atât
interpretului, cât mai ales autorului care încearcă să-l
reducă la o formulă strictă. În Ana Roşculeţ, Marin Preda
se dă peste cap, vizibil, pentru a face ca reconvertirea
muncitoarei să pară cât mai credibilă. Aproape duioase în
kitsch-ul lor sunt, astfel, figurile paternale/ materne ale
reeducatorilor: tovarăşul Pavel Vasile, şeful de Comitet
cel „cu ochii mari, care o priveau ca nişte oglinzi luminoase
şi adânci”3 şi care, departe de a o pedepsi pe Ana pentru
indisciplină, îi asigură protecţie instituţional-umană în faţa
iubitului violent. De neuitat e şi portretul tovarăşei de la
Personal, care o învaţă pe muncitoare – în afara
programului de lucru, evident - să citească, suferind, ea
însăşi, o transformare radicală în perspectiva nou
alfabetizată (deja estetizată?) a elevei: „Nu mai avea nici
mustăţi, nici negi pe obraz. Era un om în al cărui cap i se
părea ascunsă toată ştiinţa lumii”.4 Caricaturale în
dogmatismul lor sunt, apoi, paginile despre relaţia dintre
Ana şi Aurica Muscan, ucenica genială care se
metamorfozează aproape kafkian într-o maşină de lucru în
doar trei săptămâni, stârnind admiraţie înfiorată în fabrică:
„Intrigată, Ana începu s-o urmărească şi s-o vadă cum îşi
îngrijeşte maşina şi cum lichidează ruptul firelor. Cu multă
uimire văzu că, în toate operaţiile, mâinile lucrătoarei
căpătau parcă o viaţă de sine stătătoare; ele făceau mişcări
precise şi calculate, întocmai ca o maşină”.5 Aurica este
37
însăşi întruparea visului propagandist al contopirii omului
cu maşina, eliminând, pentru totdeauna, sentimentul
alienării în muncă. De fapt, dialectica pe care Preda o pune
în joc e imbatabilă, de nu…perversă de-a binelea: cu cât
lucrează mai mult, cu atât muncitoarele din Filatură se
odihnesc mai mult. Iată cuvintele Anei despre
revoluţionara ucenică, privită la început cu scepticism
chiar de cei mai înaintaţi activişti din fabrică: „– Tovarăşe
director, eu, care am învăţat-o meseria, pot spune că n-am
văzut de când sunt eu aici, de zece ani, ca cineva să lucreze
atât de repede. Ea mai mult se odihneşte… Nu ştiu cum
face!”. De aici până la febrilitatea cvasierotică a
lucrătoarelor de a presta la două maşini deodată, într-un
sugestiv menage a trois industrial, nu mai e decât un pas,
pe care Marin Preda nu se sfieşte să-l facă.
Şi chiar dacă prin această ultimă sugestie s-ar putea
crede că a fost atinsă culmea ideologică a realismului socialist, cronicarii de întâmpinare n-au considerat serviciul
prozatorului îndeajuns de satisfăcător. Horia Bratu însuşi,
cel care recenzase cu destulă consideraţie volumul, va
trebui să-şi aplice o autocritică serioasă peste numai două
luni, în urma corecţiilor unei misterioase „scrisori din
massă”: „Este interesant că, luând atitudine faţă de nuvela
Ana Roşculeţ, o scrisoare din massă a arătat defecte
însemnate asupra cărora recenziile trecuseră cu uşurinţă
(…) Confuzia, credem, decurge din faptul că mergând pe
calea bătătorită a enumerării calităţilor şi defectelor, a
încadrării nuvelei într-o formulă mecanică de cronică
literară «tradiţională», neridicând probleme generale legate de desvoltarea literaturii noastre, recenzenţii – între
care se numără şi semnatarul acestui articol – au fost împinşi
să facă serioase concesii naturalismului din nuvelă; fără un
puternic spirit partinic, critica s-a lăsat astfel sedusă de
particularităţile, de «ciudăţeniile» unui personaj care
promitea să devină «interesant»”.6 Sub acuza de „naturalism” cădeau nediferenţiat cam toate operele neconforme
cu litera programului realist socialist, de la cele care
păcătuiau prin „reflectarea obiectivă”, deci nepartinică,
până la cele care complicau „inutil” psihologia eroilor,
nereuşind să indice calea lipsită de echivoc din final.
38
conexiuni
Ana Roşculeţ e, încă de la început, un personaj care
poate fi bănuit de o doză de naturalism prin excesul de
psihologie abisală pe care Marin Preda o exersase anterior în prozele scurte din Întâlnirea din Pământuri. Întrun fel, criticii-ideologi care respingeau nuvela din sfera
realismului socialist aveau dreptate, întrucât prozatorul
nu face decât să placheze pe iraţionalul sufletesc al
personajelor sale tezele de Partid. Ce iese din acest straniu
aliaj nu e contradicţia tipică cerută de realismul socialist,
ci o contradicţie de fond. Captivă la început în ideologia
burghezo-moşierească şi personaj contradictoriu, pentru
că drumul spre lămurirea ideologică e lung şi întortocheat,
Ana nu înţelege cum de fabrica sau sindicatul sunt atât
de interesate de viaţa ei personală: „Lucrătoare rămasă în
urmă, încurcată în viaţă cu bărbatul ei, Ana Roşculeţ nu
ştia lămurit ce este sindicatul, în mintea ei totul era
învălmăşit, de la directorul filaturii până la tehnicieni;
pentru ea, partidul, sindicatul şi direcţia erau totuna”.
Numai că aceste organizaţii, neconştientizate raţional,
încep să populeze inconştientul eroinei. Căci, la fel cum
personajele din nuvelele Întâlnirii din Pământuri erau
luate în posesie de o forţă iraţională, Ana Roşculeţ se lasă
posedată şi fertilizată – sugestiile erotice sunt pregnante
- de ideologia de Partid. Aşadar, muncitoarea nu e
„lămurită” pe căi raţionale, nu e „câştigată” de partea
socialiştilor prin argumente (aşa cum cerea dogma
propagandistă), ci e mai degrabă bântuită de un „ce”
inexplicabil, de o dorinţă irepresibilă. Or, scurtând calea
„moşirii” la realismul socialist, Marin Preda nu face decât
să-i înlăture, conştient sau nu, miezul propagandistic. În
reacţiile Anei, Partidul apare drept inexplicabilul psihologic
în sine, o umoare resimţită ca străină de către activiştii
înşişi. Semnificativă e scena în care, cuprinsă de acea
pornire abisală către reconvertire, muncitoarea e luată
drept bolnavă chiar de comunişti experimentaţi: „E obosită,
n-a dormit deloc, gândi preşedintele posomorât. Sau o fi
având -friguri…Cine ştie ce i s-o fi întâmplat la lucru”.7
Departe de a o ajuta să-şi recâştige personalitatea,
descoperirea drumului corect face din Ana o personalitate
scindată: „Ana era şi ea puţin uimită de ceea ce îi trecea
prin cap. Această uimire, însă, creştea în ea ca o bucurie
ciudată care o însufleţea, o făcea de nerecunoscut chiar
ei înseşi, fără să-şi dea seama de unde îi vine această
schimbare atât de neaşteptată”.8
Prin urmare, Marin Preda plasează reconvertirea
ideologică la nivel subconştient, transformându-şi eroina
într-o fanatică a revelaţiilor spirituale, neconformă cu
spiritul anti-mistic (cel pu?in la nivel declarativ) al
programului de partid. Inconsecvenţa dintre proza lui
Marin Preda şi receptarea ei e simptomatică pentru distanţa
dintre regula generală a realismului socialist şi textul particular. De aici, şi neînţelegerea stârnită între scriitor şi
criticii săi. Căci, departe de a încerca să submineze în vreun
fel realismul socialist, Ana Roşculeţ îi aducea un elogiu
nemăsurat. Internalizarea ideologiei socialiste,
transformarea ei în mecanism subconştient era, într-un
anumit sens, cel mai mare compliment al scriitorului faţă
de ideologia de stat. Pe de altă parte – nemulţumirea
criticilor marxişti e justificată - comunismul ca revelaţie
individuală ocultează întregul proces de „lămurire în masă”
la care trebuie supus cel pe cale de a deveni om nou.
Ornate cu naturalismul nuvelelor sale de început, bunele
intenţii propagandistice ale lui Marin Preda nu se întâlnesc
cu concepţiile leniniste asupra reeducării. Căci, după cum
arată acelaşi Horia Bratu, „Lenin subliniase două trăsături
de bază ale procesului de transformare şi de reeducare:
caracterul de durată şi caracterul de massă (…) dacă primul
e izbutit la Preda, al doilea nu (…) lipseşte sugestia că
însăşi masa contribuie în mod esenţial la transformarea
indivizilor care o formează (…) lipseşte astfel o privire
largă asupra vieţii din fabrică, lipseşte o prezentare mai
amplă a relaţiilor cu cei din jur, a miilor de fapte zilnice
care contribuie la transformarea Anei Roşculeţ”9.
Deşi literatura realist socialistă nu mai poate fi
recuperată valoric datorită inflaţiei de clişee, ea rămâne
un caz interesant de istorie literară tocmai fiindcă relaţia
dintre normele realismului socialist şi aplicarea lor practică
e mult mai complicată decât ne-ar plăcea, poate, să credem.
Simplistă la suprafaţă, literatura realist socialistă nu e
simplă ca simptom al încercării de depăşire a abisului dintre
ideologie şi literatură sau dintre reţetă şi text. Cei ce
încercau să aplice normele realismului socialist în litera lui
s-au lovit nu de ideologie, aşa cum se crede, ci tot de
literatură, care spune, în fond, aproape întotdeauna, cu
totul altceva decât ar vrea autorii ei să spună. Astfel încât
nu mi se pare exagerat să afirmi că realismul socialist s-a
împiedicat în literatură nu mai puţin decât s-a împiedicat
literatura în realismul socialist.
Note:_____
1 Apud. Michel Aucouturier, Realismul socialist,
traducere din limba franceză de Lucia Flonta, Dacia, Cluj-Napoca,
2001, p. 107.
2 Horia Bratu, „«Ana Roşculeţ» (nuvelă) de Marin Preda”,
în Contemporanul, nr. 176, 17 februarie 1950, p. 4.
3 Marin Preda, Scrieri de tinereţe, Ediţie, studiu
introductiv şi note de Ion Cristoiu, Minerva, Bucureşti, 1987.
p.194.
4 Ibidem, p. 233.
5 Ibidem, p. 248.
6 Horia Bratu, „O discuţie asupra problemelor criticii
literare”, în Contemporanul, nr. 184, vineri, 14 aprilie 1950, p.
4
7 Marin Preda, op. cit., p. 222.
8 Ibidem, p. 201.
9 Horia Bratu, „«Ana Roşculeţ» (nuvelă) de Marin Preda”,
p. 4
viaþa la þarã
39
În căutarea unui argument
Revista Vatra i-a invitat pe colaboratorii săi să părăsească pentru un moment infernul gălăgios al metropolei şi
oraşelor în care trăiesc în general şi să scrie câteva rânduri despre viaţa la ţară. Sau dacă trăiesc la ţară, să privească
pe geam (geamul clarviziunii de care se bucură îndeobşte creatorul) şi să ne spună ce văd. Nu că la ţară ar fi, în
această etapă, foarte multă linişte şi idilism, că oamenii de-acolo s-ar bucura de tradiţionala „bunăstare” frugală dar
sănătoasă, devenită de-acum mai degrabă un clişeu anacronic. Pe lângă asta avem de ceva vreme impresia că partea
rurală a României profunde este uitată, neglijată de factorii politici şi nu numai de aceştia. De obicei scriitorilor nu le
scapă ceea ce poate să scape sociologilor şi politicienilor. Au dovedit aproape întotdeauna flerul de-a se întoarce
tocmai spre aceste zone, fie măcar şi pentru dramatismul şi „pitorescul” lor.
Pe deasupra, în istoria literaturii şi chiar cea a filozofiei româneşti au avut loc adevărate dispute despre fondul
rural al culturii şi civilizaţiei autohtone. Ţăranul român a fost deseori pomenit elogios la Academie. Şi avem o
întreagă zestre de comiteri literare care au zugrăvit viaţa la ţară drept una fericită. Avem clasici, de mai mică sau mai
mare anvergură, care au făcut acest lucru, în poezie şi proză. Să fi fost vreodată aceasta o realitate, sau e vorba de-o
invenţie? De un precept al romantismului lăsat să-şi facă prea multă vreme efectele, devenind până la urmă o
poncifă?
E frumos la ţară? Linişte, aer curat, lapte de vacă (sau de bivoliţă), splendoarea naturii, turme albe
rostogolindu-se pe povârnişuri verzi, legume gustoase – mai există oare toate acestea? Dar bunicii (sau părinţii) mai
sunt ei acolo? Mai sunt ei aceiaşi? Cărţile copilăriei, jucăriile defecte şi înduioşătoare – mai sunt acestea prin pod,
undeva într-o ladă? Sau au fost aruncate la gunoi atunci când casa cea veche a fost dărâmată, ca să se ridice alta,
cu faţa la noua şosea, pe care trec în viteză uriaşele camioane de transport (spre graniţă)?
Am copilărit unii la ţară, am plecat de-acolo la începutul adolescenţei pentru a ne urma drumul în viaţă. Am
regăsit în vacanţe sau după aceea satul pe care l-am părăsit? Sau s-a schimbat acesta iremediabil şi ne dă impresia
că suntem străini pe propriul teritoriu originar? Pădurea, izvorul, biserica din deal – mai au acestea poezie? Le mai
simţim lipsa, le ducem dorul? Sau sunt uitate, ocolite de vechile poteci,
Dacă nu există toate acestea – încotro ne duce nostalgia?
Vrem o casă (sau o vilă) la ţară, aşa cum începe să devină o modă? Avem una, petrecem acolo un interval de
timp în care ne descoperim (redescoperim) pe noi înşine? Ajungem acolo cu maşina, cu trenul sau autobuzul, mai
trecem un deal pe jos? Cum ne privesc vecinii – ca pe nişte intruşi, ca pe nişte recuperaţi?
Aţi văzut vreodată satele irlandeze? Sau alte sate – paradisuri turistice?
S-au schimbat lucrurile definitiv? Se vor schimba curând? Ce va deveni raiul campestru? Ne ferim cumva să
mai ajungem acolo?
De fapt satul românesc este în recunoscută suferinţă. Au loc mutaţii fără nici un fel de control. Proprietatea a
fost recuperată fără ca asta să ducă la regăsirea rostului muncii, la regăsirea vechiului etos, sau al unuia nou, mai în
pas cu vremurile.
Poate că mulţi au impresia că există lucruri mai urgente sau mai de interes decât acesta. Nu e de mirare că din
lista mare de colaboratori ai revistei Vatra puţini s-au gândit să răspundă provocării noastre. Puţini s-au angajat, şi
mult mai puţini au răspuns. Chiar şi această sărăcie, găsim noi, este elocventă. Iar problema, considerăm noi este
una serioasă, şi curând o atitudine clară va deveni o necesitate.
Alexandru VLAD
viaþa la þarã
40
Iulian BOLDEA
Satul românesc. Identitate colectivă
şi globalizare
Nu ştiu cum va fi fiind viaţa la ţară, acum. Chiar dacă
am şi eu, ca atâţia alţii, o ascendenţă rurală, de care nu mie deloc ruşine, m-am depărtat, cred, iremediabil de spaţiul
acesta şi, deocamdată, nu sunt semne că m-aş întoarce,
altfel decât în excursiuni intermitente, frugale,
inconsistente. Lucian Blaga, în Elogiu satului românesc
stabileşte o certă filiaţie între universul satului şi lumea
paradisiacă a copilăriei: ”Copilăria petrecută la sat mi se
pare singura copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o
asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al
vieţii (...). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind
un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o
simbioză între copilărie şi sat, o simbioză, datorită căreia,
fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de
adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al
copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul
lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există
un apogeu exuberant, involt şi baroc, al copilăriei, care nu
poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte,
aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului,
cari nu pot fi sesizate decât în copilărie”. Depăşind
orizontul mitic al copilăriei, simţim cu tragică şi iremediabilă
claritate că am ieşit deopotrivă de sub fascinaţia mirabilă
a satului. Altfel, nu spun că nu sunt, în continuare, captivat
de liniştea şi frumuseţea spaţiului campestru, de
acurateţea peisajului care are, pentru cel care locuieşte în
zona claustrantă a citadinităţii, virtuţi analgezice. Un alt
fenomen îmi atrage, însă, atenţia. Şi anume, degradarea
continuă, şi, din câte se pare, iremediabilă, a tradiţiilor
ţărăneşti, a valorilor acestei lumi, care sunt ameninţate
continuu de pseudovalorile aşa-zisei civilizaţii urbane:
manelele tind să înlocuiască muzica autentică, folclorul
literar (dacă mai există!) e pus în pericol de producţii
îndoielnice, iar orizontul axiologic al celor care trăiesc la
sat s-a deteriorat şi el grav. E o lume care trăieşte, prin
ultimii ei reprezentanţi, o perioadă de crepuscul. Ce se va
întâmpla mai târziu nu e greu de bănuit: o dată cu dispariţia
ţăranilor autentici care mai trăiesc, într-o lume ce nu-i
înţelege şi pe care nu o înţeleg, satul românesc tradiţional
va înceta şi el să mai existe, în contururile şi în relieful pe
care le-am cunoscut cu toţii. Mi-au atras, la un moment
dat, atenţia, câteva aserţiuni ale lui Andrei Pleşu, prin
care se opera distincţia între cele două tipuri de mentalitate
şi de civilizaţie: cea rurală, tradiţională şi cea modernă,
citadină: „Specificul acestui tip de lume este tocmai că
nu-şi are temeiul în ea însăşi. Ea este integral organizată
prin raportare la un temei care, fără a-i fi exterior în sens
spaţial, este distinct de ea şi are o funcţie iradiantă şi
ordonatoare. E o lume care nu îşi este suficientă, nu este
o lume centrată asupra ei însăşi, centripetă şi egolatră.
Este o lume care acceptă să trăiască într-o foarte coerentă
şi senină dependenţă; faţă de un principiu superior carei este premiza. În vreme ce lumile de tip modern sunt lumi
care trăiesc în euforia suficienţei lor”. Fără îndoială că, o
dată cu degradarea mentalităţii rurale, este ameninţată şi
autonomia acestei lumi, astfel încât producţia de bunuri e
înglobată într-un sistem mai amplu, globalizat. În acelaşi
vibrant şi profund elogiu pe care îl aduce satului românesc,
Lucian Blaga sugerează perenitatea, atemporalitatea şi
vocaţia axială, paradigmatică prin care trăieşte lumea
rurală, ca spaţiu matricial al sufletului românesc: „A trăi la
sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui
destin emanat de veşnicie (...). Fiecare sat, care se respectă
ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi şi are
frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate
celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să
dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se
constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de
puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi
înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate
de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit
pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa
de minunat diversele «ţări româneşti». Din modul cum
satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă însă şi un al doilea
aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul,
situat în inima unei lumi, îţi e oarecum sieşi suficient. El nare nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său
şi de un mic ajutor de sus, pentru a-şi suporta, cu răbdare,
destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca
satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau
antrenat de marile procese ale «istoriei». Satul e atemporal.
Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a
încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru
sine, a dat satului românesc, în cursul multor secole, foarte
mişcate acea tărie fără pereche, de a boicota istoria, dacă
nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă.
Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea
din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului
de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut
şi ne-a salvat, ca popor, peste veacurile de nenoroc. Satul
nu s-a lăsat ispitit şi tras în «istoria» făcută de alţii peste
capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în
autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri
când va putea să devină temelie sigură a unei autentice
istorii româneşti”. Scenariul „boicotului istoriei”, la care
face referire Lucian Blaga, nu mai este astăzi plauzibil,
Sunt civilisaţii organizate pe oraşe, cum sunt civilisaţii organizate pe sate şi în aceasta nu este
nici o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară a satului, este numai o altă formă de a trăi a
oamenilor.
N. Iorga – Sat şi oraş (în Sociologia românească nr-1-6, 1943)
viaþa la þarã
într-o lume supusă disoluţiei şi presiunilor tot mai ferme
ale unui proces ireversibil de mondializare, de ajustare, de
uniformizare a ideilor, idealurilor, trăirilor. Mai poţi să fii tu
însuţi, să-ţi conservi tradiţiile ce au reprezentat germenele
spiritualităţii şi fundamentul unei întregi lumi când massmedia, ca şi instituţiile de tot felul promovează o altfel de
cultură, a globalizării şi uniformizării? Fără îndoială că satul
românesc rămâne încă un factor generator de viaţă, de
cultură, de spiritualitate. E adevărat, dar pentru cât timp?
Mintea grăbită a orăşeanului tinde, adesea, să reţină
din peisajul rural, din atmosfera „vieţii la ţară” mai degrabă
aspectele decorative, aparenţele artizanale ale unei realităţi
care adăposteşte, în structurile ei, şi elemente ce ţin de o
anume gravitate existenţială, o viziune asupra lumii şi
asupra vieţii marcată în primul rând de profunzime. Se
produce, printr-o astfel de percepţie superficială, şi un
efect de recul, prin care, accentul asupra laturii idilizante
se transformă într-o judecată oarecum peiorativă, ce
valorizează unele laturi atipice, aparente şi nesemnificative.
Cred că societăţii de azi îi revine un rol important în
conservarea mărturiilor de viaţă spirituală pe care satul
românesc le încorporează în structurile sale adânci. Altfel,
orăşenii de astăzi, ce mai păstrează o fibră de ruralitate,
riscă să treacă pe lângă aceste valori fără să le vadă, riscă
să le privească fără să le perceapă dimensiunile autentice
şi rosturile marcate de esenţialitate. În periplul nostru
intermitent şi superficial, prin care prizăm, o dată, de două
ori pe an, ceea ce numim îndeobşte „viaţa la ţară” aderăm,
grăbit şi inconstant, la o sumă de poncife despre ruralitate,
ne asumăm, fără prea mare entuziasm, un metabolism abulic, ratând, în fond, întâlnirea cea de taină cu satul.
Horia GÂRBEA
Tănase Scatiu c’est pas moi!
Da, e frumos la ţară e linişte, dacă nu se pun manele,
laptele de vacă e gras, atenţie la colesterol, mierea e bună,
atenţie la glicemie, legumele sînt ecologice, cam crăpate
şi non EU. Pădurea e aproape şi în regim silvic, biserica
are un popă cam isteric, iar izvorul e potabil, spre deosebire
de fîntîni din care hidroforul trage doar apă de duş. Totuşi,
mai sigură e apa plată la pet care vine şi în sat.
Eu iubesc natura şi am avut parte de 37 de ani de
viaţă în care îmi era accesibilă numai în week-end şi în
vacanţele petrecute obligatoriu cu cortul lîngă un rîu, o
pădure, o fîneaţă. Iubesc pescuitul şi vînătoarea. După
1989 am refăcut casa bunicilor şi am luat terenul aferent
aşa că, din 1999, cînd s-au terminat procesele şi spaima de
boieri, locuinţa mea de vară e la ţară. În Gorj. Nu sînt un
41
Tănase Scatiu, ci un boier. Toată copilăria bunicii mei,
unchii şi tatăl meu mi-au povestit vremea paradisiacă de
dinainte de 1949 cînd aveau teren şi casă la ţară, cînd
munceau din greu să le administreze, dar trăiau minunat.
Pe lîngă ei trăiau bine şi cei care, sub comunism, au fost
obligaţi să fure de la IAS ca să supravieţuiască.
Azi, sub regim democratic, cînd trece tatăl meu pe
uliţă, mulţi localnici care stau la porţi, pe băncuţe, se ridică
în picioare. Am satisfacţia că bunicul meu a apucat (murind
în 1998) să aibă certitudinea că fiul şi nepoţii lui au
recăpătat o parte din tot ce a avut şi au iubit el şi bunica
mea (care din păcate nu a prins aceste vremuri noi).
La ţară munca e dură, apa tot mai puţină, recoltele
sărace, asuprirea administraţiei (primar, poliţie, fisc etc.)
cumplită. Oamenii fug de România rurală în Spania, Italia,
America. La ţară e bine numai dacă vii dinspre oraş şi
dinspre cultură cu înţelegerea minunii pe care o reprezintă
un cîmp, fie şi arid, o fîntînă, fie şi cam seacă, o grădină
unde trebuie să dai cu sapa pentru că nimeni nu vrea să
lucreze, nici pe bani, pentru altul, preferînd să n-aibe ce
mînca decît să se trezească prea devreme.
La ţară e bine dacă renunţi la ideea de rentabilitate a
solului ce oricum nu poate da mare lucru, dacă accepţi să
ai din ce trăi arendînd unuia care oricum te cam fură. Altfel
ar renunţa şi el sau ar muri de foame. Pot să-l înţeleg şi săl iert pe Tănase Scatiu.
La ţară merg în vacanţă. Uneori muncesc din greu la
cîte sînt de făcut pe lîngă acareturi. Alteori nu fac nimic
zile întregi. Am o bibliotecă plină cu romane uşoare,
poliţiste, volume de istorie şi altele pe care nu am timp sa
le citesc peste an. Scriu în grădină cu laptopul conectat la
prelungitorul de 30 de metri al maşinii de tuns iarba.
Mi se pare o prostie să investeşti casa de la ţară cu
toate atributele orăşeneşti. Sigur, duşul cu apă caldă
pompată de hidrofor e necesar, televizorul la fel, ca şi
aparatura electrică minimală. Mai nou, am pus şi geamuri
termopan pentru a conserva căldura dată de sobele cu
lemne. Dar nu mai mult! Dacă faci în cîmp o vilă tip Pipera,
nu are rost să mai pleci de acasă. La ce bun canapele de
piele, scări cu balustradă de bronz şi sisteme video? De
ce să te reţii să ieşi pe vale ca să urinezi lîngă un corcoduş?
Oricum cei 5-6 cîini ai curţii fac asta zilnic şi repetat.
Din generaţia tatălui meu, care a petrecut copilăria
în vacanţe la ţară, mai făcea parte o mătuşă, verişoară dea lui. După „retrocedare”, venea la noi adesea şi îşi făcuse
o cameră acolo, cu icoană şi ulcior de Horezu pentru apă.
S-a stins şi ea din păcate, acum vreo patru ani. Umblase şi
ea prin lume, ca fiecare, şi obişnuia să spună că nicăieri
nu se vede mai frumos cerul. În august, stînd în întunericul
curţii, printre greieri şi licurici, mă uit în sus şi îi dau
dreptate. Un cer de stele ca de acolo, de pe malul Gilortului,
n-o să vedeţi de nicăieri!
Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei
noastre stilistice. Să nu se creadă însă că dăm grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri,
dorinţa de a ne menţine pentru totdeauna în cadrul realizărilor săteşti.
Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la
5 iunie 1937)
viaþa la þarã
42
Doina CETEA
Satul de vacanţă
Numele satului meu, Cetea, vine de la o „ceată” de
bărbaţi, femei şi copii care s-au stabilit la poalele
versantului de sud al munţilor Plopişului. Cel puţin aceasta
este etimologia pe care îmi place să o invoc atunci când
vorbesc despre locurile natale… Era prin anul 1300.
Administraţia acelor timpuri ( se pare că nici pe atunci
treburile nu mergeau dacă nu era cineva care să
supravegheze bunul mers al obştii…) îi notează pe ceteni
că au predat oi, găini, porci şi grâu. Aşadar, încă din
secolul al XIV-lea, ei formau o comunitate de luat în seamă.
Casele construite din lemn, cu acoperişuri ţuguiate,
acoperite cu paie, aveau ferestre mici ca nişte ghinde, uşi
groase să nu intre frigul, cuptoare mari în care se cocea
pâinea, dar care încălzeau şi casa, locul preferat de dormit
al copiilor.
văzute, alţii au plecat în America să îşi caute norocul şi
cred că l-au găsit, pentru că nu au mai dat nici un semn că
ar vrea să se întoarcă în satul din care au plecat.
Nu cred că poţi uita locul din care ţi-ai tras prima
respiraţie în clipa venirii pe lume. Atunci plămânii s-au
umplut cu viaţă şi, de câte ori simţi nevoia să reînvii, te
întorci în acel spaţiu „să-ţi încarci bateriile”, cum ne place
să spunem, să bei apă dintr-un anumit izvor pe care l-ai
descoperit din întâmplare, hoinărind pe dealuri sau prin
pădure. Eu mă întorc de câte ori pot pe uliţa dealului unde
am copilărit, pe uliţa strâmtă, mărginită de tufe uriaşe de
porumbele şi măcieşe, de puieţi de prun şi de măr sălbatic.
Mă întorc la Valea Seacă, pe care, contrar numelui, curge
apa repede şi rece a pârâului care străbate satul, mă întorc
la mormintele părinţilor mei. Tatăl meu a fost preot, iar
mama învăţătoare. Niciunul nu-şi trăgea rădăcinile din
Cetea. S-au aciuit şi ei, tineri fiind, în acel loc frumos şi
liniştit, unde au rămas până la moarte. La fel cum, înainte
de 1392, de când datează prima atestare documentară a
satului, se adăpostise aici ceata condusă de căpetenia
lor, Radu şi care a rămas acolo tot până la moarte. Miaduc aminte din copilărie cum zeci de căruţe încărcate cu
Acela care vede o singură dată un sat românescu, ori şi cât de bine l’ar studia, nu ştie nimic
de seamă din psihologia populaţiei lui. Un sat românesc trebuie să-l vezi la diferite intervale pentru
ca să-i înţelegi psihologia. (…) Cu cât îl vezi la intervale mai depărtate, cu atât eterna lui imobilitate
impresionează. L’ai văzut când erai copil; şi-l vezi când eşti bătrân; ce experienţă minunată!
C. Rădulescu-Motru – Psihologia satelor româneşti. Eterna lor imobilitate
(Personalismul energetic, Buc. Ed. Casa Şcoalelor, 1927)
La Cetea, de sus, de la biserică, se vede în depărtare
lanţul de nord-vest al Munţilor Apuseni, cu Vlădeasa cea
semeaţă, înzăpezită până în primele zile ale lui iunie. La
vale, la numai trei kilometri, trece „drumul ţării”, adică
Drumul Naţional 1, care leagă Clujul de Oradea.
Am moştenit de la acei oameni aciuiţi acolo, între
dealuri, acum 700 de ani pământul pe care îl calc pe uliţa
satului, uliţa strâmtă, Valea Seacă, Cocuţ, Cercuraţi, Calea
de bârne, Calea de strajă şi alte locuri pline de mister. Miaduc aminte cum în zilele calde de primăvară şi vară, mama
mă trimetea cu cele nouă oi pe care le aveam la păscut.
Locul pe care îl alegeam era cel mai vechi cimitir al satului,
numit Radu. Acolo, se spune, a fost înmormântată
căpetenia „cetei” celor veniţi. Mă aşezam cu capul pe
ridicăturile de pământ acoperite de flori şi iarbă înaltă,
mătăsoasă, cruci nu mai erau de multă vreme, şi citeam, în
timp ce oile îşi vedeau de păscut. Priveam în înaltul cerului
şi-mi imaginam timpurile trecute. Când se lăsa seara, ne
adunam acolo un grup de copii şi povesteam despre
strigoi, iele, femei despletite care pluteau noaptea
deasupra cimitirului, ne înfricoşam unii pe alţii în timp ce
mâncam măcriş, porumbele, măcieşe, prune şi corcoduşe
din tufele şi copacii care creşteau prin împrejurimi. Stăteam
adesea cu prietenii mei culcaţi pe spate pe movilele
vechiului cimitir, ne uitam cum trec avioanele şi lasă dâre
albe pe cerul albastru şi visam că într-o zi vom fi şi noi
acolo, sus, şi vom călători prin lume. Unii dintre prietenii
mei au ajuns doar până la Oradea şi s-au minunat de cele
saci de grâu scârţâiau pe drum sub greutate, ducând cota
de produse a satului la Borod, tot la fel cum strămoşii mei
îşi duseseră dările la administraţie. Istoria se repetă. Tata
şi mama mi-au povestit că în timpul războiului grupuri
răzleţe de soldaţi ruşi, care se abăteau de la „drumul ţării”,
luau de prin sate, au ajuns şi în Cetea, porci, găini, ţuică
bineînţeles şi tot ce mai găseau, cote date de această dată
războiului. De la noi au plecat cu toate ceasurile găsite în
casa parohială, cu plăpumi şi perne, pe care le-au încărcat
în trăsura pe care o aveam, au înhămat caii noştri scoşi cu
zgomot mare din grajd, şi duşi au fost. Aveam şi un câine,
Azor care, prieten fiind cu caii a plecat după ei şi după
trăsura plină cu ruşi. S-a întors acasă după mai multe
săptămâni, slab şi bolnav. Trăsura şi caii plecaseră, cum
ziceau soldaţii, spre Berlin. Numai că după câteva luni tata
şi-a recunoscut caii şi trăsura la Aleşd, la numai 15 kilometri
de casă. Le cumpărase cineva cu ţuică, de la soldaţi.
În Cetea, oamenii au trăit dintotdeauna modest. Erau
agricultori, mineri, mecanici. Ba chiar toate la un loc. Adică
mergeau şi lucrau la mina din Şuncuiuş, veneau acasă şi
arau, semănau, strângeau recolta, creşteau animale, iar
dacă li se defectau uneltele tot ei erau cei care le reparau.
Dealurile care înconjoară satul pe o parte, cu înălţimile
sale, le-a asigurat oamenilor, de-a lungul timpului, şi
protecţie, şi hrană. Eram adolescentă când am auzit prima
dată despre colectivizare. Oamenii vorbeau în şoaptă pe
uliţă, ferindu-se de alte urechi „de după garduri” să-şi
spună deschis părerea despre colectiv. Nu înţelegeau ce
viaþa la þarã
le aduce ziua de mâine şi nici nu acceptau să-şi dea din
propria ogradă vaca, viţica, oile şi calul, singurul cal, dar
nici hectarul de pământ din care îşi hrăneau familia. Ţin
minte cum erau adunaţi seara la căminul cultural şi cum
venea învăţătorul cu un propagandist de la oraş ca „să-i
lămurească” să intre în colectiv. Tatăl meu era exclus de la
aceste întâlniri. „Popa” scria petiţii pe la regiune prin care
arăta că satul este sărac, că aici nu poate fi vorba de o
asemenea asociere, că mai bine ar fi să se facă ferme de
animale şi să le lase pământurile, puţine şi lipsite de calităţi
agricole. Să fie trecut satul, scria tatăl meu mai departe,
alături de satele de pe dealurile alăturate ca
necorespunzător gospodăriilor colective. N-a fost să fie
aşa…Ambiţia câtorva consăteni, dorinţa lor de a se
răzbuna pe mica bunăstare la care ajunseseră unii din
colectivitate, a fost mai puternică. Delaţiunile lor
insistente, conspiraţiile la adresa preotului îndărătnic, au
dus la un final distrugător pentru familia mea. Într-o zi
ploioasă de noiembrie a anului 1960, într-o miercuri, tata a
fost luat de acasă, dus la Oradea şi adus înapoi, peste
două zile, în sicriu. A fost înmormântat în curtea bisericii
în care slujise timp de 30 de ani. Speriat, tot satul a înţeles
ce se petrece. Aşa a ajuns preşedinte al nou înfiinţatei
gospodării colective cel mai leneş om din Cetea. Trecea
pe uliţă cu pălăria neagră, ponosită, fără să-şi întoarcă
capul spre mormântul tatălui meu. După o vreme,
învăţătorul şi-a cerut transferul în altă localitate. Mai
înainte, însă, făcuse o cerere la Primărie ca să fie mutat
mormântul preotului din curtea bisericii în cimitir. Din nou,
nu a fost să fie. În 1961, Cetea intrase în rândul satelor
colectivizate. Leneşul se lăfăia la conducere, furând din
toate cât se putea. N-a durat mult situaţia asta, pentru că
oamenii au înţeles cu cine au de a face şi l-au aşezat la
locul lui, adică în mizeria din care plecase. A sfârşit într-un
pumn de apă rămas pe uliţă după o ploaie mai puternică,
pe când se întorcea beat de la cooperativă.
În anii aceia, ai colectivului, prietenii mei au plecat
din sat la şcoli, uitând cum miroase pământul dimineaţa
sub picăturile de rouă, cum împrăştie mirosuri ameţitoare
ieslea plină de fân, cum se apleacă leneş cumpăna fântânii
şi urcă încet găleata plină de apă neîncepută, strălucind
în lumină, cum vaca îşi linge viţelul umed, proaspăt fătat,
cum cloşca îşi apără puii şi de umbra uliului ce se învârte
în înalturi, dar şi de vulpea ce ar putea pândi ascunsă în
hulugi. De toate au uitat. Bătrân, ameţit de atâtea schimbări,
satul meu se mişcă greoi între un mal şi altul al apei prinsă
acum în chingi de beton. Noul canal, care înlocuieşte vadul
cu sălciile plângătoare, răchita amară, urzicile usturătoare,
tufele ghimpoase de sus de pe deal, seamănă cu Marele
Zid chinezesc. Satul, îmbătrânit şi ameţit de schimbări, se
leagănă, parcă, între un timp şi altul. Ştirile derutante care
le vin ţăranilor prin cablu, cuvintele care îi învăluie dar pe
care nu le înţeleg, manelele care au înlocuit versurile şi
cântecele ştiute, toate la un loc sunt ca un cocoloş de
mămăligă pe care nu poţi să-l înghiţi, dar nici nu poţi să-l
scuipi în iarbă. Bucata de pământ, lacomă şi ea, îi înghite
rând pe rând, ochiurile geamurilor se umplu de praf şi de
păianjeni. Ţâţânile porţilor ruginesc. Acolo nu mai stă
nimeni. Ţi se şterg din memorie nume, feţe, ochi, zâmbete
şi ajungi în satul în care te-ai născut şi ai crescut ca un
străin pe care nu l-au învăluit nicicând tainele şi misterele
43
locului. Asculţi în biserică cum preotul spune Maria, Ana,
Ileana, Alexandru, Ioan, şi priveşti în jur, căutându-i. Tinerii
satului vin de la oraş, duminica şi în alte sărbători, vin să
se odihnească şi trec râzând peste pământul din care cresc
buruieni, trec pe lângă bătrânii care se sprijină în bote fără
să-i privească, trec pe uliţa principală a Cetei, acum
asfaltată, cu maşini elegante, cumpărate din banii făcuţi la
căpşuni în Spania, la tencuit case în Italia, la vândut ziare
în Franţa, sau din agricultură, dar nu la ei acasă, ci în
Austria şi Germania.
De sub păduricea de brazi cu miros puternic de
răşină care domină Cetea de pe dealul Totoiului, privesc
casele în care nu mai arde focul. Satul, odinioară vatră de
existenţă, a devenit sat de vacanţă. E bine şi aşa, zic, şi
ascult cucul, pupăza, mierla neagră, din când în când aud
fazanii şi bufniţa, iar din depărtare, dinspre Valea Cailor,
se văd fulgere, semn că vine ploaia.
KOCSIS Francisko
Omul verde
Ca orice om crescut la ţară, orăşenizat în maniera
marilor convertiri religioase, am păstrat o nostalgie puţin
mistică, bine protejată de ironia acidă a citadinizaţilor de o
generaţie sau mai multe, pentru peisajul din care am fost
smuls de industrializarea dezlănţuită de istoria postbelică,
univers la care atunci am renunţat fără remuşcări, fără a
avea măcar o clipă sentimentul că particip la demolarea
unei lumi, pentru că atunci nici nu-mi trecea prin cap aşa
ceva, pentru că atunci acela a fost cursul vremii. Toate
celelalte au venit mai târziu: lucrările ascunse ale
sistemului, viciile „progresului“, infectarea conştiinţelor
şi păcatul uitării. Depopularea satelor a dus, inevitabil, la
consecinţe neaşteptate, mai ales după ce proaspeţii
orăşeni şi-au reformat modul de viaţă şi vechile obiceiuri
le-au trecut în calendarul navetei. Generaţia părinţilor
noştri a fost cea pe care destinul a împovărat-o să-şi
transfere datinile în eternitate şi în paginile cărţilor.
De aceea, nu e de mirare că foarte puţini mai ştiu
câte ceva, mai ales dintre cei mai tineri, despre sărbătoarea
de primăvară numită armindeni, numele popular al zilei de
1 mai (prin alte locuri şi 2 mai), Ziua Sfântului Ieremia, care
se bucură de un pios respect la popoarele slave, în a căror
limbă armindeni înseamnă chiar „ziua lui Ieremia”.
În această zi, mai exact în noaptea premergătoare,
porţile caselor (în anumite zone, şi uşile, şi ferestrele) se
împodobesc cu cununi de crengi verzi, flori şi sumedenie
de panglici colorate din fir de olanda, înlocuită în timpurile
mai apropiate cu hârtie creponată. Şi aceste cununi se
numesc armindeni. Dacă zilele acestea aţi avut cumva drum
pe Valea Mureşului, a Nirajului sau a Târnavei, nu se poate
să nu fi observat porţile astfel împodobite. Numai că prin
aceste locuri cununile de armindeni au devenit cununi
de... Paşti şi împodobesc numai porţile caselor în care
locuiesc fete care urmează a fi stropite în a doua zi a Învierii.
Cu cât sunt mai multe cununi pe poarta unei fete, e cu atât
mai râvnită de peţitori. Dar şi graţiile erau costisitoare în
44
viaþa la þarã
Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui
Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s’a părut foarte semnificativă,
ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai
adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.
Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la 5
iunie 1937)
aceste comunităţi: apa parfumată şi poezia şugubeaţă, spusă
întotdeauna cu inflexiuni aluzive ale vocii, cu gesturi şi mimică
grăitoare – pentru fiecare cunună, feciorilor li se cuveneau
zece ouă roşii şi o batistă brodată. Când şi cum s-a întâmplat
ca tradiţiile arhaice să fie „înrobite” sau „acaparate” de
creştinism, este o poveste mai lungă care nu are loc aici.
Tot în ziua de armindeni se ţine una dintre cele mai
interesante sărbători pastorale, azi numai o palidă oglindă
a ceea ce a fost cândva: măsurătoarea oilor (pe alte
meleaguri sâmbra sau nedeia), adică ziua în care turmele
ies la păşune şi se întocmesc listele cu ordinea în care
stăpânii mioarelor vor primi de la stână laptele. În satul
meu caşul nu se făcea la stână, fiecare gospodărie primea
laptele acasă şi-şi făcea caşul, urda, jântiţa. În comunităţile
mai izolate, aceste tradiţii încă se păstrează şi reprezintă în
viaţa lor cele mai importante evenimente vernale. Un astfel
de obicei arhaic s-a perpetuat într-un sat de pe valea
Mureşului, la Cecălaca. Acum, aflu de la mama, obiceiul
măsurătorii s-a păstrat, dar numai arareori îşi mai aduc
aminte să-l îmbrace pe vestitor.
În zorii zilei în care are loc măsurătoarea, feciorii ies
cu oile la păscut (este ziua în care şi mieii sunt înţărcaţi) şi
le poartă pe unde este „iarba mai grasă“. Până la amiază,
bărbaţii montează la locul anume desemnat strunga în
care va fi adunată turma. Înainte de a porni spre sat cu
ciopoarele de oi, feciorii rup braţe de ramuri înverzite şi-l
„îmbracă“ pe unul dintre ei din cap până-n picioare, având
grijă să-i acopere şi faţa, ca să nu fie recunoscut. Astfel
înveşmântat, „omul verde“ este condus de tovarăşii săi la
locul unde va avea loc serbarea şi unde sătenii îi aşteaptă
deja cu şiştarele pregătite. Când apare omul verde, femeile
(atenţie, numai femeile, simbolul fecundităţii!) se reped
cu şiştarele umplute cu apă şi-l udă de sus până jos. Omul
verde simbolizează natura trezită la viaţă şi este udat din
belşug ca anul să fie mănos, să nu fie secetă şi oamenii să
fie răsplătiţi cu bunăvoinţă de divinităţi.
În Creanga de aur, James George Frazer vorbeşte
despre obiceiurile arhaice ale cultului arborilor, de care
leagă şi acest ritual, dar îl atribuie altora, şi afirmă că ar fi
avut loc pe 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe, şi numai
în câteva comunităţi de ziua Învierii. „Personajul principal
al sărbătorii este Gheorghe cel Verde, un flăcău îmbrăcat
din cap până-n picioare în frunze şi flori. El aruncă câţiva
pumni de iarbă animalelor tribului, ca să nu fie lipsite de
hrană în cursul anului. După asta ia trei cuie de fier, care
au stat în apă trei zile şi trei nopţi, le înfige în salcie, apoi
le scoate şi le azvârle într-o apă curgătoare, spre a îmblânzi
spiritele apei. Apoi se prefac că-l aruncă pe Gheorghe cel
Verde în apă, dar de fapt se scufundă în râu numai un
manechin făcut din ramuri şi frunze. Este evident că în
această variantă a obiceiului se atribuie salciei puterea de
a asigura femeilor o naştere uşoară şi de a insufla energie
vitală bolnavilor şi bătrânilor; iar Gheorghe cel Verde,
dublul uman al copacului, procură hrană pentru vite şi
obţine bunăvoinţa duhurilor apei, mediind comunicarea
lor cu copacul“.1
E posibil să existe locuri unde ritualul să se fi petrecut
aidoma, în Cecălaca însă lucrurile au stat altfel, cel puţin de
când îşi amintea bunicul, care mi-a „şopotit“ multe poveşti
despre „lucrurile vechi de când lumea“, argument care
suplinea orice explicaţie, pentru că ele nu au explicaţii, ci
numai existenţă. Iar de Sfântul Gheorghe era altceva, cu
altă semnificaţie. Ţăranii îşi drămuiau în aşa fel timpul şi
ritmul muncilor câmpului încât până la ziua sfântului să
termine „de pus cucuruzul“, altfel recolta era
neîndestulătoare. De ziua Sfântului Gheorghe se leagă una
dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. Chiar şi cei
care terminau mai repede însămânţarea, mai lăsau de pus
bostanii, fasolea sau te miri ce, ca în ziua aceea să iasă pe
ogor (pe iugăr) şi să încheie simbolic prima fază a ciclului
agricol. În ziua aceea, boii au fost periaţi cum de puţine ori
aveau parte într-un an, cozile spălate şi împletite, aşa au
ieşit pe câmp. Încă înainte de amiază, cu plugul răsturnat în
căruţă, cu jugul şi coarnele boilor împodobite cu mici cununi
de flori galbene şi câteva viorele, se întorceau acasă ca un
car triumfal. Blânzii boi ai tatei păreau animale fabuloase.
Omul verde venea peste o săptămână.
Când am fost copil şi l-am văzut pe omul verde
coborând de pe dealuri în mijlocul oamenilor care îl primeau
cu chiote prelungi de bucurie, am trăit cel mai acut sentiment al întâlnirii cu o zeitate silvană. Din păcate, acest
sentiment nu-l voi putea retrăi prea des. „Civilizaţia” a
pătruns şi în locurile acelea şi a avut ca efect tulburarea
ritmului milenar al vieţii. Acum, omul verde nu mai coboară
în fiecare an de pe dealuri. Dar şi atunci când o face, nu
mai are măreţia şi simbolurile de altădată.
_____
1
James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva,
colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 267.
viaþa la þarã
Aurel PODARU
Pasărea din sac
Fiecare om are centrul său afectiv.
Centrul meu afectiv se află undeva în Câmpia
Transilvaniei, într-un sat a cărui lumină o port în mine
pretutindeni: Tritenii de Sus. Dar satul în care m-am născut
eu, satul pe care-l port în mine nu mai există decât în mine,
sub forma amintirilor mele. În satul acela însă - satul de
azi, nu cel de-atunci - mă simt străin acum. Căci s-a produs
ruptura. Şi încă una de proporţii!
Satul copilăriei mele era un sat patriarhal, într-un fel
metaistoric. Un sat care trăia mai aproape de metafizică
decât de istorie. Trecerea unui automobil pe uliţele satului
meu era un eveniment mai spectaculos decât o eclipsă de
soare. Nu exista lumină electrică, ziare nu prea veneau în
sat. N-am ascultat nici un fel de radio; ştiam de existenţa
lui, dar în satul copilăriei mele nu exista un astfel de aparat.
Acolo, veştile nu ajungeau pe calea undelor sau prin
intermediul ziarelor. Era un om angajat la primărie care
pleca de-a lungul satului, cu toba, pentru a da de ştire.
„Fiecare om se naşte rege şi moare în exil”, spune
Oscar Wilde.
Şi eu am fost „rege” în copilărie, într-un „regat” cu
uliţe noroioase sau pline de praf, după anotimp. Ca „rege”,
am păzit oi şi vite împreună cu alţi mici „regi”, care aveau
şi ei oile şi vitele lor, iar în „regalitatea” mea nu ţineam
seamă de nici un protocol. Când veneau ploi puternice,
cu trăsnete şi fulgere, şi ne udau până la piele, ne
dezbrăcam de cămăşi şi stăteam în jurul focului. Regalitatea
a fost totuşi copilăria mea. Numai cine a copilărit într-un
sat poate înţelege bine până la capăt ce înseamnă a copilări
de fapt într-un mit, căci istoria nu exista pentru mine atunci.
Nici în casa părintească nu auzeam vorbindu-se despre
istorie. Ţăranul din satul meu lua contact cu istoria doar
când pleca în armată sau la război. După ce revenea acasă,
intra din nou în viaţa lui obişnuită, care ţinea mai mult de
un ritual cosmic.
Într-o zi, însă, am fost smuls din acest univers
minuscul, care era universul meu, şi trimis la şcoală la
oraş. Eram, cu alte cuvinte, mutat dintr-o civilizaţie închisă,
ataşată tradiţiilor, datinilor, legilor nescrise, o civilizaţie în
care tradiţia ţinea loc de lege, într-o altă civilizaţie, citadină,
o civilizaţie în care legea ţinea loc de tradiţie. Oraşul mi se
părea agresiv, nu cunoşteam pe nimeni acolo şi
descopeream, pe cont propriu, nişte realităţi pe care nici
nu le bănuisem înainte. Nu ştiam că există atâtea lucruri
pe care le vedeam aici, la oraş.
45
Anii trăiţi la oraş mi-au marcat profund destinul,
încât astăzi mi-ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să mai
trăiesc la ţară. Am devenit un citadin iremediabil, dar un
citadin mai special. Dacă aud un cocoş cântând, imediat
se răscolesc în mine toate melancoliile şi mă invadează
amintirile copilăriei.
Şi totuşi, în satul copilăriei mele mă simt străin acum.
Dar amintirea satului natal a rămas în mine captivă ca o
pasăre în sac. O pasăre care se trezeşte din când în când
şi bate din aripi…
Radu MAREŞ
După ploaie
Învăţase repede: cu toate că voia şi i-ar fi plăcut, nu
se putea ţine la o parte de cei din sat.
- Să-ţi zic totuşi ce mă întreabă? se interesase, la a
două vizita pe care i-o făcea, părintele Posteuca după ce îi
amintise în treacăt despre cât interes stârnise în sat
„domnişorul de la fermă”. Iată ce mă întreabă. Un bărbat
care nu dohăneşte? Asta, bineînţeles, despre matale... Cu
ani în urmă, despre mine se spunea invers: uite un popa
care fumează din ţigară! Aşa e, le răspund eu despre
matale, slava Domnului, e băiat tânăr, ştie sa-şi aibă de
grija şi se cruţa. Foarte frumos! Pentru ca a trecut înainte
Wagner pe-acolo şi a afumat bine tot conacul... Dar, vin
ei, nici măcar un păhăruţ de rachiu? Sau oleacă de vin
bun?! Nu mult, nu să-ţi pierzi minţile. Un pahar, două. Nici
la peste şi nici la friptură nu-i place vinul? De ce oare?
Nu-i spusese însă nimic în plus, schimbând imediat
vorba. Era înainte de ploaia cea mare şi era şi el îngrijorat
de seceta prelungită care pârjolea toate semănăturile iar
necazul, umbra lui neagră, făcuse să-i piară orice urmă de
zâmbet. Cei din sat, iar lui îi ajunsese la ureche curând,
hotărâseră ca e mult prea tânăr, urmând inevitabila,
sâcâitoarea invocare a aceluiaşi Wagner. Puse cap la cap,
nu erau totuşi lucruri grave care să-i rănească orgoliul.
Dar nici observaţii din categoria acelora de care trebuie
negreşit să ţii seamă înainte de a-ţi frânge gâtul. Vag
indispus, mormăia ceva aiurea. După care uita imediat,
căci avea mult de lucru şi nu-şi putea îngădui sa piardă
vremea cu fleacuri.
Accepta până la urmă resemnat (cu toate ca nu-l
privea) ca Wagner, austriac din Tyrol, fusese într-adevăr,
cum o repetau toţi, omul cu şcoala cea măi înalta ajuns
vreodată pe aceste meleaguri. Construise scara spre etaj
cu balustrade din lemn înflorat şi adusese cine ştie de
…lumea de la ţară, aşa de deosebită de cea din oraşe pentru că represintă mai mult vieaţa
oprită în mersul ei, spiritul conservativ, pe când oraşele sunt expresiunea vieţei în continuă prefacere.
Ovid Densusianu – Poesia vieţii rustice (Sufletul latin şi literatura nouă, Ed.
Casa Şcoalelor, Buc. 1922)
46
viaþa la þarã
…o civilizaţie organică, firească, a satului, isvorâtă deadreptul, nu se ştie cum, ca de la sine, din
vecinătatea de pământ, din rudenia de sânge, din împrejurările de viaţă îndurate laolaltă, din trecerea
din tată’n fiu a limbii, a portului, a tainelor cunoaşterii şi a rânduielilor purtării. O civilizaţie în care un om
cumpătat, cu nevoi puţine şi fireşti, ştiutor de nimicnicia lui faţă de statornicia vremurilor şi faţă de
nesfârşirea lumii, trăieşte sfios, în rând cu alţii, cu grijă de obraz, ca şi de suflet, o viaţă cumpănită –
fără altă dramă decât cea metafizică a fiinţei lui şi-a lumii – în care totul petrecându-se ca’n vis, sau
ca’n minune, omul n’are altceva de făcut decât să stăruiască în stăpânirea lui de sine, împlinind rânduielile
moştenite ale făpturii lui.
Mircea A. Vulcănescu – Puţină sociologie (Dreapta, an II, N.4.)
unde sobele cu uşiţe galbene, parca aurite, şi despre ele
cei care avuseseră norocul sa intre în conac sa le poată
vedea vorbeau ca despre ceva nemaivăzut. Plantase duzii
şi adusese vacile, făcându-i de fiecare dată pe toţi să se
minuneze, măi ales că la lucrările de la fermă destui oameni
din sat câştigaseră câţiva creiţari cinstiţi, lucru care nu se
poate uita. Neamţul, află Gavril M., era un burtos
cumsecade, mare amator de tocăniţe de hribi cu smântână,
pe care ştia să i le gătească Tina, de ştiucă jidovească la
cuptor, umplută cu nucă măcinată şi de rachiuri îndulcite
cu miere, cum fac poleacii şi mai ales de interminabile
partide de tarok... Cu câţiva ani înainte de război, din
plictiseală sau din alte motive, nevastă-sa îţi luase lumea
în cap obligându-l până la urmă la un divorţ în bună regulă,
la tribunal. Divorţul şi singurătatea reuşiseră să-l lege odată
în plus de oameni şi loc, dovadă ca rămăsese aici şi după
război. Socoteala se făcea acum măi uşor: cu aproape o
întreagă viaţă petrecută la fermă, Wagner devenise de-al
locului, învăţase şi ruteana pescarilor de pe Nistru, dar şi
româneşte, ca să se poată înţelege mai bine cu oamenii...
(Bătrânii din sat ştiau încă destul de bine nemţeşte, din
armată, dar la fermă, la sapă el avea nevoie de tineri...)
Pe cei din sat, măi află el, îi nedumerea şi refuzul
noului venit la invitaţia lui badea Ghiţă de a li se alătura
domnilor care joacă tarok. Wagner, înainte, fusese ani în
şir, nelipsit, în fiecare duminică seara, de la aceste întâlniri,
cu o conştiinciozitate pe care doar un neamţ o are. Folosea
ca sa vina în sat o droşca uşoară şi foarte comodă. Cu doi
cai şi fără care nu ieşea din curţile fermei nicăieri. Urmaşul,
domnişorul, se aruncase în şa însă din prima zi. Celălalt
umbla tolănit într-o rână pe jilţ, lângă vizitiu, întrucât el nar fi luat hăţurile în mână pentru nimic în lume, cu fular
gros - avea o veritabila colecţie de fulare, câteva de mătase
albă, lungi, cum umbla moda la Viena -, căciula de vulpe şi
paltoane ample, cât sa cuprindă trunchiul lui burtos,
îmblănite şi ele, asta, iarna, în sanie, sau pălărie cu boruri
largi, albă şi cămaşă tot albă, în timpul verii, un fular uşor
de mătase şi totdeauna cu ţigara aprinsă despre care se
spunea ca şi doarme uneori cu ea în colţul gurii. Ceva se
schimbase însă şi în însăşi natura intimă a timpului. Pentru
fostul administrator, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată
alergând sau pur şi simplu grăbit, nerăbdător, şi care
după tarokul de duminica, prelungit până târziu, spre ziuă,
uneori, dormea toata dimineaţa de luni şi nu îndrăznea
nimeni să-l deranjeze - pentru cel dispărut, aşadar, cât ar fi
fost el de neamţ, timpul nu conta, nu se simţea la el că ar
fi fost fugărit din urmă de timp. Comparaţia, aici, marca o
ezitare. Cei care, aflaţi pe câmp, îl vedeau pe noul venit
trecând în goană, călare, departe şi norul de praf lăsat în
urmă, rămâneau cu mâna streaşină la ochi, indecişi. Nuşka,
armăsarul murg, cu stea alba în frunte, rău şi periculos ca o
fiară îl lăsa totuşi să-i pună şaua şi să-l încalece şi pe nimeni
altul decât pe el. Cei care se pricepeau la vite ştiau ca nu
oricine e în stare de asta. Iar graba călăreţului pe care ei no înţelegeau în ruptul capului nu era un păcat, totuşi...!
De un singur lucru părintele Posteuca va ezita mult
timp să aducă vorba şi acesta era ştiut doar de ei doi.
Domnişorul, în ce-l priveşte, nu considerase nici el ca se
cuvine să mai adauge ceva la ce-i mărturisise părintelui
despre sine din capul locului şi asta se observase cu
ocazia întâlnirilor lor care s-au înmulţit măi târziu.
„Secretul”, cu toate ca el nu părea să-l considere astfel,
fusese mărturisit în afara tipicului spovedaniei. Şi rămânea
secret doar până într-o buna zi când nu va măi fi astfel...
În rest, prima lor discuţie nu prezenta un interes
special. Ca proaspăt sosit în localitate, Gavril M. îl căutase
într-o zi de lucru la frumoasa casă parohiala din centrul
satului, între primărie, edificiu şi el arătos, cum se făceau
toate pe vremea Austriei, şi biserică. Venea cu o oarecare
îngrijorare că va da peste un popă prost, ştiind totuşi ca
puterea preoţimii nu stă în inteligenţă, intenţia sa fiind
cea de a satisface o obligaţie, fără alte interese şi fără
plăcere, deşi asta nu trebuia sa se vadă. Bărbat la 50,
poate chiar peste 50 de ani, judecând după firele albe de
la tâmple, pe care îl găsi cu poalele reverendei prinse în
brâu şi mânecile suflecate, năduşit, părintele Posteuca
nu se arătase nici el deranjat de vizita neanunţată.
Dimpotrivă, făcu totul ca să-l încredinţeze că se bucura
sincer. Toată lumea se bucura la fel, se făcuse el purtătorul
de cuvânt al obştii. Pentru că, sigur că da, aşa cum spun
şi ziarele, în România întregită începea un ev nou şi sosise
şi vremea tinerilor. Şi e foarte bine, foarte bine! Muşafirul
avea şi el în minte câteva fraze gata pregătite, la care încă
nu-şi dădea seamă dacă trebuie să renunţe. Autoritatea
cumva paternă şi tonul blajin al preotului îl şi intimidaseră
puţin. Aşa că răspunse cu o banalitate, roşi de ruşine că a
fost în stare de aşa ceva după care, fâstâcit, precipitat,
dăduse semn de plecare. Oricum, regulile codului
manierelor elegante, pe care îl studiase conştiincios,
făceau ca aceasta primă întrevedere să nu se lungească
prea mult. Deocamdată, îl anunţă însă gazda, care avea
poftă de vorbă, un lucru era mai cu seamă important,
presant şi urgent: cel de al patrulea jucător la partida de
duminica seara, pe locul rămas, sa zicem aşa, vacant... În
sfârşit...! Iată, spuneau toţi, cel de-al patrulea sosise, în
fine! Sigur ca da!
Cu jumătate de ora înainte, domnişorul îl refuzase
pe badea Ghiţă, la primărie, cum părintele avea sa afle în
viaþa la þarã
primă duminică noaptea. Acesta îi repeta, cuviincios dar
sec, aproape cu aceleaşi cuvinte, ca nu-i place jocul de
cărţi. Şi de altfel nici nu ştia tarok, aşa cum nu învăţase şi
nici nu dorea sa înveţe, se ferise mereu cu un fel de oroare,
de repulsie superstiţioasă de orice fel de joc de noroc.
Părintele nu-şi ascunse surpriza vag amuzată la
aceasta declaraţie. Jocul numit tarok era prea cunoscut şi
lumea buna îl juca oriunde te duceai în Bucovina ca sa-şi
fi imaginat ca va fi necesar să-l apere tocmai el. Confuzia
din mintea cuiva venit de la Cernăuţi, un om cu şcoală, îl
mira de aceea grozav. De uitare nu putea fi vorba,
bineînţeles, cu toate că vin noi obiceiuri, noi reguli, noi
mode, vin şi fac praf şi pulbere ce a fost înainte. Nu, repeta
el deloc supărat, dimpotrivă, cu un zâmbet luminos carei umplea toata faţa, nici vorba, tarokul n-are nimic de a
face cu jocurile de cărţi din tripouri, cu averile despre care
scriu ziarele cum s-au pierdut la masa de joc. Nici vorbă...!
Putea să măi spună multe despre eleganta tarokului şi
despre felul cum, vorba lui Tavi Vorobchievici, se înfrunta
în acest joc spadele inteligenţelor, dar îşi dădu seamă ca
era degeaba şi renunţă.
Primă lor discuţie, începuta convenţional şi banal,
lămurea astfel definitiv că exista o chestiune închisă:
tarokul, oricât apărea el ca un inocent leac contra plictiselii,
cum insistase totuşi părintele. În acel moment plictiseala
nu era poate cel mai bun cuvânt, cel mai inspirat pentru
tânărul muşafir. Eu nu am timp să mă plictisesc, tăiase, a
două oara, acesta, cu o graba nepotrivită, parcă prea
apăsată. Ştiuseră amândoi asta, o vor recunoaşte
altcândva: unul ca a insistat inutil, celalalt ca s-a dovedit
fără tact. O anumita seriozitate, măi ales atunci când e
excesivă şi e afişată cu ostentaţie e periculos de aproape
de a deveni grosolănie prostească. O ştiau, de asemenea,
şi unul şi altul. Iar refuzul sau tranşant, cu care n-avea de
ce să se laude, aproape ca era aşa ceva, oricum ai fi întors
lucrurile. Pe de alta parte însă, un preot adevărat n-are
voie să se supere pe stângăciile sau pe prostiile celui
venit la el cu sufletul în palmă.
Schimbară după asta cele câteva cuvinte banale care
ajută să se treacă peste ce a fost neplăcut în timp ce,
muşafirul fiind grăbit, gazda îl conduse spre poartă. Prilejul
se dovedi nimerit pentru părintele Posteuca sa-şi exprime
satisfacţia de a avea în parohia lui un asemenea enoriaş.
Spuse asta folosind expresiile ceremonioase ale politeţii
şi pomeni şi de „drept-credincioşii noştri din Bucovina”.
Celalalt se opri în loc, încruntat şi se văzu ca ezita.
Sesizându-i paloarea brusca, gazda se opri şi el.
– Părinte, spuse domnişorul, în familia mea toţi au
trecut la pocăiţi. Toţi, şi mama, şi cele două surori care-s
măritate, şi cumnaţii. Ştiu ca nu e un lucru cu care să mă
pot lauda dar vreau ca matale să ştii asta.
– Înţeleg, făcu celalalt, după câteva clipe de ezitare,
deşi declaraţia aceasta avea ceva de neînţeles, ca şi refuzul
dinainte. Mărturisirea, atât de surprinzătoare, ca o
dezbrăcare de piele, de care foarte puţini sunt în stare,
venise fără ca el sa i-o fi cerut. În acele clipe mai simţi simţi măi degrabă decât pricepu - ca avea totuşi dinainte
un suflet care nu se abătuse de la dreapta credinţă a
bisericii strămoşeşti. N-ar fi riscat să i-o şi spună, ca să-i
smulgă confirmarea. Gânditor şi fără zâmbetul dinainte se
mulţumi să-l cerceteze tăcut. O să ne rugăm şi pentru ei, îi
47
mai spuse. Şi să măi treci într-o zi să vorbim despre asta...
Dincolo de gardul curţii, unde fusese lăsat legat de
un stâlp, armăsarul cel negru bătucea nervos pământul
cu copitele. Înainte de a sări în şa, domnişorul se răzgândi.
Se întoarse şi-i spuse:
– Ai mei, acasă, ar fi vrut să mă fac preot. Mămuca,
măi ales, ar fi fost tare mândra şi fericită. Dar uite ca nu sa putut - şi întinse braţul drept în aşa fel ca sa se vadă
palmă cu cele două degete lipsă.
Părintele aflase, ca toata lumea din sat, de aceasta
mică infirmitate. Măi ales în anii de după război, nu era
însă ceva care să facă impresie. Oaspetele voia sa spună
ca din cauza asta studiile la seminarul teologic îi fuseseră
interzise... Un preot nu poate vorbi însă cu nimeni despre
ce ştie de la o spovedanie, cu toate că fusese altceva, măi
tăios decât ceea ce spune creştinul când îşi pune capul
sub patrafir.
*
Începea luna lui cuptor. Ploaia cea mare devenise
amintire, era vremea când s-a trecut cu bine de Sf. Ilie şi
abia s-a terminat treieratul. Urmă un răgaz, cât să-ţi poţi
trage sufletul.
Cei care se aflau în acea duminică pe uliţă îl zăriră pe
domnişorul de la fermă trecând călare spre biserica. Se
obişnuiseră să-l vadă cu calul lui sălbatic, ca o furtuna,
dar asta în zile de lucru. La apariţia lui în zi de sărbătoare
nu se aştepta însă nimeni, ştiut fiind că, la fel ca neamţul
dinainte, nu era deloc bisericos. De data sta, nici nu-şi
mâna armăsarul făcându-i pe drumeţi sa se tragă în şanţ
speriaţi, asta însemnând ca nu se grăbea. Umbla totdeauna,
şi la fel era şi acum, după moda domnească măi nouă, cu
capul gol. Calul negru ca un drac şi cămaşa alba a
călăreţului îi făcea de altfel pe toţi sa întoarcă privirea.
O duminică obişnuită, aşadar, cu cer curat şi soare
care a încins stratul gros de colb de pe uliţe, liniştea grea,
lăsată peste sat, de la sfârşitul dimineţii. Biserica, atunci
când domnişorul trecu pragul şi se opri ca să se închine de
trei ori, era în schimb plină de lume care năduşea, ca la baia
rusească, în mirosul greu, uleios de feştilă arsă şi de tămâie.
Dar era şi mirosul tare de busuioc opărit, de la căldăruşa
cu aghiazmă, amestecat cu celalalt miros, străvechi şi
înecăcios, de praf şi de făină de carii de prin cotloane. Pereţii
din bârne lungi de stejar şi acoperişul de draniţă, dat
proaspăt cu păcură, făceau în aşa fel încât căldura de afară
să fie suptă doar pe jumătate sau poate şi măi puţin prin
uşa dată larg la perete. Răsuna doar mormăitul dascălului,
monoton, indistinct, la care nimeni nu măi lua aminte.
Slujba cea mare şi complicată va ajunge nu peste
mult timp la pauza de pregătire după care vine predica.
Câţiva măi slabi de fire, nesuportând zăpuşeala, ieşiseră
încă măi devreme în pridvor sau pe iarba din curtea bisericii
unde sub teiul rotat era umbră, aşteptându-i acolo şi pe
ceilalţi. Înăuntru, copiii se adunaseră înghesuiţi în stânga
altarului pentru prescura. Şirul lor era vegheat de dascăl
şi de moşnegii înghesuiţi lângă strana, fără încurajarea
cărora nu îndrăznea nimeni să se urnească din loc. Bărbaţii
aveau toţi cămăşi albe de duminică şi pletele spălate şi
date proaspăt cu unt, pieptănate cu cărare la mijloc şi
petrecute pe după ureche dar şi cu încă ceva indefinisabil
care pe Gavril M. - va arunca şi el o privire într-acolo - îl
48
viaþa la þarã
intimida totdeauna, deşi pe niciunul nu-i ştia, nici măcar
din vedere: poate era amintirea bunicului după tată, a
moşului Gavrilă, mort când el avea cinci ani şi pe care şil amintea îmbrăcat şi pieptănat identic, atât că întins în
sicriu. Femeile erau în spate unde aşteptau în tăcere,
cuminţi să se consume mişcările furişate, pe vârfuri, din
faţă, (toate se prelungeau, se dilatau) până când părintele
va ieşi din altar sa le adreseze acele cuvinte de învăţătură
care încheie orice slujba de duminică.
La sosirea domnişorului de la fermă, în preajmă uşii
larg deschise pe unde venea şi mai multă lumina de afară
se stârni un mic freamăt iar acesta se transmise către altar,
în fata căruia, în stânga, erau domnii. Se întoarse, pe
deasupra mulţimii înghesuite, badea Ghiţă care-l văzu
primul. Spătos şi dominându-i pe toţi era firesc să vadă
măi bine decât oricine.
Acesta se apleca şi-i şopti ştirea domnului Opaiţ,
directorul şcolii, care se răsuci şi el spre uşă plin de
curiozitate. Locul întârziatului (nimeni nu va face caz de
aceasta întârziere, deşi e ciudată, foarte ciudată!) era acolo,
lângă ei, cu ei. Semnele făcute peste mulţime de ei şi de
alţii câţiva îi spuneau sa se apropie şi se schiţa chiar
intenţia de a-i face loc de trecere. Răspunsul fu un refuz
vag: rămânea pe loc. Lângă acel loc de la uşă se afla icoana
la care oricine intra trebuie sa se închine înainte de a trece
măi departe. Se închina şi el şi o făcu recules, aplecânduse cât să sărute micul dreptunghi de lemn afumat, după
care se închină iarăşi. Surprinzându-i pe toţi,
îngenunchease apoi şi, cu mâinile adunate pentru
rugăciune şi fruntea plecată, abstras faţă de tot ce e în jur,
rămase astfel ca să se roage. Femeile şi cele bătrâne şi
tinerele, cu creştetul neacoperit, erau acolo cu el, la o
întindere de braţ. Prezenţa bărbatului îngenunchiat le
încremeni şi amuţiră. Toată suflarea din această primă
jumătate a bisericii socotind de la intrare rămase astfel cu
ochii aţintiţi spre spinarea încovoiată. Până când părintele,
după predica, ieşind din altar, trebuia să ureze poftă bună
la masa de amiază cu vocea lui puternică, urare pe care o
măi aşteptau înainte de a porni de-a-ndăratelea spre ieşire,
aşa cum e bine şi frumos, măi era...
Tavi Vorobchievici urmărise toate astea scuturat ca
de friguri de nerăbdare, cu gura uscată. Cel măi pirpiriu,
prins ca în cleşte între doamne, cele cinci sau şase, sau
şapte femei din primul rând, şi bărbaţi (badea Ghiţă, cât un
dulap, directorul şcolii, fiul cel mare al dirigintelui de la
oficiul poştal, un anume Uşatiuc pe care Tavi Vorobchievici
îl antipatiza îngrozitor şi nici măcar nu se obosea s-o
ascundă şi încă alţii), toţi măi înalţi şi măi zdraveni, măi
voluminoşi decât el, reuşi totuşi să-şi dea seama despre ce
se întâmpla acolo în spate trăgând cu urechea la ce se
şopteşte şi ridicându-se chinuit pe vârful picioarelor. Nu
era însă sigur deloc şi nici n-avea cum sa verifice. Primarul
era în stare să stea neclintit, cu ochii închişi (nu dormea
însă) câte o oră întreagă, poziţie care şi ea îl enerva îngrozitor
pe şeful de gară, cum o şi recunoştea adesea râzând. De
data asta însă, pentru că încremenise iarăşi, nu îndrăzni săl tragă de mânecă şi să afle astfel mai multe. Din celalalt
grup, al femeilor, în spatele căruia , ca după o baricadă, se
afla el, emana o radiaţie arzătoare pe care o suporta cu
dinţii strânşi, prefăcându-se că nu-i pasă. Coana preoteasa
rămăsese în stânga primarului - iar faţă de el, puţin la
dreapta şi un pic măi în spate, în costum naţional cum se
îmbrăca imediat după război şi Regina la Bucureşti iar lângă
ea era doamna Opaiţ, învăţătoare şi ea, soţia directorului
şcolii. Aglăiţa, aceasta doamna Opaiţ, incolora doamnă
Opaiţ Aglae, venise cu sora mai mică, nemăritată, cu
servitoarea şi cu cele două fetiţe gemene ţinute în braţe şi
care din când în când începeau sa plângă sonor, deodată,
stârnind zâmbete înţelegătoare. Badea Ghiţă Hojbotă
avusese grija, înainte de a reintra în starea sa de catalepsie,
să-i comunice în şoaptă preotesei la ureche ştirea cea mare.
Nu se ştie cum, într-o clipită, o aflaseră şi celelalte femei şi
asta se vedea după zâmbetul lor identic. Din locul său, Tavi
Vorbchievici nu era însă sigur, absolut sigur de nimic, nu
putea să verifice nimic, aşa cum i-ar fi plăcut. De altfel ce
bărbat poate spune, dacă-i cinstit, că ştie de ce zâmbeşte o
femeie? Acest gând provocator ca un cui înroşit îi dădu un
mic spasm neputincios de revoltă, aproape ca o durere.
Fiul său, pierdut, sufocat şi el între maturii cei mari,
îl trăgea de câteva minute bune cu disperare de mână,
cerându-se urgent afară, unde trebuia să-l ducă el. Dar
existau şi alte motive pentru care mânia lui devenea tot
mai insuportabilă.
De dimineaţa, îndărătnicia cu care soţia sa hotărâse
sa meargă la biserică îl scosese din sărite. Supărat, pe
timpul slujbei, se încăpăţânase şi el să nu se uite niciodată
spre ea, chinuit totuşi de ce-şi închipuia că aude (cu toate
ca era o prostie şi ştia asta prea bine), adică respiraţia ei
grea, gâfâitul de femeie însărcinată în luna a noua care nu
va mai rezista, prăbuşindu-se, cine ştie, poate leşinând,
poate provocându-şi „ruperea apei” şi născând chiar
acolo, la un pas de altar, ca spectacolul să fie complet, deun ridicol grandios. Strângând din dinţi încă mai tare, nuşi putea ţine firea şi trăgea din când în când cu ochii la ea,
la masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi
monumentală, la pelicula lucioasă de transpiraţie ca şi
cum ar fi fost suflată în sticlă, la, în fine, fericirea radioasă,
animalică, respirând prin toţi porii şi care ţinea, anume,
morţiş, ostentativ, să fie luată în seamă de toata lumea. În
ultimele săptămâni ea îi transferase treptat obligaţiile de
femeie şi mamă pe care, curios, el nu le resimţise atât de
opresive, la primă ei sarcină. Măi ales încălţatul, îmbrăcatul
copilului, manevrarea oalelor pe plită dar încă multe alte
corvezi de la care nu se putea eschiva, îl făceau sa se
simtă neîndemânatic şi umilit. Şi, de fiecare dată, urmă
suferinţa fizică, un junghi imaginar la care înjura în gând
cu vorbe grele pe care doar un cheferist adevărat le ştie.
Brusc, luă hotărârea pe care o amânase prea mult,
îşi înşfăcă odrasla de mânuţă şi făcându-şi câteva cruci
grăbite, de mântuială, ţâşni spre ieşire. Asta se întâmplă
exact atunci când începeau clopotele să bata afară. Se
confirmă astfel încă o dată că timpul rămas a scăzut ceea
ce, din cauza obişnuinţei, nu trebuia neapărat sa producă
şi graba. De fapt, pe acest fundal sonor, lumea îi urmarea
pe cei doi cum o iau la goana, strângându-se unul în altul
ca să le facă potecă de trecere. Zâmbetul crispat al şefului
de gară care continua sa vâslească, avansând cu
anevoinţă, nu putea însă păcăli pe nimeni. Toţi ghiciseră
ceea ce nici nu putea fi ascuns şi la zâmbetul lui răspundeau
distrat, sau cel puţin aşa îi părea lui, probabil satisfăcut,
probabil cu o cruzime iscusit mascată, probabil râzând (în
gând), amuzându-se în dosul măştii nepăsătoare. Aşa se
viaþa la þarã
face ca, umilit, asudat şi furios, copilul tras după el cu
brutalitate de mână, Tavi Vorobchievici ajunse în
apropierea ieşirii unde Gavril M. îngenunchease de câteva
minute. Stătea acolo într-un mic cerc vid, cu capul foarte
plecat şi ochii probabil închişi. Îl ocoliră, el şi copilul,
accelerând şi peste încă o clipa vor ţâşni pe uşa, o să
dispară. Despre ce a fost măi departe, îi va povesti el
însuşi altădată singurului om pe care-l considera că merita
sa ştie nişte secrete şi care, chiar dacă pare curios, nu era
partenerul sau de tarok şi de altfel bunul şi vechiul sau
prieten, părintele Posteuca. O făcuse însă cu aerul ca
vorbeşte despre altcineva.
Aflat dinaintea porţilor împărăteşti, cu faţa spre
adâncimea cu câteva zone de obscuritate şi cu
dreptunghiul clar luminat al uşii, părintele Posteuca îşi
începuse predica după ce asistase şi el la sosirea
domnişorului de la fermă. Recunoscându-l, de surpriză,
vocea lui melodioasă şi plină de forţă se frânse
imperceptibil o clipă. Continuă însă imediat pe o notă încă
şi mai de sus, ameninţătoare:
– ...Şi ce ni se mai spune despre acesta? Ni se spune,
iubiţi credincioşi, că la acea vreme acesta era un
neîmblânzit asupritor al creştinilor. În Sfânta Scriptura se
povesteşte că la omorârea cu pietre de către iudei a primului
mucenic al Domnului, Sfântul Arhidiacon Ştefan, el se
afla de faţă, căci el pusese cale omorârea. Iată însă că, în
drum spre Damasc i s-a arătat Hristos, întrebându-L de
ce-L prigoneşte şi I-a măi spus ca El este Dumnezeul.
Lumina întâlnirii, această lumină nemaivăzută l-a orbit pe
cel aflat în neştiinţa şi păcat şi a rămas astfel câteva zile...
Părintele făcu aici o pauză aruncând o privire
circulară, de verificare asupra asistenţei. Domnişorul
întârziat dispăruse de unde-l ştia iar seful de gară, parcă
cu ghiulele de plumb legate de picioare, încă îşi tăia cale
cu greu printre oamenii strânşi unul într-altul. Continua
cu braţele ridicate în lături ca nişte aripi, vocea parând ca
i s-a măi îmblânzit:
- ...A fost botezat de Anania, şi-a luat numele de
Pavel şi trei ani de zile, în deşertul arabilor, s-a pregătit cu
post şi rugăciune ca să ducă în lume Cuvântul Domnului.
Iată, iubiţi credincioşi, ce ne spune Sfântul Apostol, în
Primă epistolă către Corintheni. Căci, spune el, de-aş avea
darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi verice
ştiinţă, şi de-as avea atâta credinţa încât să mut şi munţii,
iar dragoste nu am, nu am... Şi spune mai departe, iubiţi
credincioşi. Dragostea îndelung rabdă. Dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se
trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută
ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se
bucura de nedreptate, ci se bucură de adevăr...
Predica părintelui Posteuca nu anunţa încă prin
tonurile solemne că se apropie de final când Tavi
Vorobchievici, cu băieţelul de mână îl ocoli pe cel
îngenuncheat trecând spre ieşire. Vedea bine ca astfel
deranjează pe mulţi, lucru care îi adusese pe faţă o expresie
rea de suferinţă. Aşa cum se va dovedi ulterior, când
împreuna cu Gavril M. va evoca acest moment, reţinuse
însă cu o fidelitate stranie toată predica, fiecare vorbuliţă,
nu neglijase nimic.
Ce-i veni popii? se întrebase iritat, el, care nu era un
credincios habotnic şi venea la biserică fără nici o plăcere,
49
supunându-se însă obiceiului, legii nescrise de la care nu
e bine să te abaţi. Ce era hodoronc-tronc cu dragostea
asta - şi încă una lăudată de un fost călău? Sau n-am
înţeles bine?! Într-o pauză de la una din viitoarele partide
de tarok, aşa cum îi făcea totdeauna plăcere să-l înţepe pe
partenerul Posteuca cu câte o observaţie maliţioasă, să-l
provoace la duel cu spadele spiritului, va profita iarăşi ca
să-l pună în dificultate. Întrebarea formulată în minte pe
tot acest traseu chinuit cu copilul care ameninţa ca se
scăpa pe el, târât de mână prin biserica plina de lume,
tremurând de ciuda şi de furie, cu o şuviţă de sudoare
fierbinte care i se prelingea pe lângă nas, suna cam aşa:
de ce trebuie să ne luăm ca modele călăii sau, poftim! foşti
călăi care s-au convertit? Oare asta e, într-adevăr, calea:
să ucizi, să asupreşti, bălăcindu-te, lăfăindu-te în păcat,
pentru ca abia după asta să obţii nu doar mântuirea ci şi
sfinţenia? Nu se poate oare găsi un creştin imaculat de la
un cap la altul, sau măcar să nu-ţi facă greaţă cu păcatele
duse în cârcă? Trecuse de miezul nopţii de vară când, cu
pachetul de cărţi întors cu faţa în jos, Tavi Vorobchievici
i se adresase părintelui Posteuca râzând răutăcios. Uite-l,
de pilda, pe domnişorul nostru, cum am văzut că-i spune
lumea. Care abia a picat printre noi şi care ha, ha! e aproape
necuviincios de cuminte. El a respins, precum ştii, chiar şi
păcatul mic, minuscul al jocului de cărţi, în comparaţie cu
tine care n-ai stat pe gânduri. Vasăzică el e, vorba aia, măi
catolic decât Papa şi măi curat, măi sfânt decât popa
Posteuca. Sau greşesc eu, iarăşi?! Dacă nu, atunci n-o fi
având el darul nedescoperit deocamdată...? Ia, vezi tu,
dragă Vasilică (aşa i se adresa seful de gară gazdei lor)
poate a picat printre noi un bărbat cu har...şi noi nu ştim...!
În ziua cu pricina însă nu-i stătea mintea la spusele
predicii. Odată scăpat din biserică, Tavi Vorobchievici
străbătuse grăbit, cu copilul ţinut mereu strâns de mână,
distanţa destul de mare până dincolo de mărginea
cimitirului unde crescuseră nişte tufe încâlcite de soc,
suficient de înalte ca să te poţi ascunde în dosul lor. Îi
descheie el însuşi pantalonii şi i-i trase în joc, ca treaba
să meargă măi repede, după care îl apăsă pe creştet şi
copilul, docil, se lăsă pe vine. În treacăt, îi atinsese şi
fruntea: nu ardea.
Măi multe minute cei doi stătură astfel, bine ascunşi
de ochii lumii în iarba grasă de lângă gardul căzut într-o
râna, pe jumătate putrezit, de la mărginea cimitirului. Cu
mâinile la spate, palid din cauza încordării, Tavi
Vorobchievici se silea să se stăpânească. Încă din biserică,
atunci când băiatul îi şoptise ca-l doare burta şi vrea afară,
îi pusese diagnosticul şi se gândea acum că nu s-a înşelat.
Cu o zi înainte îl prinsese mâncând lacom, pe furiş poame
necoapte. De ce? Tocmai pentru ca el îi interzisese asta!
sună gândul care-l făcea să înnebunească pur şi simplu
de furie.
– Oleguţ, fir-ai tu să fii, izbucni el în cele din urmă,
coborând totuşi glasul, să nu fie cumva auzit, până la
urmă tot ai să-mi spui ce-ai mâncat! Poame albe, ai? Deşi
ti-am spus să nu mănânci ca rup cureaua pe tine.
Copilul gemu stins, în semn de răspuns, ca pentru
a-l încredinţa că se screme, se străduieşte şi când se
întoarse spre el îi observa şi ochii plini de lacrimi: răspunsul
explicit la ce-l întrebase nu veni iar geamătul nu putea fi
nici el decât prefăcut.
50
viaþa la þarã
În acest copil, îi va povesti el lui Gavril M., îşi
recunoştea adesea, ca într-o oglindă înceţoşată, propriul
tembelism de la pubertate, în care era şi îndărătnicie şi
răutate şi era sigur ca, oricât va insista, nu va primi răspuns.
De câte ori îl studia cu atenţie, ca şi acum, avea o senzaţie
stranie. Micuţului, prăpăditului Oleg Vorobchievici, în
costumaşul de marinar cumpărat de Paşti de la Cernăuţi,
cu urechile familiei Vorobchievici, clăpăuge şi trandafirii,
cu picioarele lui subţirele îi descoperea o privire încărcată
de ură. Asupra acestui lucru de neînţeles îşi propunea de
fiecare dată să reflecteze dar uita şi nici n-ar fi avut calmul
necesar pentru asta. Îl va plesni disperat, căci altă soluţie
nu e, şi tot nu va afla măi mult. Cum poţi urî ceva care-ţi
seamănă perfect, ceva care - la drept vorbind - eşti tu
însuţi?
Deocamdată, pierzându-şi răbdarea, îl înşfăcă de
ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru a-i controla fundul
slăbuţ, cu minuscule punctişoare roşii: nimic! Bănuiala ca
Oleguţ n-are nici pe dracu’ se confirmă, bineînţeles. Îl
păcălise încă o dată, bineînţeles! Dar în ce scop? se întrebă.
Iată ce nu putem şti şi nici măcar bănui... Te pomeneşti că
aşa arată şi viitorul, îşi mai spuse, aşteptându-l de la
distanţă cât să-şi tragă şi să-şi încheie pantalonaşii. Oleguţ
e viitorul...
Biserica începuse între timp să se golească întrucât
predica se terminase. Privit în treacăt, cu o curiozitate
mascată stângaci şi salutat de bărbaţi, agronomul stătea
pe loc şi aşa cum reieşi curând îl aştepta pe părintele
Posteuca. Doar cele câteva femei vârâte în obscuritatea
din colţ se sfătuiau cu mâna la gura şi nu se dădeau duse.
Pentru ele, felul cum străinul, căci Gavril M. era
totuşi străin de sat, se rugase, urmărit de aproape şi cu
ochiul acut pe care doar femeile ştiu să-l aibă, avea ceva
nu neapărat ciudat, dar nici familiar, obişnuit, care sa nu
atragă atenţia. Se rugase cu gravitate, smerit, dar ca şi
felul sau de a fi, cu o economie aspra a gesturilor, în aşa
fel încât sa nu depăşească nici cu o ţantimă ce trebuie,
strict ce trebuie, totuşi cântărit şi măsurat ca la farmacie. Îl
judecaseră astfel în doar câteva secunde. Nimic de zis, se
convenise atunci, „domnişorul” era plăcut la vedere, fie
îngenuncheat, fie călare: slab şi uscat, ca unul ţinut multa
vreme în post negru, pârlit bine de soare, cu parul decolorat
şi sprâncene la fel, în haine domneşti uşoare, de vară, ras
proaspăt, cămaşa imaculată... Pentru cineva despre care
nu ştii şi altele era însă prea puţin ca să spui că ai aflat ce
hram poartă. Bătrânele zăboviră măi multe minute indecise
dar aţâţate, măi ales ca şederea lor acolo nu se cuvenea
totuşi prelungită prea mult. La un moment dat, simţindule privirea insistentă, agronomul se întoarse încruntat în
lumina puternică, aproape orbitoare care venea de afară.
Aceasta privire le şi puse pe fugă şi ieşiră călcând pe
vârfuri, în grabă.
În biserica golită acum, uşa altarului dinspre strană
rămăsese deschisă şi din acea direcţie se auzeau voci.
Erau clopotarul şi dascălul dar şi moşnegii rămaşi să
strângă mucurile arse şi ceara prelinsă din sfeşnice şi sa
stingă şi lumânările care încă pâlpâiau la câte o icoană.
Ascuns vederii, în altar, părintele Posteuca tocmai îşi
lepăda hainele grele, de brocart lucios, cu fir subţire de
aur pe piept şi la tivurile mânecilor, şi-n care năduşise mai
ales în partea a două a dimineţii, şi-şi trăgea peste cap
reverenda uşoară din pânza de in. Operaţiunea era întradevăr de uşurare, de eliberare, dar şi plăcută, o executa
cu mici gemete şi mormăieli de plăcere. În acelaşi timp,
continua sa vorbească cu ceilalţi prin uşă, şi în glasul lui
vibra aceeaşi încântare de sine pur fizică.
– Ia uite, ia uite, exclamă el cu aceeaşi voce
melodioasă, atunci când descoperi ca agronomul îl
aşteaptă. Vin imediat, sigur ca da! Imediat, imediat!
Toata lumea ştia de vizita domnişorului la casa
parohiala însă de atunci trecuse destul de mult. Două
luni? Rămas ultimul dintre domnii care fuseseră în biserică,
Gavril M. îi făcu semn ca nu se grăbeşte, iar părintele
dispăru din nou, pentru doar câteva clipe, în altar. De
altfel nimeni nu se grăbea, nici înăuntru şi nici în curte.
Obiceiul spune că aşa e frumos şi bine: de la slujbă nu se
pleacă în fuga mare...! Acest răgaz de negrăbire, fiind
respectat şi de doamne, era şi o proba de mica plictiseala
obligatorie, suportată cu eleganţă, cu un zâmbet distrat,
cu câteva cuvinte schimbate din vârful buzelor, neglijent.
Deocamdată, cei opriţi la umbra teiului de lângă clopotniţă
discutau despre sosirea urmaşului lui Wagner care încă
nu se lăsa văzut, întârzia. Îi impresionase pe toţi felul
cum acesta căzuse în genunchi la icoana de lângă uşă,
deşi a judeca un asemenea gest cu voce tare nu e uşor.
Cineva pomeni şi de armăsarul lui cel negru şi toţi se
întoarseră către locul unde era priponit, dinafara curţii
bisericii. Calul periat proaspăt, negru-strălucitor, ca lăcuit,
era înşeuat şi lăsat în plin soare, iar cei care treceau pe
acolo îl ocoleau cu prudenţă. Se repeta nu fără uimire şi se
va mai spune şi în zilele următoare că era primă oara când
acest tinerel intra în biserica satului. Şi asta dar şi altele
erau însă lucruri despre care dintr-odată se vede ca e
greu să te pronunţi hotărât. Cum găseşte de cuviinţă
cineva să se roage lui Dumnezeu, de pildă. Zăpuşeala
amiezii de început de vara mărea şi ea aceasta neputinţă a
lenei care era şi un refuz de a-ţi mai răci gura de pomană.
Când grupului de sub tei i se alătură şi Tavi
Vorobchievici, ivit din direcţia cimitirului, străduindu-se
să pară nepăsător, cu toate că vorbea directorul şcolii,
Opaiţ Radu. Vorbea prea tare, cu energia excesivă şi cu
gesticulaţia unuia care a fost obligat prea mult să tacă în
mijlocul grupului de persoane apatice şi sleite de căldură
şi oboseală, dar lui nu părea să-i pese deloc de asta. Noul
sosit se opri la doi paşi de el ca să-l asculte cu un zâmbet
amar de împotrivire sceptică. Vorbitorul, un bărbat frumos,
cu o chelie strălucitoare şi proaspăta, nu-l luă în seamă.
– Cineva tocmai îmi spusese ca îl cheamă
Dospinescu, continua acesta, trăgând cu ochiul la femeile
care-l însoţeau: soţia, cumnata şi servitoarea, şi, desigur,
notă în minte sarcastic seful de gară, şi cele două gemene
de un an carate peste tot după el, ca un trofeu şi o dovada
a virilităţii... pe care culmea e ca nu i-o contesta nimeni...!
Ticu Dospinescu. Domnul profesor de istorie Ticu
Dospinescu.
– Nu înţeleg, interveni întrerupându-l cu grimasa lui
răutăcioasă Tavi Vorobchievici, făcându-i pe toţi sa se
întoarcă surprinşi spre el, pentru ca povestea era mai lungă
şi înainte nu interesase pe nimeni. Cine e ăsta?
Directorul se uită la el indispus.
– Tavi dragă, şi-i făcu şi un semn de ameninţare cu
degetul. Cum cine? Tocmai am spus: un profesor de istorie,
viaþa la þarã
un fost student strălucit la Iaşi, un nepot şi strănepot de
răzeşi. De undeva de pe la Huşi. Cel puţin aşa zicea lumea.
Şi continuă, revenind la ascultătoarele sale fidele, cu
umărul drept spre seful de gară.
– Măcar dacă nu i-aş fi detestat pe spilcuiţii cu
cravată, pe maniacii pantofilor lustruiţi oglinda...!
Recunosc ca vorbeşte aici normalistul înspăimântător de
sărac din anii de după război. Sărac şi plin de complexe,
recunosc. De la Iaşi, cu trei sau patru ani după mine venea
şi junele Dospinescu, fiind de-un leat amândoi, totuşi,
Dospinescu despre care s-a auzit imediat ca are nu ştiu
câte pălării şi ca-şi schimba cămaşa zilnic. Ceea ce, nu
numai la vremea aceea, era şi o sfidare. O ţigaretă, ceva,
tiutiun, tabacioc, l-am abordat eu în cancelarie, deşi nu
ştiu de ce mă simţeam provocat şi ce anume mă împingea
să-i caut pricină. A refuzat politicos dar uscat, foarte rece,
pachetul cu ţigări Virginia, voi cred ca nu le-aţi prins, pe
care i l-am întins sa se servească: nu fuma. O ieşire, atunci,
cu băieţii, la iarbă verde? Un vin, o fripturică? Eram pe
atunci un mic grup vesel care luam la rând toate balurile,
niciunul însurat. Vinul adus din jos, unde sunt viile de pe
vremea lui Petru Rareş, e bun şi de împărtăşanie şi-i şi
ieftin. Aşa ca nu păcătuieşti cu nimic dacă închini o ulcica
laolaltă cu prietenii, ca-n Sadoveanu. Pe Dospinescu însă
nu-l ispitea deloc aceasta latură mai zglobie a existenţei.
N-avea nici umor, ceea ce e alt ultragiu şi, după mine, nui semn de inteligenţă. Nimic?Nimic!
Cu buza răsfrântă dispreţuitor şi gata să sară iarăşi,
lui Tavi Vorbchievici nu-i scăpase nici o vorba. Fusese de
altfel unicul cu adevărat atent la discursul prea vag,
imposibil să-ţi dai seamă deocamdată încotro bate, pentru
nişte persoane năucite de căldură. Ce-ar fi dorit el, de
fapt? Aşa cum le-o măi spusese franc, cu cruzimea lui
tăioasă şi nu o singura dată, ar fi dorit ceva care sa iasă
din obişnuinţele banalităţii, un gest biciuitor, cum au
profeţii din Biblie, trimis chiar asupra acestor suflete căzute
în apatie din care nu e nici o promisiune că va rodi ceva.
Un gest sau o vorba, o sentinţă care sa nu se înnămolească
după primă secundă şi care să nu fie inutile şi absurde
încă dinainte de a se naşte...
Îl exasperau dealtfel în acea zi aproape toate. Şi plodul
care-i scăpase din mâna ca să fugă lângă măica-sa unde îi
trecuse şi durerea din pântece, şi chelia strălucitoare ca o
oglinda a dobitocului de Raducu Opaiţ dar măi ales burta
enormă, sferică, triumfătoare a Măriuţei Vorobchievici, pe
care rochia stătea gata să plesnească, burta care-l viza
direct, era într-un fel prizonierul ei, robul ei. Uitase între
timp şi-şi reaminti abia acum, cu un frison de dezgust,
cum sculată cu noaptea în cap, ea ţinuse morţiş sa-şi
încreţească părul cu fierul dar şi cu o mâna nesigură până
o auzise ţipând disperată şi o găsise cu o arsură splendidă
pe gât. (Arsura era ascunsă acum cu un batic caraghios.)
Trase cu ochiul la ea şi întâlni ochii umezi, buzele umede,
vineţii, pieptănătura ridicolă. Dacă i-ar fi stat în putinţă, îi
trecu prin minte, ar fi ţâşnit în zbor, s-ar fi ridicat până-n
înaltul cerului unde să i se piardă urmă definitiv...!
În pauza care intervenise, nu se găsi nimeni care să
ceară vreo lămurire, lucru care-l derută pe orator. Femeile,
cărora li se adresase ritos, ca la lecţie, răspundeau cu
zâmbetele palide ale unui fals interes. Se vedea însă clar
ca nu ştiu ce să creadă: în fond, cine era acest Dospinescu?
51
Cu intenţia de a-l lua parcă martor, dar şi cerşindu-i o
mâna de ajutor, vorbitorul se răsuci spre primar. E drept
ca badea Ghiţă îi domina cu înălţimea lui pe toţi cei din
grupul de lângă tei, unde măi erau Uşatiuc, felcerul, şi
încă două sau trei sau patru persoane care nu contează şi
peste el, peste prezenta sa semeaţă, marţială n-aveai cum
trece. Cooptat totdeauna printre domni, cu rangul sau
care de altfel îi şi dădea acest drept el era şi singurul
neînsoţit de nevasta care, ca ţărancă, rămânea deoparte,
cu vecinele şi neamurile ei. Numai ca acum, roşu ca sfecla
şi leoarcă de sudoare, recăzuse iarăşi în starea lui de
aşteptare cataleptica, adoptata la slujba, şi se ghicea uşor
ca n-a auzit o iota din ce s-a spus. Tavi Vorobchievici îl
considera ca pe un obiect: orice ar fi făcut, badea Ghiţă nu
reuşise niciodată să-l determine sa-şi iasă din fire.
Lângă primar, un sfert de pas în faţă, adică în
epicentrul atenţiei, se instalase ostentativ Vetuţa
Posteuca, preoteasa. Zâmbetul ei sugera totdeauna că
ştie măi multe decât oricine ceea ce, pentru şeful de gară,
era un ifos muieresc care cere palme. Radioasa Vetuţa, cu
şoldurile ei plinuţe bine strânse în catrinţa îl făcu însă saşi muşte limba cu un sentiment paralizant de vinovăţie un sentiment perfect absurd, de altfel... Pe trei, cel puţin
din aceşti bărbaţi care o înconjurau, socotindu-se şi pe
sine, toţi tunşi îngrijit, raşi proaspăt, cu haina-ntre umeri
şi gulerul cămăşii desfăcut, congestionaţi cu toate astea
din cauza arşiţei, ea urmă să-i aibă ca oaspeţi imediat ce se
însera, când se măi şi răcorea oleacă. Ca oaspeţi pentru
partida de tarok îi cunoştea prea bine ca să-i inspire şi
altceva decât nepăsare şi voie bună. Se ştia şi admirată şi
dorită cu lăcomie, se învăţase şi cu poftele lor, cu nebunia
lor, cu privirile lor care zgârie pielea, urzica. Ei nu-i păsa
însă de nimic...! Cu o senzaţie ca de durere, pe furiş, cu
coada ochiului, Tavi Vorobchievici nu se putu totuşi retine
de a o măsura din cap până-n picioare...
–...Au venit după asta însurătoarea, transferul, l-am
pierdut din vedere o vreme, continuă, ridicând vocea,
directorul Opaiţ.
– Tot Dospinescu? sari răutăcios seful de gară.
– Dospinescu, da, confirmă vorbitorul, sigur de sine
în măsura în care realiza ca recâştigase atenţia celorlalţi.
Şi, într-o buna zi, după câţiva ani, pe cine vad eu într-o
coloana la defilare? Cu diagonala peste cămaşa verde,
cizme, pantaloni de călărie, bufanţi, cu prapuri, icoane şi
măi mulţi preoţi dinainte, în odăjdii, ca la înmormântare?
Pe cine? Da, da, chiar pe drăguţul de Dospinescu de istorie,
fostul coleg din anii tinereţii noastre nesăbuite. Era, am
aflat după asta, şef de cuib la legionari. Nu înseamnă prea
mult, dar nici nu-i puţin, cum ştiţi şi voi.
– Domnule! interveni iarăşi, nepoliticos şi antipatic,
Tavi Vorobchievici. Răducule dragă! Stai puţin!
Celalalt ridica din umeri enervat.
– Nu stau de loc. De ce să stau?
– De ce? chicoti satisfăcut marele tarokist. Ca sa ne
explici ce vrei să spui, de fapt? Fii mai clar, te rog, ca să te
înţelegem cu toţii...
Cei doi ţipau şi spre deosebire de membrii grupului,
care într-adevăr, nu pricepeau ce se întâmpla, şi arborau
zâmbete fâstâcite, cei care treceau pe potecă nu departe,
în direcţia porţii, încetineau pasul. Erau printre cei din
urmă ieşiţi din biserica şi bărbaţii se măi descopereau o
52
viaþa la þarã
data ca să-i salute pe domni. În poarta se mai opreau din
nou, pentru ultimă oară de data asta, se întorceau cu faţa
spre biserică şi se mai închinau de câteva ori. Urmăreau
ce se petrece, tot cu multă curiozitate, un grup gureş de
femei şi fete strâns la fântâna de peste drum. În acea zi,
venindu-le sorocul lunar, lor nu le era permis sa intre în
biserică şi fiecare aştepta acolo pe cineva. Comentau între
ele fiecare gest, fiecare sunet de peste drum. Măi cu seamă
interesul lor mergea spre armăsarul sălbatic, înşeuat şi
priponit nu departe. Din când în când izbucneau toate
deodată într-un hohot de râs, repede înăbuşit însă. Grupul
era alb, cum îl va evoca Tavi Vorobchievici. Un cer cu
albăstreala curată, sclipitoare de vară, doar şi cu horbota
câtorva norişori undeva foarte sus, cumpăna fântânii
profilată şi ea pe acest cer, cămăşile albe ale femeilor şi
cocostârcii care-şi aveau cuibul pe hornul scolii planând
ca nişte aeroplane tot albe deasupra tuturor...
Părintele Posteuca şi domnişorul de la fermă tocmai
ieşeau pe uşa bisericii în acel moment, motiv pentru care
în umbra teiului, nu prea departe, începutul de ceartă se
stinse. Cei doi făcură câţiva paşi alături şi se opriră.
– Lumea zice că aveţi sfecla cum n-a măi fost
niciodată, începu zâmbind preotul. Drept e ca şi noi avem
aici păpuşoi bun şi grâu-i la fel. Asta, dacă nu da Domnul
vreo grindină.
Măi făcu un pas după care, aducându-şi aminte, se
opri iarăşi.
– Ştii, domnule M., ce spune Sfântul Apostol. Spune,
şi eu le tot aduc aminte oamenilor, că limba e un rău fără
hodina şi ca are, câteodată, chiar şi venin aducător de
moarte. Asta, în legătură cu ce-am vorbit noi ultimă oara.
Lumea bagă de samă la ce se întâmplă, după care simte
plăcere grozavă să spună şi celorlalţi ce-a văzut. Dar ca sa
fim cinstiţi: ce-şi închipuie c-a văzut şi ce-l ajuta mintea sa
înţeleagă din asta. Aşa ca nu trebuie să pui la inimă...
Părintele se interesă după asta de mersul treburilor
de la fermă. Făcea asta totdeauna cu aceeaşi voce
baritonala, cântată, avertizând însă - Gavril se considera
în tot cazul avertizat - ca răspunsul n-are nici o importanţă.
Întreba totuşi pentru ca aşa se cuvine, aşa e frumos.
(Fericirea, îşi spusese odată ascultându-l, e probabil
atunci când oamenii n-au a-şi spune nimic important.)
Îl asculta şi de data asta respectuos, cu capul plecat.
Făcuseră între timp încă un pas, urmăriţi cu interes de cei care
aşteptau la umbră, sub tei, oprindu-se iarăşi. Oricum, răgazul
disponibil se tot micşora, aşa ca Gavril M. începu brusc:
– Am venit azi anume la matale pentru un sfat.
Amândoi ştiau prea bine ca îi urmăresc mulţi ochi
aprinşi de curiozitate. Şi asta doar de la câţiva paşi distanta.
Orice fel de discuţie putea fi de aceea lăsată puţin pentru
măi târziu. Părintele Posteuca luase cunoştinţă de altfel din
capul locului ca noul venit îşi are duhovnicul la Cernăuţi.
Domnişorul îi spusese asta fără să i-o fi pretins, cu aceeaşi
intenţie tăioasă de a face ca toate să fie clare. Pentru
altcineva, un alt preot, atare declaraţie putea deveni
ofensatoare. Pe el însă Cel de Sus îl ferise de gândul rău.
Simţi şi de data asta gravitatea specială din vorbele celuilalt
şi care era o gravitate imperativă cumva supărătoare. Cu
tact, cu inteligenta se feri din nou s-o arate.
– Un sfat? se interesa el zâmbind. În sfânta zi de
duminica sfaturi? Ce fel? Şi eu care – şi schiţă un gest vag
de ameninţare glumeaţă – mă gândeam văzându-te ca teai răzgândit şi vrei sa mă anunţi ca o sa vii cu noi deseară...
Bineînţeles ca nu era vorba de aşa ceva. Câteva
clipe se priviră ochi în ochi, cu atenţie.
– Părinte, exclamă înăbuşit domnişorul, cu aceeaşi
bruscheţe. Când am ajuns aici, am găsit ogoarele pârjolite
de seceta, aproape distruse, dar ştii bine şi matale cum a
fost. Nu-şi măi făcea nimeni, nici măcar la Cernăuţi, vreo
speranţă. Eu însă m-am rugat pentru ploaie lui Dumnezeu
din primă zi.
– Foarte frumos, îl încuraja preotul, dar se opri
văzându-l ca se încruntă.
– M-am rugat din tot sufletul, părinte, şi într-o buna
zi a venit ploaia cea mare, îndestulătoare şi izbăvitoare şi
ar fi trebuit să fiu fericit. Nu sunt. De atunci mă chinuie
grozav temerea ca nu de la Cel de Sus am primit ploaia şi
nu pentru rugăciunile mele.
Câteva clipe tăcu, plecând capul. Nici părintele nu
găsi de cuviinţă să spună ceva.
– De la venirea mea la fermă, pentru mine nimic n-a
fost măi important decât ploaia. Când spun asta, înţeleg
că a fost important pentru sufletul meu, poate mai important decât pentru ogoare. N-a fost uşor. Au fost şi clipe
când m-am îndoit că Dumnezeu îmi aude rugăciunile. Cu
toata ruşinea, ştiu că e un mare păcat. Poate spun o prostie
şi te rog să mă ierţi. Dar a fost aşa cum îţi spun: mă rugam
şi aveam în minte ca e degeaba. Nu mă aude nimeni.
Ascultându-l, părintele Posteuca se posomorî.
– Înţeleg, spuse el văzându-l că tace. Celalalt nu
mersese până la capăt cu ce avea de spus, pentru el era
însă suficient. De farmecele ţigăncii voiai sa-mi vorbeşti?
Îl lua de braţ şi măi făcură doi paşi alături, dar
îndepărtându-se de cei care îi aşteptau.
– Dacă am fi avut timp, te-as fi sfătuit cum am făcut
şi cu Wagner: alung-o...! Ca să ţii lângă casă o vrăjitoare
nu-i bine. Wagner râdea de noi, români primitivi, nu vrem
să ne civilizam şi credem în tot felul de prostii. I-am repetato de multe ori: nu ţine cu tine la fermă o vrăjitoare, nu-i
bine. De fiecare data, râdea: ţiganca mea face cele măi
bune alivenci. Nici la Curtea Imperiala de la Viena nu e
cineva sa facă ceva măi bun.
Se opri, ca un bun învăţător, să vadă dacă a fost
înţeles. Celalalt îi răspunse cu o privire în care nu se putea
citi nimic.
– Hei, domnilor, răsună de la distanţă vocea
răutăcioasă, enervantă a lui Tavi Vorobchievici. Ne măi
ţineţi mult aici să vă aşteptăm?
viaþa la þarã
Simona POPESCU
Vieţile la ţară
Argument
Cine mai scrie despre „viaţa la ţară” în ziua de azi?
Mai nimeni. Nu e trendy. Tocmai de-aia, pentru că nu e “în
tendinţe”, pentru că e greu să-l apuci de undeva, subiectul
mi se pare de-a dreptul nonconformist. Pînă tîrziu, ca temă
literară, „viaţa la ţară” mi se părea ceva atît de „bolovănos”
(ca să folosesc – dinadins – un cuvînt al lui Rebreanu), de
plicticos, de împovărător, de nămolos, de lutos... Sintagme
sau cuvinte precum „univers tradiţional”, „mediu rural”,
„rustic”, „ţăranul în literatura română”, „sămănătorism”,
„poporanism” mă puneau pe fugă. În adolescenţă mi se
părea ca avem cea mai antipatică literatură din lume, atîta
erau de rurale manualele şcolare şi direcţiile acelei „tradiţii”
(dar şi „actualităţi”). Dacă nu erau rurale, erau proletare,
dacă nu apăreau ţăranii sărutînd pămîntul, apăreau
„intelectualii proletari” cu filozofia lor răsuflată. Literatura
vieţii la ţară era o zonă împărţită între „obidiţi” şi „idilism”,
amîndouă iremediabil teziste. Singurul lucru acceptabil
din sfera „vieţii la ţară” a rămas tot glumeaţa poezie a
urbanului şi simpaticului Topârceanu. Mica lui revoltă
politicoasă, cu glanţ de şotie, faţă de ruralismele vremii mi
se părea atît de binevenită într-o lume de iţari (iţari de
„folclor de televizor”, vreau să spun).
Se mai poate scrie astăzi despre viaţa la ţară? Cum?
Poate doar pe direcţia lui Alexandru Vlad sau pe aceea a
lui Sorin Stoica. Cu o detaşare de călugăr zen sau cu umorul
unei la fel de egale, în fond, detaşări. Sau altfel? Ca Radu
Petrescu, vorbind despre Lume, despre o parte din ea, ca
şi cum Lumea ar fi şi ceva de-o neverosimilă frumuseţe,
de-o neverosimilă puritate.
Ţinutul Vieţii
Cînd eram mică, abia aşteptam să plec la bunici, la
ţară. După ce se termina şcoala, în iunie, într-o săptămînă,
53
cartierul meu se golea de copii. Toţi plecau în vacanţă,
majoritatea la rude. Nimic nu e mai trist vara, pentru un
copil, decît pustietatea locurilor pline altădată de larmă şi
de neobositele corpuri infantile. Fără ele, eşti ca şi mort,
chiar dacă viu. Stai pe trotuar, nu ştii încotro s-o apuci. Şi
grădina e încremenită şi, din cauza asta, aproape sinistră.
Cărţile sînt grele, inutile, iar soarele prea aproape de
pămînt. Se aud muştele în casă şi muştele sînt nişte creaturi
care aduc bătrîneţe peste lucruri cu bîzîitul lor. Albinele
sînt monotone prin hărnicia lor neobosită, contrastînd
respingător cu nevoia ta de a trîndăvi. Oraşul e ca un
cimitir înflorit, plin de foşgăială măruntă, greţoasă. Chiar
şi fluturii sînt greţoşi. Par abstracţi, ca în literatură. Ca în
literatura pentru copii. Literatura pentru copii a anilor ’70,
mai precis.
Plecarea “la Ţară” este evadarea spre Ţinutul Vieţii.
Acolo fluturii sînt de multe feluri, dacă nu te mişti te poţi
trezi cu unul pe umăr sau pe picior. Acolo te întîlneşti cu
tot felul de fetiţe şi băieţi din oraşe diferite. Unii vorbesc
cu accent oltenesc, alţii cu accent moldovenesc. Ei zic că
tu şi fratele tău, Sergiu, vorbiţi cu accent ardelenesc. Mai
e o fată din Bucureşti, un fel de verişoară. Ea vorbeşte
fără accent. Poate din cauza asta e atît de nesărată. Vine
de acasă cu farfuriile ei, cu tacîmurile ei, cu săpunul ei şi
tot aşa. Nu se amestecă, îi e frică de microbi, stă mai mult
în curtea ei, ca o fraieră, în timp ce noi alergăm toată ziua
ca apucaţii prin grădini, prin vii şi prin păpuşoiul care
miroase a cărţi, a hîrtie, ne scăldăm în cele trei feluri de
ape. Cea mai frumoasă e Oltul cel Mare. Ca să ajungi la el,
trebuie să treci prin crîngul de mesteceni şi poţi să culegi
pe drum o grămadă de flori nemuritoare de culoare liliachie.
Dacă ţi-e lene să mergi la Olt te opreşti “la canal” sau, mai
departe, la rîul ăla fără nume care se lăţeşte la un moment
dat ca un mic lac. Acolo apa e caldă, mătăsoasă (poate de
la nămol) şi destul de adîncă pentru ca să poţi înota. Şi ce
dacă sînt lipitori? Problema nu sînt lipitorile, ci pescarii
care se uită urît la noi că le speriem peştii. Unul dintre
pescari e tata. Seara vă adunaţi toţi verişorii în jurul unei
măsuţe rotunde, aşezaţi pe nişte scăunele ca pentru pitici,
cu trei picioare. Aşa ceva numai aici, la ţară, mai găseşti.
Bunica face pîine în ţest mare, mare cît cinci pîini de la
oraş. Jumătate din ea se mănîncă goală. E şi păcat să-i
strici gustul cu altceva.
A vorbi despre casele ţărăneşti înseamnă a vorbi despre arta populară în general. În aceste
mici edificii alcătuite din materiale efemere, cuiburi făcute pentru adăpostirea uneia sau a cel mult două
generaţii, se reface mereu după intuiţia aceleiaşi voinţi, repetând în formele lor elegante şi armonioase
aceeaşi preocupare de surâzătoare modestie. Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi
siguranţă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor sale. Şi ceea ce spun nu este o simplă analogie.
Artele populare, a căror formaţie se pierde în adâncul preistoriei, gândite, visate şi executate de un
număr incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar însuşirile rasei, nefiind supuse nici
modelelor trecătoare, nici şcolilor intelectuale, nici măcar civilizaţiilor superficiale, cari trec peste ele
fără a le schimba.
În ce constă farmecul unui sat românesc?
În primul rând, el este expresia unei veşnice tinereţi. Prin faptul că este executat din materiale
care nu-i asigură o durată seculară, satul este într-o perpetuă primenire. Gospodinele, în fiecare primăvară,
îşi albesc casele, dând cu albastru în jurul ferestrelor şi, câteodată, cu un roşu cărămiziu, pe stâlpii
prispei. După câteva luni de la clădirea casei, şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare argintie, care
variază cu cerul zilelor de vară, ca şi sălciile sau plopii. (G. M. Cantacuzino – Casa ţărănească)
viaþa la þarã
54
O nouă zi e întotdeauna nouă, chiar dacă lucrurile
se repetă. Nu ştii tu că peste ani una dintre cărţile tale de
căpătîi va fi Diferenţă şi repetiţie. Ştii doar că nu-i fericire
mai mare ca lucrurile să se repete şi ţie să ţi se pară ca şi
noi. Aşadar, ai treabă, ca de obicei. Stai în pătul, în casa ta
preferată, acolo studiezi o găină neagră-verzuie care
cloceşte, te muţi în magazie unde te poţi băga într-un
frigider vechi, dezafectat, sau în copăi de lemn cu tărîţe
sau în butoiul cu fulgi sau chiar în coşciugul pe care şi la cumpărat bunica acum mulţi ani, să fie acolo. Apoi ai de
cules corcoduşele sau de bătut fasolea din care ies boabe
de atîtea culori sau ai de alergat la poartă, unde se adună
femeile să scarmene lîna. Sau ai de dat bucăţi de brînză la
căţel. Bunica vede, dar nu se supără, zîmbeşte. Sau alergi
pînă la poartă că trec ţiganii căldărari. Unii se opresc la
marginea satului şi fac inele frumoase din fiare oarecare.
Sau te urci în porumbar şi te uiţi la lume de sus, împreună
cu porumbeii. De dimineaţa pînă seara, rozi mere, rozi pere,
rozi un castravecior tocmai desprins din arac, rozi porumb
fiert, copt, înghiţi struguri, corcoduşe, prune, iei oul cald
de sub găina isterizată, molfăi roşia cea mai parfumată din
lume. Te uiţi seara la fotografii cu mama ta fetiţă şi cu
bunicii tăi tineri, neverosimil de tineri. Apoi staţi, verişorii,
în “salon” şi ascultaţi la un picap (pick-up) primitiv Zaraza
şi alte chestii din anii ’50 pe diverse turaţii. Şi rîdeţi. Sau
povestiţi lucruri de groază. Noaptea aştepţi fantomele.
Uneori vin. Le simt orătăniile şi cîinii. Porumbeii pe care îi
auzi cum se agită în pod. Dar poate-i doar cîte un şobolan,
sobol sau altă creatură.
Eşti un copil de la oraş care stă, de obicei, cu nasul
în carte toată ziua. La ţară nu se mai stă cu nasul în carte.
E păcat. Aici se trezesc şi nasul (care iese din carte), şi
ochii, şi gura, şi urechile. Pielea se bucură de recele apei
de rîu şi de fierbinţeala focului pe care tot arunci nuiele.
Nuielele se fac scrum şi împrăştie scîntei mici. Focul se
face în casă, într-un colţ al bucătăriei. Asta e ceva
extraordinar. Un foc în casă! Bucătăria e uriaşă, cît patru
bucătării de la bloc, şi toată casa bunicilor seamănă cu un
palat. Despre bunici ai aflat că erau bogaţi. Nu chiar boieri.
Ţie nu-ţi plac boierii. Despre boieri scrie un om, Zaharia
Stancu, o carte. E vorba acolo, în carte, despre altă “la
ţară”. Şi despre un copil care stînge strugurii boierului cu
botniţă la gură. Despre “la ţară” în America ai mai citit tu
ceva în Coliba unchiului Tom. Te-ai asigurat că ai tăi nu
erau boieri. Boierii sînt răi, pun botniţe la copii. Nu, nu, ei
nu au avut servitori. Nu, nu, ei îşi strîngeau singuri via.
Nu, nu, ei erau iubiţi aici. Nu, nu, şi-au făcut casa singuri.
Ce păcat!
La 16 ani, la ţară e altfel. La ţară e plictiseală mare. Te
pun să munceşti, părinţii. Aşa cred ei că se cuvine. Nu
neapărat de ochii bunicilor, ci de ochii lumii, ai rubedeniilor.
Ce spun rudele? Că alde (alde!) Lenuţa de la oraş sînt
leneşi… Trebuie să te tot agiţi, harnic, să tot culegi prune
şi corcoduşe şi să baţi fasolea şi să o şi alegi. Trebuie să
fii săritor. Să sari în ajutor. Mă enervează hărnicia asta de
faţadă. Duse timpurile alergatului sau ale trîndăviei. Nu
mai poţi da brînză la cîine. Nu ajunge nici pentru voi,
brînza a început să fie scumpă şi rară. Sîntem în 1980.
Vechii tăi, prietenii tăi de joacă, au crescut şi s-au urîţit.
Tu te-ai făcut o fandosită. Ai nişte pantaloni trei sferturi,
se termină deasupra gleznei. Rîd de tine sătenii. Zic că ţiau intrat pantalonii la apă… nu ţi-a ajuns materialul?
Sătenii sînt nesuferiţi. Mai bine nu mai mergi prin sat. Stai
şi citeşti. Cărţi grele. Compendii de filosofie şi alte tîmpenii.
Te dai mare că citeşti. Nu faţă de cineva anume, ci… în
principiu. Frumuseţea ta devine un fel de prostie.
Frumuseţea din oglindă e ceva ce te separă de lumea aia
care atîta îţi plăcea cîndva. Stai cu nasul în carte, în salonul
mare şi gol în care altădată făceau vocalize, cîntai Fluturaş
nu mai ai aripioare… Cărţile ţi-au furat sufletul. Ce păcat!
Grădina cu flori, via, apele – alea curgătoare, cu nisipuri
de catifea, sau balta cu lipitori –, grădina de legume,
rîndurile răcoroase de păpuşoi, florile nemuritoare te
aşteaptă, dar tu nu mai ochi, nas, gură, piele pentru ele.
Cărţile ţi-au furat sufletul. Ce păcat!
Ca şi cum ai citi…
La 20 de ani, eşti iar copil. Vii să-i vezi pe bunici,
vizitezi locurile copilăriei ca şi cum ţi-ai face o vizită chiar
ţie. Totul e neschimbat şi asta îţi dă o mare siguranţă, o
senzaţie de linişte şi de încredere în viaţă. Nu citeşti nimic.
Stai şi te uiţi în jurul tău. E ca şi cum ai citi… E aerul aşa de
adînc.
Cerul şi oamenii…
La 22 de ani ai terminat facultatea şi eşti profesoară
la ţară. Oraşele sînt închise pentru toţi absolvenţii, oricît
de buni ar fi, nu mai sînt locuri, pur şi simplu. Prima dată
cînd vezi şcoala şi satul te pufneşte plînsul. Te gîndeşti
că aici, în pustietatea asta, se va desfăşura o parte din
viaţa ta. Îţi spui că nu ai legătură cu locurile, nici cu ceea
ce urmează să faci, că totul e o mare nepotrivire. O mare
greşeală şi o pedeapsă pe care nu o meritai. Vei face naveta.
Purtînd cărţi care să te apere de mizeria din jur (chestii ca
Ŕ rebours, de pildă). Decizi, pînă la urmă, să dormi în sat,
la o familie, Dumitru. Din fericire, reuşeşti să obţii o
jumătate de normă, cu jumătate de salariu care merge
exclusiv pe navetă.
Înainte să intraţi la ore, copiii trebuie să facă vreo
două luni practică agricolă, aşa cum făceai şi tu cu 10 ani
în urmă. Măcar au avantajul că nu merg la cartofi, ci la
struguri. Apoi, aici, în Sud, e mult mai cald decît în
Braşovul peste care la început de septembrie cădea adesea
bruma. Culeg struguri în găleţi, se mai şi hîrjonesc, eu nu
stau cu ochii pe ei. Dacă găsesc vreun ciorchine uriaş,
Napoleon (ei ştiu că se numeşte aşa), mi-l aduc mie. La
pauza de masă, îl împărţim. Împart cu ei şi ce mai aduc eu
de-acasă. Îi mai ajut şi la strîns ciorchinii, nu stau cu
profesorii, mai şi citesc aşezată pe o găleată răsturnată cu
gura în jos. Citesc Impressions d’Afrique şi iarba de-aici
de pe deal intră în carte, se potriveşte cu ea şi lianele alea
de imaginaţie luxuriantă înaintează printre aracii de viţă
de vie, de unde se aud glasuri subţirele. Nu au normă,
copiii, nu trebuie să alerge cum alergam eu, pe un cîmp de
lîngă Braşov, cînd eram ca ei, în urma tractorului, adunînd
cu disperare cartofii proaspăt scoşi din pămînt şi risipiţi
pe tarla, pe care-i aruncam în sacul, uneori foarte greu,
tîrît în urma mea.
viaþa la þarã
La familia Dumitru, cînd vin miercurea, e sărbătoare.
Pun tot ce au mai bun pe masă. Eu aduc sacoşe de pîine
de la Bucureşti, că e criză de pîine, ca peste tot în ţară.
Sîntem în 1988-1989. Vinul tare pe care îl beau în prima
mea seară la ei mă face să înţeleg perfect expresia “a ţi se
tăia filmul”. La oboseala de peste zi, două pahare de vin
puterea ursului, la insistenţele gazdei, sînt prea mult. Am
plecat cu trenul de 5.30 dimineaţa, am schimbat două
maşini pînă să ajung în sat, mi-am ţinut orele, apoi am
rămas să fac meditaţii la şcoală cu cei de clasa a VIII-a, cu
cei care cred că vor da la liceu şi vor să mai rămînă peste
ore. Ajung la gazda mea spre seară. Dacă e vară, aerul se
face roz vineţiu. Citesc compuneri minunate, despre Vis,
de pildă. Mă emoţionează ce citesc, poate şi din cauza
amestecului de culori, a oboselii care dă un vertij plăcut,
poate de vină e şi ce scriu ei acolo, cu tot cu greşelile lor
de ortografie. Dacă e iarnă, se face întuneric repede, în
casă nu se face foc pînă aproape înainte de culcare. Mi-e
ruşine să zic că mi-e frig, mă abţin să tuşesc. Elevii, mai
toţi, sînt îngrozitor de săraci. Îi vezi cum sînt îmbrăcaţi şi,
cu prilejul unei compuneri, afli că visează să mănînce
portocale sau brînză topită (că n-au mîncat niciodată) şi
îşi doresc reviste lucioase cu fete frumoase şi maşini. Asta
pot să le aduc. Iau tot ce găsesc în casă, vechituri de
Paris Match sau reviste de modă din alţi ani, rup paginile
şi le împart. Îi faci fericiţi. Nu vezi peisajul, nu-ţi aminteşti
nimic din natură (deşi era o zonă frumoasă, de dealuri şi
vii). Îţi aminteşti cu detalii oamenii, feţele, mîinile lor.
Oamenii şi cerul frumos colorat. Feţele elevilor tăi,
poveştile lor în timp ce mergi cu ei prin crîng. Vocabularul
lor în care apar o grămadă de nume de plante, de ierburi.
Poveştile lor infantile, de groază, adevărate! Cele pe care
le asculţi cu plăcerea cu care, mai tîrziu, vei citi Naturalis
historia a lui Plinius (singura carte asemănătoare cu
vorbele copiilor). Îţi aminteşti febra aia aproape continuă.
Senzaţia că trăieşti ca în vis şi că, deşi ar putea fi considerat
coşmar (nu e nimic din ce ai visat că va fi viaţa ta), se
poate trăi frumos şi aşa, cu un sentiment puternic de
demnitate, de puritate, chiar de fericire. Din cauza
oamenilor, a adolescenţilor de 14, 15 şi 16 ani pe care i-ai
învăţat să scrie jurnal despre ei, despre alţii, din cauza
cerului, atît de frumos colorat…
Munci şi zile. Sau despre (re)crearea lumii
De la o vreme te tot plîngi de oboseală. Nu e o
oboseală fizică, doar că lumea e mai încurcată ca niciodată,
mai încărcată ca niciodată. În casă roboteşti ca un
Robocop fără cap, încerci să faci faţă, cazi răpusă seara,
adormi, ca altădată mama ta, la televizor. Ea adormea lungită
în pat, tu, ca bătrînii, în fotoliu. De cîte ori ieşi din casă,
ziua e umbrită de cîte o întîlnire din asta cu Caliban, Dinu
Păturică, Oportunilă, Tanti Ianus, Nenea Bifrons, Frau
Viperă, Brother Lup, Sister Vulpe şi alte lighioane aparent
urbane. Unii chiar dau să te pupe şi nici n-ai putere să
spui NU! La Fabrică nu mai vrei să prestezi. Din literatura
LOR te-ai extrage. N-ai loc de întors. Tot zici că ai vrea să
te retragi. La ţară!
Cînd părăsesc Bucureştiul, am întotdeauna senzaţia
unei enorme eliberări. Las în spate tone de ceva aparent
imaterial. Cel mai mult din lume îmi place să stau în maşină
55
lîngă Bogdan (şi Danda în spate, dormind ca o zînuţă
frumoasă) şi să mergem aşa, înainte, pe o autostradă.
Acum un an am cumpărat o livadă de pruni şi meri şi
o căsuţă mică, aşa cum îmi imaginam eu cînd eram copil
căsuţa piticului din jocul Piticot. Prunii sînt scunzi, ca
nişte copii de pruni. Aşa e soiul lor. Între rîndurile cu
pomi, iarbă. Într-o margine a livezii, un stejar uriaş de la
care porneşte, în jos, pădurea. Ni s-a tăiat răsuflarea cînd
am văzut livada. Era toată înflorită. Mi-au plăcut şi foştii
proprietari, care ne-au lăsat multe lucruri de trebuinţă, dar
mai ales nişte cărţi extraordinare, în engleză şi în franceză,
printre care povestiri de Poe, Despre vieţile şi doctrinele
filosofilor a lui Diogene Laertios şi un almanah… Gotha.
Aşadar, locuim în comuna Băbana, satul Cotmeniţa,
cătunul Enăcheşti. Strada noastră e singura din cătun.
Zilele astea a primit, se pare, şi-un nume, dar vecinii mei
nu-l ştiu. Ce contează… Avem chiar şi număr: 4. De fapt,
strada noastră e… satul! Cînd venim dinspre cătunul
vecin, trecem pe lîngă casa unei familii în care înainte de
Anul Nou s-a născut un copil. Astă-iarnă ne-au ajutat să
facem rost de lemne. Apoi, după ce şerpuieşti pe creasta
dealului, ajungi la casele de vacanţă. Întîi la Naşul şi Finul,
doi orăşeni simpatici, primitori, unul din Piteşti, iar celălalt
din Bucureşti (vine aici săptămînal). După vilele lor
elegante, cu terase şi piscină, vine casa familiei Bordea,
tot din Piteşti. Şi-au ridicat-o cu mîna lor, şi livada e plantată
de ei. Au o curte plină de toate florile imaginabile şi, printre
ele, pitici de lut. Ne-au dat primăvara asta multe seminţe şi
bulbi de tot felul (eu am cumpărat doar seminţe de
margarete şi de maci). Urmează casa noastră, apoi cea
geamănă, simetrică, a familiei Bădescu, piteşteni şi ei. Între
noi am desfiinţat orice graniţă. Există doar Cărarea
Prieteniei, străjuită de nişte tineri aluni. Putem trece de la
unii la alţii fără probleme. Ei au vedere spre dealurile de pe
partea cealaltă a văii. Poate din cauza unor copaci foarte
înalţi, cu coaja roşietică şi cu coroana ca o umbrelă,
undeva sus, am impresia că am ajuns în Brazilia (mă rog,
zic şi eu Brazilia!). Apoi vine o perdea de pădure şi, dincolo
de ea, cătunul vechi. Nu sînt mai mult de 10 case, dintre
care vreo două nelocuite. Prima e a unei familii din
Bucureşti. După ce se termină livada lor de pruni, ajungi
la casa cîndva cea mai frumoasă de pe-aici, a bătrînei
Ileana. Ea vorbeşte cu ea însăşi ca şi cum ar fi cu cineva.
Face asta de singurătate, nu e nebună. E un fel de joc al ei.
Pune întrebări şi răspunde tot ea. Mai încolo e o femeie
care iese cu vaca şi care e tare cumsecade. Are pruni, ca
toată lumea, dar şi un teren mare cu iarbă de-un verde
aproape albastru.. Urmează o casă părăsită, cu o faţadă
interesantă, cu colonete primitive. Am intrat în curte şi mam uitat în vale. E neverosimil de frumos. La cîţiva metri,
un fînar din lemn, enorm, ca un conac de bîrne şi aer. La 5
minute de mers agale e o căsoaie în construcţie, păzită de
cîini uriaşi. Acolo stă o femeie care iese şi ea cu vacile la
păscut. Peste drum stă o familie care s-a mutat nu demult
aici pe deal. Bunică şi bunic tineri, băiatul lor, nora şi un
nepoţel. Au luat şi cîteva oi, căpriţe, ca să aibă lapte pentru
ăla mic. Am uitat de cele două căsuţe ca pentru păpuşi în
care vin, doar peste vară, nişte femei şi bărbaţi foarte
bătrîni. Poate au stat cîndva aici. Poarta lor e deschisă,
chiar dacă nu-i nimeni acolo. Şi-ar mai fi o căbănuţă la
56
viaþa la þarã
capătul drumului, unde nu mai vine nimeni în ultima vreme
şi de unde pornesc alte coame de deal şi se continuă
pădurea. Acolo am întîlnit în vară un bătrîn cu caprele lui.
De departe, animalele lui parcă erau din aur.
Cam ăsta e satul nostru. Primăvara, pînă nu dau
frunzele, prin ramuri, vezi acoperişurile celor de pe uliţa
“vecină”, din vale. Nu ne desparte decît… un deal
împădurit. Dacă o iei în partea opusă, dai de altă pădurice.
În inima ei, cum mergi pe cărarea de frunze uscate, printre
stejari şi trunchiuri îmbîrligate de copaci greu identificabili,
începe un alt sat care se numeşte Opreşti. Acolo se opreşte
lumea! Pe cărarea care şi ea trebuie că a primit recent un
nume sînt vreo cinci case. În dreptul plăcuţei cu numărul
4 (ca al casei noastre), bătut pe un ţăruş de lemn, nici
măcar nu mai e casă, doar pomi. Ăsta e Opreştiul. Mama
Uţa e singura locuitoare a acestui sătuc de case părăsite
şi de mii de pomi în floare acum. E stăpîna locurilor şi
aşteaptă să plece şi ea “la vale” (unde e cimitirul). Aşa
zice şi rîde. Mama Uţa are 80 de ani, e subţirică dar voinică
şi mănîncă numai brînză. Uneori cu pîine. Are o vacă şi un
viţel. Eu zic că dacă Sfînta Vineri din poveşti ar avea un
chip, aşa ar arăta, ca Mama Uţa. De la ea am cules leurdă
şi urzici care cresc din belşug printre pruni. Mama Uţa le
culege cu mîna goală, fără mănuşi. Face bine la sănătate
să te înţepe urzicile, dar ea nici nu mai simte asta.
Acum o săptămînă am tăiat iarba rămasă de anul
trecut. Am greblat ore în şir frunzele aduse din toamnă
încoace în livadă de vînt, din pădure. De sub frunze apăreau
mereu toporaşi şi violete, flori mici ca nişte panseluţe în
miniatură. Sau stoloni şi frunze de fragi. Împreună cu
Danda, am săpat pămîntul din faţa casei şi am aruncat
seminţele de la vecina mea. N-am mai săpat de vreo 20 de
ani, de cînd am încercat să-l ajut pe bunicu’. E bine să sapi
cu lopata sau cu săpăliga. Desţeleneşti. E o treabă să
desţeleneşti. Dai cu sapa şi parcă te desţeleneşti pe tine.
Şi cu scrisul e la fel.
Ce-am mai făcut? Da’ ce n-am făcut... Am încercat să
sparg lemne (cu puţin succes). L-am lăsat pe Bogdan să
se ocupe de asta. Eu am studiat îndelung felul în care se
crapă lemnul. Modele pe care le obţii prin „felierea” lui
aleatorie. M-am uitat pe unde am pus lăstari de trandafir
agăţător, sub cupole de plastic făcute din jumătăţi de sticle
de Coca cola. Se pare că s-au prins, se văd semne de
verde crud. Nu trebuie să le scot la aer decît în mai. M-am
bucurat că au apărut cele două cuiburi de brînduşe pe
care le-am pus prin toamnă. Uitasem complet de ele. Am
curăţat de uscături murărişul şi tufele de coacăze. Am
căutat lemne prin pădure. Am descoperit splendide
cuneiforme făcute în crengile căzute de carii. În două zile
au început să înflorească pomii. Am muncit de dimineaţa
pînă seara. Luasem cu mine nişte cărţi minunate, vreo
cinci. Dar n-am citit decît dimineaţa, pe terasă, înfofolită
în pătură, pînă s-au trezit ai mei. Şi nici că se potrivea
altceva mai bine cu ceea ce mă înconjura: Nicolas Bouvier,
Rostul lumii (cu titlul ăla atît de frumos în franceză,
L’Usage du monde). N-am apucat să ne ocupăm şi de
mica vie pe care o avem. N-am mai avut timp nici de tăiat,
nici de copcit. Peste “lucrările în uscat” am trecut oricum.
Dar poate nu e grav. Măcar să mă ţin de “lucrările în verde”
– care încep puţin mai tîrziu (legatul lăstarilor, copilitul,
altoirile în verde şi tot aşa). Acum trei săptămîni am tăiat
lăstarii pomilor. Nu doar la pruni, ci şi la meri. Am făcut
febră musculară la palme şi degete. N-aş fi crezut că există.
Apoi am stropit o parte din livadă ţinînd în spate 15 litri de
lichid, dînd cu dreapta dintr-o manivelă şi ţinînd şi pompa
de stropit în stînga. Am stat cîteva ore numai cu faţa în
sus, ca să stropesc crengile. Mă uitam în acest timp şi la
cer. Norii îşi tot schimbau forma. Şi culoarea cerului se tot
schimba. Niciodată nu m-am uitat atîta timp spre cer.
Împînzit de fractalii crenguţelor deja înmugurite.
Abia aştept să încep lucrările în verde, să înflorească
peste toate dealurile salcîmii şi să apară gîzele, chiar şi
viespile, a căror înţepătură am cunoscut-o pe piele proprie
vara trecută (fac bine la sănătate, vorba Mamei Uţa). Mă
aşteaptă “munci şi zile”. Corpul se bucură. Am să iau cu
mine Muncile şi zilele lui Hesiod, despre cum se creează
lumea. N-am mai răsfoit-o demult, poate de ani de zile. Am
găsit-o uşor în partea de bibliotecă din casă în care avem
numai poezie. O să-i mai iau cu mine, acolo la deal, la
pădure, cînd or înflori şi merii şi-or ieşi căpşunele, şi pe
David Antin, pentru divina-i “cîlţoşenie” la care-mi tot
place să scarmăn gîndind la viaţa-mi, sau pe
“desţelenitorul” şi “lucrătorul în verde” (verde pur)
Aleksei Krucionîh, omfevrul futurist. Şi-apoi om lua şi
prozatori. Şi, negreşit, şi din cei care se-ocupă de “ideile
gingaşe”. Vom schimba, de la o zi la alta sapa-n condei.
Sapa rimează la noi cu Zappa. Condei rimează cu Barbey
(d’Aurevilly), iar nu cu bordei sau mujdei! Voi răsfoi, voi
desţeleni, voi citi în adîncime, voi lucra la altoi, voi rarefia,
voi lega şi voi înmulţi, voi simplifica, voi face săculeţi
pentru ierburi, voi cultiva lavandă, voi desena lavandă,
voi lega, voi aprinde focuri, voi strînge şi voi culege, voi
dezlega, Ich werde schreiben, voi trîndăvi privind Vîntul,
voi munci, voi sta, voi căuta iar şi iar, pe cerul atît de
aproape, Luceafărul de Seară. Nu-i vorba aici de viaţa la
ţară, ci de viaţa mea.
Sorin R. ŢIGĂREANU
„Vremurile trec; vremurile vin”
Cu vorbele acestea pregătesc o vizită împreună cu
copiii în satul în care fusesem navetist pe vremuri. Satul
acela modest îmi păruse atunci că se ivise de-a dreptul
din strădaniile unui Popa Tanda.
Totul începuse de la coastele pustii şi dezolante, ca
ale Sărăcenilor. Undeva, într-un cotlon al văii eu mai
prinsesem încă o casă dărăpănată şi refăcută asemeni casei
popii, cu muruială de lut călcat în picioare. Acoperişul din
trestii aşternute în straturi se încărcase cu timpul de muşchi
verde. Gardul de nuiele înconjura o ogradă în care se aflau
straturi cu legume, iar în spatele casei creştea din
totdeauna porumb. De la un timp, şi ţarinile se învioraseră,
iar când am ajuns eu prima data acolo, satul parcă roia,
toţi fiind ocupaţi cu muncile lor. Gospodăriile abia de se
mai zăreau printre pomii grădinilor. Pe uliţe era întotdeauna
mişcare, iar câmpurile rodeau an de an. Aşa înflorise viaţa
acolo, ca în Sărăcenii lui Slavici.
Nimic mai educativ decât asta. O poveste cu tâlc,
numai bună de spus copiilor.
viaþa la þarã
„Vremurile trec; vremurile vin”.
Naveta mea săptămânală începea cu cei doi kilometri
făcuţi pe jos, de la „haltă” până în sat. Pe drum, gropile
adunau apa în mereu aceleaşi bălţi. Cele câteva case
răsfirate de-a lungul drumului îmbătrâneau fără grabă. Între
ele, când arături, când livezi şi, de la o vreme, nucii aşezaţi
cu multă vreme în urmă la distanţe egale pe marginea
drumului. Vara, înainte de seceriş, soarele pulsa tihnit în
zumzetul difuz al amiezii.
Mergând pe drum uitam de înghesuiala cursei de
navetişti, plină de portari de noapte ce reveneau de la
slujbă. Moţăiau pe scaunele incomode şi miroseau
întotdeauna a băutură ieftină.
Mergeam apoi fără grabă pe jos cei doi kilometri şi,
treptat, mă limpezeam.
Nimic mai bun pentru a scăpa de apăsările oraşului
şi de servituţile vremurilor potrivnice.
„Vremurile trec; vremurile vin”.
Împroşcând până departe apa din bălţile eterne de
pe drumul bine ştiut, o fastuoasă maşină de teren argintie,
cu număr spaniol, ne alungă în şanţ. Copiii sancţionează
prompt şi colorat şoferul, în timp ce maşina dispare grăbită
după o curbă. Mergem mai departe, însoţiţi de comentariile
nemulţumite ale copiilor: mai bine veneam cu maşina
noastră; ce plictiseală, mersul ăsta pe jos.
De-o parte şi de alta a drumului, câmpurile zac
nelucrate. Din loc în loc se mai vede câte un copac mutilat,
iar casele zac prăvălite într-o rână. La intrarea în sat, sub
pod, grămezi de moloz şi, peste tot, pungi şi recipiente de
plastic. E o linişte nefirească.
Ceva mai sus pe uliţă regăsim maşina de teren,
parcată în faţa unei ogrăzi în plin şantier. Câţiva muncitori
ucraineni tocmai izolează o vilă nouă, îngrămădită între
alte vile proaspete şi pustii, cu gratii la geamuri şi lacăte la
uşi.
În jur, vechile gospodării au fost parcelate, livezile
tăiate şi, peste tot sunt alei placate cu beton. În spatele
acestor case noi şi zăvorâte se află altele – un al doilea
rând – în fostele grădini de pe vremuri.
Pe hotar, printre ierburi înalte, necosite, vechile grâne
se iţesc victorioase pe ici şi acolo. Un drum înierbat urcă
pe deal şi se pierde printre buruienile înalte. Vechea pădure
de pe coamă a dispărut. Coastele povârnite sunt pustii şi
dezolante şi, în afară de bâzâitul unei drujbe, în sat nu se
mişcă nimic.
Mi-e greu să recunosc ceva printre atâtea construcţii
noi, aşa încât o pornim înapoi. La podul de la intrarea în
sat ne ajunge din urmă „tancul” argintiu, împroşcând iarăşi
apa din bălţi. Copiii îl boscorodesc şi mai colorat ca înainte.
Ne aşezăm pe marginea şanţului şi ne desfacem gustările.
Nimic mai sănătos decât un sandvici la aer curat şi
în liniştea naturii.
Băiatul cel mare, mestecă liniştit şi mă priveşte dintro parte.
– Ştii, tată, veşnicia s-o fi născut la sat, dar a plecat
între timp la muncă în Spania şi vine acasă doar de
sărbători…
57
Liviu Ioan STOICIU
Visez să am „o casă pe pământ”.
Doar visez
I. Pentru a ne lămuri cu cine aveţi de a face
Am crescut până la 15 ani suspendat între sat şi
oraş, pe o graniţă sufletească: izolat la un canton CFR
(haltă, la 248 de kilometri de Bucureşti, pe linia spre BacăuSuceava), la doi kilometri de comună (Adjudu Vechi) şi
patru kilometri de oraş (Adjud). N-am fost nici ţăran, nici
orăşean: tata era salariat la stat, „şef de echipă la întreţinere
de cale ferată”, aparţinea de Linii 4 Bacău (oraş la care se
raporta permanent), şi în locuinţa lui de serviciu, la canton, unde am copilărit, aveam în anii ’50 radio cu
acumulatori (încărcaţi de o lampă uriaşă, care dădea şi
lumină maximă şi căldură; era suspendată în camera mare,
centrală, era de producţie imperială sovietică), şi pâine pe
masă continuu, dulciuri şi jucării, trotinetă, bicicletă, Pom
de Crăciun ca-n poveşti în fiecare an, eram îmbrăcaţi şi
încălţaţi „ca la oraş”. Cantonul, asemenea comunei, nu
avea curent electric pe atunci… Pentru cei din sat eram
considerat orăşean, pentru cei de la oraş (unde am venit
din clasa a VII-a) eram considerat ţăran. Toată viaţa m-am
confruntat cu această schizofrenie a graniţei, de a fi una
şi a fi considerat alta, de a fi ba Vărsător ba Peşte (născut
pe linia de graniţă a zodiilor); de a fi născut la munte întrun canton CFR (lângă Piatra Neamţ) şi crescut la un canton de câmpie; de a avea şi a nu avea mamă (mama mea a
murit când eu aveam la un an şi patru luni, dar tata s-a
recăsătorit după un an, deci am avut mamă adoptivă), să
rămân numai la exemplele primilor mei ani de viaţă… Am
crescut între ţărani şi între orăşeni toată viaţa (nici nu te
puteai delimita, oraşele înmulţindu-se cu ţărani orăşenizaţi
de „industrializarea comunistă”): Cantonul 248 era
înconjurat de proprietăţi ale ţăranilor din Adjudu Vechi
(de la vii şi livezi, la pepenării şi „bucăţi” cu culturi de
cereale sau legume) şi am copilărit cu copiii lor pe zona
căii ferate. Păşteam împreună vaca şi furam struguri sau
puneam capace pe linia ferată şi adunam „chiştoace”. Până
în clasa a VI-a am fost elev în comuna Adjudu Vechi.
Rudele dinspre mama mea şi dinspre mama adoptivă erau
de la ţară, de la Adjudu Vechi (localitate pe malul Siretului)
şi din Bâlca (sat de deal de pe malul Trotuşului; Trotuşul
se varsă în Siret lângă Adjud). Tata era orăşean din Adjud
(aici îşi avea casa părintească). Am avut parte, o tot repet,
de o copilărie fabuloasă la ţară, în sudul Moldovei
(Cantonului 248 nu-i lipsea nimic; avea comunitatea lui;
în afara numeroasei familii a cantonierului care deschidea
bariera la şoseaua spre Podu Turcului-Bârlad, cu casa,
grădina şi cu anexele lui gospodăreşti, era şi o cazarmă
plină permanent de ţărani veniţi să câştige o pâine amară
la întreţinere de cale ferată, ei m-au învăţat istorie; în plus,
erau peroanele pline de călători, călători care urcau şi
coborau, pe atunci trenul era baza în transporturi, prezenţa
lor m-a emancipat; doar că iarna la canton, unde aveam şi
viaþa la þarã
58
telefon cu manivelă, zăpezile viscolite acopereau uşile şi
geamurile şi lupii ne stăteau la gard, înfometaţi), chiar
dacă am trăit în condiţii de orăşean…
Pot să constat azi că tematica de la ţară a primat la
debutul meu literar! Habar nu am de ce am dat de gustul
literaturii din copilărie. Ce ştiu e că am debutat cu versuri,
proză, publicistică (şi teatru naiv) în… propriile-mi
„reviste”, scrise de mână la Cantonul 248, în 1965 şi 1966
(când aveam 15 şi 16 ani, eram în liceu). Trei „reviste” ale
mele care mi-au regularizat scrisul, o mică parte dintre
numerele scoase le-am mai păstrat (că le vindeam colegilor
de liceu sau părinţilor şi rudelor) — la începutul acestui
an le-am recitit (obligat să pun la cale „cu limbă de moarte”
o Carte a zădărniciei, care cuprinde şi începuturile mele
literare). În tot ce scriam pe atunci, ţăranul şi satul erau
totul. De altfel, cine-mi citeşte cărţile (de versuri, de proză,
de teatru) poate cu uşurinţă să descopere şi azi
atotprezenţa vieţii de la ţară. Pot să pun pariu că la ţară mi
s-a definitivat „conştiinţa de sine” (adică
subconştientul?). Iubesc şi azi „viaţa originară de la sat”:
e adevărat, tânjesc doar după o lume a mea, a copilăriei,
dispărută, din păcate (ţăranul de azi n-are legătură cu
amintirile mele „care mă inspiră”).
II. Pentru a da culoare acestui text
Am să vă redau prima mea poezie, scrisă la 14 ani
(păstrată din 1964) şi o proză scurtă, scrisă la 17 ani (în
1967) — să aveţi idee, amândouă sunt din sertar (amuzant,
pe micul poem intitulat „Sunt trist” l-am citit la o întâlnire
de vis cu Băutorii de absint, moderată de Al. Cistelecan,
la Teatru-74, la Bastionul Măcelarilor din Cetate, la Târgu
Mureş, pe 28 martie). Viaţa la ţară „ca la mine în minte”:
Sunt trist
- Retro 14 Din ceaţa albă a căldurii, de sub un strat de ceară,
se aud combine şi tractoare până
pe malul
Siretului: unde eu am venit la
la scăldat.
Mulţi sunt la prăşit acum, la depăşit planul.
Sunt trist, nu ştiu de ce.
Îl distruge singurătatea
- Retro 17 Iarnă, scârbă de viaţă, bagă în el băutură cât încape.
Alcoolul îl iluminează pe dinăuntru, păcat că nu durează
mult. Că e iarnă grea. Pe Ion Alupei îl distruge singurătatea.
Când se trezeşte din beţie, merge acasă la un bătrân ramolit
şi-i cere zeamă de varză, îi dă o hârtie de 25 de lei, bătrânul
o primeşte tremurând de satisfacţie. Într-o zi, Ion a scăpat
oala cu zeamă de varză nu departe de ieşirea din casa
bătrânului, zeama a îngheţat şi bătrânul ramolit a alunecat
pe ea când a venit să încuie poarta, pe întuneric, dar n-a
păţit nimic, s-a speriat de moarte numai, a doua zi i-a spus
că putea să-şi rupă mâinile sau picioarele şi l-a înjurat de
mamă. Ion a ridicat paşnic din umeri, că se mai întâmplă.
N-o să-l ia la bătaie pe bătrân numai fiindcă are gura mare.
Vine la bătrân de trei ori pe săptămână, de câte ori se
îmbată. Bătrânul îl tot întreabă de ce nu-şi caută o fată,
asta îl enervează cel mai tare, dar nu-şi pune mintea, dă
numai din cap. L-a răbdat până într-o zi, când l-a auzit că
alţii fac dragoste de trei ori pe săptămână, nu-şi beau
minţile ca el.
Şi bătrânul s-a trezit cu oala plină de zeamă de varză
trântită în cap. Cum făcea economie şi nu aprinsese focul
în cameră, a doua zi bătrânul a fost găsit îngheţat.
Dumnezeu să-l ierte!
Ion a participat la înmormântare, nu se simţea vinovat,
îi turnase doar zeama de varză în cap, nu-l lovise cu oala pe
bătrânul ramolit. Nu ştia nimeni ce se întâmplase între ei, lau îngropat rudele. Ion a băut cu măsură la pomană. În
aceeaşi săptămână s-a dus la o nuntă, la care a fost invitat
cu o lună înainte. Nici aici nu s-a îmbătat, din contră, a
urmărit cu curiozitate ritualul. Întors de la nuntă, i-a relatat
cum a fost, într-o scrisoare, fostei lui iubite, părăsită la rândul
ei de cel cu care fugise. Ion a iertat-o, dar nu poate s-o uite.
Fosta lui iubită e acum retrasă la o mănăstire:
Dacă-ţi mai aminteşti, sâmbătă am fost invitat la o
nuntă. Tu ai fost vreodată la o nuntă, în Moldova? Pe mire
îl cheamă Nicolae şi pe mireasă Cecilia. Cu Nicolae eu sunt
văr de mamă de-a doua, de loc din Bâlca, pe malul
Trotuşului, e mai complicat. Nunta începe acasă la mire, cu
lăutari şi vin. Lumea adunată, o lume pestriţă, obositoare,
pare a fi veselă, dar eu o percep prefăcută, stânjenită, jenată,
nu ştiu de ce, poate fiindcă nu era încă ameţită de băutură,
eu oricum eram trist. După un timp mirele îşi cere iertare
părinţilor şi rudelor lui (şi mie mi-a cerut iertare, dându-mi
un pahar de vin) şi, înconjurat de cavaleri de onoare,
porneşte cu alai spre casa nunului, aflată într-un alt sat.
Ajunşi aici, s-a dansat şi s-a băut. Apoi, în frunte cu mirele
şi cu nunul, toată lumea a pornit spre casa miresei, care se
află în alt sat, aşa s-a potrivit. Din când în când, copii sau
tineri le ies în drum, cu găleţi pline cu apă, în care nunul şi
mirele pun bani, în semn de mulţumire (conform superstiţiei
„ţi-a ieşit în faţă cu găleata plină de apă, îţi merge bine”). La
casa miresei se dansează şi se bea iar, pentru mine lumea
aceea era „ca de sticlă”, transparentă, mă uitam prin ea, nu
ştiu cum să-ţi spun. Mireasa e frumoasă. Spre seară, mirele,
mireasa, nunul şi alaiul merg la biserică în sat, după care se
opresc la mire acasă. Nunul pleacă la el în sat, şi se întoarce
acasă la mire cu o grămadă de oameni dispuşi să petreacă la
nuntă. Se serveşte masa cu mai multe feluri de mâncare, nu
viaþa la þarã
ţi le enumăr, dar sarmalele sunt baza, după care se dau
darurile. Se anunţă câştigul mirilor: 25.000 lei. Urmează ceva
culminant la nuntă: mama mirelui, îmbrăcată în sperietoare
bătrână, cu dinţi negri de fasole, este scoasă afară pe poartă
pe o grapă ţărănească. Se dansează, se bea. E veselie cu
adevărat. Doi beţivi se bat cu încetinitorul, unul dă un
pumn, celălalt dă şi el după ce se mai gândeşte, parcă ar
juca teatru, dar nu joacă, se bat cap în cap, la sfârşit cad
amândoi laţi, adormiţi buştean, unuia îi curge sânge pe
nas, e şters de o femeie care plânge… Apar zorile, nuntaşii
se retrag, gata cu petrecerea, se trezesc la necazurile lor.
Întors la mine acasă, am visat că în oraş, la Adjud,
au crescut crengile copacilor în asemenea hal, că nu mai
puteam să mergem pe străzi, oamenii se strecurau printre
crengi. Ploua şi nu se mai oprea şi crengile se încârligau
unele cu altele şi abia mai reuşeam să-mi fac loc printre
ele. Mi-era teribil de frică să nu mă strângă de gât vreo
creangă, prin surprindere, că se încolăceau, se asemănau
şerpilor mari, văzuţi de mine în filme, din junglă. Mă înfior
şi acum, când îţi scriu. Bătrânul de la care cumpăram zeamă
de varză, care a murit săptămâna trecută îngheţat la el
acasă, se ruga în genunchi la o icoană mare, scoasă în
stradă, era înconjurat de crengi cu capete de diavoli cu
limba lungă, ascuţită, sâsâiau…
M-am trezit ud leoarcă. Ce a putut să însemne acest
vis? Poate maica stareţă îi găseşte tâlcul, să i-l povesteşti.
Poate sunt bolnav grav. N-am putut să mă abţin să nu
beau atunci, să uit visul. Sau să uit mireasa. Adevărul e
că-l invidiez pe vărul meu că s-a însurat cu femeia pe care
o iubeşte, ceva în mine s-a răsculat că n-am noroc.
Păcătuiesc permanent, şi când nu vreau. E în mine un rău
care se răzbună. Ar trebui să mă las de tot de băut, dar
cum să fac? Eu te mai iubesc…
*
III. Pentru moral (cu văicăreli retorice)
Se lasă impresia că azi orăşenii de rând visează să
locuiască la vilă la ţară (cu apă curentă şi canalizare, nu
cu closetul în fundul curţii, cu încălzire la calorifer şi apă
caldă non-stop, cu gaz metan şi străzi asfaltate, cu maşină
mică în garaj) şi sătenii de rând visează să locuiască la vilă
la oraş (tocmai fiindcă n-au la ţară apă curentă, ci closetul
în fundul curţii, n-au nici apă caldă decât dacă pun oala cu
apă adusă de la fântână pe aragaz, la butelie, sau pe plita
sobei, n-au gaz metan şi nici străzi asfaltate, sau maşină în
garaj; n-au de niciunele şi tare şi-ar dori să aibă). Nu
contează că n-au bani să construiască vila la ţară sau la
oraş, visul e gratis. Las la o parte faptul că sunt sate cu apă
curentă, canalizare, gaz metan şi şoseaua principală asfaltată
(care e drum naţional sau european). Trăim într-o eră a
confortului (inclusiv mental)? După cum las la o parte faptul
că sunt orăşeni „cu bani” care au vile la ţară cu apă curentă
trasă la hidrofor, cu fosă septică şi WC şi baie în casă, cu
„centrală termică” pe lemne sau pe gaz metan depozitat în
cisternă instalată în grădină. Mărturisesc, eu sunt unul
dintre muritorii de rând care visez să am o casă la ţară —
dar eu fac parte dintre cei amărâţi şi fraieri, n-o voi avea în
vecii vecilor (amin; cu un salariu de 200 de euro, fără alt
venit, e o prostie să-ţi faci iluzii; cu atât mai mult cu cât nu
mai joc demult la Loto)… Normal ar fi ca pensionarii de la
59
oraş să-şi vândă locuinţa la bloc şi să se retragă la ţară, să
cultive o grădină şi să crească un animal de curte, să trăiască
„ecologic” — poate în viitor pensionarilor le vor fi acordate
facilităţi în acest sens. E adevărat, guvernanţii ar trebui să
introducă şi satele româneşti în Europa, fiecare sat să aibă
apă curentă, canalizare, gaz metan şi străzi asfaltate: poveşti.
E o chestiune de civilizaţie românească să n-ai, de fapt.
Generaţia mea nu mai apucă o asemenea minune, să vadă
satele că se urbanizează „în stil occidental”. În România
abia dacă se canalizează şi asfaltează străzile de la marginea
oraşelor (nici Bucureştiul nu e tot canalizat şi cu străzi
asfaltate)… Ar fi de domeniul fantasticului să nu mai aud
muzica non-stop a cârciumii irlandeze de sub apartamentul
meu de la bloc şi să nu mă mai sufoce zilnic mirosurile
bucătăriei ei infecte, să fiu trezit dimineaţa de cocoşul de la
ţară (de fapt eu nu dorm noaptea, mă trezesc la prânz) şi să
vibrez toată ziua în cântec de păsărele, susur de apă
curgătoare, lătrat de câini. Să pun în farfurie salată din
grădină, cu o ridiche şi o legătură de ceapă nouă, vara să
culeg cireşe din pomul meu şi toamna mere sau gutui, sau
să gust struguri de pe viţa de vie întinsă pe sârmă în
ogradă… Să ies la vecini să cumpăr lapte şi brânză, ouă de
găină proaspete şi carne de porc de sărbători (că nu-s în
stare să curăţ grajdurile şi coteţele zilnic, nici să mă
aprovizionez cu cereale pentru animale şi păsări de curte,
bune de sacrificat când nu ne mai servesc interesele, pe
care eu nu vreau să le cresc). Să fac apoi o plimbare pe uliţă,
ieşind în luncă sau spre deal — şi nu să intru în subsol, la
metrou, să mă enervez în aglomeraţia bucureşteană, pentru
a ajunge la o piaţă scumpă şi cu produse agricole fără gust…
Sau să intru la biserica din sat şi să aprind o lumânare pentru
ai mei. Să fiu sincer, azi nu-mi mai permit să cred cu adevărat
în visul să am odată o „casă a mea pe pământ”, că mă
stresez şi mai rău îmi fac. Am şi aşa destule frustrări incurabile
acumulate. Şi fiindcă nu-mi mai permit nici să visez (cum am
făcut-o toată tinereţea), sunt bolnav grav de nostalgia aceea
literară de a duce o viaţă simplă, la ţară. Îmi ajunge că sunt
neputincios să iau măsuri, să mă salvez… Pe de altă parte,
mă sperie gândul: la ţară nu mai ai Internet, nu mai ai cablu
TV, şi curentul electric se taie la prima furtună (şi fără curent
electric rămâi în aer şi cu frigiderul şi cu televizorul), nu
găseşti ziare şi reviste literare, nici cărţi noi să citeşti. E praf
când nu plouă şi e noroi când plouă. Ţăranii localnici te
consideră un intrus oricum, dacă vii de la oraş, nu eşti din
lumea lor, te izolează, te ignoră. Sigur, te poţi apuca de băut
(în cazul meu), că e alcool pe toate drumurile şi la ţară, să uiţi
de toate şi de tot. În definitiv, unul ca mine cât mai are de
trăit, să aibă atâtea pretenţii? Ideal pentru altul ca mine (nici
ţăran, nici orăşean) ar fi să am o casă la ţară, la care să vin de
la oraş la fiecare sfârşit de săptămână şi să stau în vacanţe
— dar pentru asta îţi trebuie şi maşină mică (şi ceva bani
economisiţi). Iar eu n-am nici maşină mică, nici economii.
Cu atât mai puţin nu am posibilitatea să investesc într-o
casă la ţară.
Am îmbătrânit degeaba, recunosc: paradisul de la ţară
îl voi redescoperi, fără speranţă, pe lumea cealaltă, reluând
eventual ciclul copilăriei (plin de cazne şi lipsuri). Că eu nam ştiut să mă bucur de viaţă, cât am trecut în vizită pe
această lume, deşi am fost conştient că moartea e veşnică.
9 aprilie 2008. Bucureşti
viaþa la þarã
60
Ioana CISTELECAN
Aruncuta city...
Deşi născută la oraş, „săracă pădure...”, viaţa la
ţară se conservă-n mintea mea drept refugiu binevenit
(dar consumat cam răruţ!) şi drept reper obligatoriu, drept
locaţie firească de sărbători. Citadină în structură, relaţia
mea cu satul a parcurs şi a ars mai multe etape, ele
coincizînd, în fapt, cu evoluţia mea biologică: în copilărie,
de cum suna clopoţelul anunţînd miraculoasa vacanţă,
eu şi frate-meu eram parcaţi la bunicii din partea tatălui, în
Aruncuta. – Prietenii mei încă fac mişto de numele cu
pricina, rebotezîndu-l, evident, Aruncata... Habar n-au că
nu sunt tocmai departe de adevăr, căci e la 40 de km. de
Cluj, însă încă îmi pare la capătul pămîntului: între şi pe
dealuri, fără asfalt, respirînd doar 200 de case tot mai
îmbătrînite şi mai îmbetegite, e retragerea optimă din
civilizaţia răsunătoare şi epuizantă. Are chiar şi o legendă:
îşi ia numele din ungurescul „aranykůt”, adică „fîntîna de
aur” şi a fost dat, după ştiinţa mea, de soldaţii care se tot
retrăgeau şi sufereau de sete. Garantez că-şi merită
titulatura, căci una din magiile locului e reprezentată de
apa într-atît de paradoxal- delicioasă, încît nu te saturi
nicicînd şi, în consecinţă, odată ce-ai pus gura pe cană nu
te mai poţi opri din băut, e ca un drog binecuvîntat. Amintirile vacanţelor la ţară, în ce mă priveşte, sînt senine,
dar comune şi altor copii, bănuiesc, în acelaşi timp:
ocupaţia preferată – căruţatul cu Nonu (Alex îl alegea pe
Gheorghe); fotbalul pe concinit (alias cîmpul de joacă din
faţa casei); furatul de cartofi de la C.A.P.-ul care îl avea ca
şef tocmai pe bunicu’; mersul desculţ pe pămîntul cald şi
prin noroi. La ţară aveam gaşca mea de prieteni, nu eram
niciodată singură, în pericol de a mă plictisi (de aceea măntorceam mereu cu temele nefăcute la matematică), acolo
am fost pentru prima dată la discotecă, la căminul cultural, de unde am evadat sărind geamul, pentru că se
încinsese o bătaie între junii satului, acolo mă ascundeam
în porumb de frate-meu duminica seara, cînd prietenele
mă aşteptau să o tulim în sat (a se înţelege: în centrul
satului), acolo s-a-ntîmplat primul meu sărut inocent în
urma căruia, avînd 16 ani, am fost oarecum traumatizată
niscaiva zile de pericolul de a fi rămas însărcinată... La
Aruncuta se adună şi-acum neamurile, umplînd casa de
ironii şi voie bună, de fiece Crăciun şi Paşti. Nu-mi pot
imagina cum e să-ţi petreci sărbătorile în oraş; cele două
dăţi în care am fost nevoită să rămîn în Oradea de Crăciun
mi-au lăsat gustul amar al neîmplinirii şi al însingurării, al
absenţei acute a sacrului şi a petrecerii autentice. La ţară,
la bunici, vara, în postul sfintei Mării mari, se adună
oamenii serile pe la crucile din sat, preotul slujeşte, cu
toţii cîntă, iar în 15 august, cei rămaşi îi aşteaptă pe pelerinii
care se-ntorc neapărat pe jos de la Nicula. – aici îmi exprim
un regret: în fiecare an am fost amăgită de bunica şi
niciodată lăsată să-ngroş rîndurile călătorilor ce poposeau
la mănăstirea Nicula, ceea ce-mi miroase a dulce frustrare...
Doar la Aruncuta îmi face plăcere să merg la biserică, doar
acolo sunt dispusă să rezist ritualului slujbei, care ritual,
pe la 5-13 ani, mi se părea nesfîrşit şi de la care mă fofilam
ieşind în cimitirul sauvage şi omorîndu-mi timpul cu textele
de pe cruci. Singurul preot care nu-mi zgîrie urechile e
popa Gore, preotul copilăriei mele, singurul căruia-i trec
creştineşte cu vederea păcatele şi slăbiciunile pur
omeneşti. Şi iată cum tonul meu s-a-ndulcit şi s-a
melancolizat ŕ la Ion Creangă...
Aruncuta e la capătul lumii, dar e imago mundi. Nu
o vreau sistematizată, nici europenizată, o vreau aşa cum
e: aspră, aprigă şi şarmantă, cu palanieţi cu varză, cu
sarmale în cuptor, cu rotocoale de pîine aburindă, toate
lăsate înainte de a fi mîncate „să meargă întîi la Dumnezeu”,
vorba bunicii mele şi cu ograda plină de găini care să sară
gardul la flori ca nişte nesimţite, cu purceii veşnic flămînzi
din rît (din josul casei, lîngă pîrîu), cu livada pe care o
piguleşte Cis şi cu mereu un alt cal pe care-l schimbă
periodic bunicu’, dar obligatoriu fără „curva aia de mîţă”,
care-i displace bunicii şi, din cînd în cînd, poate, cu radioul la care să urle nesupravegheat „curva aia de Beethoven”,
cu larmă, colinde şi băşcălie în casă, cu cîte şi mai cîte, cu
un neam Cistelecan care, cu siguranţă, e nemuritor, căci la
Sînziene coroniţa nici unuia nu s-a prăbuşit de pe acoperiş,
carevasăzică...
Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală, are
nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura
poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie…
Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la 5
iunie 1937)
viaþa la þarã
61
Nicolae PRELIPCEANU
Satul văzut din avion sau de pe munte, da!
Suntem înclinaţi să dăm visului ceea ce este al
realului şi realului ceea ce este al visului. Asupra acestui
fapt nu am nici o îndoială. Tot aşa şi cu viaţa la ţară,
idealizată până la irealitate, dar ţinută undeva, într-un mai
mult sau mai puţin secret, ca o soluţie ultimă pentru viaţa
noastră. Dar eu ştiu că viaţa la ţară nu ar fi o soluţie pentru
mine.
În adolescenţă, am făcut mare haz, împreună cu ai
mei, admiratori ai lui Topârceanu, de „locuinţa mea de
vară e la ţară, acolo eu vreau să mor, beat de soare şi pârlit
îngrozitor”, cunoscuta, pe atunci, parodie la altădată
cunoscuta poezie a lui Alexandru Depărăţeanu. Am şi trăit
o vreme la ţară, dar “absolut din întâmplare”, vorba
aceluiaşi George Topârceanu, dar despre altceva. Peatunci, însă, nu cunoşteam “luminile oraşului” mare, aşa
că prezentul mă satisfăcea pe deplin. De altfel, cred că a
fost şi singura perioadă din viaţa mea în care am trăit
numai şi numai în prezent - sau cel puţin aşa mi se pare cămi aduc aminte - cu bucuriile simple, cum ar spune o poetă
de mai târziu, ale vârstei, cu prietenii simpli, egalii mei,
copiii din sat. Voi fi fost fericit, poate. Dar nu pentru că
eram la ţară, ci pentru că îmi eram suficient. Pe urmă, când
am început să nu-mi mai fiu suficient cu prezentul meu şil voiam mereu pe altul şi pe altul, nu cred că satul m-ar mai
fi satisfăcut. Dimpotrivă. Când vrei să fugi de tine, cam
trebuie să fugi de sat şi de singurătate, pentru că satul,
liniştea şi singurătatea de la ţară te obligă la reflecţii asupra
ta, asupra vieţii tale, sau cel puţin eu aşa cred că s-ar
întâmpla cu mine, dacă aş fi proiectat acolo, iar atunci
când eşti nemulţumit reflecţiile accentuează răul.
Ştiu toate poveştile cu aerul curat, apa limpede, cu
păsărelele, le aud şi eu uneori, când mi se mai întâmplă să
nimeresc, absolut accidental, în vreun sat din România
sau de pe altundeva. Ultima imagine a unui sat care-mi
vine în minte este aceea de la Treporti, un sat din laguna
veneţiană, civilizat, pustiu, dar de o curăţenie cum nu poţi
visa în satul românesc, civilizat, aşa cum ţi-ai dori să fie
satul pe care l-ai alege ca ultim refugiu. Altădată preferam
Torcello, dar acum e un şantier acolo, care tulbură liniştea
locurilor şi le face neplăcute, în ciuda pustietăţii întrerupte
şi, de fapt, subliniate de mici grupuri de turişti.
Sigur, e frumos, sau pare frumos să mori retras de
tot undeva, într-un sat, departe de lumea dezlănţuită. Cred
chiar că e şi mai uşor să te desprinzi de o astfel de lume,
mai apropiată viziunilor naive despre paradis, în timp ce
desprinderea sufletului de tine e, probabil, mult mai
dureroasă într-o aglomeraţie urbană, zgomotoasă şi
neliniştită.
Dar domniile voastre vă refereaţi la a trăi la ţară,
desigur, nu a muri la ţară, iar eu am deturnat discuţia. Nu,
n-aş vrea să trăiesc la ţară, ar însemna să mă simt aruncat
în afara vieţii sociale care, oricât dezgust îmi trezeşte
adesea, îmi e necesară mai ceva ca apa de izvor, de care,
totuşi, de atâţia ani, mă pot lipsi, iată.
N-aş compara satele româneşti, necivilizate,
înglodate în praf sau noroi şi obscuritate, cu cele, de fapt
adevărate orăşele, din Occident. Nu le-aş compara nici cu
cele din Irlanda, o ţară fostă înapoiată, renăscută din propria-i cenuşă în mod miraculos, prin forţa şi inteligenţa
oamenilor săi. Acolo, oamenii trăiesc deseori chiar mai
izolaţi chiar decât cei dintr-un sat, în mici ferme presărate
pe dealuri, printre lacuri, prin tot acel spaţiu mioritic care
se ignoră, şi cu toate acestea nu le lipseşte nici una dintre
comodităţile lumii civilizate, în fond o caracteristică
definitorie a Occidentului.
Eu nu am nici părinţi şi nu mi-am cunoscut nici bunicii
de la ţară, pentru mine nu există nici un pod unde să-mi mai
pot regăsi vreo urmă a unei vârste de altădată. Era unul,
unde mi-am uitat nişte fotografii şi poate scrisori de amor,
la gazda mea din Clujul anilor 60, nea Bede, dar am văzut nu
de mult că toată casa aceea, de pe strada Matei Millo, 3, e în
refacere, s-a dărâmat mansarda, se amplifica şi se făcea
etaj, astfel încât pot fi sigur că şi acele urme au dispărut.
Am, în schimb, imaginea unor sate presărate sub
munte, aşa cum le-am văzut cândva de pe crestele
Făgăraşilor, acolo unde acum îmi e din ce în ce mai imposibil
să ajung şi asta chiar regret. Căci dacă este o pustietate
unde aş mai vrea să revin, aceea e creasta munţilor. Nu
acolo pe unde se preumblă (că altfel nu pot să spun)
turiştii, ci prin locurile neştiute de multă lume pe unde am
călcat eu altădată. De acolo, vă asigur, satele argeşene se
văd extraordinar de frumoase, aşa cum se văd, se pare,
pentru cei care nu au urcat munţii, şi de la oraş, aşa, ca din
avion, sau, măcar, ca din elicopter, de departe. De sus,
satele sunt extraordinar de atractive, ţi se pare că îţi vei
regăsi în ele liniştea, dar odată ajuns jos, în mijlocul lor,
lucrurile se mai schimbă şi, chiar dacă satul argeşean de
sub munte mai beneficia, acum câţiva ani, când am trecut
eu ultima oară pe-acolo, de o anumită puritate, el nu se
potriveşte mai deloc cu “socoteala de-acasă”, adică de
sus, din avion sau de pe munte.
E o modă acum în lume să se pustiiască orăşenii
prin sate, ca la ciuma lui Caragea, şi asta în mai toată
lumea. Satele franţuzeşti sunt pline de americani mai mult
sau mai puţin originali care-şi cumpără case acolo, fac
grădinărit sau cultivă viţă de vie şi schimbă, încet-încet,
modul de viaţă tihnit, zice-se, dinainte. Şi orăşenii noştri
mai ajunşi au câte o casă la ţară şi “strică” satul cu
obiceiurile lor, cu civilizaţia lor, încât, în vreo sută două de
ani parcă-i văd pe toţi foştii ţărani posesori de băi şi closete
în casă, că antene parabolice au de mult. Şi-atunci să vă
văd, dragi prieteni de la Vatra, dacă o să vă mai dea mâna
să căutaţi, împreună cu unul şi cu altul, liniştea patriarhală
a satului românesc, providenţial.
viaþa la þarã
62
Mihai DRAGOLEA
O scrisoare fără urmare
Chiar şi aşa, bolnavă şi speriată, întinsă pe un pat
oarecare al noului spital, doamna profesoară Negrea rămâne
aceeaşi femeie frumoasă, brunetă mignonă, desăvârşit
alcătuită în toate detaliile anatomice, de la călcâiele
luminoase până la fruntea încă netedă, de deasupra ochilor
negri, încercănaţi de suferinţă. La internare, ştiind că va
avea mult de pătimit în spital, după operaţie, profesoara
Negrea şi-a adus nu numai pijamale şi alte mărunţişuri, dar
şi câte ceva de citit, să-i mai treacă urâtul; ce a uitat la
internare, completează Livia, fiica cea mare, ea a preluat
prerogativele „capului familiei”, domnul căpitan Adrian
Negrea fiind în misiune, în Afganistan, să câştige bani, cât
să-şi cumpere o casă, să scape de bloc. Doamna profesoară
Elena Negrea s-a împăcat cu toate şi de multă vreme, stă
cuminte în patul surprinzător de comod, vecinele de salon
sunt femei de treabă, nişte necăjite ca ea, atente mai ales la
disfuncţiile şi durerile propriului organism şi la problemele
din gospodăria lăsată, inevitabil, pe mâna bărbaţilor şi
copiilor; trei sunt de la ţară, la ele se adaugă şi neliniştile cu
privire la animalele pe care le au şi, evident, le iubesc, se
gândesc la ele precum la nişte membri ai familiei. Una dintre
ele, cea mai în vârstă, nu prea are vizitatori, vine dintr-un
sat de departe, dintr-o comună aflată aproape de graniţa
ţării. Când, prima dată, a auzit numele comunei, Berezeni,
profesoara Elena Negrea chiar a tresărit, numele mai era
într-o cută a memoriei ei, deşi s-a străduit să-l uite, era cumva
legat de cea mai neplăcută perioadă a vieţii ei; femeia
povesteşte despre nepoţii care lucrează pe meleaguri străine,
doamna profesoară tace, pe sub pătură atinge locul unde
erau sânii ei glorioşi, cei după care au alergat, chiar la propriu,
nu numai domnul căpitan, ci mai mulţi; pe foarte puţini i-a
lăsat să-i atingă, să-i mângâie, să-i sărute, să se joace cât le
e pofta cu emisferele lor pline, încununate cu sfârcurile
negre, mari, tari, „murele”, cum le numea marele ticălos din
viaţa ei, Octavian, Tavi. Nici acum nu pricepea exact ce s-a
petrecut, a păstrat singura scrisoare primită de la Tavi, săi spună Liviei unde s-o caute, să i-o aducă, n-a mai recitit-o
deloc, acum nu mai contează în alt fel decât să înţeleagă,
viaţa ei s-a cam dus, aşa a fost să fie!
Cuminte şi devotată, Livia i-a adus scrisoarea chiar
de dimineaţă, fata a plecat la şcoala ei, a trecut vizita
doctorilor, e linişte în salon, femeia de lângă ea doarme, una
croşetează, altele două, cele mai tinere, povestesc încet
între ele. Doamna profesoară Negrea îşi potriveşte mai bine
perna, deschide sertarul şi scoate plicul îngălbenit, destul
de voluminos, despătureşte foile acoperite cu scrisul
înghesuit al lui Tavi şi se pune pe recitit scrisoarea
nenorocită: „Dragă Tiţa, sunt la capătul unui an mizerabil,
cel mai urât din viaţa mea. Sigur că, la rigoare, aş fi putut săţi scriu mai demult, dar nici n-am putut, nici n-am dorit.
Motivele sunt mai multe, de la mizeria din mine, până la cea
a locului în care mi-a fost dat să trăiesc, mai izolat ca
niciodată. Am început viaţa aici prin a fi speriat; satul ales
doar după nume, Muşata, s-a dovedit chiar un capăt de
lume, pe lângă graniţă. Orice navetă este exclusă, de la
centrul de comună numai până la şcoală sunt opt kilometri
care trebuie parcurşi pe jos, din care trei peste arătură. Nu
mi-a plăcut de cum l-am văzut şi aşa mi-a rămas până acum,
la plecarea (sper!) definitivă. Am fost primit cu reticenţă, la
început se uitau la mine ca la maimuţă, nu mai văzuseră
absolvent de universitate din Transilvania, parcă veneam
de pe altă planetă. Trebuie să-ţi spun că prima noapte aici
am petrecut-o în cancelarie, am dormit pe masă şi m-am
învelit, în lipsă de altceva, cu drapelul patriei. Apoi am stat
într-o căsuţă părăsită, proprietarii plecând doar cu hainele,
ca să mă încălzesc cât de cât făceam foc cu coceni, era chiar
să mă asfixiez când s-a înfundat hornul, îşi făcuseră cuib
nişte ciori. Ceva mai bine a fost când am stat la şeful
magazinului sătesc, de fapt singura autoritate a locului,
până şi preotul venind doar la două săptămâni, de la comună.
Nu mai intru în amănunte de acest fel, ştiu că n-au cum să
te mai intereseze. Sunt înainte de plecare şi nu ştiu dacă am
înţeles ceva din viaţa de aici, altceva decât ciudăţenii fără
pereche. Înafara orelor, am tăcut în cantităţi enorme şi am
stat uitându-mă la oamenii locului, mai ales la tractorişti, cei
mai de fală locuitori ai comunităţii, asta pentru că sunt
singurii care se deplasează mai repede la oraş şi la comună
(până şi gravidele merg să nască cu tractorul). De atâta
tăcere m-am şi speriat la un moment dat. La un sfârşit de
săptămână am aflat un tractorist care mergea la oraş şi l-am
rugat să mă ducă şi pe mine, mai ales că luasem salariul. Ma lăsat în centru, m-am plimbat, am luat masa la un restaurant, am fost şi într-o librărie, mi-am luat două cărţi; am
întâlnit o colegă, învăţătoare, surprinsă că mă vede în oraş.
M-a invitat la ea, avea un apartament acolo. M-am mai
plimbat, voiam să merg la hotel; totuşi, m-am dus şi în vizită
la învăţătoare; mai era acolo un tip, ceva şef pe la partid, nu
prea aveam ce povesti nici unul, mai mult ne-am uitat la
televizor. După cina improvizată de învăţătoare, omul de
partid a plecat. Atunci dăscăliţa mi-a oferit găzduire până a
doua zi într-una din camere. Am făcut o baie şi m-am pus pe
Foarte mulţi români, s-ar putea zice chiar majoritatea românilor, nu îşi dau seama de frumuseţea
ţării lor din pricina drumurilor.
De un utilitarism redus la nevoile carului cu boi, şoseaua fie naţională, fie judeţeană sau vicinală,
pare a fi concepută exclusiv pentru trebuinţele rurale, făcând dintr-un automobil o anomalie.
Largă cât o turmă de oi, mai întotdeauna convexă şi făcând una cu şanţurile astupate, măcinată de
şinele înguste ale roşilor de căruţă, prăfuită şi fără umbră, trădând mereu în traseul ei preocuparea
economiei şi efortului minim, cu poduri frânte sau crăpate, cu cantoanele ei părăsite, şoseaua românească
este imaginea leneviei.
A te grăbi pe astfel de drumuri cari parcă nu duc nicăieri, nu numai că este o imprudenţă, dar pare
chiar o obrăznicie faţă de aceia care te văd trecând. Pierzându-se în zare, lipsite de popasuri şi de fântâni,
drumurile noastre parcă ar fi căile pocăinţei. (G. M. Cantacuzino - Despre drumuri)
viaþa la þarã
pat, să citesc dintr-una din cărţile cumpărate. După ce am
stins lumina, să mă culc, la ceva vreme uşa s-a deschis şi
învăţătoarea, spunând că îi este frig, s-a strecurat în
aşternutul meu. Sigur că am raşchetat-o, nu ştiu cât timp;
dar fără să scot o singură silabă. Ştiam că foarte devreme
există un autobuz spre comună; m-am spălat şi îmbrăcat tot
în tăcere, doar când am plecat spre autogară am spus un
palid la revedere. Era încă întuneric, am mers în urma unor
lăutari care veneau de la o nuntă. N-am mai scos un cuvânt
decât când am ajuns, pe la amiază, în sat. M-am sălbăticit şi
nu ştiu dacă, unde, cum şi când mă voi întoarce la
normalitate. Dacă poţi, iartă-mă. Îţi doresc numai bine şi mă
rog să fii iubită mai mult şi mai frumos decât am fost eu în
stare s-o fac. Cu multă tristeţe, Tavi”. Doamna profesoară
Elena Negrea îşi şterge discret colţul ochilor, împătureşte
scrisoarea, o pune în plic şi, apoi, în sertar. Se uită spre
vecina ei de suferinţă, încă doarme, când se va trezi o va
întreba cum mai e pe la ţara ei, dacă l-a cunoscut pe Tavi.
Lucian POP
De ziua morţilor
De ziua morţilor, pe lungul drum de la casa părintească
până la cimitir, am trecut în revistă toate gospodăriile pe lângă
care am trecut. Vizavi de casa noastră stă Naşa. Optzeci şi trei
de ani. Invidiată de toate celelalte văduve ale uliţei pentru că
umblă bine, fără cârjă. Vine apoi casa lui Negru. Un început de
neorânduială prin curtea lui. Tocmai l-a lăsat piciorul stâng. O
satisfacţie discretă printre văduve. Când se adunau pe banca
din faţa casei noastre, apărea Negru, spectaculos, făcându-le
în ciudă, pocnind din degete şi sărind în sus ca un mânz prea
plin de energie. Urmează gospodăria stinsă a Itei. Prietenă cu
mama din copilărie. Cocîrjată la nouăzeci de grade. Dar are o
privire jucăuşă de copil, permanent în căutarea a ceva hazliu.
În spatele casei ei se întinde grădina largă a doamnei Roji. Cea
mai veche casă din sat, în vremuri imemoriale, primărie, sub ea
cu o pivniţă înaltă, pe post de arest. Aceeaşi generaţie cu
mama. Nu mai poate aduce de la fântână decât o găletuţă mică
de apă. Sfătoasă, cu o voce de predicator, ce se aude peste
întreaga uliţă. Ultima casă a uliţei, înainte de-a se intersecta cu
şoseaua asfaltată, este a lui Ica. Să nu strice regula, la numai
şaizeci şi doi de ani, are şi ea statut de văduvă. Când vara, se
lăuda cât de mult a lucrat ea în grădină, văduvele o temperau.
– Tu eşti tânără, habar n-ai.
Ica şi-a cumpărat casa de la urmaşii lui Beskay. Lam prins şi eu în copilărie pe bătrân. Un meşter ştie tot, de
pe urma căruia profitase întreaga uliţă. Se pricepea să
63
blocheze ceasurile de înregistrat curentul electric. Pe
jumătate surd şi orb, îl confundă cu un sătean de-al nostru
pe funcţionarul venit din Dej pentru citirea contoarelor.
– Am venit la curent! răcni funcţionarul, pus în
temă cu surzenia bătrânului.
– Apoi draghe, bine ai nimerit, întreabă la toţi, che
aşa meşter de oprit ceasu, mai rar!
Pe partea stângă a şoselei, în prima casă de după
pod, locuiesc doi dintre copii Anei Tanabocului, unul de
nouăsprăzece ani şi celălalt de douăzeci. Părinţii, cu ceilalţi
trei copii mai mici, sunt ameninţaţi în Cluj cu evacuarea
din apartament pentru neplata cheltuielilor. Văduvele i-au
poreclit pe cei doi abandonaţi, Mapepşi. Pirpirii şi
nemâncaţi, lucrează cu ziua.
Urmează casa lui Ioji, vândută unui domn colonel.
Acesta a mansardat-o şi dus a fost!
Apoi vine casa lui Petriuca, tipică pentru vremea de
dinaintea războiului, cu cerdac, albastră şi cu două ferestre
mici. Petriuca a fost un uriaş care se vâra cu spatele sub
căruţa încărcată cu fân şi o răsturna! Ca o ultimă ispravă, şi
casa cu pereţii strâmbi pare a fi fost săltată de spatele lui
Petriuca înaintea drumului fără întoarcere. Trec pe lângă
alte câteva case pustii, neinteresante, şi ajung în dreptul
gospodăriei lui Mănăilă. Proprietar de tractoare, combine
şi alte agregate agricole. Construcţii pe măsură, falnice şi
sigure, cu un aer superior de fermă americană. Apoi, lovite
de soartă, alte case umile, printre care şi casa cu ziare
decolorate în ferestre ce îmi aduce aminte de prima dragoste,
trăită la dimensiuni cosmice, când mi se părea că până şi
nopţile înstelate ale acelei veri unice, erau în proprietatea
satului. După şirul de case dezumflate, sorbite parcă de
pământ, apare uşurător, gospodăria prosperă a unei
verişoare îndepărtate, profesoară pensionată. Casa veche,
renovată, acareturile, şi vechi şi noi, unificate prin aceeaşi
zugrăveală portocalie, la modă. şi cum n-ar fi de-ajuns, prea
plinul paharului, în spatele casei renovate se înalţă un fel
de motel, în întregime din lemn lăcuit, sclipitor, cu etaj.
Cum soră-mea făcuse ordine cu o săptămână
înainte la mormintele bunicilor şi a lui tata, în amiaza aceea
de toamnă târzie, cu un cer liniştit, egal înnorat, mie nu mia mai rămas decât să veghez lumânările aprinse. Venit
printre primii pe dealul ca o acuarelă umedă, cu nuanţe
incerte de verde şi cenuşiu, cimitirul s-a umplut de orăşeni
grăbiţi, ce aduceau buchete mari de flori, de un alb strident. şi pe nesimţite, cimitirul s-a transformat într-o piaţă
publică a reîntâlnirilor de peste ani, ne cunoşteam cu toţii
şi ne aduceam la zi cu informaţii legate de actualele adrese
şi slujbe. De pe deal, aveam o panoramă completă a satului,
ajuns un fel de azil în aer liber pentru bătrânii care i-au mai
rămas.
Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc. În el se găsesc toate premizele civilizaţiei
noastre. Prin felul lui de a se pierde în verdeaţă, cu aspectu-i de grădină, satul românesc afirmă acea
înţelegere a naturii şi acea noţiune sensibilă a vieţii care se răsfrânge în toate artele noastre populare.
Hai deci să trecem printr-un sat cu multă luare aminte şi cu paşi înceţi.
Acel sat va fi undeva, când pământul începe să fie îndoit de primele dealuri, la adăpostul prafului
drumurilor mari, în apropierea unei ape, retras de lume. Nu îi vom şti numele, nici judeţul. E un sat ca mii
de sate, al cărui clopot sună ca un gals de copil, iar în serile de vară se aşterne peste dânsul ceaţa
albăstruie a fumului din vetre. La intrare întâlnim o fântână care curge sub o icoană ştearsă. (G. M.
Cantacuzino – Satul românesc)
triptic
64
Ion DUMBRAVĂ
mici amănunte
starea asta de aşteptare ca şi cum
ceva ce urma să se-ntîmple
încă nu s-a-ntîmplat
ca şi cum ai simţi
cum ceva pluteşte în aer
adevărul e că de fapt
în aer nu pluteşte nimic
doar pasul discret doar norii
rupînd-o la fugă te-ar mai putea
face să mai speri şi să crezi
mărturie a unei zile
în care toate se-ntîmplă
de regulă altcuiva
sînt zile ca astea
despre care ai putea
să nu scrii pagini întregi.
sînt una din cauzele
a ceea ce sînt
adevărul e că puţine
se mai pot întîmpla e aproape
ieri încă o zi în care
nu ai avut pentru ce să ieşi
nici cu flori în întîmpinare
nici cu sabia trasă din teacă.
genul poemului: comedie
un poem atît de real în care
totul e gata să se întîmple
genul poemului: comedie
interzis adulţilor
sub cinşpe ani fără
acordul autorului
ficţiune visînd
un posibil real un fel
de încarnare-a imaginaţiei
titul poemului: „muza
distrată” un poem
în care ceea ce se întîmplă
e ca şi cum s-ar fi întîmplat
oraş peste rîu
baie de mulţime în plin
buric al tîrgului lume
în mişcare continuă
mogîldeţe bizare
în oglinzile
false ale vitrinelor
încă o ieşire care începe
şi sfîrşeşte la fel
de fiecare dată e tot
mai tîrziu tot
mai frig pe străzi ceea ce
te desparte de
fiecare dată de oraş e
mult mai convingător
decît ceea ce te apropie
şi totuşi
sub semnul irepetabilului
se petrec toate
sub semnul lipsei de
şansă dorinţa
unei simţiri aidoma
a unei trăiri identice
timp pierdut
căutarea niciodată
întîmplarea nu îşi desface
picioarele primitoare la fel
cîmp de bătaie
nouri negri ca nişte hoarde barbare
se agită la marginea cerului
semne clare ale unei furtuni
violente poate chiar
un nou potop de sfîrşit
de lume de lumi
vară imprevizibilă pendulînd
între potop şi amieze de iad
doar despărţirile uneori
mai deprimante ca ploaia
doar cele pierdute pe veci
oriunde cînd plouă senzaţiile
sînt trăite la fel urme de zeu
urme de om urme de dobitoace
sînt luate în ameţitoare vîrtejuri
odată cu praful din drum nori
negri ca nişte hoarde hune
trec linia orizontului
cerul e un cîmp de bătaie
într-o schimbare continuă
de roluri între învinşi şi învingători
scriu despre tine
nu întotdeauna ce cauţi găseşti
eu mă tot căutam pe mine
şi ai apărut tu
scriu despre tine
nici nu ai crede
pînă unde se poate ajunge
cînd cauţi ceva
şi găseşti altceva
scriu despre tine
înainte de tăcerile lungi
nu întotdeauna ce cauţi găseşti
e ceea ce cauţi scriu
despre toate acestea
cum aş alerga după fluturi
pe cîmpiile însorite ale memoriei
triptic
65
Poezie fără titlu
Andrei FISCHOF
Taine
Omul fără vreo taină de-a lui
Este precum norul umflat pocnind
Fără să aducă ploaie.
Seamănă doar uscăciune.
Taina aceluia e singurul lucru
Doar al lui.
Aidoma AND-ului din suflet.
Ea rămâne cu omul până la capăt.
Dincolo de capăt.
În veci.
Chiar dincolo.
În absenţa tainei
Omul nu seamănă cu el însuşi.
Sunt şi taine ştiute de toţi,
Dar despre ele nu se vorbeşte.
Ele nu se rostesc.
Ca numele lui Dumnezeu.
Sau ca aroma primei iubiri.
Cea prea târzie.
Ca un semn de întrebare
La început, poemul e o planetă
pentru unul singur.
Vine dintr-un undeva al cuvîntului,
ameninţă şi cucereşte,
oprindu-se la o respiraţie înainte de ciocnire.
Despre ceea ce se-ntîmplă apoi,
nu-mi amintesc nimic.
La sfîrşit, gol de durerea vrajei,
adorm încolăcit ca un embrion
pe patul procustian al celor nescrise.
Ca un semn de întrebare respirînd.
Despre singurătatea creatorului
Omul se vede deodată
în faţa propriei creaţii,
un fel de mic dumnezeu
în faţa unei lumi
căzută dintr-însul
fără să se spargă.
Omul se teme că va trebui
să dea nişte explicaţii
sau să corecteze ici-colo,
altfel – i se va spune – creaţia
nu va supravieţui,
ori nu va fi înţeleasă.
Omul, acest mic dumnezeu,
se-nchide în adîncul sîngelui din suflet
în căutarea dumnezeului cel mare
bogat în nereuşite,
să i se adreseze,
dar nici glas, nici alt semn nu e,
şi astfel, creaţie după creaţie,
creşte pădurea muţeniei umilitoare,
monument al singurătăţii creatorului.
poate ar trebui s-o iau încet-încet
spre capăt,
să nu m-ajung din urmă.
câtă vreme mă recunosc,
ştiu unde mă aflu.
nici pe unde am fost nu am uitat
încă.
dar ce va fi cu voi, muşcături
pe hârtie,
urme ale dinţilor mei scrâşniţi
pe pielea voastră albă
primindu-mă
aruncându-vă la coş
când simţisem că nu sunt singurul
care.
tot mai înalt
triunghiul isoscel al cumpenei,
tot mai ascuţit piscul lui,
subţiindu-se în aer, până când
nu mai e decât un punct.
acesta va fi semnalul trecerii
cu clipa în buzunarul de la piept.
secundarul.
Şi iată cum, scriind
(sonet)
Şi iată cum, scriind, devin mai aspru
Şi nu mă mai uimesc cîte nu ştiu.
Amin, doar, moartea timpului neviu
Ascuns în dosul visului sihastru,
Cu tălpile crăpate prin pustiu
Sub cerul surd, dumnezeiesc de-albastru.
Acesta sînt: fărîma dintr-un astru
Atins pe nelăsate de-un tîrziu.
Şi iată cum, cînd scrisul meu presimte
Din tîmplele aducerii aminte
Un gol ascuns sub faldul vreunui verb,
Eu strig, ameninţînd cîrduri de spaimă
Şi le înec în propria lor faimă.
Apoi, dispar.
Ca goana unui cerb.
Punctul de sprijin
Caut punctul de sprijin în visele mele, rosti femeia
ca pentru sine, punctul de sprijin în
jurul căruia viaţa mea s-a încolăcit ca viţa de vie în
jurul aracului, ca şi cum asta i-ar
fi fost singura menire.
…ţi-am făcut o surpriză am venit şi azi deşi n-avem
şcoală dar dacă vrei azi nu vom exersa voi rămâne aici
lângă fotoliu cât vrei în nemişcare…
Dar ce ştii tu, băiete, ce ştii tu, continuă femeia, uite,
până şi revolta norilor este altfel decât mi se păruse
odinioară: cum se umflă şi se înnegresc, ameninţă şi strigă
şi fulgeră, pentru ca ploaia, lacrimile zeilor, să-i facă într-o
clipă dispăruţi ca şi cum
triptic
66
n-ar fi fost niciodată. O revoltă falsă, ieftină, băiete,
căci sunt nori care nu dispar în veci, negri, grei, fără apăn ei, purtând respiraţii sufocate.
…cred că e linişte la tine ca şi cum ai fi fost totdeauna
singură ca într-o peşteră adâncă şi umedă cred că până şi
pianul tău simte liniştea clapele rânjesc înfricoşate iar
corzile drepte întinse pândesc orice atingere fiecare
atingere…
Liniştea aceasta, umbră a ţipătului fără noimă, ca
mila copacului pentru zelul tăietorilor de lemne, mă apasă
şi îndeasă în mine timpul, secundă cu secundă, ca nucleele
unor atomi într-o bombă, invizibile cu ochiul liber,
dar grele de atâta
spaimă. Apoi, după explozie, voi trăi în cuvintele ce le-am
semănat şi-n fotografiile acelea vechi, rămase undeva de
la părinţii mei pe când eram cu toţii împreună, iar eu ca tine
acum, băiete, credeam că menirea focului e să încălzească
mâinile şi hrana, şi nu ştiam că poate arde trupuri şi suflete
şi să le prefacă în fum şi în nori veşnici, uscaţi şi tari, coajă
a cerului, ca o mască ce acoperă ruşinea. Chipurile astea,
băiete, sunt floarea pământului în poala căruia am iubit şi,
ca un curcubeu, ele ating marea iar focul nisipului naşte
mereu o nouă pasăre al cărei cânt e cântul meu de jale
până la ceruri.
…eu vin în fiecare zi la tine şi nici nu te întreb dacă
vrei să vin şi mâine şi n-am povestit nimănui este
secretul nostru poate că tu ai şi alte secrete ale tale
numai ale tale…
Mă uit în căuşul palmei, băiete, zise femeia, şi văd chipurile,
singura amintire rămasă, iar pielea-mi, veşmânt sărbătoresc
al nuntirii şi giulgiu pentru mai târziu, arde de focul
sufletului neputincios şi e în stare să se vindece. Nopţile
mele se prefac în viermi, băiete, iar zilele în pasarea flămânda
a neuitării, duşmani unul altuia, duşmani fără mântuire.
Şi-atunci caut punctul acela de sprijin în visele mele
scornite iar şi iar, pe care mi le povestesc singura şi, ca
tatăl meu odinioară, povestindu-mi, pe când eram cu toţii,
mă opresc undeva la un pas de deznodământ, ca la buza
prăpastiei, şi mă-ntorc în urmă şi iar pornesc şi nu mai dau
de nici un capăt.
2
Şi iarăşi, băiete, liniştea de care mă-ntrebi şi care doare, ca
uimirea fluviului sugrumat de prăbuşirea muntelui de
cuvinte peste albie, după ce fruntea-i stâncoasă şi
îngrijorată, oglindindu-se în apele tihnei, se unise cu ele
ca două lucruri care se întregesc unul pe altul.
… dar nu ştiu ce va fi mai târziu poate că părinţii mei
vor spune nu am timp aşa vor crede ei dar eu voi veni
la tine în fiecare zi am să inventez de fiecare dată
altceva
ca să pot veni…
Timpul le îndură pe toate, băiete, dar cum să te legi de
timp – şi el o invenţie a visului în rătăcirile sale spre
piscul inexistent al împlinirii. Cum să te legi de timp, acest
animal feroce care mereu se naşte doar pe el însuşi, ca să
distreze zeii în plictiseala veşniciei, să-i fac să râdă, să-i
facă să plângă, să-i scoată din amorţeala rece şi
neîndurătoare.
Cum să te legi de timp, băiete, căci iată, se subţiază timpul
sufletului în mine, păşeşte verdele pădurilor din amintiri,
zăpezile dorului se topesc în arşiţa lipsei, dezvăluind un
gol imens, ca rânjetul orbitelor din craniul dezgropat
întâmplător la temelia casei.
Şi-atunci am scris, băiete, am scris, am scris, am scris, iar
apele cerului mi-au spălat faţa şi abia le-am simţit răcoarea,
căci focul pielii şi incendiul viselor sunt mai puternice
decât lacrimile zeilor.
Uneori cuvintele apăreau din străfunduri, pe apele fluviului
celor petrecute, şi erau prinse în zbor de păsările trezirii
care ţâşneau apoi, purtându-le în gheare ca o săgeată
către norii de rugă. Chiar când hotarele bucuriei nesfârşite
îmi erau aproape,
aproape-mi era şi tristeţea acoperind bogăţia hârtiei pe
care atingerea mâinii mele era ca râsul sugrumat de teama
trezirii stafiilor.
Căci am trecut ca un drumeţ peste pământuri, uneori
speranţa pentru alţii, alteori împinsă de propria-mi nădejde.
Ploile sufletului ştergeau urmele paşilor de ieri şi-n
drumeţiile mele am rămas rătăcind între mine şi propria-mi
umbră, de atunci şi de acum, iar lucirile de-o clipă de pe
fruntea-mi, false luciri erau, ca hârtia de celofan care
acoperă dulciurile greţoase. Nici pentru viaţă, cum nici
pentru moarte nu am avut
…şi nu mi-ai spus niciodată când e ziua ta de naştere
ai şi tu zi de naştere şi aş vrea să-ţi pregătesc un
cadou cred că de multă vreme n-ai primit nici un
cadou toate lucrurile aici sunt vechi şi au miros de
oboseală…
Iar lupta este grea, băiete, nu e nici un drapel pentru
încurajare, ci doar coaja semitransparentă a cuvintelor –
uneori dinlăuntrul lor, alteori dinafară, şi câmpul de bătaie
e luciul oglinzii orbind vânturile care suflă din toate
direcţiile şi încremenesc morile din mine. Amintirile
cumplite, nemăcinate, cresc şi se umflă şi milioane de
grăunţe otrăvite de fumul acela cu miros de om se
răspândesc şi se îneacă iar.
… ce bine că mă înţelegi uite eu nu pot vorbi dar tu
înţelegi semnele mele înţelegi dansul mâinilor mele
iar eu înţeleg fără să aud ceea ce spui…
3
O, durerea poetului gonit de frumosul născut în propriul
său vers, ca durerea florilor de câmp în îmbrăţişarea vazei.
Durerea ochilor deschişi sub greutatea nopţii grele, ca ale
orbului care-şi imaginează albastrul cerului după gustul
sărat al marii. Durerea căutării, băiete, când nimic nu mai
ajută, iar grozăvia din cuvinte nu mai e crezută…
Vino şi mâine, băiete, vino mereu, poate că tu, tocmai tu,
neauzind şi neştiind să vorbeşti, vei înţelege, poate
strigătul din tine va fi mai puternic.
triptic
Maria PAL
Prea târziu
ca un ciopor de ciumaţi
trec păsări prin pustiite păduri
tu priveşti înspăimântat viitorul
cum îşi întinde rădăcinile putrede
şi tragi din adâncuri năvoade cu strigăte
cu răspunsuri date la-ntrebări prea târziu
singur
părăsit de toţi şi de toate
te-nchini prin aurite altare
scoase-n cale de sfinţii cu priviri aburite
Răvăşit de furtună
mai captiv decât un fluture
aranjezi tulburat insectarul
răvăşit de furtuna produsă-n jur
de stihiile ce se rotesc mulţumite pe lângă tine
aducându-ţi verzi ramuri
şi-ţi reînnoiesc crucea
rănile descărnatul tău craniu
Atunci
singurătatea plantează alţi arbori
Dumnezeu le scurmă adormit prin tăceri
când îşi scapă bănuţii
dăruiţi cu zgârcenie de nepăsătorii cezari
atunci
din muţenia sfinxului se revarsă miriapozii
gem pietrele sub convoiul de umbre
un recviem monoton se prelinge-n pământ
însoţit de cavalul înlăcrimat al ploii
Trenul misterios
în Alexandria
veac după veac
cărţile-şi duc faima lor tristă pe umeri
la fel cum tu-ţi porţi cenuşa pe pleoape
şi urci la fel de singur
în trenul misterios cu destinaţii multiple
dar niciodată-nspre timpul trecut
înspre neatinsele ţinte
Fără regrete
refuzi orele ce-ţi intră-n ochi ca nisipul
un clown le adună
îţi culege şi paşii ca pe nişte ciuperci
îţi însemnează vorbele cu pietre
când îi recunoşti singurătatea
după praful ce-l stârneşte pe străzi
67
când îi arăţi cum se decojeşte
şi-n miezul pufos locuieşte cel ce-i fură cărarea
pe care tocmai voia s-o apuce
fără regrete
scurt şi concis
ca un bilet de sinucigaş
în faţa ta
cu privirile pierdute
un clown ca un contabil caraghios
adună ziua de mâine la ce ţi-a rămas neplătit
Peste resturi
rugăciuni rămase nerostite
unde-s chipurile de polen
ce-nmulţesc străvezii orizonturi
de neatins
gândurile umede alunecoase
cu cercuri largi împletite de ape
din care sorb însetaţi nepăsătorii corbi
fără vârstă şi umbre
spaime ajută fluturii
să-ţi traverseze inima creierii
peste resturi
un ecou de clopote
frica biciuieşte-ndelung cu urzici
A sosit vremea
încă nu-i prea târziu
să-ţi calculezi şansele
fără ajutorul ierbii
ce se-nfige-n locul tău în pământ
fără ajutorul mării
în care semnul tău zodiacal s-a născut
e vremea
a sosit vremea
să calci fără stânjeneală pe ape
să-ţi îndrepţi paşii şovăitori înspre larg
în timp ce mâna-ţi desenează pasărea
ce cu ochii tăi va zbura
Ce faci
bulversată inima ta
bate la porţi închise şi-nalte
bântuie lumea cu oasele rupte
şi-mpinge sângele-ncet spre canal
sinucigaşii zâmbesc privindu-ţi
părul albit peste noapte
ce faci cu ecoul ce munţii târăşte
cu spaima şi fuga nebună
cu mâinile ce-atârnă de plumb
la culesul stelar
cu cãrþile pe masã
68
Mihai TOGĂNEL
O nouă «Groapa»
„Trecătorii, înhămaţi la griji ca la nişte care
împotmolite în nămol, se opinteau pe caldarâm, umblând
fără ţintă.” Iată imaginea României postrevoluţionare, a
României rătăcite în labirintul tranziţiei continue, a
românilor mult prea subjugaţi de sintagma „Time is money”
şi de atingerea unui scop (care de cele mai multe ori scuză
mijloacele) strict material. Despre această Românie,
predispusă construirii „scârnăviilor sfârşitului lumii”(aşa
cum i se revelează lui nea Mişu’ - şofer de TIR) scrie Dan
Perşa în romanul Cu ou şi cu oţet (Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2007), particularizând socialul în
Bucureştiul „plin de gropi şi de praf”, etern hăitut de
şantiere ale căror tentacule se întind fie pe verticală, fie pe
orizontală.
În acest Bucureşti întâmplarea (sau nu?) face ca
braţul mecanic al unei maşini, săpând o groapă pentru
fundaţia viitoarei „catedrale a neamului”, să atingă,
îndeajuns de mult pentru a scutura din temelii structura şi
aşa şubredă a capitalei, un capăt de os. Os care mai apoi
se va dovedi a fi doar o mică fărâmă din scheletul unei
fiinţe care, pe rând, este identificată ba cu strămoşul Bucur,
ba chiar cu Dumnezeu – Tatăl. Cum ar reacţiona oamenii
de ştiinţă, artiştii, afaceriştii, vrăjitoarele, elevii, şoferii de
TIR, politicienii, călugării, babele, amantele, soţiile la
descoperirea, „peste noapte”, a unei gropi imense în
centrul Bucureştiului, în adâncurile căreia să zacă cu
siguranţă cea mai mare descoperire a secolului?
Răspunsul, în viziune proprie, îl oferă Dan Perşa în romanul
său, eliberându-şi personajele de orice constrângere
scriitoricească. Construite asemenea caracterelor
dramatice şi postulate la începutul cărţii sub forma unei
liste, personajele îşi iau zborul în paginile romanului şi
atunci când naratorul constată că podul, şi aşa instabil,
care îl leagă de propriile-i creaţii se clatină, el singur îl
„dinamitează”, urmărind mai apoi, cu un ochi avizat,
transformarea lor. Că personajele nu rămân indiferente la
schimbarea mediului social în care trăiesc este uşor de
observat atâta timp cât fiecare dintre ele suferă o
schimbare de mai mici sau mai mari proporţii. Metamorfoza
unei pensionare, care cu greu îşi „trage” concepţiile întro lume străină de educaţia primită, într-o vizionară
înzestrată cu simţuri supranaturale confirmă această idee
de „turnură” a destinului personajelor. De fapt, doamna
Porumbescu trăieşte o ruptură faţă de viaţa ei adevărată,
transformându-se într-un Prometeu dezlănţuit, protector
al omului în luptă cu răul. Şi toată această surprinzătoare
forţă sub impulsul unui flux de energie înrâurit dinspre
„perimetrul sepulcral” al gropii. Şi mai evidentă este, tot
sub coviltirul Bucureştiului transformat, intelectualizarea
domnului Fărăţară. Florentin Fărăţară, „afaceristul cu
sânge de rrom” aşezat în fruntea personajelor al căror
scop scuză mijloacele, „amfitrionul” şantierelor
bucureştene, animatorul armatelor de buldozere, este cel
care, printr-o neobişnuită forţă filozofală, esenţializează
concepţia întregului roman: „Nu te poţi apropia de
Dumnezeu[...] decât dacă ajungi o flacără vie,
asemănătoare luminii dintâi, lumină din care a luat naştere
lumea şi care nu putea izvorî decât din făptura divină.”
Într-adevăr, Cu ou şi cu oţet este un roman al
apropierii de Dumnezeu, al redescoperirii Tatălui, al
„misticizării betoanelor”, al revelării sacrului în profan.
Florin Şlapac găsea pretextul romanului, acela al unui
Dumnezeu mort, ca fiind o premisă grotesc-apocaliptică.
Dar dacă Dumnezeu a fost în tot acest timp doar ascuns,
îngropat, dar viu în acelaşi timp? Nu putem să credem că
Dumnezeu şi-a dorit această revelare tocmai acum, în
România aceasta postcomunistă? Este atât de greu, în
contextul social de azi, să ne închipuim un Dumnezeu
căruia chiar îi pasă? Ce i-ar mai rămâne Lui, aşa scârbit,
dar în acelaşi timp plin de dragoste paternă faţă de oameni,
să facă? Să-şi retrimită Fiul între oameni? Dar şi-ar încălca
astfel cuvântul dat. (Deşi nu-i exclus să avem de-a face
aici cu un dialog „inter-romanesc” cu Simion Liftnicul lui
Cimpoeşu; acolo, într-una din parabolele lui Simion,
Dumnezeu îşi trimite Fiul în România, dar acesta eşuează
în alegerile pentru preşedinţie; Dan Perşa îşi va fi zis că
acum nu mai rămâne decât să vină Tatăl în persoană). Şi
atunci acestuia nu-i rămâne decât să se „autosacrifice”,
să se releve chiar El însuşi. Vorbim, aici, de un Tată pus la
grea încercare de faptele fiilor, de un Dumnezeu nepregătit
de apocalipsă, dar incapabil de pasivitate faţă de mozaicul
păcătos al omenirii. Nu este, totuşi, o revelare gratuită,
pur caricaturală, pentru că, la rândul său, diavolul se arată
în chip de om. Întruchipat de un politician „fără nume”,
preşedinte de partid nou înfiinţat, Necuratul încearcă săşi desăvârşească menirea diavolescă în aceste condiţii de
vertij social. E vorba, aşadar, de iruperea în cotidian a
unei eterne dispute ontologice între bine şi rău, între
Dumnezeu şi Satana, iar omului i se oferă, la fel ca în
Paradisul primordial, posibilitatea alegerii. Forţele câştigă
rând pe rând adepţi din cele mai diferite medii sociale.
Tematic, romanul poate fi situat în descendenţa operelor
„mistice” ale lui Eliade. Şi la Dan Perşa se poate observa o
dorinţă arzătoare de a găsi în banalul cotidian promontorii
ale sacrului de care să se agaţe şi în jurul cărora să
construiască întregul stabiliment romanesc. Diferenţa
substanţială care apare între cei doi autori ţine de
caracterul misticului, pentru că la Dan Perşa el poartă
numele de creştinism, chiar de ortodoxism. Tocmai de
aceea lupta continuă a binelui cu răul ia aici chipul unei
dispute transpuse parcă din picturalul bisericilor bizantine.
Paradoxal, în urma luptei câştigate de forţele binelui,
Bucureştiul se degradează şi mai mult. Cerul este pământul
unei gropi astupate în care, ca printr-o uşă de cavou, se
zăreşte luna, pusă ca pe un catafalc. Imaginea catedralei
alunecând în tenebrele gropii prevesteşte apropierea
sfârşitului. Cortina o trage Cuviosul Evagrie, la 100 de ani
după întâmplările povestite: „Ascultă, române, cuvântul
Domnului.[...] Dintr-o întrebare născându-te, într-o
întrebare nedezlegată o să mori”. Se desprinde de aici un
fel de morală, aceea a scepticismului continuu, care nu
face altceva decât să genereze noi întrebări fără răspuns.
Dan Perşa se opune, astfel, cu tărie, nihilismului religios,
construind un roman mistic, al reafirmării sacrului în profan,
cu cãrþile pe masã
al regăsirii lui Dumnezeu într-o societate mult prea
raţională, înclinată spre negarea valorilor. Întregul roman
se bazează pe concepţia cunoaşterii luciferice a lui Lucian
Blaga care urmăreşte, spre deosebire de cea raţională,
căile unui intelect extatic, o cunoaştere ce urmăreşte nu
suprimarea valorilor, ci sporirea misterelor lumii, a tainelor
care pornesc de la premise axiomatice.
Dincolo de tematica abordată, din roman răzbat
semne evidente ale unui postmodernism foarte ingenios
investit. Titlul nu este altceva decât o expresie peiorativă,
prea bine cunoscută, dar identificată de autor ca semn al
pătimirii lui Hristos. Oul şi oţetul sunt, mai degrabă,
embleme ale necredinţei în Iisus, ale profanării suferinţelor
Fiului. Oul trimite la un alt fel de „ou dogmatic” barbian,
concept care explică cosmogonia primordială raţional, fără
urmă de Dumnezeu, în timp ce buretele îmbibat cu oţet
care îi este oferit lui Iisus pe cruce în loc de apă semnifică
ridiculizarea întregii epopei christice pe pământ.
Ca narator, Dan Perşa se situează, în romanul de
faţă, în descendenţa lui Creangă. El este, aici, un povestitor
postmodern care nu ezită în nici un fel atunci când
reinterpretează miturile clasice sau pastişează celebre
toposuri literare. Sala de internet în care adolescenţii îşi
formează personalitatea se numeşte „La Medeleni”, jocul
Loto este „6 din 47” (pentru a mări şansele de câştig), iar
noua „catedrală a neamului” va fi o imensă hală pentru
comerţul hainelor second-hand. Capitolelor li se atribuie
nume, folosind aceeaşi tehnică reinterpretativă: „Tainele
inimei”, „La porţile Orientului”, „Căderea Bastiliei”. Sunt
doar câteva din sintagmele social-literare, deja consacrate,
de care Dan Perşa se foloseşte în sondarea prezentului
autohton. Tot de postmodernismul aluziv, pastişant, ţin
asocierile de cuvinte şi metaforele şi simbolurile folosite.
Astfel, gura plină de carii este un „tărâm pustiit”, groapa
– „perimetrul sepulcral”, actul iubirii – „îmbârligarea...a
doi oameni îmbrăţişaţi şi chirciţi ca un fetus”, partidul
politic „Oala şi Ciocanul” (aluzie la reminiscenţele
comuniste din politica actuală). Toate acestea sunt coagulate de un narator prezent în text de câte ori e nevoie
pentru a explora cot la cot cu cititorul complexitatea
socialului bucureştean, un povestitor „sfătos” care aduce
aminte de dascălul Junimii.
A patra carte de proză a lui Dan Perşa desenează, cu
vervă, un tablou complex al unei Românii care se învârte
în jurul unei gropi în adâncurile căreia se află cea mai mare
(dacă nu ca importanţă, măcar ca dimensiune) descoperire
a omenirii. Groapa nu este un abis citadin, ci mai degrabă
o cristelniţă folosită pentru a reboteza şi, astfel, a
reîncreştina pe oricine se scufundă în apele ei. De aici şi
metamorfoza personajelor aflate sub influenţa
„perimetrului sepulcral”. Este o groapă a redescoperirii
sensului lumii, a revelării unei primordialităţi dispărute, a
reapropierii de Dumnezeu printr-o gnoseologie extatică,
luciferică. Iar dacă pentru îndeplinirea acestui scop este
nevoie de o nouă luptă între bine şi rău, ea apare şi se
dezvăluie cititorului treptat, oferindu-i acestuia, asemenea
personajelor, posibilitatea alegerii. Cu alte cuvinte, tema
romanului Cu ou şi cu oţet nu este una nouă, nou este
doar contextul în care ea este aşezată; un context social
pitoresc şi picaresc şi un context „scriptural” de tip
postmodern.
69
Mariana GORCZYCA
…la noi cărţile originale nu suscită
discuţii…
Horia-Roman Patapievici porneşte în cartea sa
Despre idei & blocaje1 de la motivul călătorului străin,2
poposit în România culturală a ultimelor decenii. Ceea ce
urmează sunt constatări, alternate de interstiţii de
argumentare auctorială a cauzelor celor consemnate.
Vom alege dintr-o listă substanţială de observaţii
asupra culturii române, făcute de călătorul virtual, doar
pe cele care ni s-au părut teribil de diagnosticante. După
care vom vedea explicaţiile din perspectiva contextului
sociologic şi istoric făcute de Horia-Roman Patapievici.
Iată o succintă selecţie de constatări: „cărţile originale nu
suscită discuţii”; „şcolile de gândire sunt mode de
împrumut”, „sub raport uman, competenţele cedează
totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea,
adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei
mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al
elanurilor avortate.”
Pentru ca originalitatea cărţilor să suscite discuţii
trebuie să existe un teren fertil, un teren pregătit în prealabil.
Deşi suntem la aproape două decenii de la Revoluţie, încă
plătim tribut cutumelor instituite înainte de 1989,
absenţelor de atunci. Şi ce lipsea în comunism? Lipseau
multe, dar în planul strict al culturii lipsea piaţa liberă de
idei. Interstiţiile de libertate textuală nu au putut coagula
nuclee de societate deschisă. Nu exista o piaţă liberă a
mărfurilor, după cum nu exista o piaţă liberă a ideilor.
Schimbul liber de idei se producea în spaţii mult prea
restrânse pentru a putea reverbera eficient: în cafenele,
acasă la prieteni. Cauza era cea ştiută de toţi: frica. Într-un
regim totalitar frica de regim, suspiciune, teama de
delaţiune limitau ceea ce are fiinţa umană mai de preţ:
libertatea de exprimare. Ori „enzima”, elementul care
dinamizează o societate este, nu bârfa clipocindă în
băltoaca de mahala a comunităţilor umane, ci schimbul
liber de idei pe un areal cât mai mare, reverberând dinspre
elite spre clasele de mijloc, cele care indică despre o ţară
dacă e sănătoasă sau bolnavă.
Prin urmare, ne lipseşte exerciţiul dezbaterii civilizate
(idee formulată persuasiv şi plastic în Politice şi reiterată
şi în această carte, Despre idei & blocaje). Nu ştim să
respectăm puncte de vedere diferite de ale noastre, nu
ştim să respectăm pe cei care gândesc diferit, în planul
ideilor, nu ştim să argumentăm cu răbdare propriile opinii.
Săritul degrabă al muştarului nu ţine atât de temperament
sau de factori climatici, cât mai ales de educaţie. Atâta
vreme cât în comunism ni s-a cerut doar obedienţă, aliniere,
adeziune la singura instanţă admisă: partidul comunist
suprapus pe Nicolae Ceauşescu, nu trebuie să ne mai
mire cele câteva generaţii aflate încă în viaţă,
manifestându-se plenar în cotidianul românesc,
acţionând în inerţia background- lui acumulat. Iar cei mai
70
cu cãrþile pe masã
tineri acuză comportamentul laş al părinţilor şi bunicilor,
fără cel mai mic exerciţiu empatic: dacă am fi trăit atunci,
ce atitudine faţă de sistem am fi exersat? A da sfaturi s-ar
înscrie într-o falsă didactică de care tinerii nu ar ţine seama.
Demersul propedeutic, absolut obligatoriu în orice
societate care se respectă, ar trebui să se desfăşoare mult
mai subtil, cu o strategie naţională de vindecare la care
politica şi mass-media ar trebui să se înhame în proporţii
egale cu sistemul de învăţământ.
O altă temă care se reiterează în comentariile lui H.R. Patapievici este cultura generală la români: „Dacă ne
gândim la declinul progresiv al prestigiului culturii
generale în ţările postindustriale (după 1960), declin solidar
cu izolarea noţiunii de high culture în sferele din ce în ce
mai separate de publicul larg ale specialiştilor şi
cunoscătorilor, România a rămas şi azi un paradis al culturii
generale: la noi, categoria de public larg cultivat este
încă o realitate.” De la acest apetit tangent la epistemofilie
al românilor decurge curricula încărcată din şcolile noastre.
De două decenii dorim să descongestionăm programa (am
fost într-o comisie naţională alcătuită în acest scop şi am
văzut câtă înverşunare conservatoare a existat pentru orice
era propus a fi scos) şi elevii noştri tot mai învaţă detalii şi
sunt nevoiţi să îngurgiteze informaţii care, după un
occidental, ar trebui să se regăsească abia în facultăţile
de profil. Şi urmează paradoxul pe care îl ştim cu toţii:
elevilor noştri din licee cu profil teoretic li se cer şi de
foarte multe ori ei chiar ştiu mult mai multe decât colegi
de-ai lor din Germania, Austria, Spania, Italia. Dar nivelul
de trai din ţara noastră este mai scăzut, economia mai
puţin performantă. În planul eficienţei de ţară, la ce ne
ajută că ştim toate capitalele statelor lumii, toate enzimele,
cine a fost Napoleon, când şi unde a murit el etc.? Dacă
epistemofilia noastră ne-ar face filozofi, dacă ne-ar ajuta
să creăm sisteme de gândire ar fi un mare câştig. Dar nici
aici nu excelăm. Kant, Nietzsche, Heidegger, ca să nu
lungesc lista, aparţin Germaniei. Ţară care are la bază un
sistem şcolar în care, (puterea exemplului concret), în clasa
a XI-a, o elevă plecată din România, cu o bursă la Bremen,
dezvoltă la o lecţie nou predată la Erdkunde (geografie)
toate lanţurile muntoase din Europa şi înălţimile cele mai
mari în cifre exacte. Ce feed-back a avut eleva româncă de
la auditoriu? O sinceră admiraţie ironică.
Patapievici explică mai departe cum s-a ajuns la noi
la selectarea dintre mai multe tipuri de intelectual (tehnic,
artistic) pe cel de tip umanist, capabil să ilustreze cu
dexteritate mai multe domenii ale culturii. Concluzia
celor discutate este formulată astfel: „în timp ce cultura
generală e tipică societăţilor care nu au cunoscut revoluţia
ştiinţifică şi industrială, cultura ideilor e tipică societăţilor
care au descoperit diviziunea muncii […] Cultura generală
formează interiorităţi cultivate; cultura ideilor formează
competenţe precise.”3
O carte despre idei şi blocaje, după ce le numeşte şi
le disecă, reuşeşte să treacă spre cititor ca ferment ale
unor noi idei care, la rândul lor, pot întâmpina blocaje.
Tocmai pentru că la noi (acest etnicizant la noi
înseamnă o atragere posesivă a părţii de cer sub care ne
formăm şi trăim) orice se transformă în bârfă, cade în
derizoriu, mulţi autori preferă în locul dezbaterii pro şi
contra a propriilor cărţi, călduţul ignorării. Decât subiect
de confirmare şi, automat, de contestare, mai bine
întruparea autorului într-o persoană cuminte, echilibrată,
la locul ei (în socialism locuţiunea la locul ei a acoperit
semantic doar acele persoane care nu ieşeau din rând,
conformându-se ideilor partidului unic), aflată în pluton,
care bifează cărţi şi isebeneuri la curriculum vitae. Foarte
puţini au curajul ieşirii din tranşeele-văgăuni în faţa
batalionului criticii literare.
_____
1 Editura Humanitas, 2007;
2 Tema călătorului închipuit care ar obiectiva realităţile
autohtone fie doar şi pentru că vine din altă parte, cu ochi
proaspăt, are o lungă istorie, a mai fost aleasă în demersuri
critice; a uzitat-o, în ultimii ani, de exemplu, Gheorghe Crăciun
în „Observator cultural”, s-a făcut apel la ea în „Vatra”, nr. 6,
2006 etc.;
3 H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje, Humanitas,
2007, p.67;
Caludiu TURCUŞ
Ţara în care descind profeţii
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că reeditările
de la Polirom nu l-au cuprins, alături de Filip Florian sau T.
O. Bobe (pentru a numi doar celebrităţile), pe Bogdan
Suceavă. Romanul său, Venea din timpul diez, apărut în
2004, ar fi meritat, cred, o a doua ediţie. Dacă ar fi să
găsesc o hibă selecţiei făcute de editura ieşeană, aş spune
că aceasta a greşit nu prin inversiune de valori, ci prin
omisiune. În literatură, însă, spre deosebire de viaţă, se
pare că niciodată nu-i prea târziu. Sau, cel puţin, ipocriziile
culturale care sunt, adesea, chiar temeiul relaţiilor dintre
literaţi, aşa ne-au învăţat să credem. Sper, totuşi, ca această
târzie cronică să fie concomitent şi o avanpremieră. Sau
poate naivitatea mea a şi atins, deja, cote alarmante.
Geometrie şi autenticitate
Bogdan Suceavă nu se grăbeşte să prindă cu orice
preţ un loc în loja tendinţelor la zi. Poetica lui e matură,
greu de înghesuit sub cupola unui grup. Îţi vine mai uşor
să o disociezi, decât să o asociezi. Totuşi, dacă e să găsim
un punct de interferenţă cu colegii de generaţie, ar trebui
să spunem că „geometrul” (Bogdan Suceavă este doctor
în matematică) a luat parte la „plonjonul” romancierilor
neliteraţi în literatura română contemporană. Prospeţimea
acestui val de prozatori vine din faptul că se eliberează de
dogmatismul utopiilor estetice mai vechi sau mai noi. Altfel,
scrisul lor „se mişcă” în registre cât se poate de diferite.
Ce faţă cumplită am (Cosmin Manolache), de pildă,
antrenează cu totul alte mize decât romanul de faţă.
„Regula cea mai importantă – mărturiseşte Bogdan
Suceavă într-un interviu din Ziua (13 august 2005) – e să
nu scrii decât despre ceea ce ai trăit şi ai văzut, despre
ceea ce simţi, neinfluenţat de momente, direcţii şi mode.
Cred în autenticitatea textului literar (s.m.) în sensul
acesta şi cred că nu merită să pierzi vremea cititorului
dacă nu ai ce spune”. Departe de a înţelege autenticitatea
cu cãrþile pe masã
conform reţetei interbelice, prozatorul nu se expune ca
interioritate. Evită „dramele personale”, miezul
autenticităţii cuibărindu-se, pentru el, în vagul trebuiesă-ai-ce-spune, corelat cu nevoia imperioasă a
verosimilităţii epice: „Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încă
de pe atunci sfârşitul istoriei” – afirmă naratorul la
începutul romanului – pentru ca, după derularea întregii
poveşti, aceeaşi voce să afirme: „Ascultă-mă şi crede-mă,
căci povestitorul sunt eu”. Autenticitatea survine, aşadar,
odată cu recuperarea verosimilităţii istorisirii, opoziţia
interbelică dintre cele două (autenticitate / verosimilitate)
dizolvându-se.
Ţara lui lerui ler
Să luăm mai întâi titlul: Venea din timpul diez. E
genul de sintagmă care te „imobilizează” intelectual, în
sensul că nu ştii exact la ce se referă, dar îţi place la nebunie.
Mai mult decât tasta de telefon omonimă, diezul este –
din câte ştiu – un ricoşeu ascendent, sunet suspendat
între două tonuri. A veni dintr-un timp diez, dacă păstrăm
corespondenţa cu solfegiul, ar echivala cu o descindere
muzicală stranie, dintr-o altă gamă (a se citi lume), într-o
realitate care până atunci „se întâmpla” firesc. Tot astfel
cum o partitură scrisă în do major ar lăsa să i se strecoare
în interpretare un diez.
Romanul înfăţişează un Bucureşti al anilor ’90,
obosit, gri, adulmecând ofertele libertăţii. Schizofrenia
fanatismului religios / naţionalist care atinge, prin
contaminare, toate categoriile de indivizi, este marea temă
a romanului. Iată, pe scurt, subiectul. Vespasian Moisa,
omul cu două naşteri şi cu harta Bucureştilor pe piept,
este profetul, învăţătorul grupării neoortodoxe Vestea
Domnului. Convertiri fabuloase, popularitate câştigată
într-un timp record, buget de milioane de dolari – iată
numai câteva coordonate pentru a sugera amploarea
socială a mişcării. În celălalt taler al balanţei „atârnă”
ştefaniştii. Un grup de homeless people, adăpostindu-se
într-un bloc neterminat pe care scriseseră cu alb Guvern,
cultivă necondiţionat mitul lui Ştefan cel Mare, iar când
domnitorul se reîncarnează într-un cetăţean lovit de un
camion, nu ezită să-l recunoască. După o încăierare de
stradă, „Ştefan cel Mare” este arestat. I se distribuie
tranchilizante, după care îi dezamăgeşte pe „răzeşi”,
amintindu-şi că, de fapt, el fusese în viaţa anterioară Ion
Vodă cel Cumplit. Între cele două „orientări” se va isca un
conflict pentru supremaţie. Ştefaniştii îl răpesc pe
Vespasian pentru a-l judeca. Scena suprapune două
imagini: Isus în faţa lui Caiafa, dar într-un proces kafkian.
Urmează condamnarea la moarte prin tragere în ţeapă,
sentinţă la care, în cele din urmă, se renunţă. Vespasian
Moisa scapă pe jumătate viu, fără glorie, într-o baltă de
urină, evaporându-se. „Despre el se vor auzi mai multe
zvonuri: că una dintre umbre s-a pierdut în înalturi, că
cealaltă a fost călcată de tramvaiul 32, sau că s-a pierdut
ca un abur în văzduh”. Pe un fundal al demenţei colective,
facem cunoştinţă şi cu secta Arhanghelului Mihail, cu
cea a diogeniştilor, cu Sfântul Petru şi teoria vibraţiilor, şi,
nu în cele din urmă, cu agentul Treistaru metamorfozat,
cu ocazia unui experiment uzbec, într-un motan roşcat.
71
Finalul romanului descrie descinderea în Bucureşti a
buzoianului Marian Tihomir – profetul s-a volatilizat,
trăiască profetul! – care „venea de departe, dintr-o lume
pierdută, din timpul diez al simţurilor noastre rănite,
deschise, acutizate (s.m.)”. Citim pe ultimele pagini despre
„acel iulie al anului I după Tihomir”.
„Profeţii” reprezintă un deziderat social în Venea
din timpul diez, deziderat impus pe de o parte de natura
unor indivizi aflaţi în plină criză de identitate – după cum
afirmă un personaj, iar pe de alta, de „explozia celui mai
variat imaginar din câte a dat vreodată vreo versiune de
homo sapiens”. Lumea lui Bogdan Suceavă (România
anilor ’90) este o lume a teoriilor naţionaliste, religioase,
schizofrenice fără excepţie. Toate personajele îşi leagă
viaţa de o „idee”. În căutarea de proteze ale totalitarismului
apus, nimeni nu mai poate adera la o credinţă decât dacă
urmează (inconştient) cuiva (unui ţel chintesenţiat într-o
persoană). Orice efort de abstractizare în absenţa unui
„lider spiritual” ar eşua. Şi pentru că „în fiecare scorbură
se află un zeu”, ţara lui leru-i ler devine concomitent şi
ţara unde descind profeţii. Deoarece, fără concreteţea
întrupării, specia umană pe care romanul o creionează sar împotmoli în elanuri mistice individuale. Şi asta nici
măcar n-ar fi tragic. Căci tragic-grotescă, deşi deghizată
într-un realism magic, este nebunia maselor convertite,
de la medicul Arghir, descoperitorul antidotului pentru
calviţie, profesorul Diaconescu, cu teoria lui conform
căreia ridiche, decodat, înseamnă pe mine mie redă-mă,
şi până la trubadurul Toni, cel cu două iubite, Barbie şi
Margot, Iulius, colecţionarul de săruturi sau deputatul
Vasile Gheorghe, care-şi pune la dispoziţia lui Vespasian
Moisa vila din piaţa Lahovary.
Fără nici un dubiu, atmosfera creată de narator
îndulceşte seriozitatea perspectivei, parodiind cu mijloace
rafinate fanatismul de orice fel. Cu alte cuvinte, râdem pe
bune citind Venea din timpul diez. Dar, indiferent de accent, Bogdan Suceavă nu se angajează până la capăt întro incursiune realistă; dimpotrivă, va lăsa „necorectat” orice
derapaj în literaturizare. Şi bine face, acest gest
traducându-se pe versantul interpretării într-un subtil
mecanism care te lasă să citeşti semnele ca noduri şi
nodurile ca semne.
_____
* Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom,
2004
lecturi
72
Iulian BOLDEA
Intelectualii şi memoria
Cartea lui Leon Volovici De la Iaşi la Ierusalim şi
înapoi* are, în ciuda aspectului său aparent compozit (e
alcătuită din dialoguri, articole, confesiuni, portrete)
câteva constante ideatice care îi configurează o structură
unitară, o arhitectură de indiscutabilă coerenţă interioară.
În primul rând, relevanţa cărţii e dată de caracterul ei
confesiv. Mărturisirea, mărturia, aspectul depoziţional
sunt axe ideatice ale acestui volum ce îşi are punctul de
pornire într-un consistent dialog al autorului cu Sandu
Frunză. De altfel, la începutul dialogului, Leon Volovici
precizează cu suficientă claritate măsura în care implicarea
autobiografică se împleteşte cu meditaţia obiectivată
asupra evoluţiei şi condiţiei comunităţii evreieşti din
România: „Tendinţa mea este de a nu-ţi oferi o
autobiografie, nici nu-mi dau seama în ce măsură ar
prezenta interes pentru altcineva, ci de a evoca oameni şi
întâmplări din viaţa mea în măsura în care au vreo
semnificaţie pentru evoluţia comunităţii evreieşti din Iaşi
din care provin, în condiţiile războiului şi în perioada
comunistă. O să mă refer la datele mele numai din acest
punct de vedere. De altfel, datorită preocupărilor mele din
ultimele două decenii legate de istoria contemporană a
evreilor din România şi în general din estul Europei, tind
să îmbin lecturile pe tema asta cu un fel de reflex de a
«testa» concluziile mele sau ale altora, prin referire la propria mea biografie, să verific în ce măsură aceste analize,
studii istorice care există sunt confirmate de propria mea
experienţă şi în ce măsură experienţa familiei mele evreieşti,
atât cât o cunosc eu, are semnificaţie în raport cu acest
destin colectiv”. Relevante sunt, din perspectiva laturii
evocatoare a cărţii, detaliile legate de mediul în care s-a
format viitorul istoric şi critic literar, tradiţiile şi datinile
care şi-au pus amprenta asupra sensibilităţii sale, formele
şi modalităţile de viaţă culturală care structurau viaţa
comunităţii evreieşti din Moldova primilor ani de după
război. O astfel de modalitate culturală era teatrul idiş, în
care, după cum observă autorul, erau transpuse scenic
limbajul şi simbolistica religioasă („Forma esenţială de
experienţă culturală, de fapt cultural-religioasă, a
colectivităţii evreieşti era participarea la spectacolele
teatrului idiş. Eu am fost luat din copilărie la aceste
spectacole. Nu s-a scris destul despre importanţa teatrului
în limba idiş pentru evreii din România şi din estul Europei.
E un fenomen fascinant. Mersul la teatru devenise un
ritual aproape religios, un fel de înlocuitor al unei practici
religioase mai intense şi al lecturii în limba ebraică,
deprindere care s-a păstrat numai într-un mediu restrâns,
mai cultivat. Teatrul idiş a însemnat şi menţinerea legăturii
cu universul Bibliei, la nivel popular. Tot mai puţini
înţelegeau textul Bibliei, rămăsese o obligaţie de cult, foarte
puţini mai cunoşteau ebraica biblică. Miturile biblice
fundamentale s-au perpetuat tocmai prin prelucrarea
populară în teatrul idiş, plin de melodrame despre Abraham
şi Sara, sacrificarea lui Isac, ieşirea din Egipt, Esther şi
Ahaşveroş, în montări populare, ca melodramă, cu muzica
tradiţională. Un fel de Biblie pentru săraci”).
Dincolo de întâmplările şi faptele evocate, din care
se alcătuieşte un adevărat univers al copilăriei şi
adolescenţei, reconstituit din fragmente de timp şi
intermitenţe ale unei memorii atente la detaliul revelator,
ies în relief câteva figuri de prim-plan, desenate cu peniţă
afectivă. Dintre acestea, cel mai pregnant portret este cel
al mamei, păstrătoare a tradiţiilor şi ritualurilor religioase,
caracterizată, însă, şi de pasiunea pentru învăţătură.
Demne de interes sunt întâlnirile exemplare, modelatoare,
pe care studentul Leon Volovici le are cu istoricul
Alexandru Zub, de pildă, sau cu Tudor Vianu, întâlniri
transcrise în pagini lipsite de crispări stilistice, pe cât de
echidistante, pe atât de revelatorii. Obsedantă, în paginile
acestei cărţi, e mai ales ideea regăsirii originilor, a
universului genezic al evreităţii, acela care conferă
legitimitate fiinţei, readucând-o în spaţiul unei identităţi
adesea frustrate, în care fervoarea şi luciditatea reculeasă
promit să aducă în faţa cititorilor o lume ascunsă, deşi
perfect legitimă: „Reacţia mea în faţa acestei lumi evreieşti
fantomatice, umbrele unei lumi apuse, a fost cu totul
neaşteptată şi tulburătoare. Senzaţia bizară că mă întorc
într-un univers pe care îl cunosc foarte bine, este universul
meu, dintr-un trecut foarte îndepărtat, parcă am mai fost
aici foarte demult şi acum încep să-mi reamintesc. Ştiam
că aceasta a fost lumea strămoşilor mamei mele, totul îmi
era familiar, chiar şi polona în care depistam cuvinte pe
care le cunoşteam, pentru că intraseră în limba idiş (...).
Acum regăseam vatra, ruinele vetrei evreimii părinţilor
mei”. De altfel, meditaţia despre condiţia evreilor din
România comunistă capătă, de multe ori, accente ascuţite;
Leon Volovici subliniază duplicitatea regimului comunist,
care menţinea comunitatea evreiască într-o postură
privilegiată şi marginalizată în egală măsură, deoarece
„condiţia de evreu îţi dădea şi statutul de emigrant
potenţial”. Conştiinţa unei astfel de ambiguităţi este, însă,
resimţită cu şi mai multă acuitate de către autor, care
găseşte, însă, şi o consecinţă benefică a unei astfel de
atitudini („Evreul care pleca ştia că e undeva o ţară dispusă
să-l primească, să-l considere de îndată cetăţean al ei.
Acest statut al evreului din România era destul de ambiguu
şi se bizuia pe un fel de acord nescris, politiceşte şi moral
«impur» cu regimul lui Ceauşescu, un acord care avea, la
rândul lui, efecte amestecate, ambivalente asupra
oamenilor. Efectul pozitiv a fost stimularea unei reîntoarceri
laice la iudaism, s-o numim astfel. Un fenomen vizibil în
scrisul unor intelectuali şi artişti evrei din România. Intru
şi eu, cred, în această categorie. În acelaşi timp, însă,
asumarea mai decisă a identităţii te face mai sensibil la
formele ei de pervertire şi de duplicitate, provocate de
ambiguitatea situaţiei tale, tot mai greu de suportat. Mulţi
lecturi
au optat, ca şi mine, pentru plecarea în Israel, chiar dacă
erau, tot ca şi mine, foarte integraţi în cultura română şi au
suportat foarte greu ruptura”).
O temă asupra căreia autorul nu insistă prea mult,
dar pe care o situează în context adecvat şi căreia îi conferă
un relief moral suficient de bine articulat este aceea a
depoziţiilor cu privire la traumele pe care populaţia
evreiască din România le-a suferit în perioada celui de-al
doilea război mondial. E vorba, cu alte cuvinte, de tema
memoriei şi a rolului intelectualilor în conservarea veridică
a faptelor trecutului. Asumarea pogromului din Iaşi, de
pildă, este, şi acum, lacunară, iar „amnezia” de care suferă
conştiinţele unor intelectuali români este şi ea culpabilă,
repercutându-se aici şi efluvii ale ideologiei naţionalcomuniste a lui Ceauşescu, cel care a încercat să-şi
legitimeze regimul mai ales prin argumente patriotice şi
naţionale („Acel «naţional-comunism» ceauşist, cum a
fost numit, a prins mult mai mult decât suntem noi dispuşi
să recunoaştem. Iar impulsul de a privi critic spre trecut e
mult mai slab. Clişeele privind istoria naţională şi mai ales
«temele delicate» s-au păstrat şi se reproduc şi acum,
inclusiv în mediile intelectuale. Multe s-au schimbat în
ultimii ani, observ asta în special la studenţi şi tineri istorici,
felul lor de a privi aceste chestiuni e mult mai deschis,
sunt mai interesaţi să cunoască, decât să preia «patriotic» versiunile «normative» până atunci”).
Paginile cărţii lui Leon Volovici ne vorbesc, însă, şi
despre nostalgiile, frustrările şi aspiraţiile celui care e
nevoit de împrejurări să se refugieze într-un alt spaţiu
geografic; sentimentul dezrădăcinării se conjugă, aici, cu
nevoia imperioasă a integrării într-un nou mediu lingvistic
şi cultural. Integrarea e privită, chiar, în mai multe trepte:
prima treaptă, legătura spontană cu intelectuali veniţi din
România (Virgil Duda, Alex. Mirodan, Mircea Săucan, Ion
Ştiubea ş.a.), a doua treaptă, reprezentată de întâlnirea cu
doi evrei originari din România (Michael Finkenthal şi
Moshe Idel), întâlnire ce constituia o punte între cele două
universuri culturale şi, în sfârşit, a treia treaptă a integrării,
aceea a „israelienilor”, fără origine românească. Desigur,
Leon Volovici mărturiseşte şi rolul important pe care l-a
jucat păstrarea dialogului cultural şi a legăturii afective
cu intelectualii din România (Paul Cornea, Mircea
73
Anghelescu, Andrei Corbea, Lucian Raicu, Mircea
Iorgulescu sau Norman Manea). Incitante sunt şi celelalte
texte, cu caracter memorialistic sau mai pronunţat teoretic,
ce alcătuiesc volumul lui Leon Volovici. Figura tatălui
(evocată în Cum se face o potcoavă) e circumscrisă sub
spectrul unui anti-model („aspru, închis, lipsit de afecţiune
faţă de copii, mereu pus pe confruntare cu mama şi cu
copiii, mai ales când nu avea de lucru şi banii nu
ajungeau”). Însemnările unui călător străin transcriu
episoade, figuri umane, întâmplări şi gesturi din timpul
unei şederi în Polonia, în timp ce De la Ierusalim la
Bucureşti şi înapoi e un text ce priveşte cu relativă
detaşare relaţia dintre România şi Israel, pornindu-se de
la întrebarea „Este Ierusalimul o «fereastră» potrivită de
la care să priveşti spre România?”. Şi în acest text, Leon
Volovici se referă la „problema evreiască”, devenită, pentru
conştiinţa colectivă şi, mai ales, pentru intelectualii români,
un fel de test moral, un „prag” etic, cu încărcătură
simbolică. Interesante, prin fior afectiv şi detenta
rememorării implicate sunt portretele unor scriitori sau
cărturari, în care „exerciţiul de admiraţie” se împleteşte cu
reverberaţia subiectivă (Frere Marcel Dubois, Însemnări
despre Paul Cornea, Singur cu Norman Manea, Virgil
Duda – sfârşit de decembrie). Temele-cheie, obsedante,
ale cărţii lui Leon Volovici, acelea care îi structurează în
adânc substanţa (problema evreiască, memoria,
transparenţa, relaţia trecut-prezent, relaţia dintre identitate
şi alteritate) sunt transpuse într-un stil lipsit de crispări
ori intransigenţe inutile, ce-şi asumă, mai degrabă,
beneficiile echidistanţei şi ale cumpănirii. E o carte din
care lipseşte, cum remarca şi Gelu Ionescu, resentimentul.
Acesta e unul din meritele de căpătâi ale unei cărţi alcătuite
din revelaţii ale confesiunii şi meditaţii, din amintiri şi
reflecţii, dominante care îi conferă, de altfel, şi statutul de
document afectiv şi spiritual.
_____
* Editura Ideea Europeană, 2007
metamorfozele cercului
74
Rodica ILIE
Antropofagia culturală – o
contraideologie poetică
Modernismul paulist – resemnificarea futurismului
Precum modelul societal ce caracterizează
avangardele europene, revoluţia modernistă braziliană are
actorii săi, în centrul mişcării potenţate de Săptămâna de
Artă modernă din Săo Paulo (11-18 februarie, 1922) aflânduse Paulo Prado, Graça Aranha, Menotti del Picchia, Oswald
de Andrade, Manuel Bandeira, Mário de Andrade,
intelectuali care vor constitui vârful de lance al
modernismului paulist.
Potrivit consideraţiilor lui Wilson Martins
„moderniştii au fost cei care au făcut Săptămâna de Artă
modernă şi nu Săptămâna de Artă modernă cea care a făcut
modernismul” (apud. Luciana Stegagno Picchio, p. 461).
Premisele acestei manifestări anti-festiviste care se dorea o
contrapartidă la sărbătorirea oficială a Centenarului
Independenţei Braziliei se află în influxurile venite din partea
futurismului, în acţiunile contestatare şi polemice care
fondează atât un discurs estetic, cât şi unul politic, acesta
din urmă, e adevărat, înflăcătat de spiritul naţionalist
importat din Italia, Franţa, Anglia şi Germania, spirit ce
dobândeşte coloratura „verde-amarelo” braziliană,
coloratura naţionalist xenofobă, ritualic-primitivistă, miticindianistă şi patriotic-antropofagă a diferitelor grupări
autohtone.
Deşi manifestul lui Marinetti prin care acesta fonda
în 1909 doctrina futurismului italian fusese tradus, la numai
un an distanţă, de către Almáquio Dinís, adevărata
cunoaştere a scrierilor milanezului în Brazilia se va produce
mai târziu, şi aceasta datorită lui Graça Aranha care va
sincroniza vizita mentorului italian cu relansarea programelor
sale în portugheză (Manifestos de Marinetti e seus
companheiros, 1926). Pentru Aranha, futurismul însemna
„eliberarea de teroarea estetică”, aşa cum precizează însuşi
Marinetti în manifestul său Per una Società di Protezione
delle Macchine. În acest text, numele lui Aranha este aşezat
alături de cel al lui Benedetto Croce, care înţelegea prin
futurism „antiistorismul”, Marinetti subliniind în acest context propaganda internaţională pentru arta-acţiune, pentru
arta progresistă, pentru noua religie a vitezei şi pentru
„estetica della macchina”. Contactele diplomaţilor şi
intelectualilor brazilieni cu europenii sunt fructificate mai
cu seamă prin Ronald de Carvalho şi Luís de Montalvor
care vor publica alături de Fernando Pessoa şi Marío de
Sá-Carneiro în revista acestora, Orpheu. Luciana Stegagno
Picchio (p.454) precizează că influenţele futuriste nu se
propagă în Brazilia pe filiera spaniolă, ci fie direct prin
modelul italian, fie prin intermediere franceză (sau
portugheză, putem adăuga).
Cu toate legăturile internaţionale, reacţiile faţă de
mişcarea italiană nu întârzie să apară, Menotti del Picchia
precizează în Correiro Paulistano (1920) în ce constă reala
contribuţie a acestui curent de avangardă: „Futurismul se
defineşte ca un curent înnoitor, frumos şi puternic, actual
şi îndrăzneţ, fâlfâind un steag în suflul unui ideal anarhic în
artă (...) Fără să accept nebuniile, fără să aplaud aberaţiile,
i-am admirat frumuseţile” (apud. Luciana Stegagno Picchio,
p. 455). Alături de poziţia critică a lui del Picchia se situează,
la început, şi Mário de Andrade, care detestă scandalul,
concepţia fascistă ce plana asupra doctrinei futurismului
marinettian, ambii scriitori brazilieni contestând excesele
de natură ideologică, însă apreciind vigoarea acţiunii
estetice. Impulsul de „a construi un futurism autohton,
diferit de cel european” se remarcă în acţiunile concertate
ale tinerilor care semnează, în revista „Fon-Fon!”, apoi în
urmaşa ei, „Klaxon”, pagini-semnal care atestă divorţul de
Marinetti. Sérgio Buarque de Holanda îi defineşte pe
futuriştii pauli?ti prin acţiunea lor de eliberare de modelele
şi de convenţiile devenite deja anacronice, prin actul de
reformă originală şi „unică”. Menotti del Picchia dezaprobă
organizarea de castă a grupării futuriste italiene şi, prin
comparaţie cu aceasta, detestă înregimentarea futuriştilor
paulişti într-o şcoală. Critica modelului avangardist
european capătă accente mai mult decât acide, semnatarul
acestei depoziţii devenind chiar sarcastic: „a folosi, cu
improprietate, un termen care a servit în Europa, spre a
desemna reacţia genială şi idioată a unei hoarde de
avangardişti, reacţionari, ai cărei generali erau nişte talente
şi ai cărei aderenţi erau nişte imbecili” echivala cu a
împrumuta nefiresc o etichetă şi un mod de a fi care nu se
potrivesc fondului autohton. Futurismul brazilian înseamnă
altceva, el „s-a născut tocmai ca o răzvrătire împotriva
şcolilor organizate în rituri şi liturghii literare... Formula
futurismului paulist este, în fapt: maxima libertate înlăuntrul
celei mai spontane originalităţi” (idem. p. 458). În direcţie
futurist-creaţionistă, Ronald de Carvalho proclamă arta
eliberată de constângerile prozodice ale tradiţiei: „Cria o
teu ritmo e criarás o mundo / Creează-ţi ritmul şi-ai să creezi
lumea”. Crezul dinamist al acestui scriitor valorifică teoriile
marinettiene, depăşind cadrele doctrinare ale mişcării
europene prin însăşi legea futuristă a mişcării. În
accepţiunea braziliană, ritmul înseamnă viaţă, aparţine vieţii
cotidiene, naturale şi fireşti, pulsaţiilor originare, şi nu
mişcării mecanice ordonate de motor. În evoluţia originală
a modernismului brazilian se vor revela momente
semnificative, precum acţiunile lui Oswald de Andrade,
scriitorul de un pitoresc marinettian, care, „mereu în urmă
cu o carte şi mereu înainte cu un manifest”, va lansa mai
multe direcţii de avangardă, opunându-se profilului politic
al mentorului european prin ideologia de stânga pe care o
îmbrăţişează după anii ’30, ideologie din care totuşi „va şti
să surprindă numai aspectele anarhice şi distructive (care
repetă lucida şi mereu reîntrupata sa viziune antropofagică
a lumii)” (Stegagno Picchio, p. 473).
Contramanifestele primitivismului
„Înainte ca doi portughezi să descopere Brazilia,
Brazilia a descoperit fericirea” (O. de Andrade)
În 1924, Oswald de Andrade lansează o mişcare de
natură reacţionară, proclamând primitivismul «Pau Brasil»
(după numele unui arbore tropical, exploatat pentru lemnul
său folosit la construirea mobilei sau în obţinerea unui colorant roşiatic). Contestarea modei primitiviste importate
din Europa aduce cu sine afirmarea unei valori autohtone,
folosite ca monedă de schimb în comerţul brazilian cu
exteriorul. Iată cum motivează scriitorul naşterea noii direcţii
de avangardă: „Primitivismul, care apărea în Franţa ca
exotism, era pentru noi, în Brazilia, un autentic primitivism.
Atunci m-am gândit să fac o poezie de export nu de import
pe baza habitat-ului nostru, geografic, istoric şi social. Şi
întrucât «pau brasil» fusese prima bogăţie braziliană
exportată, am numit mişcarea «Pau Brasil»” (apud Stegagno
Picchio, p. 467). Atitudinea lui Oswald de Andrade este în
primul rând marcată de critica împrumuturilor culturale, apoi
ea se delimitează net de ideea de şcoală, punctând dezideratul
afirmării originale. Apărut într-o revistă din Rio („Correio
da Manhă”), manifestul din 18 martie 1924 legitimează
concepţia nativistă asupra artei, făcând apologia unui
exotism natural, „cu semn schimbat” – aşa cum precizează
metamorfozele cercului
Luciana Stegagno Picchio –, un exotism autohtonizat,
preluat negativ şi reinvestit cu for?a arhaică a elementelor
cronotopului brazilian.
Cu toate accentele construcţiei identitare, manifestul
«Pau Brasil» impune un concept modern de poezie, un
model universal, susţinut de o limbă „fără arhaisme. Fără
erudiţie. Naturală şi neologică”, o limbă în care cuvântul se
bucură de vitalitatea începuturilor, dar şi de antrenul
progresului tehnic ce impune invenţia rapidă a unui nou
dicţionar. Înţeleasă de Oswald drept „Contribuţia milionară
a tuturor erorilor”, această poezie se legitimează prin actul
demistificator şi anarhic, marcată fiind de o discursivitate
feroce, ironică şi provocatoare. Blaise Cendrars, căruia
poetul brazilian îi dedică volumul de versuri ce preia numele
mişcării, va remarca, dincolo de „talentul nebun” al acestor
modernişti paulişti, spiritul burlesc al întreprinderii lor „un
vocabulaire argotique, nègre, et un sens aigu de la provocation, de la polémique, de l’actualité”(idem. p. 468).
După un an de la apariţia sa, manifestul «Pau Brasil»
va fi urmat de o serie de reacţii care se orientează vehement
spre ideolgia fascistă. Părăsind dezideratele estetice, se
vor genera, cu o frecvenţă anuală, mişcări precum
«Verdamarelo» (1925), susţinută de naţionalistul Menotti
del Picchia, de Cassiano Ricardo, Plínio Salgado, apoi
«Anta», în 1926 regionalismul, propus de Gilberto Freyre,
în 1927 mişcarea din jurul revistei „Festa”, publicată la Rio,
susţinută de Tasso da Silveira, Barreto Filho, Cecília
Meireles ş.a. Ca urmare a acestor manifestări, Oswald de
Andrade va replica printr-un alt manifest, lansat în paginile
unei noi reviste.
În mai 1928, apare la Săo Paulo, „Revista de
Antropofagia”, publicată sub conducerea lui Antônio de
Alcântara Machado şi a lui Raul Bopp. În paginile acesteia
se vor afirma cele mai puternice voci anticonvenţionaliste,
anti-paseiste care îşi aleg ca ţel contestaţia modelelor
europene şi nu numai. Configuraţia modernismului brazilian
se va defini prin cadrul pe care îl va asigura „Manifestul
antropofag” al lui Oswald de Andrade, liderul mişcării
canibalismului.
Caracterul sectar al acestei grupări se evidenţiază prin
însăşi retorica impusă în paginile revistei, retorică agresiv
primitivistă, impusă de semnatarul manifestului, dar şi de
Mário de Andrade sau de Alcântara Machado. Aceştia
fondează prin discursul lor teoretic sau poetic o conştiinţă
aurorală, nefalsificată de dogmele culturii europene şi ale
moralei creştine.
Precum în manifestul lui Huidobro (Non serviam) în
care acesta deriva principiile creaţionismului de la „o
invocaţie religioasă în limba unei etnii indigene care locuia
în zonele Perú-Bolivia” (Clemente Padín, 2000), moderniştii
brazilieni reacţionează la spiritul mimetic şi la invazia
europenităţii prin etalarea valorilor autohtoniei. În acest
sens vor fi puse în valoare mituri şi embleme naţionale,
însemne identitare (pau-brazil, tapirul) care să confere atât
contraponderea la influenţele colonizatoare, cât şi barajul
de securitate şi forţa afirmării personale. Pau-brazil,
dialectele şi elementele etnologico-antropologice, structurile
de imaginar şi de comportament ale autohtonilor vor fi
valorificate în scrierile programatice, dar şi în cele literare
cu aceeaşi angajare şi cu aceeaşi inflamare discursivă,
aspecte motivate de dorinţa de exprimare a unei identităţi
inconfundabile (ex Brazilia, poemul whitmanian al lui
Ronald de Carvalho, Cobra Norato, capodopera
modernismului antropofag semnată de Raul Bopp, poemele
cotidianului şi ale ritmurilor moderne braziliene semnate de
Rui Ribeiro Couto: Săo Paulo, Rio de Janeiro, Bahia,
Recife, Naşterea poeziei braziliene, etc).
În consecinţă, Manifesto Antropófago se doreşte
răspunsul la atacul civilizaţiei, un răspuns sălbatic, critic şi
75
polemic: „Numai antropofagia ne uneşte. Social. Economic.
Filosofic. Legea unică a lumii. Expresia deghizată a tuturor
individualismelor, a tuturor colectivizărilor. A tuturor
religiilor. A tuturor tratatelor de pace. Tupi or not tupi, that
is the question”. Redactat în formula apodictică a
înţelepciunii arhaice, manifestul debutează, paradoxal, cu
parafrazarea unei celebre fraze shakespeariene a
monologului lui Hamlet, care devine, în spirit demistificator,
funambulesc, o butadă la fel de celebră precum dilema
personajului european. Problema existenţială este
transplantată culturii de adopţie care însă se defineşte la
nivel colectiv prin aceeaşi conştiin?ă tragic-hamletiană,
afirmată în contextul ameninţării identităţii sociale, politice
şi culturale. Emblema pe care o foloseşte autorul
manifestului este aceea a denumirii canibalilor indieni Tupi
din Brazilia, care s-au răzbunat gastronomic pe un episcop
nepoftit.
Utopia nativist antropofagă – o privire distopică
(dezvrăjită) asupra paradigmei culturale europene
Părăsind gluma metaliterară, Oswald de Andrade va
face din manifestul său o adevărată armă de apărare
împotriva istoriei, împotriva progresului burghez şi a
reificării individului, împotriva importului cultural, împotriva
clişeizării şi a dogmatizării, a literarului şi artificialului. Reacţia
sa capătă dimensiuni universale, iar acestea se traduc în
plan retoric prin redundanţa raportului negare-afirmare. Sunt
atacate valorile paradigmei europene: semnatarul se situează
vehement împotrivă, uzând de instrumente de asalt precum
replica sarcastică, ironia şi parodia. Refuzul tradiţiei literare,
contestarea filosofiei clasice şi a gândirii moderne, a
psihanalizei şi a antropologiei pun într-o nouă lumină
valorile autohtone. Manifestul se bazează pe asocierile
contrastante, îşi articulează programul indirect, prin
expunerea problemelor în perechi de contrarii care se pun
reciproc în valoare.
„Împotriva tuturor catehismelor. Şi împotriva mamei
celor Gracos.
Mă interesează doar ceea ce nu e al meu. Legea
oamenilor. Legea canibalilor.
Ne-am săturat de toţi soţii catolici din piesele de
teatru. Freud a distrus enigma femeii şi pe ceilalţi profeţi
psihologi. (...)
Împotriva tuturor importatorilor de conştiinţă la
conservă. Pentru existenţa palpabilă a vieţii. Şi lăsaţi-l pe
Levy-Bruhl să meargă să studieze mentalităţile prelogice.
Vrem Revoluţia Cariba. Mai mare decît Revoluţia
Franceză. Pentru unificarea tuturor revoluţiilor eficiente în
beneficiul umanităţii. Fără noi, Europa n-ar fi cunoscut
niciodată amărîta ei de declaraţie a drepturilor omului”.
Disputa dintre artificial şi natural se poartă pe paliere
diferite: mai întâi este angajată ironic o referire la societatea
civilizată, la comportamentele care sunt afiliate cultului
veşmintelor vs. cultului nudităţii, semnalându-se în aceeaşi
cheie problema filosofică a separării aparenţei de esenţă:
„Ceea ce a dominat adevărul e îmbrăcămintea, un strat
impermeabil între lumea interioară şi cea exterioară. O reacţie
împotriva oamenilor îmbrăcaţi. Cinematografia americană
poate să ne spună totul despre asta”. Revoluţia moravurilor
se situează apoi la nivelul conştiinţei falsului, pledoaria lui
Oswald de Andrade părăseşte construcţia în palimpsest şi
îşi limpezeşte preocupările prin sublinierea dezideratelor:
„Vrem Revoluţia Cariba”, „O singură conştiinţă activă, un
singur ritm religios”, „N-am fost niciodată botezaţi. Trăim
cu dreptul de a fi adormiţi. Pentru noi Hristos s-a născut în
Bahia. Sau în Belem do Pata. // Cît despre noi, n-am
recunoscut niciodată naşterea logicii”. Construirea
autoportretului mişcării antropofage se bazează pe furia
76
metamorfozele cercului
invectivei, pe reacţia imediată, pe răspunsul umoristicosarcastic, afirmând libertatea de expresie, proclamând
autonomia modelului său nativist şi o conştiinţă
caracteristică existenţei adamice, reiterând nostalgic sensul
utopiei şi punctând profetic distopia:
„Fii ai soarelui, mamă a tuturor vietăţilor. Întîlnită şi
iubită cu ardoare, cu toată ipocrizia dorinţei: import, schimb
şi turişti. În ţara marelui şarpe.
Pentru că noi nu am avut niciodată structuri
gramaticale sau provizii de legume uscate. Şi nu am deosebit
niciodată urbanul de suburban, ţara de frontieră de ţara
continentală. Leneşi pe harta Braziliei. (...)
Epoca de aur proclamată de America. Epoca de aur. Şi
toate fetele”.
Mişcare contradictorie, născută din dubla privire,
dinspre exterior spre sine, şi dinspre sine spre lume,
antropofagismul oferă de fapt imaginea unei conştiinţe
scindate, antitradiţionaliste, dar care se scrutează prin tradiţia
ancestrală, prin grila vechilor reprezentări mitologice;
distopică şi în acelaşi timp reîntemeind o utopie regresivă,
cu o uşoară tentă naţionalistă (prin tematica htoniană, a lenei
creatoare, a abundenţei şi senzualităţii nativiste, a riturilor şi
miturilor încă vii); contestând valoarea schimbului, a
importului cultural, dar în acelaşi timp bazată pe răsturnarea,
pe reconversia acestei operaţii, deteriorându-i rosturile
colonizatoare şi semnificaţiile exotice.
Dacă manifestul lui Oswald de Andrade se înrudeşte
cu dadaismul, prin numele revistei „Cannibale”, sau cu
spiritul energic primitivist al cubo-futuriştilor şi al
raioniştilor ruşi care semnau manifeste cu titluri incisive
(„O palmă gustului public” sau „De ce ne pictăm feţele”),
aceasta se datorează unei sincronizări de atitudine, nu
neapărat influenţelor, care în cazul de faţă sunt detestate.
Modernistul brazilian face din textul său programatic mai
mult decât o scriere doctrinară, asemeni lui Tzara – care
sublinia că se opune sistemelor, regulilor, modelelor – de
Andrade propune un mod de existenţă, un
Weltanschauung, îl afirmă ca modul eminamente brazilian,
repudiind orice cod de maniere sau orice structură
gramaticală / prozodică, orice determinare socio-politică,
orice lege economică sau a muncii, cultivând în schimb
imaginarul ingenuităţii, al inocenţei vârstei primordiale.
Regăsirea condiţiei paradisiace nu trece prin barierele
culturale şi istorice pe care dadaismul (poemele negre,
traducerile şi adaptările lui Tzara din dialectele africane ale
triburilor Kinga, Lordja) sau cubo-futurismul (Hlebnikov,
Krucionîh) sunt forţate să le parcurgă. Prin mişcarea
antropofagismului, Oswald de Andrade redescoperă
condiţia adamică a culturii braziliene, făcând însă saltul
regresiv în acelaşi spaţiu – el nu se depeizează, asemeni lui
Tzara – spre a surprinde timpurile / ritmurile originare ale
unei senzualităţi necontaminate prin influxurile
colonizatorare.
Vârsta preimperială recuperată simbolic prin exerciţiul
său retoric şi imaginativ corespunde identităţii
autosuficiente a tribului indigen, fiind elogiată aşadar
inocenţa revitalizată a bunului sălbatic, trecând cu o ironie
usturătoare prin momentele culturale care au segregat
accepţiunile europene ale acestui topos. În aceeaşi
tonalitate a deriziunii şi parodiei, cu care ne-a obişnuit deja,
semnatarul manifestului notează clişeele iluministe,
demistificîndu-le semnificaţiile: „Filiaţie. Contactul cu indienii
Cariba. Ou Villegaignon print terre. Montaigne. Omul
natural. Rousseau. De la Revoluţia Franceză la Romantism,
la Revoluţia Bolşevică, la Revoluţia Suprarealistă şi la
barbaria tehnologică a lui Keyserling. Sîntem pe drumul cel
bun. (...) Am întrebat pe cineva ce e Bine. Mi-a răspuns că
e certitudinea punerii în practică a tuturor posibilităţilor. Pe
acel om îl chema Galli Mathias. L-am mîncat”. Răsturnările
de situaţie în expunerea ideilor fac din manifestul lui Oswald
de Andrade un adevărat spectacol desfăşurat în registrul
voit grotesc-umoristic-parodic. O motivaţie a canibalismului
estetic rezumat de Manifesto Antropófago constă în faptul
că, prin expunerea acestui model existenţial, se impune nu
doar o cultură autohtonă, ci şi o contra-cultură, anticreştină
şi antieuropeană, antiacademică şi anticonservatoare.
Conceput ca mişcare de frondă, antropofagismul îşi
găseşte explicaţiile nu atât în jocul negaţiei futuriste, cât
mai ales în necesitatea depăşirii tradiţiei europene, printr-o
gargantuescă îngurgitare a acesteia: „o asimilare a culturii
occidentale, un mod de a «devora inamicul pentru ca virtuţile
sale să treacă la noi»”, după cum afirmă inventatorul mişcării
într-un interviu din 1928, acordat revistei „Nouvelles
Littéraires” (apud Stegagno Picchio, p.471). Un mod arhaic
de consum excesiv - conotat ca fast, potlach, cheltuire - care
asigura păstrarea suveranităţii, potrivit semnificaţiilor
regalităţii în viziunea lui Georges Bataille (2004). Această
formă a consumării merge „dincolo de utilitate”,
îngemănându-se cu „divinul, miraculosul, sacrul” (p. 12) prin
simbolistica prestigiului şi a faimei asigurate subiectului
suveran de către obiectele cheltuirii. În cazul canibalismului
estetic oswaldian mecanismul bataillean al ospăţului fastuos
este transpus atât la nivel imaginar (prin metafora culturalistă
a devorării paradigmei europene), cât şi la nivel structural,
în arhitectura şi în retorica manifestului care se alimentează
din textura consistentă a referinţelor culturale, sfâşiind violent corpul hranei spirituale / al tradiţiei importate.
Răspunsul cultural propus de Oswald şi Mário de
Andrade va fi aşadar cel care va legitima faptul că - aşa cum
aprecia Cătălin Avramescu – indigenul canibal reprezintă,
în mod paradoxal, „un suveran peste o specie de libertate”,
povestea sa stranie fiind „una care luminează originile
statului modern şi hotarele civilizaţiei moderne şi le
cântăreşte dreptul lor de a fi” (2003, p. 10). Nu întâmplător,
în text revin imaginile aurorale ce definesc un stadiu al
unităţii fiinţei, timpul libertăţii nedetronate de reguli din
exterior impuse. Prin contrast cu acestea, se marchează, la
un nivel dramatic de asumare, criza lumii moderne, lume a
simulacrului, a regiei / religiei oficiale, a artificialului:
„Am avut codul adevărat al răzbunării. Ştiinţa
codificată a Magiei. Canibalism. Pentru transformarea
permanentă a tabu-ului în totem.
Împotriva lumii reversibile şi a ideilor obiectificate.
Transformate în cadavre. Curmarea gîndirii dinamice.
Individul, o victimă a sistemului. Sursă a nedreptăţilor
clasice. A nedreptăţilor romantice. Şi uitarea cuceririlor
interioare.
Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii.
Scenarii.
Instinct Cariba”.
Ca urmare a constatării răului, Oswald de Andrade
propune eliberarea individului, salvarea lui din condiţia de
marionetă, iar revoluţia este pregătită mai întâi prin
conştientizarea lipsei de coerenţă eu-cosmos, apoi prin
demistificarea contractelor sociale, prin abrogarea statutului
de obiect al subiectului, prin repudierea formelor de reificare
a individului exercitate de mecanismele civilizării, ale gândirii
filosofice şi politice occidentale. De aici, reacţia similară cu
urletul dadaist care se propagă parcă iraţional în ultima
parte a Manifestului despre amorul slab şi amorul amar.
Diferenţa este că scriitorul brazilian construieşte un discurs
contrapunctic ce se autolimitează parcă prin tensiunile
cuprinse în fiecare enunţ demistificator, critic şi în acelaşi
timp concentrat, redus la o formulare gnomic-apodictică.
Rezumatul filosofiei antropofage expuse de întemeietorul
acestei viziuni poate fi următorul: „Moartea şi viaţa
ipotezelor. De la ecuaţia Eu venind din Cosmos la axioma
metamorfozele cercului
Cosmosul venind din Mine. Subsistenţă. Cunoaştere.
Canibalism. (...) Nu am fost niciodată botezaţi. Am avut
Carnavalul. Indianul îmbrăcat în Senator al Imperiului. În
rolul lui Pitt. Sau jucînd în operele lui Alencar cu multe
sentimente binevoitoare portugheze. // Pentru noi
comunismul a existat deja. Am avut deja un limbaj
suprarealist. Epoca de aur”. Paleta retorică este foarte
generoasă în aceste rânduri, apelul simbolic la existenţa
dionisiacă, la modelul carnavalesc al lumii nu este
întâmplător, de Andrade amestecă registrul seriosului cu
cel al ironiei şi al zeflemisirii, punctând divorţul radical de
puterea colonială sau de forma de supremaţie culturală din
orice parte sau timp ar veni ea. Adecvarea utopiei generate
de stânga politică europeană la formula autohtonă se face
nu prin transplant şi adaptare, ci prin convingerile nativiste
care atribuiau concretizarea Arcadiei în Outopia braziliană,
în fapt o Eutopia conturată mistic şi magic, un tărâm fără
Memorie, fără a fi bântuit de „teroarea istoriei”, o lume „fără
date. Fără Napoleon. Fără Cezar”, ucronă şi autosuficientă:
„Magie şi viaţă. Am avut relaţii şi o împărţire a proprietăţii
fiscale, a proprietăţii morale şi a proprietăţii onorifice. Şi am
ştiut cum să exprimăm misterul şi moartea doar cu ajutorul
cîtorva forme gramaticale”. Această proiecţie utopică se
poate descrie prin trăsăturile unei societăţi specifice
comunismului primitiv, identificat ca model de existenţă şi de
acţiune în societatea canibală. Termenii în care descrie Cătălin
Avramescu acest model societal sunt aproape identici celor
folosiţi de Oswald de Andrade în manifestul său:
„Să ne imaginăm o societate în care toţi sunt egali şi
liberi, unde nu există autoritate de stat şi nici delicte, unde
proprietatea privată e necunoscută şi unde fiecare are suficient
pentru nevoile sale, unde nu există bani, unde oamenii sunt
sănătoşi, robuşti şi trăiesc peste o sută de ani, unde nu este
nevoie să munceşti, unde sunt practicate plăcerile cele mai
diverse, unde femeile sunt la dispoziţia oricui are poftă de ele
şi de unde religia a fost izgonită. O utopie comunistă? Posibil,
dacă ne plasăm în orizontul aşteptărilor socialismului secolului
al XIX-lea. Însă până în secolul al XVIII-lea în descrierea de
mai sus un cititor ar fi identificat mai degrabă trăsăturile unei
societăţi de canibali”. (idem. p.290).
Nuanţa ideologică socialist-comunistă a
antropofagismului oswaldian este aşadar o componentă
organică a filosofiei de viaţă indigene, iar notele caracteristice
reveriilor acestui comunism arhaic, al epocii de aur (teoria
dreptului natural, libertatea, egalitatea, comunismul
proprietăţii, prosperitatea şi consumul extatic) vor fi preluate,
cu deformările politice de rigoare, de către comunismul
modern. Constituindu-se într-un adevărat „cod al
răzbunării”, canibalismul cultural optează pentru
„transformarea permanentă a tabu-ului în totem”, sfidând
însăşi legea proprie. Modernismul brazilian cunoaşte astfel
prin personalitatea lui Oswald de Andrade poziţia radicală
a acţiunii negatoare şi autonegatoare, conştiinţa critică
77
demistificatoare şi autodemistificatoare specifică
intelectualului disident în propria-i ţară, care prin atitudinea
sa impune modele nativiste, opunându-se de fapt dinspre
stânga mişcărilor naţionalist-xenofobe (verdeamarelismului,
Antei), opunându-se progresului înţeles de futuriştii italieni
la nivel empiric, contestând în esenţă mare parte din aporiile
marinettiene (maşinismul, publicitatea, urbanismul, teoria
eroului dezumanizat, devenit un corp mecanic „cu piese de
schimb” – „Împotriva sclerozei urbane. Împotriva
Conservatorilor şi a plictiselii speculative”). Critica
robotizării, a angajării în manifestări impuse / induse de
modele social-politice se multiplică progresiv,
transformându-se în contestaţie ce îmbracă cele mai
virulente moduri de enunţare:
„Sîntem reali. Luăm cunoştinţă de idei, reacţionăm,
ardem oameni în pieţe publice. Suprimăm idei şi alte forme
de paralizie. Prin scenarii. Credem în semnele noastre,
credem în instrumentele noastre şi în stelele noastre. (...)
Canibalism. Absorbţia duşmanului sacru. Transformarea
lui în totem. Aventura umană. Finalitate mundană. Totuşi,
doar elita pură reuşeşte să-şi interiorizeze canibalismul carnal, evitînd toate neajunsurile identificate de Freud,
neajunsurile religioase. Doar sublimarea instinctului sexual
nu cedează nimic. E ca un termometru de măsurare a
instinctului canibal. Odată devenit carnal, acesta devine
electiv şi creează prietenie. Afectivitate sau dragoste.
Speculativă, ştiinţa. Deviază şi transferă. Se ajunge la o
adevărată calomnie. În canibalismul de bază, păcatele
noastre botezate se aglomerează – invidie, cămătărie,
calomnie sau crimă. O ciumă venită din partea aşa-zişilor
culturalizaţi şi creştinaţi, împotriva acesteia acţionăm noi.
Canibali. (...) Împotiva realităţii sociale, îmbrăcată şi opresivă,
definită de Freud – în realitate sîntem complecşi, sîntem
nebuni, sîntem tîrfe şi nu avem nici închisori ale
matriarhatului Pindorama”.
De la reacţie şi atac, manifestul ajunge la exprimarea
frondei prin însăşi formula autoumilirii de tip dadaist, doar
Tzara mai procedează astfel pentru a întreţine şocul şi implicit longevitatea mişcării sale, calculând, cu fiecare frază,
efectele deriziunii şi ale autoderiziunii, ale contradicţiilor,
ironiilor şi autoironiilor. În ceea ce priveşte reacţia
modernismului brazilian la obişnuinţele de receptare a
literaturii, din afirmaţiile lui Mário de Andrade, coparticipant
la revoluţia antropofagă, se poate observa în mod transparent detaşarea de futurism, ba mai mult, chiar
reinterpretarea revoluţiei estetice întreprinse de Marinetti
şi comilitonii săi referitor la democratizarea artei prin
valorificarea ideologiei tip musik-hall. Ataşamentul faţă de
dadaism pare mult mai pregnant în aceste fraze care par să
subscrie concepţiei specifice poemului concret, poemuluispectacol fono-gestual sau poemului autotelic, performance şi act al reacţiunii cultural-sociale totodată: „Versurile...
nu se scriu pentru lectura unor ochi muţi. Versurile se cântă,
se strigă, se plâng. Cine nu ştie să cânte să nu citească
Peisaj 1. Cine nu ştie să urle să nu citească Oda către
burghez. Cine nu ştie să se roage să nu citească A dispreţui
religia, Escalada, A suferi, Colocviu sentimental... Nu
continuu. Îmi repugnă să dau cheia cărţii mele” (apud
Stegagno Picchio, p. 465). Reacţia antiburgheză se reflectă
în imperativele unei lecturi care se doreşte conştientă de
sine şi de faptul că recrează opera, anticonformismul şi
caracterul nondirectiv al acestor însemnări peritextuale fac
din semnatarul lor un demn succesor al elitismului
baudelaireian. Scriitorul care îşi interpretează creaţia pierde
statulul său de fiinţă demiurgică şi devine gazetar, doctrinar
sau simplu scriptor (în termenii lui Roland Barthes). Căderea
din acest rol sacru atrage după sine reconversia, din şaman,
vrăjitor sau mag, Profet sau rival divinităţii, în grămătic,
intelectual ori interpret care vulgarizează sensul celor
78
metamorfozele cercului
comunicate orfic, mistic şi magic prin invenţia unui limbaj
poetic autosuficient. Metaforele preluate de Barthes de la
Claude Lévi-Strauss sunt în acest context mai mult decât
potrivite, ele motivează acţiunea avangardist-paulistă în
însăşi organicitatea întreprinderii sale, o motivează prin
dezideratele nativist-antropofage, primitivist-estetice care
au stat la baza manifestelor şi a operelor lui Oswald sau
Mário de Andrade, Ronald de Carvalho sau Raul Bopp,
Manuel Bandeira sau Ribeiro Couto.
Manifestul „antropofag” demonstrează că
reinventarea literaturii braziliene este posibilă printr-o
acţiune de forţă, el justificând cultural renaşterea
spontaneităţii ca o contrareacţie la influenţele canonului
european tradiţionalist sau avangardist, oricum ar fi el
preluat. Deşi are o fină ţesătură livrescă, aceasta antrenează
receptorul în seria contrastelor şi a refrenelor care
dinamizează rostirea. Arhitectura inedită, fondată pe
construcţia în duplex, îi conferă textului o alertă organizare
şi un mod de dicţiune ce converg spre descoperirea faptului
că, prin acest act se legitimează o cultură, Oswald de
Andrade datând manifestul în „anul 374 al Înghiţirii
Episcopului Sardinha”. Prin această precizare de factură
metaistorică, manifestul se întoarce asupra propriei
denominaţii, asupra propriei fiinţe, devenind un joc interşi intratextual cu reguli postmoderne. Referinţele mitologice,
literare sau istorice pot trece nebăgate în seamă în mod
punctual, însă, în activismul rostirii preceptelor sale, textul
acţionează integrator, pregătind de fapt un altoi la sistemul
cinic-metaliterar european, sistem care îi are ca piloni pe
Lautréamont, Rimbaud, Urmuz, Tzara, Breton. Savoarea
argumentelor şi ineditul nuanţelor Manifestului Antropofag
rezidă tocmai în alăturarea citatelor şi a referinţelor culturale
la ideologia primitivist-nativistă a spontaneităţii şi libertăţii.
Aşadar, soluţia canibalismului propus de Oswald de
Andrade nu este altceva decât o rezolvare estetică a crizei
literaturii / culturii indigene, iar forma ei paradoxală se
regăseşte de asemenea, ca invariant tipologic (Adrian
Marino, 1974), în profilul avangardismului european care
vedea în doctrina primitivismului o cale de recuperare a
plenitudinii începuturilor, o cale de remotivare a limbajului
şi de rearmonizare a subiectului cu universul.
O privire convergentă a exegezei asupra deceniilor al
doilea şi al treilea din secolul XX subliniază atât multitudinea
tendinţelor reformatoare, cât şi arzătoarea pasiune a negaţiei
şi a schimbării. Alături de teoreticienii şi criticii europeni ai
avangardei, Fernando Aínsa rezumă caracterul criticnovator al mişcărilor experimentale din America latină la
exerciţiul reactiv al contestaţiei modernismului, înţeles, în
sensul conceptului european, ca tradiţie în raport cu spiritul
dinamitard şi caustic al avangardiştilor:
„La prosa y la poesía de los ańos veinte, aparecen en
el centro de la gran reacción contra el modernismo. Sus
autores son particularmente permeables a los nuevos
“ismos” con que el fin de la primera guerra mundial marca
a las nuevas generaciones europeas. Tónica general de
“insolencia”, como la llamara un crítico, derrumbe del
andamiaje lógico levantado por el racionalismo en el correr
del siglo XIX, como se lamentara un filósofo, o una nueva
afirmación de algo que el mismo modernismo había
propuesto en sus orígenes: la literatura entendida como
una revolución permanente” (apud. Padín).
Difuziunea şcolilor europene ale avangardei istorice
determină în spaţiul latino-american ivirea unei varietăţi de
doctrine estetice, de programe şi tendinţe care îşi găsesc
nucleul ideologiei artistice în futurism, în creaţionism şi
apoi în ultraism: nativismul, runrúnismo, estridentismo,
„gaucismo cósmico”, „pastoralismo”, „gongorismo”,
antropofagismo, mişcarea parodico-bufonescă a grupului
„Aliverti Liquida. 1er. Libro Neosensible de Letras
Atenienses. Apto para Seńoritas” (1932), al unor scriitori
din Montevideo, care, deşi se îndepărtează ironic de
procedurile futuriste şi cubiste, practică poemul vizual, dar
şi recrearea la nivel sonor a formei obiectului prezentat
semantic (poemul onomatopeic, concret).
Toate aceste mişcări confirmă vitalitatea
prototipului, chiar dacă mai devreme sau mai târziu se dezic
de el, îl repudiază sau îi reformulează doctrina. De obicei,
delimitările se organizează pornind de la problema
amalgamului estetic-politic, de la febrilitatea dogmatizării
programelor literare, de la schematizarea ideologizantă a
retoricii futuriste. În ceea ce priveşte opţiunile mişcărilorsatelit, acestea se orientează critic faţă de belicismul fascist,
fie rămănînd neutre în faţa unei angajări ideologice istorice,
fie simpatizând mai degrabă cu stânga politică. Ele se afirmă
de fapt ca mişcări contraideologice şi contrateoretice, detestă
rigiditatea şi rigorismul punctelor de program, refuză emfaza
şi atitudinile pur anarhice, retorica bombastică şi proliferarea
ei doar la nivel paratextual, descoperind în schimb necesitatea
renovării codurilor artistice şi dorinţa întemeierii logosului
creator şi „creaţionist”. În schimb, trebuie să subliniem că
aceste mişcări, situate dincolo de futurism, scriu în mod real
adevărata literatură futuristă şi nu numai, prin Memoriile
sentimentale ale lui Joăo Miramar, prin Pau Brasil sau
Primero Caderno do Aluno de Poesia Oswald de Andrade,
prin Lira Paulistana sau Macunaima (semnate de Mário
de Andrade), prin Cobra Norato a lui Raul Bopp ori prin
marile poeme ale lui Pessoa-de Campos.
Referinţe:
AVRAMESCU, Cătălin – Filosoful crud – o istorie a
canibalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003
BARTHES, Roland – „Scriitori şi scriptori”, Romanul
scriiturii, Univers, 1987
BATAILLE, Georges – Suveranitatea, Editura Paralela 45,
Piteşti, Braşov, Bucureşti, 2004
DE ANDRADE, Oswald – „Manifesto Antropófago”,
Exquisit Corpse, www.corpse.org
HUIDOBRO, Vicente – „El Creacionismo”, „Manifiesto
de Manifiestos”, „Manifiesto tal vez”, „Non Serviam”, http://
thales.cica.es/rd/Recursos/rd99/ed99-0055-01/manicreacion.html
MARINO, Adrian–„Avangarda”, Dicţionarul ideilor
literare, vol I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974
MARINO, Adrian – „Le comparatisme des invariants: le
cas des avant-gardes”, în Cahiers roumains d’ Etudes littéraires Comparatisme et actualité, 1 / 1976, p. 81-95
ORTEGA Y GASSET, José – El Tema de nuestro tiempo,
[1923], Revista de Occidente, S.A., Madrid, 1981, (Tema vremii
noastre, Humanitas, Bucureşti, 1997).
ORTEGA Y GASSET, José – La deshumanización del
arte y otros ensyos de estetica, [1925], (Dezumanizarea artei şi
alte eseuri de estetică, Humanitas, Bucureşti, 2000)
PADÍN, Clemente – „El ultraísmo en el latinoamerica”, în
„Escáner cultural”, número 21, 12.09- 12.10.2000, Santiago de
Chile. Revista virtual. Ańo 2
PAZ, Octavio - Los Hijos de Limo, [1974], trad. fr. Point
de convergence. Du romantisme ŕ l’avant-garde, Éditions
Gallimard, 1976
ARTUONDO, Patricia – „Entre «La aventura y la orden»:
los hermanos Borges y el Ultraísmo argentino”, în Cuadernos de
Recienvenido, núm. 10, http://www.fflch.usp.br/dlm/
postgraduacao/espanhol/cuadernos/Cuadernos10_artuondo.htm
RIVAS, Pierre - „Le futurisme. Portugal et Brésil” în Les
Avant-gardes littéraires au XX siècle, vol.I, HISTOIRE, publié
par le centre d’Étude des Avant-Gardes Littéraires de L’Université
de Bruxelles, sous la direction de Jean Weisgerber, Académiai
Kiadó-Budapest, 1984
STEGAGNO PICCHIO, Luciana – Literatura braziliană,
Univers, Bucureşti, 1986
biblioteca babel
Stefano BENNI
Nişte bătrânei trecând strada
Bătrânii ar trebui să fie exploratori…
(Thomas S. ELIOT)
Erau odată doi bătrânei care trebuiau să treacă
strada. Aflaseră că de cealaltă parte se găsea un parc cu un
mic lac. Bătrâneilor, care se numeau Aldo şi Alberto, tare lear fi plăcut să meargă acolo.
Încercară aşadar să traverseze strada, dar era ora de
vârf şi un şir interminabil de maşini.
- Haide să căutăm un semafor – spuse Aldo.
- Bună idee – replică Alberto.
Şi merseră până găsiră unul, dar blocajul era atât de
mare, încât maşinile se opriseră până şi pe trecerea de
pietoni.
Aldo încercă să avanseze câţiva metri, dar fu imediat
trimis înapoi de un claxon şi de cuvinte urâte. Atunci spuse:
să incercăm să trecem când sunt toţi opriţi. Dar blocajul era
atât de mare încât, deşi batrâneii erau deşiraţi, nu reuşiră să
traverseze. Ba mai mult, Aldo rămase prins într-o apărătoare,
iar proprietarul maşinii coborî foarte furios, îl luă de
subsuori, îl smulse de acolo şi, neştiind unde să îl pună, îl
aşeză pe capota unei alte maşini.
- Ei nu, aici nu – spuse proprietarul celei de-a doua
maşini, apoi îl ridică şi îl aşeză pe pavilionul unei camionete.
Astfel, puţin câte puţin, Aldo era cât pe ce să ajungă
de cealaltă parte a străzii. Dar bărbatul din camionetă,
semnaliză la dreapta şi, cu înjurături şi insulte, reuşi să
traverseze strada, parcând pe partea de unde plecaseră
batrâneii.
Era aproape seară cand lui Aldo îi veni o altă idee.
- Mă întind în mijlocul străzii şi mă prefac mort –
spuse – când maşinile se opresc tu treci rapid, apoi mă ridic
şi trec eu.
- De data asta nu putem da greş – spuse Alberto.
Atunci, Aldo se întinse în mijlocul străzii, dar veni o
maşină neagră şi nu frână, îl izbi cu putere, aruncându-l
aproape de cealaltă parte a străzii.
- Hai că reuşeşti! – strigă Alberto.
Dar trecu o motocicletă zdravănă şi cu o lovitură îl
aruncă din nou pe Aldo spre partea greşită. Bătrânelul făcu
vreo trei sau patru salturi, trezindu-se în cele din urmă zdrobit
la locul de plecare.
- Ce facem? – întrebă.
- Deturnăm o bicicletă – spuse Alberto.
Aşteptară astfel ca un al treilea bătrânel să treacă pe
bicicletă şi săltară pe scaun (încăpeau pentru că erau piele
şi os toţi trei). Aldo îşi înfipse pipa în spinarea celui de-al
treilea bătrânel, care se numea Alfredo, şi spuse:
- Coteşte la stânga că de nu e vai de tine!
- La stânga? Dar eu trebuie să merg înainte.
- Du-te – spuse Aldo – sau te umplu de tutun.
Alfredo nu înţelese bine ameninţarea, dar se sperie şi
încercă să cotească la stânga; se ivi însă un Mercedes care
îi izbi în plin. Sosi poliţia.
- Cum s-a întâmplat? – întrebă.
- Eu sunt stimabilul De Balla – spuse şoferul
Mercedesului.
- Atunci puteţi pleca – zise poliţistul, iar voi, ce aveţi
de spus pentru a vă dezvinovăţi?
- Voiam să trecem strada – spuseră cei trei bătrânei.
79
- Ia auzi! – zise poliţistul- Vai, şi bătrânii din zilele
noastre! Imprudenţi. E prea aglomerat şi sunteţi bătrâni şi
ca vai de voi.
- Vă rog, ajutaţi-ne să trecem strada – spuse Aldo.
- Trebuie să mergem în parc – spuse Alberto.
- Dacă nu, mă vor umple de tutun – spuse Alfredo.
- Nici prin gând nu-mi trece, vă conduc înapoi. De
unde aţi plecat? – întrebă poliţistul.
- De acolo – spuse Alberto arătând trotuarul unde
doreau să ajungă.
- Atunci vă duc acolo, şi vai de voi dacă mai încercaţi
să traversaţi – spuse poliţistul.
Astfel, escortaţi de poliţie, cei trei bătrânei reuşiră să
treacă de cealaltă parte a străzii şi sosiră apoi în parc.
Într-adevăr, se afla acolo un lac tare frumos. Se simţiră
atât de bine, că nu mai trecură niciodată înapoi.
Chitara magică
Orice nedreptate ne ofensează atunci când
nu ne aduce în mod direct vreun profit.
(Luc de VAUVENARGUES)
A fost odată un tânăr muzician numit Peter, care
cânta la chitară pe la colţurile străzilor. Strângea astfel bani
pentru a-şi putea continua studiile la Conservator: îşi dorea
să devină o mare vedetă rock. Însă banii nu îi ajungeau,
pentru că era tare frig şi pe stradă treceau puţini oameni.
Într-o zi, pe când Peter cânta „Crossroads”, se
apropie de el un bătrân cu o mandolină.
- Ai putea să mă laşi în locul tău? Este deasupra unui
canal şi e mai cald.
- Desigur, îi spuse Peter care avea o inimă bună.
- Ai putea să îmi împrumuţi fularul tău? Mi-e aşa de
frig.
- Desigur, îi spuse Peter care avea o inimă bună.
- Ai putea să îmi dai nişte bani? Azi nu trece nimeni,
am adunat puţin de tot şi mi-este foame.
- Desigur, îi spuse Peter care ... etcetera. În pălărie
avea doar zece monede: i le dădu pe toate bătrânului.
Atunci se întâmplă o minune: bătrânul se transformă
într-un om zdravăn dat cu rimel şi cu ruj, cu o coamă
portocalie, o manta de lamé şi pantofi cu tălpi groase de
zece centimetri.
Bărbatul îi zise: - Eu sunt Lucifumándro, magicianul
efectelor speciale. Pentru că ai fost bun cu mine îţi voi dărui
o chitară magică. Cântă singură orice bucată, e de-ajuns să
i-o ceri. Însă aminteşte-ţi: pot cânta la ea doar cei care au
inima neprihănită. Vai de sufletul rău care va cânta la ea! Sar întâmpla lucruri îngrozitoare!
Acestea fiind spuse, se auzi un teribil acord în mi de
septimă şi magicianul dispăru. Rămase pe pământ o chitară
electrică în formă de săgeată, cu cutia de sidef şi corzile de
aur. Peter şi-o trecu peste umăr şi spuse:
- Cântă-mi „Ehi Joe”.
Chitara începu să cânte acea bucată mai ceva decât
Jimi Hendrix, iar Peter nu trebui să facă altceva decât să se
prefacă că cântă. Astfel se opri multă lume şi banii începură
să curgă gârlă în pălăria lui Peter.
Când Peter termină de cântat se apropie de el un om
cu un palton de caiman. Îi zise că e un impresar şi că îl va
face o vedetă rock. Într-adevăr, după trei luni, Peter era
primul în toate topurile americane, italiene, franceze şi
malgaşe. Chitara lui în formă de săgeată deveni un simbol
80
biblioteca babel
pentru milioane de tineri, iar tehnica lui era invidiată de toţi
chitariştii.
Într-o noapte, după un spectacol triumfător, Peter,
crezându-se singur pe scenă, îi spuse chitării să îi cânte
ceva pentru a se relaxa. Chitara îi cântă un cântec de leagăn.
Însă răutăciosul Black Martin, un chitarist invidios pe
succesul lui Peter, stătea ascuns după cortină. Descoperi
astfel că era o chitară magică. Se strecură pe la spatele lui
Peter şi îi strecură pe după guler un fir electric la trei mii de
volţi, ucigându-l. Apoi fură chitara şi o vopsi în roşu.
O seară mai târziu, artiştii se adunară într-un concert
pentru a-l comemora pe Peter, dispărut prematur dintre ei.
Cântară Prince, Ponce şi Parmentier, Sting, Stingsteen e
Stronhaim. Apoi urcă pe scenă rautăciosul Black Martin.
În şoaptă îi ordonă chitării:
- Cântă-mi „Satisfaction”.
Şi ştiţi ce s-a întâmplat?
Chitara cântă mai bine decât toţi Rolling Stones
împreună. Astfel răutăciosul Black Martin deveni o vedetă
rock şi în scurt timp nimeni nu îşi mai aminti de bunul Peter.
Era o chitară magică cu un defect de fabricaţie.
Cele patru văluri ale lui Kulala
SOMNUL! ... cel ce alungă ranchiuna!
(Tristan CORBIÈRE)
Într-un sat de pe râul Yuele trăia un om care se numea
Doruma şi care era foarte norocos. Avea o nevastă
frumoasă, doi copii sănătoşi şi un pământ roditor. Era un
bun vânător, iar în sat nu avea duşmani. Astfel că Shabunda,
diavolul pădurii, văzându-l cum cânta şi fuma în faţa colibei
ca omul cel mai fericit de pe pământ, fu invidios pe el. Ca săl necăjească, într-o noapte intră în colibă, îi strecură unghiile
încovoiate în păr, iar somnul i se destrămă de îndată. Doruma
se trezi numaidecât, îşi trezi şi nevasta Oda şi îi spuse că o
umbră rea îl atinsese. – A fost doar un vis urât – spuse Oda
– dormi mai departe.
Însă Doruma nu dormi nici în acea noapte, nici în
noaptea următoare, şi nici într-o noapte din acea lună. Cu
toate că lucra şi vâna mereu, încât se întorcea acasă atât de
obosit că abia se mai ţinea pe picioare, somnul nu venea.
Încercă să se vindece lăsându-se mângâiat cu coada unui
pârş Chaqui, bău iarba de leac Terené care adoarme până şi
elefanţii, încercă să doarmă pe pământ şi în copaci şi pe
pietrele râului, însă nimic nu se putea face.
Veni vrăjitorul satului şi văzu în ce hal se afla. Spuse
că diavolul Shabunda îi furase somnul, şi că nu era vrăjitorie
care să i-l poată readuce; astfel urma să moară în scurt timp.
Îl putea salva doar Kulala, duhul somnului, a cărui tărâm se
afla dincolo de munţi. El avea, de bună seamă, multe somnuri,
pentru că era el cel care le făcea pentru Yumau, creatorul.
Însă Doruma era prea slăbit pentru călătorie.
Atunci Oda, nevasta lui, spuse: voi merge eu la
Kulala, duhul somnului. Şi fiindcă era o femeie curajoasă,
îşi luă puţină apă, puţintică mâncare şi un băţ, şi plecă spre
munţi. Merse multe zile, aproape fără să se odihnească.
Trecu de munţii albaştri din Alowa şi ajunse în valea pădurii
sacre a lui Kulala.
La marginea pădurii păsărelele cântau, maimuţele
urlau şi vântul îndoia copacii. Dar de îndată ce Oda intră în
desişul umbros, o mare linişte o cuprinse. În pădurea
somnului nu se mişca nici o frunză, păsările erau mute şi
vedeai târându-se doar şerpi silenţioşi. Oda merse mult, iar
frunzele nu foşneau sub paşii săi. Pădurea se făcea tot mai
deasă şi mai întunecoasă, până ce ajunse la un copac cu o
scorbură, casa lui Kulala. Oda intră şi văzu duhul dormind
într-un hamac. Aşteptă să se trezească. Kulala dormi un
sfert de lună, iar când se trezi o văzu pe micuţa femeie întrun ungher al casei.
- Cine eşti şi de ce ai venit? – urlă furios.
- Kulala, duh al întunericului care dai odihnă, eu te
rog. Un diavol nemernic a furat somnul bărbatului meu şi el
va muri dacă nu îi voi duce un alt somn.
- Şi de ce ar trebui să ţi-l dau?
- Pentru că am mers atâta drum, picioarele îmi sunt
rănite şi sunt istovită, iar când te-am văzut dormind nu team trezit, ci am aşteptat răbdătoare.
- Ei bine, fie – spuse Kulala – acolo, pe acea masă
sunt frânturile somnului unui om. Fiecare somn este făcut
din patru văluri. Dacă vei şti să le recunoşti, le vei putea
duce bărbatului tău şi acesta va redobândi somnul pierdut.
Dar fii atentă să alegi vălurile bune, că de nu, soarta îţi va fi
amarnică.
- Nu mi-e teamă – zise Oda.
Atunci Kulala o duse în faţa unei pietre pe care erau
întinse vălurile.
- Iată două văluri albe – spuse. – Unul este cel al
liniştii, celălalt este cel al zgomotelor nopţii. Alege.
Oda privi cele două văluri şi îi părură la fel. Dar o
muscă zbură deasupra lor. Băzâi deasupra primului, dar nu
făcu nici un zgomot deasupra celuilalt. Oda îl luă pe al
doilea şi şi-l puse pe cap.
- Ai ghicit - spuse Kulala. – Acum uită-te la aceste
două văluri colorate. Unul este cel al viselor, iar celălalt cel
al fantasmelor nopţii. Dacă îl iei pe cel greşit, toţi demonii şi
toate coşmarurile vor veni asupra ta şi te vor ucide.
Oda le privi şi i se părură la fel. Atunci luă un păianjen
şi îl aşeză între ele. Dintr-unul ieşi un guşter cumplit cu trei
capete care mâncă păianjenul. Oda îl luă pe celălalt.
- Eşti vicleană, femeie a râului – spuse Kulala –, acum
iată cele două văluri negre. Unul este cel al întunericului,
iar celălalt cel al luminii focului. Unul aduce somnul, celălalt
orbeşte.
Oda le privi. Apoi luă de pe o frunză două picături de
apă şi le lăsă să cadă pe văluri. Una dintre ele se evaporă
din pricina căldurii. Oda luă celălalt văl.
- Foarte bine, femeie a râului – spuse Kulala – dar
acum te aşteaptă încercarea cea mai grea. Iată două văluri
roşii. Unul este cel al somnului, care alături de celelalte trei
va da linişte nopţilor băbatului tău şi ale tale. Celălalt este
vălul nopţii veşnice, moartea. Dacă îl vei atinge, vei muri.
Oda nu ezită de data aceasta şi alese unul de îndată.
Era chiar vălul somnului. Şi-l aşeză pe cap şi adormi pe loc.
Când se trezi, Kulala o privea zâmbitor, întinzându-i o ceaşcă
de hakara cald.
- M-ai surprins, femeie a râului. Prin ce magie ai
recunoscut vălul somnului, cel mai misterios dintre toate?
- Nu e vorba de nici o magie – spuse femeia - am
spălat timp de atâţia ani hainele la râu, şi ştiu să le recunosc.
Vălul somnului era cel mai destrămat, pentru că e folosit de
atâtea ori, în atâtea nopţi. Vălul morţii era mai nou, pentru
că se foloseşte o singură dată.
Kulala râse şi cu o suflare o făcu să zboare până în
pragul colibei sale. Oda aşeză cele patru văluri pe capul
bărbatului ei şi acesta adormi în sfârşit şi astfel se însănătoşi.
Il bar sotto il mare (Barul de pe fundul mării),
Feltrinelli, Milano, 2005
Traducere din limba italiană de Anamaria
COLCERIU
uºa deschisã
Ligia PAMFILIE
Cântecul de dragoste se termină
atunci când începe să-ţi pese
Simt cum pleoapele mi se îngreunează… o muzică
cunoscută îmi dezmiardă simţurile. În noapte, m-am mai
întrebat: de ce mai are nevoie o persoană atunci când
sufletul său zboară? E ceva cu adevărat superior visului
înălţat pe chiar cerul plăsmuit? Unde cad visele care
eşuează? Cum le putem găsi epava?
Şi am luat lopata şi am început să sap. Nu după vise,
după răspunsuri. Răspunsurile m-ar putea conduce la vise
şi apoi, cu elanul (re)descoperirii, aş putea să încerc să le
înalţ din nou. De câte ori putem înălţa un vis? Şi cât de
sus trebuie să ajungă pentru a fi mulţumiţi? Îşi cunoaşte
visul traiectoria? Întrebările mi-au amintit de tine. Povestea
aceasta a început ca mai toate poveştile, din lipsa unei
alte poveşti. Într-o seară de vineri, ea, mai plictisită ca
niciodată, îl întâlneşte pe el, un posibil Făt- Frumos. E
ceaţă. Misterul ne învăluie. E o joacă, sau cel puţin aşa
începe. Te laşi învăluit, mă las purtată de val. Cuvintele
încep să danseze şi să ne aducă din ce în ce mai aproape.
Fără să ne străduim sau să depunem un efort, sufletele
noastre aproape se ating. În fundal e un cântec de
dragoste. Ştim amândoi. Simţim pericolul dezgolirii
sufletului, dar suntem încă învăluiţi, şi, parcă, tot mai
învăluiţi.
Tu îmi oferi un deal, eu îţi ofer o vale. Îmi spui că
sunt întunecată numai pentru că îţi ofer valea plângerii şi
pentru că voiai să fii tu cel alintat, înaintând în joc masca
suferinţei. Nimic nu pare să-ţi meargă de data aceasta. Va
trebui să descoperi noi reguli, pentru un joc vechi şi totuşi
nou. Încerci să mă aduci în real, dar nu vreau să mă trezesc
încă. Se va termina totul când mă voi trezi; acum vreau să
văd continuarea poveştii. Accepţi. E o provocare sau
poate doar farmecul necunoscutului. Ştii doar că mă placi.
Că uneori joc fotbal folosind cuvintele pe post de minge.
Te las să-mi vezi umbra, şi, neaşteptat, te rătăceşti. Începi
să visezi. La mine. La noi. Înaintăm în noapte zâmbind.
Încerci să îndepărtezi vălul, dar vălul s-a contopit cu mine.
De acum sunt singura care-l mai poate îndepărta. Va trebui
să înveţi să aştepţi. În frenezia vieţii tale eu voi fi un punct
de oprire, de meditare, de conştientizare a zâmbetului.
Te întâlnesc la miezul nopţii. Confunzi visul şi
realitatea. Te zbaţi între două lumi, dar nu ştii unde să mă
întâlneşti. Nu-i nimic. Te privesc, închid ochii şi te aduc
înapoi în vis. Nu te ating decât cu privirea, dar îmi spui că
81
îţi ating inima. Simt şi eu, nu ştiam dacă tu simţi. Ai multe
întrebări. Nu înţelegi nici măcar că nu trebuie să înţelegi.
Te simţi tot mai aproape de mine, aşa că începi să mă alinţi
înaintând în joc cuvinte. Iubito, îmi spui, sunt cel mai
norocos om de pe pământ, şi-i mulţumesc Creatorului
pentru că te-am întâlnit. Îţi fac jocul şi-ţi spun că sunt aşa
numai din cauza ta. E adevărat. Regula jocului e chiar
lipsa regulilor. Noi facem jocul, jucându-ne. Vrei să mă
atingi, dar redescoperi vălul. Îţi amintesc discret că nu-l
poţi îndepărta. Iată ceva ce nu depinde numai de tine. E
ciudat. Îmi spui că mă iubeşti mai mult decât te iubeşti pe
tine. Nu mă cunoşti, nu te cunoşti. Cum poţi să compari
două necunoscute? Nu ai un punct de reper. Oscilezi. Nu
ştii încotro te îndrepţi.
Nu mai dormi. Mergi pe străzi cunoscute, dar totul
îţi pare schimbat. La birou colegii te privesc cu suspiciune.
Nu ai fost niciodată pierdut, deşi nu ai fost niciodată găsit.
Trăieşti un vis sau un coşmar? Oraşul se transformă în
pustiu. Aştepţi tot mai mult umbra, noaptea. Ceilalţi nu
reuşesc să te înţeleagă. Le zăreşti zâmbetul ironic, dar de
data asta nu-ţi pasă. E ceva nou pentru tine. Zâmbesc. Te
laşi purtat de vrajă. Te laşi învăluit. Visezi? Îmi cauţi buzele
în noapte. Ai vrea să mă săruţi, dar, deşi mă simţi aproape,
nu sunt destul de aproape. Eşti atât de prins de joc, încât
ai putea să-mi spui orice. Uiţi că văd dincolo de cuvinte şi
că mi-am lăsat inima să bată lângă inima ta.
E noiembrie. Te las liber pentru o clipă şi-mi amintesc
că altcineva a folosit deja cuvintele pe care le foloseşti în
acelaşi joc de-a iubirea. Nu-ţi spun nimic. E şi jocul tău,
aşa că te las să te bucuri de el. Te sărut pe frunte. Am uitat
că nu poţi simţi sărutul meu. Îmi întorc privirea spre mine.
Nu vreau să mă golesc privindu-te.
Încă mai crezi că e magic ceea ce ţi se întâmplă. Vrei
să mă iei de nevastă. Vrei să mă legi cumva de tine, să nu
mai plec, să nu mai dispar. Dar nu lanţurile m-ar putea ţine
aproape. Nu înţelegi. Nu îţi explic. Nu pot. Ar fi oricum
inutil. Ar dispărea atunci tot visul. Cauţi replici în memorie.
Le-am auzit pe toate. Te las să cauţi şi să rosteşti. Încă mai
sper că vei găsi ieşirea din joc spre poarta dorită. Te
rătăceşti însă din ce în ce mai tare în locuri comune şi
încercări de seducţie. Crezi că semănăm. Dar ce au în comun
soarele şi luna? Albul şi negrul? Fericirea şi durerea?
Sufletul îţi zboară. Cel puţin pentru o clipă eşti fericit. Dar
merită să fii fericit în vis? Vei duce sentimentul cu tine în
conştient? Îl vei transforma în alt vis?
Nu pot să nu mă opresc şi să nu mă întreb ce te face
să te simţi atât de fascinat de mine. Vrei să-mi spui adevărul,
dar ţi-e frică să mă minţi. Zâmbesc iar. Ai făcut primul tău
pas. Nu te ţin de mână, dar continui să te privesc. Ştii ce?
Am să te las să-mi spui o poveste. Nu te voi asculta. Nu
vei ştii niciodată asta. Dar te vei spune. Şi, deşi, nu te voi
asculta, o să-mi scot vălul, pentru că tu vei închide ochii.
Zici că m-ai căuta până la capătul pământului, nu
vezi însă până la capătul nopţii. Tac. Nu e nimic de spus
acum. Tăcerea şi vălul spun tot. Mă inviţi la dans şi-mi
oferi inima ta. Dar unde e? Nu-mi oferi decât pustiu şi
noapte. Nu vreau (să iau) nimic. Plănuieşti să ajungi la
mine cu inima ta pregătită pe tavă. Ştiu că nu vei ajunge
niciodată, aşa că te las să visezi. Te prefaci sau ai uitat
pentru un moment, cântecul de dragoste se va termina în
momentul în care începe să-ţi pese. Te răsfeţi ca un pisoi
ce doarme sub sobă într-o noapte geroasă, numai pentru
că te privesc. Nu recunoşti. Preferi să fii bărbat şi să te
sacrifici. Te las. Vrei să-mi vezi ochii, nu ştii că ochii mei
sunt ciudaţi, că-şi schimbă culoarea în funcţie de vreme.
Nu ştiu ce legi ale universului te fac să crezi că semănăm.
82
uºa deschisã
Tu ţi-ai jucat viaţa la loterie. Ai pierdut, dar un miracol tea lăsat să bântui pe aceleaşi drumuri. Ai supravieţuit, dar
nu eşti decât o epavă. Şi totuşi contează că eşti. Ce minune
că eşti! Cei ce au pierdut tot, pot câştiga tot. Nu suntem
oare cu toţii închişi? Dacă te crezi liber şi tu visezi. Aş
vrea să văd că-mi cauţi inima, nu trupul. E aşa de aproape
de tine, dar totuşi nu o vezi. Ţi-aş da un indiciu, dar atunci
aş dispărea pur şi simplu. Zici că sunt unică, că sunt un
exemplar pe cale de dispariţie. Nu eşti obişnuit cu o astfel
de relaţie. Obişnuinţa! N-am să te las să te obişnuieşti cu
mine. Aşa e jocul.
Îmi cauţi urmele în noapte. Te las să le descoperi. Te
privesc de dincolo de ocean. Încet îmi vei pierde urma sau
te vei rătăci căutând. Jucându-mă, m-am pierdut şi eu de
câteva ori în amintire. A venit însă ploaia. Mi-a atins delicat
obrajii şi mi-a şoptit că mă iubeşte. Am îmbrăţişat-o zâmbind
fericită că sunt aici, nu acolo. Trebuie doar să nu uit:
cântecul de dragoste se va termina atunci când va începe
să-mi pese.
Azi eşti deprimat. Te-ai privit în sfârşit pe tine şi teai văzut gol. Te-a cuprins teama. Simţi că trăieşti degeaba.
Inutilitatea doare. Îmi spui că nu te mai atrage nimic în jur,
vezi goliciunea peste tot şi din prea-plinul ei trăieşti o
criză de luciditate. Continui însă să joci totul pe o carte.
Ce speri? Să câştigi la loto? Ai să-ţi joci iar viaţa sau ai săţi vinzi sufletul? O lacrimă ca o picătură de ploaie se
furişează printre genele mele lungi. Aş vrea să o opresc,
dar e prea târziu. Îţi scoţi masca şi mă laşi să-ţi văd o altă
faţă. Închid ochii, dar vocea ta pătrunde vălul. Aş vrea să
plec fără să mai adaug nimic, dar fără să vreau, fără să
ştiu, ai reuşit să mă capturezi în jocul tău. Va trebui să joc
până la sfârşit sau să creez sfârşitul. Eşti plin de regret,
ură, frustrare. Îţi spun: scapă de regret, apreciază experienţa
de viaţă şi du-te mai departe. Eşti confuz. Te învârţi în
jurul propriei tale axe şi crezi că descoperi lumea. Măcar
de ai descoperi lumea ta şi drumul tău, privirea ta şi
zâmbetul! Aş vrea să te pot ajuta, dar numai tu te poţi
ajuta, devenind micul tău prinţ!
Porneşti la drum. Te duci în pădure. Cauţi. Ce cauţi?
Doar cauţi. Ai vrea să mă întâlneşti în pădure, să-mi
construieşti o colibă şi să uităm de lume. Îţi înţeleg
căutarea ca fugă. Te desparţi de lume şi ai nevoie de mine
într-o pauză de lume. Ai vrea să mă convingi că nu eşti
superficial. Încerc să-ţi spun că oamenii definesc aceleaşi
lucruri în mod diferit. Nu mă auzi. Continui să-mi vorbeşti.
Îmi spui că noapte îţi aparţin. E doar imaginaţia ta. Visezi
iar şi confunzi visul cu realitatea. Te droghezi cu mine. Ai
ajuns rapid la dependenţă. Tu zici că se numeşte dor.
Tragi aer în piept, zâmbeşti, închizi ochii şi te pierzi în
visare. Acest tu nu seamănă cu tine.
Încerci să înţelegi lumea din care vin. Ai vrea să ştii
dacă e totul doar un joc. Nu-ţi răspund. Ce ţi-aş putea
spune? Te las să decizi singur. Să crezi sau să nu crezi. Îţi
spun doar că lucrez sub acoperire, că mă ascund sub
şuviţe blonde şi un văl. Să facem schimb pentru o zi, să
inversăm rolurile, pasiunile şi vieţile. Tu vei citi o carte, eu
o să conduc nebuneşte pe stradă. Tu te vei lăsa alintat,
eu o să rătăcesc prin baruri. Tu o să admiri un buchet de
zambile, eu o să fumez o ţigară. Şi tot aşa până când seara
ne va aduce iar împreună: un tu şi un eu; chiar dacă un alt
tu şi un alt eu.
Aduci vorba de destin şi spui că e un drum de la
care te poţi abate, deşi ai tendinţa de a-l urma îndeaproape.
Crezi în supranatural, dar îl reduci apoi discret la
subconştient. Nu ai nevoie de demonstraţii, de certitudini.
Preferi să ai încredere în tine. Crezi în instincte, dar le
ignori în momentele cruciale.
Şi vorbim despre fericire. Îmi spui că ai călătorit în
căutarea sinelui, departe, în munţi. Acum crezi că fericirea
există, că lucrurile mărunte ne pot face fericiţi, deşi o căutăm
de cele mai multe ori în lucruri efemere, inutile, cu care ne
complicăm gratuit viaţa. Aşa uităm cine suntem, ne lăsăm
duşi de curent, ne pierdem personalitatea. Păşesc spre
tine, încerc să te ating şi să-ţi spun că înţeleg despre ce
vorbeşti. Dar ne desparte acelaşi văl. Pentru o clipă am
uitat cu totul de existenţa lui. Povestea ta a fost atât de
reală, încât am intrat în ea cu totul. Vrei să-mi smulgi o
promisiune, dar ştiu că nu pot să-ţi promit decât că nu-ţi
voi promite nimic. Şi atunci îmi spui că vrei doar să exist.
Mă întristez pentru că ştiu că jocul se va termina. Ştii si tu,
preferi însă să visezi la un alt joc suprapus jocului nostru.
Un joc fără sfârşit, fără limite, magic. Simt cum îţi alegi
cuvintele. Simt cum te schimbi sub privirea mea. Te întreb
cum îţi petreci timpul. Tu îmi răspunzi: visând. Visând cu
ochii deschişi. Încerci să stabileşti o punte de legătură
între noi. Nu vrei să mai pleci de lângă mine. Ţi-e teamă că
mă vei pierde. Tot nu înţelegi că nu de lanţuri ai nevoie
pentru a mă avea aproape. Crezi că am atitudine şi că asta
mă va face unica prezentă feminină din viaţa ta. Continui
să crezi că trebuie să plecăm undeva departe, să fim doar
noi şi orizontul. Încerci să înlături vălul. Roşesc de prea
multe cuvinte, de prea multă vrajă. Îmi şopteşti că mă
placi, că mă vrei, sub orice formă, în orice condiţii. Mă
simt ca o jucărie râvnită de un copil, deşi spui că vrei să
împarţi totul cu mine. Ce e totul promis? Cuvintele îmi par
din ce în ce mai fade, golite de uz şi de prezenţa încrederii.
Jocul devine din ce în ce mai previzibil. Cuvintele
nu mai trebuie rostite. Le ştim amândoi. Nu le crede însă
niciunul. Cu timpul te simt din ce în ce mai fals. Nu-ţi place
tăcerea. Cuvintele te fac puternic, te simţi stăpân şi crezi
că în sfârşit mă domini. Aşa că îmi spui că ai un vis, dar că
nu poţi să mi-l împărtăşeşti încă. Accept. Te las să pleci.
Te simţi singur şi pierdut. Ai nevoie de răspunsuri, dar nu
ştii unde să le găseşti. Te duci iar în pădure. Gol, speri să
găseşti ceva care să te umple. Îţi place pericolul, te face să
simţi. Alungat de ploaie, te întorci în oraş. Visezi în
continuare la pădure. Ai vrea să ştii cine eşti, care e rostul
tău în lume. Ştii că ai un scop în viaţă, dar e pierdut în
ceaţă şi nu-l poţi desluşi. Îmi spui că eşti un mister. Îţi
spun că fiecare dintre noi este un mister. Unii dintre noi
încearcă să-l descopere, alţii să-l adâncească. Şi totuşi,
dacă ar fi să mori mâine ce ţi-ai dori să fi realizat până în
acel moment? Tăcere. Zâmbesc şi-ţi spun: dacă ai fi fost
câinele meu, ai fi fost cel mai fericit om-animal de pe
pământ. Ţi-ar fi plăcut în sfârşit răsfăţul, nu ar mai fi trebuit
să te sacrifici. E bine că încă mai cauţi, te mai cauţi. Crezi
că sfidezi moartea căutând pericolul. În joc te joci de-a
viaţa şi de-a moartea. Joci totul pe-o carte. Însă te rătăceşti
mereu în trecut. Curajul nu e curaj, e bravură şi nevoie de
curaj. Nu mai poţi dormi. Te simţi ciudat, parcă ai pluti
undeva deasupra ta, rupt de realitate. Îţi amintesc de ultima pictură a lui Gauguin. Îmi spui: Frumoaso, acum Eu
am nevoie de Tine!
Îmi ceri o noapte, eu îţi ofer o clipă. Îmi spui că o
persoană ca mine e rar de întâlnit. Gândesc: e greu de
întâlnit o persoană în continuul carnaval al vieţii. Atâtea
măşti şi aşa puţine feţe. Şi aşa zilele trec. Se scurg
săptămânile, lunile, anii. Viaţa.
Mă inviţi la operă. Cred că nu ai rezista două
săptămâni lângă mine, dar te atrage provocarea. Te
consideri irezistibil şi oarecum eşti. Îmi spui că femeia de
lângă tine ar trebui să fie exact aşa ca mine: ca o panteră,
uºa deschisã
sălbatică, misterioasă, periculoasă, dar atractivă. Încerci
să mă convingi că o să mă găseşti, chiar dacă îţi va lua o
veşnicie. Mă rogi să-ţi vorbesc: te alinţi cu vocea mea.
Cedez. Te trezeşti dimineaţa şi nu sunt lângă tine. Păstrezi
în minte vocea din vis. Visezi la ea. Aştepţi noaptea. Nu
înţelegi ce se întâmplă cu tine. Eşti plin de energie. Te
simţi în stare să cutreieri lumea şi să muţi munţii. Îmi spui
că totul mi se datorează. Nu fac nimic şi totuşi te fac să
adormi fericit.
Îţi spun o poveste. Îţi privesc ochii albaştri-verzui.
Nu mai strălucesc. Pleoapele ţi se îngreunează şi printre
gene se furişează o lacrimă. Nu mă mai vezi. Ating lacrima
şi te simt mai intens ca niciodată. Lacrima mă preschimbă
într-o lacrimă uriaşă. Mă scurg spre pământ. Priveşti tăcut
în noapte. Întinzi mâna, ai vrea să mă atingi. Simţi că
înnebuneşti. Dispar.
P.S. N-am traversat niciodată strada din calea iubirii...
poate însă am greşit traversând în întâmpinarea ei. Tu
crezi că mi-e frică de suferinţa cauzată de iubire, dar nu
suferă oare toţi cei ce iubesc?
Diana-Alexandra BUSUIOC
premiul revistei Vatra la a XII-a ediţie a
Festivalului-concurs de poezie „Gheorghe Pituţ”,
Beiuş, 2008
Scântei de timp
Bacteriile sufletului meu
s-au săturat să tot descompună
resturi de idei.
Mă macin pe muchia ascuţită a gândului
îmi doresc să fiu momentul ce va urma
împachetată în piele de lună
planşa viselor vibrează
întorc pe toate părţile clipa
aştept într-o gară părăsită
veşnicul VIITOR.
Reflecţie
În vârtejul luminii
în fiecare zi
se sinucide o zi
se consumă o lumânare.
De pe lujerul înalt
cade o petală împlinită
pe pământul în care s-a visat.
De sărbători
Crăciunul speranţelor
ars de nepăsarea unor suflete uscate.
Dialogurile s-au mutat
într-un ciclon de credinţă.
Amabilitatea suspendată
pe piloni de hârtie
se risipeşte fără urmă.
De bună voie şi nesilită de nimeni
ideea-mi pleacă la plimbare.
Reflux de sentimente
în sacul roşu
al lui Moş Gerilă.
Povestea toamnei
Trag linii...
Contur incandescent al toamnei
cu soarele în boabele de rouă.
Pleoapele se ridică
reci.
Plumbul cerului bătut
cu nasturi mici de rândunele.
Caut o poveste...
Identificare
Ţi-e frică să nu pierzi controlul
când întâmplarea iese din tipare,
repeţi poezii patetice
pe marginea abisului
de ce să acoperim gunoiul cu dantelă
dacă Dumnezeu oricum vede totul?
jumătate din mine
poartă un văl negru
cealaltă jumătate nici n-o cunosc.
Influenţe
Am scos de sub
carapacea imposibilului
o speranţă.
O stare care are urgent nevoie
de un transplant de lumină
o şansă.
În vântul destinului
zborul unor fluturi haotici.
83
crispãri
84
Liviu Ioan STOICIU
Experienţa unei noi iniţieri
IV. Anomalii energetice
Tot miercuri, 26 iulie 2006. Se încăpăţânează să plouă
torenţial. Eu sunt încă sub impresia rătăcirii mentale de
moment, plăcute, deşi mă dureau pielea şi osul capului,
lovit puternic de peretele tunelului extrem de strâmt,
întunecat, în care intrasem în genunchi în căutarea izvorului
miraculos şi mă blocasem în el. Tunel din cadrul Grotei lui
Zamolxe (sau Grota Pustnicului), „aflată deasupra Peşterii
Ialomicioarei”, după percepţia maestrului Reiki, Dumitru
Hristenco (datorită lui eram aici, în căutare de surse
energetice universale). Grotă negăsită ieri, degeaba am
căutat-o. Nimic nu era întâmplător. Conform indicaţiilor
maestrului, ieri ne ajunsese că Doina, condusă de mine
intuitiv la „Ursoaică”, se încărcase energetic de la univers
în Peştera Ialomicioarei, la stânca din uriaşa sală a Urşilor,
unde iniţiaţilor li se deschide cică al treilea ochi. Mie nu
mi s-a deschis nimic. Ştiţi, eu sunt scepticul de serviciu…
Sau mi s-a deschis acolo apetitul sexual. E adevărat, unii
susţin că ochii sunt o prelungire a organelor sexuale… şi
când ţi se deschide şi al treilea ochi… Mamă-mamă ce
prostii mai gândeam. Se vede că nu-mi revenisem din
lovitura la cap, care mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa pe
moment în tunelul din Grota Pustnicului. Că am eu capul
tare (sau sunt eu greu de cap), dar totul are o limită: o
păţisem. Persista nemulţumirea că nu reuşisem să ajung
la izvorul cu apă tămăduitoare.
Privim la apele trecute prin sită care curg din ceruri.
Stăm, eu şi Doina, sub o cupolă de piatră, nu departe de
albia izvoarelor vijelioase ale Ialomiţei, cu faţa spre Grota
Pustnicului, aflată undeva sus, la mijlocul muntelui
Bătrâna, căreia nu-i vedem intrarea din cauza brazilor ce o
străjuiesc. Sunt gunoaie aici, în „găuroiul” de la baza
muntelui, sub care ne adăpostim, admirăm ierburile înalte
crescute pe aici, unele înflorite, sălbatice. Era un miros de
profunzime, de nedescris, care-mi amintea de copilărie…
Contemplam. Eu, şi cu ochii în gol. Frumuseţea locului te
încărca automat de energie. Se spune că atunci când
percepi frumuseţea, înseamnă că ai puterea să vezi energia
– chiar aşa, să o vezi. E extraordinar să percepi ceea ce nu
se vede, ceea ce e subtil (fizica la modă azi, cuantică,
demonstrează că nu tot ce nu se vede nu există; într-o zi
ne vom vedea „ştiinţific” şi sufletul, nu numai câmpurile
biologice energetice)… Chestiune de adaptare. Şi când ai
şi al treilea ochi deschis…
Se dă peste cap planul nostru de azi, de a merge şi la
Cabana Piatra Arsă. Ploaia torenţială ne-a stricat potecile
şi nu dă nici un semn că se opreşte, plafonul de nori e
lăsat până la pământ. Nu eram impresionaţi, pe ziua de azi
ne atinsesem obiectivul, să escaladăm muntele la Grota
Pustnicului (sau a lui Zamolxe) şi să ne conectăm la energia
universală – regula cerea să consacrăm câte o zi acestor
zone cu totul mirifice, relevate călugărilor îmbunătăţiţi
spiritual, numite şi „plaiuri” (sinonime cu Gura de Rai), cu
caracter sacru. Romulus Vulcănescu atrăgea atenţia în
„Mitologia română” că nu întâmplător titulatura
mitropoliţilor români e de „exarhi ai plaiurilor”. Plaiul („un
loc benefic”) se întinde de la Peştera Ialomicioarei la
Masivul Doamnele! E vorba de un kilometru pătrat, aici
se manifestă o anomalie magnetică atipică, după cum o
definesc specialiştii. Zona a fost supusă regulat la studii
geofizice, „de magnometrie diferenţială şi medicală”, după
spusele ziaristului Ion Golea. „Anomaliile cunoscute de
specialiştii din domeniu apar în rupturile de falii, în reflexii
ale scoarţei terestre sau în alte asemenea fenomene
geologice, care se înregistrează într-o formă atipică pe
diagrame”, i-a declarat profesorul Dumitru Stănică. Zona
are efecte uluitoare asupra organismului nostru.
Organismul pur şi simplu nu oboseşte, iar funcţiile
fiziologice se revigorează brusc! Adică: nu e numai o
speculaţie, asta cu încărcarea energetică de la univers
prin metoda Reiki, ci e şi o ştiinţă…
Mă bucur că Doina şi-a realizat „visul cosmic” – o zi
să se încarce energetic în Peşteră şi o altă zi în Grotă,
amândouă controlate de Mănăstirea de aici (în munţii
Bucegi), de forţele spirituale consacrate ale locului. Punem
în discuţie ceea ce ştim cu toţii, instinctiv: că omul se
plasează de bunăvoie sub influenţa energiei demonice,
de la naştere şi până la moarte. Energia demonică e
„negativul” din sursa de curent electric, subînţeles, fără
de care nu poţi să aprinzi un bec? Fie şi prin pervertirea
minţii, prin invocarea explicită a Diavolului, energia
demonică e atotprezentă, important e să n-o conştientizezi
şi să nu-i dai putere mentală distructivă. Fiindcă, din
dorinţa de a dobândi putere asupra oamenilor, energia
demonică acumulată, necontrolabilă, te poate scurtcircuita,
te poate arde. De energia demonică făceau caz şi un
Dyonysios Farasiotis (în „Marii iniţiaţi”, carte dăruită mie
să o citesc de un ieromonah-poet de la Mănăstirea Cernica)
şi un James Redfield (în „Profeţiile de la Celestine”, în top
azi), deşi de pe poziţii diferite. Vedeţi, nici nu mai fac referire
la practica Reiki. Constat acum, când scriu aceste rânduri,
că toţi iniţiaţii, clarvăzători dezinteresaţi, ajung la aceeaşi
concluzie: a dorinţei noastre de a dobândi putere asupra
oamenilor, de a ne încărca energetic de la cei din jur (fie şi
rude de sânge), de a le acapara energia. E o bătălie
inconştientă pentru a te încărca zi de zi cu energie demonică
de la oameni (mai ales când depinzi de acei oameni şi nu te
poţi desprinde de ei), pierzând legătura cu Dumnezeu, cu
sursa primară, cu energia universului. Trebuie să avem
grijă să nu deschidem porta sufletului către demoni, ne
recomandă Dyonysios Farasiotis. Rugăciunea creştină e
o soluţie: vibraţiile mentale produse de ea energizează
esenţial anumiţi „centri” dinlăuntrul omului. Prin rugăciune
crispãri
(concentraţi la noi înşine) putem relua legătura cu sursa
primară energetică, a universului. E uşor de zis, dar e greu
de făcut: prea puţini dintre noi rămân în priză energetică
divină.
M-am lungit cu explicaţii care să justifice titlul acestui
text: „Experienţa unei noi iniţieri”. Plecat la drum la derută,
bucuros că merg la munte în vacanţă, în Bucegi, „luat pe
sus” de Doina Popa, practiciană de tip Reiki (a captării
„energiei albe”), observ că în timp am început să
aprofundez fără să vreau „fenomenul”: acesta o fi rezultatul
ei? În orice caz, se pare că vă pot asigura cu mâna pe
inimă că sursele energetice universale din Bucegi nu sunt
doar o poveste… Şi că trebuie să fii extrem de atent cu
„asemenea lucruri inexplicabile”, să nu devii o victimă
naivă a întreprinderilor tale (pe care le poţi denumi şi
„literare”)… E cazul să mă întorc la jurnalul ţinut „ pe
scurt” atunci şi acolo, unde am rămas, pe 26 iulie 2006,
cazaţi nu departe de Cabana Padina (dincolo de munte e
Buşteniul, să vă orientez), la un hotel nou, în faţă cu izvorul
Ialomiţei şi în spate cu o pădure de brazi virgină…
Ploaia torenţială s-a transformat într-o ploaie
mocănească, după care s-a oprit, dar cerul are „burţi”
lăsate la pământ şi e total înnourat – aşa că am părăsit
„găuroiul” din munte, unde ne adăposteam, şi am plecat,
ocolind bălţile mari cum am putut, la hotelul nostru (de
regulă, de la hotel la Peşteră facem cam jumătate de oră).
Ne prinde iar ploaia, în drumul spre hotel, ne udă, adidaşii
mei sunt „fleaşcă” (sunt adidaşi cu fâş pe ei, din vremea
tinereţii, că mir că le mai rezistă „lipiciul”) – ajunşi la hotel,
îmi spăl adidaşii, dar unde să-i şi usuc (e umezeală)?
Apropo, astă noapte s-au încălzit caloriferele, de necrezut!
Suntem, totuşi, în „luna lui cuptor”, în 26 iulie. Chiar dacă
la munte e vreme ploioasă. Aşa avem noi noroc, să prindem
vreme ploioasă când venim la munte (sau la mare; sunt
convins că eu atrag energia negativă). Avem în cameră
duş cu apă caldă continuu, televizor şi căldură noaptea,
adevărat lux la munte. Din păcate, ziua caloriferele nu se
încălzesc, poate e o defecţiune? Sau a fost o păcăleală
încălzirea caloriferelor astă noapte? Acum, ziua, cu un
calorifer cald mi-aş fi uscat şi eu adidaşii şi hainele udate
pe noi... Mâncăm sandvişuri, ultimele aduse de acasă, de
la Bucureşti. Ne culcăm, e grozav să auzi ploaia afară când
te culci într-un pat curat, într-o cameră de vis… La ora
85
16.30 ne hotărâm să plecăm totuşi la Cabana Piatra Arsă,
doar n-am venit la munte să dormim numai, „trebuie să ne
mai mişcăm oasele”. Plecăm (în alte haine, uscate, şi cu
alţi adidaşi) – dar ne prinde iar ploaia! Şi ce ploaie, că nu
mai vedeam în faţa ochilor. Iar suntem udaţi, „acesta e
efectul încărcării energetice”? Abia reuşim să ajungem la
clădirea încuiată a Telecabinei, pe alocuri drumul e noroios,
mergem pe iarbă, dar apa bălteşte peste tot: ne-am
adăpostit aici, sub un acoperiş exterior, voiam să urcăm
cu telecabina la Babele şi de acolo să mergem pe platou la
Cabana Piatra Arsă şi să ne întoarcem pe jos. Dar deja se
terminase programul de funcţionare a telecabinei (ultima
pleacă la ora 16, prima la ora 9; sunt destui drumeţi care
rămân să se cazeze aici, în zona Peşterii, deşi au plătit o
gazdă la Buşteni, se ceartă degeaba cu lucrătorii
Telecabinei, fac inutil reclamaţii pe telefonul mobil, nu se
mai urneşte nici o telecabină). Ciudat pentru mine e că nu
mai găsesc semnul potecii spre Cabana Piatra Arsă: banda
albastră, pe care am venit până la Telecabină, e comună şi
pentru Vârful Omu! Se opreşte într-un târziu ploaia… Ne
întoarcem, urcăm la Hotelul Peştera: aici, în spatele lui,
găsim poteca spre Cabana Piatra Arsă, dar e prea târziu să
ne mai aventurăm la drum, e ora 18.30. Nu ne grăbeşte
nimeni, nu avem nici o grijă, de ce să nu ne supraîncărcăm
sufletul cu priveliştile zonei dumnezeieşti în care ne aflăm,
cu o pădure de brazi protejată şi cu cele două izvoare
(unul tulbure, altul limpede) ale Ialomiţei. De ce să nu ne
umplem plămânii cu aer curat, cu exerciţii reglate
(numărate) de inspiraţie şi expiraţie? Venim împăcaţi iar
spre hotelul nostru fără nume… În spaţiul vechiului schit
se construieşte o nouă biserică (e gata arhondaricul
mănăstirii, care sfidează prin opulenţă), e şantier. Biserica
veche a schitului e închisă. Coborâm la „cascade” (acolo
unde e îndiguită şi e acumulată apa unuia dintre izvoarele
Ialomiţei pentru un generator hidroelectric şi un depozit
de apă curentă pentru călugări; de aici o poţi lua spre
Peşteră sau spre Grotă), e o fascinaţie a amestecului
câştigurilor civilizaţiei cu sălbăticia. Întârziem admirând
„natura”… Dincolo de Cabana Padina, pe marginea
Ialomiţei, în poiană (pe alocuri e mlaştină) sunt zeci de
corturi şi maşini ale turiştilor care stau şi cu lunile aici,
îndeosebi bucureşteni pensionari (e interesant, peste
munte e altă zonă preferată de asemenea turişti care stau
toată vara în cort, pe Valea Cerbului, celebră), deşi dorm
cu frica în sân că sunt atacaţi de urşi flămânzi noaptea. De
altfel, obsesia înmulţirii urşilor (care nu pot fi vânaţi) a
devenit o problemă pentru cei singuratici, care merg pe
traseele marcate, urşii nu mai evită aceste trasee montane,
nu se mai tem de nimic.
La ora 19.30 suntem la hotelul nostru cochet
(jumătate din el se construieşte). Pe telefonul mobil aflu
că Mircea Dinescu pleacă de la ziarul Gândul, unde era
acţionar (din curtea lui Adrian Sârbu-Pro) la ziarul Adevărul
(în curtea lui Dinu Patriciu, care a cumpărat de curând
ziarul Adevărul; unde şi aşa Mircea Dinescu era pe cai
mari, având împreună cu Dinu Patriciu o societate
comercială care edita şi difuza revista Dilema Veche şi
revista România literară), e indignare generală la Gândul,
ziar constituit din cei ce s-au desprins de ziarul Adevărul.
În afaceri imoralitatea e regulă, iar Mircea Dinescu e un
capitalist sălbatic (probabil cel mai bogat scriitor român
86
crispãri
în viaţă), mare descurcăreţ cum e. Mănânc împreună cu
Doina pui şi salată cu de toate (ardei, roşii, ceapă, oţet,
ulei), plus grepfrut, aduse de acasă. Sunt supărat că sub
fereastra noastră de la hotel nişte şmecheri bucureşteni
stau ore la rând la masă (în aer liber) şi fumul de la grătarul
lor ne intră în cameră, au un aparat cu muzică dată la
maximum, sunt abuzivi. E un blestem să fiu urmărit peste
tot de asemenea nesimţiţi, anume sunt chinuit (să nu pot
să mă bucur cu adevărat de nimic; energia Diavolului,
atotprezentă, e mult mai puternică decât îmi pot imagina
eu; iar eu sunt o ispită neîncetată pentru Diavol, am
observat) – vă reamintesc, la Bucureşti am, din 1997,
imediat sub apartamentul meu o cârciumă irlandeză cu
program non-stop, cu muzică stresantă şi miros infect de
mâncare de la bucătăria ei, care ne-au îmbolnăvit (dar pe
cine să intereseze nefericirea noastră?). Mă abţin să nu-i
reped pe bucureştenii de sub fereastra hotelului, stăm cu
televizorul deschis în camera unde suntem cazaţi... Cobor
din cameră şi-i fac hotelierului o cinste cu bere (eu nu
beau), o altă sticlă o aduc Doinei la cameră. Scriu aici, în
acest caiet-jurnal. Am veşnicele mele dureri cu „şezutul”,
mă ruşinez să dau de gol aici, în amănunt, despre ce e
vorba, după „scaun”. Bineînţeles, eu zilnic trebuie să am
şi dureri fizice – doar atrag „energia demonică” (bat în
lemn). Eu sunt un fel de paratrăsnet universal, atrag
energia negativă a tuturor. E clar că eu sunt descărcat de
energie de cei ce se luptă pentru putere cât trăiesc… Doina
stă nedezlipită de serialul „Neveste disperate”, la care eu
nu mă uit niciodată (eu de regulă nu stau la televizor, rar
întârzii la un film artistic; prefer filmele documentare, dar
nici pentru ele nu găsesc timp; zilnic deschid televizorul
la ora 19 la ştiri şi la 20.30 îl închid; dacă sunt „evenimente
politice care ard”, cu emisiuni în direct, rămân în faţa
micului ecran; mai stau la câte un meci de fotbal în care o
echipă românească e calificată în cupele europene). Îmi
fac singur în ibric un ceai, apoi o cafea (eu beau cafea şi
înainte de mă culca; nu mai are nici un efect „împotriva
somnului”; m-am învăţat să beau două căni mari pe zi de
cafea, amăgit că am hipotensiune). Fac duş. De la ora 22
stau la fotbal pe TVR, Steaua joacă în Slovenia, cu
campioana ei. Steaua câştigă în deplasare cu 2-0 (în
calificările pentru Liga Campionilor Europeni), am o stare
de efuziune nesperată. Teribil, aflu că premierul Călin
Popescu Tăriceanu a avut un accident de motocicletă, pe
care o conducea, bineînţeles (motocicletă mai scumpă
decât o limuzină), a intrat în curbă pe contrasens, frontal
într-o maşină mică. Îmi imaginez ce tumbe a făcut (la cât
de greu este) şi mă mir că nu s-a ales decât cu ligamente
rupte, cel puţin aşa se anunţă la televizor… Mă culc la
0.30, cei cu grătarul s-au retras, Doina doarme demult.
Peste noapte dorm prost, pe sărite (acesta e somnul
meu obişnuit, dar speram la munte să intru în normal, să
dorm profund; îmi e imposibil să reintru într-un ciclu
biologic natural, învăţat cum sunt de acasă să fac nopţile
albe şi să dorm „pe furate” dimineaţa, de la 6 la 12; aici,
la munte, trebuie să mă acomodez la programul tuturor).
Îmi e frig, caloriferele, mult lăudate astă noapte, acum
sunt reci (dimineaţă aveam să aflu că „s-a spart ieri o
ţeavă, o reparăm azi”), strănut în somn, la apariţia zorilor
mă trezeşte gălăgia celor din hotel. Mă trezesc şi readorm
cât stau în pat, pe întuneric. O fi fost tot efectul energie
universale, care prin această zonă trebuie că bântuie cu
intermitenţe… Are legătură energia asta cu începuturile
mele literare? Mă întreb serios, fiindcă la un moment dat
m-am trezit într-o gară, pe un peron, în pielea unor
personaje… Eram personaj într-un fel de proză a mea?
Eram când în pielea unui băietan entuziast, când în pielea
unui pictor obsedat de sinucidere, ratat în viaţa de zi cu
zi. Cunoşteam perfect subiectul, mă priveam din afară.
Nu înţelegeam mecanismul interior, dar eram intrat în
mintea mea de acum 40 de ani, ştiu sigur asta, fiindcă am
verificat! În calendarul cu file, din casa mea părintească
din Adjud, era anul 1967, am văzut bine. Eram într-un fel
de hipnoză, mă trimisesem singur în trecut: mă citeam?
Stăteam parcă deasupra mea, aveam numai 17 ani – şi
scriam o proză scurtă? Aveam acest obicei de pe atunci:
când sunt exasperat de condiţia mea, scriu literatură,
poezie şi proză, în principal. Tocmai ratasem în 1967 un
examen de admitere la facultate, după ce luasem cu media 7 bacalaureatul la Liceul teoretic din Adjud.
Scrisesem titlul: „Sinucigaşul”.
Sinucigaşul
În gară, pe peron, după o zi de arşiţă insuportabilă.
Un băietan privea, de pe bancă, printre crengile unui
copac bătrân, la stele. Oraşul, în spatele lui, era o
cazarmă încinsă încă, dinspre el vine un val cald şi un
miros de picioare nespălate. Dacă te urci pe deal,
departe, oraşul seamănă cu o pasăre care merge pe
pământ. În dreapta băietanului e depoul de locomotive
cu abur, unde la ora asta era pustiu. În stânga, pe altă
bancă, era un domn cu o bască de pictor, pusă pe o
parte.
– Ascultă, piciule, vine trenul ăla ori nu vine?
– Trebuie să vină, domnule, mai întârzie şi el, s-or
fi strâmbat şinele de atâta căldură.
crispãri
Trenul trebuia să vină de o oră. Domnul cu bască
îl tot întreba pe băietan dacă vine trenul. De fapt, domnul
cu bască nu ştia dacă trebuie să aştepte trenul, i s-a
spus să aştepte lângă stejarul cu cruce din gară până la
ora 9, în seara asta, şi dacă nu vine până la ora 21, să
plece. De felul lui nu e un aventurier. Un prieten îl
trimisese aici, în gară, la o întâlnire, fără să-i dea alte
amănunte. Sosit în gară, s-a uitat la tabela cu trenuri şi
a văzut că soseşte un personal la ora 20.30, probabil că
persoana cu care se întâlneşte vine cu trenul, dacă l-a
trimis în gară. Să fie sincer, n-a găsit nici crucea pe
stejarul de lângă banca pe care stă. Ciudat, prietenul ia cerut să fie prudent, să aştepte să fie abordat, să nu
dea peste nimeni, şi i-a repetat să aştepte numai până la
ora 21. Se uită la ceas, e 21.30, a trecut şi mama sfertului
academic, o fi având trenul întârziere neprevăzută…
– Nene, mi-e sete. Hai să bem puţină apă la
fântână.
Pe băietanul ăsta, domnul cu bască l-a luat cu el
din oraş, vagabonda pe stradă şi i-a cerut bani, se lăuda
că tatăl şi mama lui sunt plecaţi la rude, în altă localitate
şi vrea să-şi cumpere o îngheţată. I-a cumpărat el
îngheţata. Şi băietanul s-a ţinut după el, „mai are cu
cine să schimbe o vorbă”, că şi aşa nu avea ce face.
S-au ridicat amândoi de pe bancă şi au plecat,
domnul cu bască l-a trimis pe băietan acasă la el, după
care a intrat într-o cârciumă. Ciudată păcăleală.
A doua zi, prietenul lui i-a cerut scuze, că n-a putut
să vină persoana aseară, dar azi vine sigur, că de azi i se
va schimba viaţa. Domnul cu bască era de felul lui
depresiv, singuratic, nefericit. Nu-şi putea imagina de
ce i-ar strica o aventură, să-şi mai schimbe stilul de
viaţă. Îi era şi indiferent. Plus că prietenul lui atâta a
insistat… De data asta întâlnirea era în parcul de la
marginea oraşului, o fostă pădure, amenajată cu bănci
şi alei, tot la ora 21, şi tot la un stejar, care va avea pe el
o cruce mare de lemn bătută cu un cui, i-a dat îndrumări
în amănunt cum să ajungă. Coincidenţa a făcut că l-a
întâlnit iar pe băietan, care i s-a alăturat la drum fără
să-l întrebe. Nu e exclus să-l fi urmărit băietanul, dar
nu-şi bate capul, treaba lui, o fi îngerul lui păzitor.
Au ajuns pe o alee mai degrabă abandonată, deşi
era luminată din loc în loc, rar: doar nebunii se
aventurează pe aici la ora asta, s-a gândit.
– O să ne ţinem amândoi de urât şi în această
seară, i-a spus băietanului.
Băietanul se simţea important, băgat în seamă de
un pictor, cine mai e ca el? Poate o să-i pozeze, a văzut
el într-un film, păcat că nu e fată. Domnul cu bască nu se
simţea în apele lui, presimţea ceva? L-a rugat pe băietan
să se urce în stejar, să fie observator, fiindcă trebuie să
vină cineva pe aleea pe care am mers şi noi până la
stejarul cu cruce. Băietanul i-a atras atenţia că e oricum
întuneric şi n-are ce să vadă de sus, mai bine să se ducă
el în întâmpinarea persoanei pe care o aşteaptă, era
ora 21, neapărat trebuia să apară. Până să vină
amândoi la stejarul cu cruce, au văzut un izvor în pădure,
ce-ar fi să meargă la izvor? Le e sete la amândoi. Au
intrat în pădure, spre izvor. Domnul cu bască nu i-a mai
văzut decât un timp conturul băietanului, care o luase
87
înainte, ajuns la izvor s-a aplecat şi a băut pe bâjbâite
apă cu pumnul.
– Hei, piciule, unde te-ai ascuns? Lasă gluma,
trebuie să ne întoarcem.
Fără să ştie de ce, domnul cu bască a început să
tremure, fălcile i se încleştaseră, auzise un ţipăt înfundat,
era al băietanului? Îi pusese cineva mâna pe gură? Nu
e sigur, dar a văzut o umbră uriaşă şi a mai auzit o
împuşcătură, după care s-a prăbuşit.
Şi-a revenit în zori, când a început să plouă mărunt,
ploua şi se oprea: domnul cu bască avea capul greu, se
simţea rău. S-a pipăit, era ceva lipicios pe el, o fi sânge, şia amintit că ultima oară când era conştient a auzit o
împuşcătură: a fost el cel împuşcat? Pierde sânge? Sau a
murit şi se priveşte pe el însuşi, de deasupra, că aşa se
percepea. Nu era speriat. De ce nu era speriat? Poate
visează urât. Îşi pipăie fruntea, era sânge închegat acolo.
Era ameţit, a încercat să se ridice pe picioare şi a căzut, sa lovit de ceva tare. Acum a văzut lângă el un pistol. Din
reflex, s-a controlat în buzunarele de la pantalon (erau
singurele buzunare pe care le avea), a găsit un bilet. S-a
frecat la ochi, şi-a dat o palmă, să se trezească la realitate.
A ridicat pistolul şi l-a studiat, era prima oară când punea
mâna pe un pistol adevărat, era greu, la miliţieni a mai
văzut aşa ceva (avea un văr miliţian), în armată el a avut în
dotare o carabină. A deschis biletul, cunoştea scrisul, era
chiar scrisul lui – cum de era posibil? Era şi semnătura lui
la sfârşit. A citit ce scria: „M-am sinucis. E pristolul vărului
meu, îi rog pe toţi să mă ierte, n-am mai suportat
singurătatea, scapă lumea de încă un pictor nebun”.
Stătea în fund şi nu ştia ce să facă. L-a împuşcat
prietenul lui? De ce? Să mă scape de nefericire? Că mereu
mă plângeam lui că nu mai pot. Sau a pus pe altul să o
facă? Criminalul a fost încurcat de faptul că nu eram
singur? Asta da aventură… Simţea că-şi pierde cunoştinţa.
Poate că e mai bine să moară, şi aşa nu mai dă doi bani pe
viaţa pe care o ducea: ratare şi atât. Dar băietanul?
Domnul cu bască (o bască fixată cu un ac în părul
bogat) ridică pistolul şi şi-l lipeşte de tâmplă. E convins
că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat.
Apasă pe trăgaci.
(11 aprilie 2008. Bucureşti)
spirit
88
Dorin ŞTEFĂNESCU
Spiritul de fineţe
9. Revelarea Vieţii sau Arhi-înţelegerea
nevăzutului întrupat
„Ce trebuie să fie trupul pentru a fi revelaţie în şi
prin el însuşi? Ce trebuie să fie revelaţia pentru a se realiza
ca trup ?” – iată întrebările esenţiale la care Michel Henry
dă un amplu răspuns în Incarnation. Une philosophie de
la chair (Seuil, 2000). În această ultimă meditaţie, vom
încerca să însoţim răspunsul filosofului, concentrândune asupra semnificaţiilor ce se întrevăd pe cei doi versanţi
ai problemei puse în discuţie. Vom deschide aşadar, pentru
început, orizontul fenomenologic al trupului înţeles ca
naştere transcendentală în Viaţa absolută sau, altfel spus,
ca materie fenomenologică a Vieţii ce se auto-revelează
drept pulsiune trupească imanentă, dincolo de
corporalitatea sensibilului mundan. Apoi, vom desprinde,
în sensul mântuirii creştine, felul în care, pentru a se realiza
ca trup, revelaţia se constituie ca fapt de a apărea originar
lipsit de orice intenţionalitate, ca Întrupare a nevăzutului
în prezentul viu al celor văzute. Nu cu ajutorul unei
înţelegeri sau al unei gândiri vom păşi pe cărările acestei
treptate luminări; dacă fenomenologia trupului şi cea a
Întrupării pun în lumină o apariţie para-doxală, atunci doar
o arhi-înţelegere va fi în măsură să dea seamă de suprasemnificaţia ce transpare în mărturisirea Cuvântului care
S-a făcut trup (Ioan 1, 14). Căci „orice duh care
mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la
Dumnezeu” (1 Ioan 4, 2).
1. Ce trebuie să fie trupul pentru a fi revelaţie în şi
prin el însuşi?
Distingând între conţinutul unui fenomen şi modul
în care el apare, sau între ceea ce apare şi actul de a apărea
(phainesthai), fenomenologia dezvăluie raportul subtil
între adevăr şi lucrul adevărat. Pentru ca acesta din urmă
să fie în mod real adevărat, el trebuie să se arate ca
fenomenul cel mai originar al adevărului, cum spune
Heidegger, faptul de a apărea nelimitându-se la a face să
apară în lucru un conţinut adevărat (sau conţinutul
adevărului însuşi); el desemnează apariţia pură a unui
adevăr originar care se dă ca dezvăluire de sine, cu
neputinţă de învăluit decât tocmai în ceea ce îl dezvăluie
ca atare. Înaintea oricărei apariţii – punându-se drept
condiţie necesară a acesteia – faptul de a apărea apare în
şi prin el însuşi. Nimic nu ar apărea prin propria natură,
care este cea a materiei oarbe, dacă faptul de a apărea nu
ar apărea mai întâi el însuşi, ca putere diferită de lucrurile
pe care le face să apară. De aceea, spune M. Henry, „faptul
de a apărea care străluceşte în orice fenomen e faptul
faptului de a apărea şi al lui singur”, ca fapt originar pur,
donator al oricărui fapt de a apărea. În acest context, cum
am putea şti dacă revelarea trupului e diferită sau identică
cu trupul însuşi; dacă în trup ceea ce dă trup apare ca
atare în ceea ce ia trup şi se revelează drept propriul
trupului, drept propriul său fapt de a apărea originar?
Luând în considerare principiul „câtă apariţie, atâta
fiinţă”, se poate vedea, într-un prim sens, că raportul ce
leagă conţinutul care apare de apariţia lui ca atare porneşte
de la fiinţă: pentru a apărea, lucrurile trebuie mai întâi să
fie. A fi se pune în acest caz drept condiţie prealabilă a
lumii, astfel încât lucrurile sunt în lume şi doar în virtutea
acestui statut ontologic ele pot să apară în lume. Citit în
sens invers, principul enunţat spune că un lucru care
apare este totodată, şi nu este decât în măsura în care
apare. Acum faptul de a apărea este chiar faptul de a fi.
Însă, observă M. Henry, „faptul de a apărea şi faptul de a
fi nu stau deloc pe acelaşi plan”, căci al doilea e determinat
de cel dintâi fără de care nu ar fi nimic. Apariţia întemeiază
fiinţa, deşi o aceeaşi putere operează în ambele, dar
această putere este a faptului de a apărea. Astfel încât
esenţa faptului-de-a-fi vine din esenţa-faptului-de-aapărea (şi doar în virtutea apariţiei acestuia în faptul-dea-fi), din acest prealabil al auto-apariţiei nedeterminat de
nici o existenţă, dar determinând orice existent. Chiar dacă
aici fenomenologia e pusă înaintea ontologiei, avem încă
de a face cu două concepte formale, cel de apariţie şi cel
de fiinţă, întrucât determinarea faptului-de-a-fi de către
faptul-de-a-apărea rămâne în sine nedeterminată, adică
neinterogată din interiorul apariţiei înseşi, în şi prin care
ceea ce apare ia fiinţă în măsura în care apariţia ca atare
dă fiinţă. Conform unui alt principiu fenomenologic –
„spre lucrurile însele!”, – esenţa apariţională „redusă” a
lucrurilor nu e dată de conţinutul fenomenului în care ele
se arată în lume, ci de fenomenalitatea pură a acestui
conţinut, de faptul său de a apărea. Or, faptul de a apărea
e atât de legat de vederea a ceea ce se arată, încât orice
act de cunoaştere a lucrurilor-fenomene ţine de vizibilitatea
acestora, sau mai exact de modul în care, pentru a fi
cunoscute, ele se prezintă vederii, dau de văzut.
Cunoaşterea nu cunoaşte decât prin aducerea obiectului
său în orizontul vizibilului, lucrul de cunoscut fiind un
lucru de văzut. E o metodă prin care lucrul este adus treptat
în lumină, până la deplina claritate a evidenţei. „Spre
lucrurile însele !” reprezintă aici principiul oricărei intuiţii
intelective care trimite spre prealabilul unei puteri de
cunoaştere, spre condiţia apriorică a unei experienţe
posibile. Dacă există însă un inteligibil care se sustrage
oricărei condiţii prealabile, înseamnă că inteligibilitatea
sa nu poate fi supusă gândirii, nu se subordonează unei
cunoaşteri metodice, cu alte cuvinte scapă oricărei
încercări de a-l aduce la lumină şi la vedere. Nu o intuiţie
intelectivă e în stare să dea seamă de acest inteligibil
incognoscibil, neprecedat de nici o putere de cunoaştere
care să deschidă o cale spre înţelegerea apariţiei sale.
Dacă un astfel de inteligibil există, în sensul că faptul său
de a apărea determină faptul său de a fi, el nu poate să
apară şi să fie decât într-o înţelegere situată la început,
într-o pre-înţelegere care este chiar calea deschisă de propria sa apariţie şi fiinţă, sau mai degrabă într-o arhiînţelegere „încă neînţeleasă”, întru care totul este pentru
că nu încetează să apară înaintea oricărei lumini din afară.
Dacă acceptăm însă, deocamdată, că orice apariţie
nu se manifestă decât ca apariţie a lumii, că orice apariţie
în lume dă fiinţă unui obiect inteligibil, de cunoscut şi de
văzut, şi că, prin urmare, orice apariţie în afară este o ve-
spirit
nire în vizibilitatea lumii, atunci atât raportul dintre apariţie
şi fiinţă, cât şi calea ce duce spre lucrurile însele reprezintă
reducţii ruinătoare ale apariţiei la faptul de a apărea al
lumii. „A revela într-o atare venire în afară, într-o punere la
distanţă înseamnă a face să se vadă. Posibilitatea vederii
stă în această punere la distanţă a ceea ce este pus în faţa
vederii şi astfel e văzut de ea”. Revelare ekstatică ce nu
presupune doar venirea a ceva în afară, căci ceea ce apare
nu se poate revela ca atare decât într-o vedere care vede
ceea ce se dă dincolo de ea; ceea ce e văzut ca „transcendent” oricărei vederi, în sensul fenomenologic al
cuvântului, nu face parte din conştiinţă, dar atârnă de
intenţionalitatea acesteia, se dă în orizontul deschis de
exterioritatea obiectului. Distanţa instaurată este aceea
dintre actul de a vedea şi actul prin care ceva dă de văzut,
punerea la distanţă definind însuşi obiectul pus în faţă şi
făcut vizibil. Obiectul se revelează ca fiind ceea ce apare
în intenţionalitatea care îl face să se vadă, punându-şi-l în
faţă şi dându-l astfel pe faţă. „Această punere la distanţă
în care se iveşte vizibilitatea a tot ceea ce este susceptibil
să devină vizibil pentru noi” dă măsura faptului de a apărea
propriu obiectului. Astfel că a face să se vadă leagă în
mod intim faptul-de-a-apărea de faptul-de-a-fi: ceea ce
apare este întrucât e văzut ca fiind ceea ce apare. Prealabilul
fiinţei este apariţia care dă de văzut, prin urmare lucrarea
vederii este criteriul ultim ce trebuie desfăşurat, aşa cum
declară Eugen Fink: „vederea nu se legitimează decât în
lucrarea ei (…). Nu se poate trece dincolo de vedere” (Le
problème de la phénoménologie, în De la
phénoménologie, Ed. de Minuit, Paris, 1974, pp.212, 225).
Accesul la fiinţă e implicat în intenţionalitatea unei
conştiinţe care vede ceea ce apare ca obiect al unei fiinţări
transcendente.
Cum putem însă vedea însăşi această vedere care
se raportează la obiectul pe care îl vede în afara sa? Altfel
spus, „cum se revelează ei înseşi intenţionalitatea care
revelează orice lucru ?” Fie e nevoie de o altă
intenţionalitate care ar face vizibil actul intenţional prin
care ceea ce apare e adus la vedere, ş.a.m.d. prin regresie
la infinit, fie există un alt mod de revelare decât faptul de
a face să se vadă al intenţionalităţii. În acest al doilea caz,
revelarea nu ar mai fi o venire în afară, în lumina lumii, iar
cunoaşterea nu ar mai fi o vedere ce pune în lucrare
conceptul fenomenalităţii. Nu am ajunge însă pe ambele
căi la o reducţie sau la un impas cu neputinţă de ocolit?
Căci, pe de o parte, cunoaşterea ar regresa cu fiecare
apariţie care îi dă de văzut şi care ar avea nevoie de o altă
operaţie care să vadă vederea în care ceva apare; pe de
altă parte, vederea nu se poate vedea pe ea însăşi, şi ar fi
89
nevoie de o altă vedere care să vadă distanţa dintre prima
vedere şi ceea ce i se dă de văzut. Doar că ambele procese
revin la aceeaşi neputinţă – care aparţine oricărei
experienţe teoretice – de a închide cunoaşterea în lumina
limitată a inteligibilităţii, în relaţia dintre a vedea şi ceea ce
e văzut. Cu alte cuvinte, „ceea ce e văzut mai poate fi
văzut dacă vederea însăşi se prăbuşeşte în noapte şi nu
mai e nimic ?”
Ceea ce se vede este un fenomen, adică – potrivit
lui Heidegger – „ceea-ce-se-arată-în-sine-însuşi, ceea ce
este manifest” şi se prezintă în plină lumină a zilei sau
poate fi adus la lumină (Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2003, p.38). Fenomenul care se arată în sine
însuşi este vizibil în el însuşi, luînd loc în lumină ca întrun orizont de vizibilitate. Orizont care este chiar cel al
lumii, în care ceva nu numai că vine la lumină şi devine
vizibil, ci arată orizontul în care lumea vine şi se iveşte în
propria ei lumină. Ceea ce se manifestă acum, dincolo de
apariţia luminoasă a oricărui alt fenomen care vine în lume,
este chiar faptul de a apărea al lumii. Fapt ce are, după M.
Henry, trei trăsături decisive. În primul rând, tot ce se
arată în lume „se arată în afară: ca exterior, ca altul ca
diferit”, punând în joc exterioritatea structurii ek-statice,
alteritatea primordială şi diferenţa ca punere în distanţă.
Trăsături care conferă faptului de a apărea al lumii o
perspectivă dublă: pe de o parte, orizontul deschis în
distanţa diferenţei şi care este cel al lumii; pe de altă parte,
ceea ce apare ca fenomen diferit de orizontul lumii, dar
care, apărând în lume, apare în orizontul îndepărtat al
acesteia. E o diferenţă între ceea ce apare şi orizontul în
care apare, între ceea ce apare şi faptul de a apărea ca
atare. Fenomenele care nu se pot arăta decât în orizontul
lumii şi în faptul de a apărea al lumii sunt fenomene ale
lumii; orizontul apariţiei lor este chiar fenomenalitatea lumii.
Ceea ce înseamnă că orice astfel de fenomen – pus în
exterioritatea, alteritatea şi diferenţa manifestării – se
îndepărtează de propria sa esenţă, „alungat din adevăratul
său Sălaş”; căzut pradă fiinţării în lume, el nu poate fi
decât o fiinţă a acestei lumi. În al doilea rând, „faptul de a
apărea care se dezvăluie în diferenţa lumii nu face doar
diferit tot ceea ce se dezvăluie în acest fel, el îi este în
principiu cu totul indiferent”. Indiferenţă a strălucirii
înseşi, căci tot ceea ce vine în lumină şi luminează „există”
la modul cel mai neutru cu putinţă. În al treilea rând, „faptul
de a apărea al lumii nu este numai indiferent faţă de tot
ceea ce dezvăluie, e şi incapabil de a-i conferi existenţa”.
Dezvăluirea în diferenţa lumii pune între esenţa
fenomenului astfel ivit şi modul său de a apărea o distanţă
ontologică; prin apariţia în orizontul lumii, fenomenul încă
nu există ca atare sau există doar în felul de a fi al lumii.
Faptul de a apărea este indiferent faţă de ceea ce apare,
astfel încât fiinţarea – ceea ce este – , deşi intim legată de
apariţia care o determină, e străină de puterea care o
dezvăluie. Ea se rezumă la faptul că este, fără a putea
spune ceea ce este; definitoriu pentru ea e faptul că apare
şi nu drept ceea ce apare; „dezvăluirea dezvăluie,
descoperă, deschide, dar nu creează”. Prin cele trei trăsături
enunţate (diferenţă, indiferenţă, neputinţa conferirii unei
existenţe), la care se adaugă alteritatea, exterioritatea şi
punerea în distanţă, întâietatea faptului-de-a-apărea în
raport cu faptul-de-a-fi (şi, implicit, a fenomenologiei
asupra ontologiei) este ruptă. Căci faptul de a apărea al
lumii nu poate pune în fiinţă; „deşi apare efectiv în ea,
ceea ce apare în lume nu există totuşi. Mai mult: nu există
pentru că apare în lume”. Lumea duce la un divorţ
ireconciliabil, la o excludere reciprocă a fiinţei şi a apariţiei,
90
spirit
deoarece în lume faptul-de-a-apărea descoperă fiinţarea,
nu o şi creează. Astfel că incapacitatea apariţiei lumii
sensibile de a da seamă de ceea ce apare în ea trădează
carenţa ontologică a acestei apariţii şi paradoxul derealizării
mundane.
În acest punct al discuţiei problema se despică,
interesul mutându-se mai întâi asupra posibilităţii ca ceva
să survină înaintea lumii şi în afara ei, şi apoi asupra felului
în care apare această apariţie. În ceea ce priveşte prima
temă, ea pune problema originarului ce vine în sine înaintea
oricărei intenţionalităţi şi independent de ea. Prealabilul
originarului, acel „înainte” al temeiului este un început
absolut, de dinaintea lumii şi prin urmare în afara ei. Străin
de materia fenomenologică a lumii, originarul e dincoace
de orice concept şi de orice lume concepută. Nu e vorba
de începutul unui proces care duce spre lume, ci de o
condiţie permanentă prin care esenţa e mereu posibilă şi
disponibilă. Nu însă disponibilă de a se pune drept condiţie
de posibilitate a unei lumi, căci esenţa originară nu va
veni niciodată în lume, din simplul motiv că nu se poate
arăta în orizontul acesteia. Tot ce apare în lume dispare în
ea, deoarece fiinţarea pe care ea o face posibilă nu e o
realitate care să răspundă de sine, nesubstanţială întrucât
e ruptă de originarul apariţiei sale. Neîntemeiată prin
urmare, supusă dispariţiei în chiar clipa apariţiei. În faptul
de a apărea al lumii nu funcţionează decât principiul
răsturnat conform căruia câtă apariţie, atâta dispariţie.
În ceea ce priveşte tematizarea modului în care
apariţia apare cu adevărat, nu se poate porni decât de la
auto-apariţia originară ca afectivitate radicală: această
apariţie care mă face să fiu şi mi se dă drept esenţă originară
fără de care nu sunt nimic. Când Descartes stabileşte drept
prim principiu al filosofiei adevărul potrivit căruia
„gândesc, deci sunt”, el pune între parantezele îndoielii
lumea în care ceva e dat să fie: „din însuşi faptul că mă
gândeam să mă îndoiesc de adevărul celorlalte lucruri,
decurgea în mod evident şi sigur că eram” (Discours de
la méthode, IV). Apariţia fiinţei nu depinde aici de apariţia
orizontului lumii, ci doar de faptul de a apărea originar al
gândirii. Desprinsă de orice determinare mundană,
gândirea este în schimb autoafectare; „doar ea nu poate fi
desprinsă de mine, sunt, exist, în mod cert – adaugă el în
Meditaţia a doua – . Dar cât timp? atât timp cât gândesc”
(Discours de la méthode suivi des Méditations, Union
Générale d’Éditions, 10-18, 1975, pp.62, 183). În sensul
auto-apariţiei primordiale care este a mea, cogito-ul poartă
în sine un ego drept marcă inconfundabilă a ipseităţii
prezente în faptul de a apărea originar. „În aşa fel încât –
subliniază M. Henry – nu este cu putinţă nici o viaţă care
să nu închidă în ea ipseitatea unui ego – nici o cogitatio
care să nu trebuiască să se spună cogito”. Redusă la
propria sa apariţie de sine, care e propria sa materie
fenomenologică desprinsă de faptul de a apărea al lumii,
viaţa omului nu e lutul pământului acestei lumi, ea nu mai
e ceva care apare într-o materie care îi „răpeşte” esenţa
originară; e apariţia însăşi, faptul de a apărea ca atare
considerat în originaritatea sa. Din moment ce faptul de a
apărea al lumii e descalificat prin punerea sa la îndoială,
faptul de a vedea este la rândul lui înşelător; a vedea nu
înseamnă că ceva este, căci de îndată ce gândesc faptul
de a vedea, îl supun îndoielii; dar abia în gândirea acestui
fapt ca dispariţie necesară, poate să apară ceea ce este :
sunt, exist. Astfel că „faptul de a vedea e însărcinat cu
dovedirea incompetenţei sale şi în el trebuie să citim eşecul
său”. E ca şi cum vederea nu vede decât ceea ce îi dezminte
însăşi posibilitatea de a vedea, alterând ceea ce face să se
vadă. Nici o altă vedere nu poate corecta vederea falsă,
întrucât orice vedere în care apare faptul de a apărea al
lumii e locuită de propria sa neputinţă de a-şi apărea sieşi
altfel decât în orizontul unei exteriorităţi în noaptea căreia
lumea dispare.
Trebuie prin urmare „ca vederea să fie dată ei înseşi,
ca ea să apară ei înseşi altundeva decât într-o vedere şi
altfel decât prin ea”. Este chiar vederea în care apare
dispariţia lumii, vederea care nu mai are nimic de văzut şi
nu mai face să se vadă nimic. Descalificând întreg
universul vizibilului, care este cel al exteriorităţii mundane,
vederea nu mai vede, dar se lasă fulgerată de invizibilul
revelaţiei originare, de auto-revelarea Vieţii absolute. Lumina lumii a amurgit, împreună cu adevărul ei pus la
îndoială; ce mai poate să apară – în însăşi această
dispariţie – decât lumina unui adevăr eliberat, „developat”
în câmpul obscur al lumii, un adevăr „mai înalt în origine
numit şi certitudine: Adevărul Vieţii”? Între faptul de a
apărea al lumii şi faptul de a apărea al Vieţii absolute este
o deosebire esenţială. Dacă cel dintâi se manifestă în
exterioritatea, în diferenţa şi în indiferenţa neutralităţii şi a
impersonalului care nu fac decât să definească această
apariţie drept o dispariţie ontologică şi o irealitate
metafizică (câtă apariţie, atâta nefiinţă), în cel de al doilea
, faptul de a vedea se revelează lui însuşi, ca act imanent,
in-diferent şi non-intenţional al auto-afectării originare
(câtă apariţie, atâta fiinţă). Este chiar „trecerea faptului de
a vedea ek-static în auto-revelarea imanentă a Vieţii”. Abia
acum privirea intenţionalităţii nu mai soarbe viaţa; Viaţa
neprivită intenţional poate să apară şi să dăruiască viaţă,
căci orice existenţă singulară locuită de un ego originar
se întemeiază într-o esenţă a existenţei de la care ia fiinţă
şi care, la rândul ei, se auto-revelează în existenţa singulară
dându-i fiinţă. Nu se mai pune acum în joc un raport de
transcendenţă, în sens fenomenologic, între ceea ce apare
şi ceea ce este văzut ca apariţie ca atare; singurul raport
posibil este cel instituit de Viaţa transcendentală care se
dăruieşte şi se vede pe ea însăşi în conţinutul particular a
ceea ce este de văzut. Ceea ce se dezvăluie în autorevelarea Vieţii este chiar Viaţa dăruită care luminează şi
străluceşte în tot ce e viu; în tot ce e viu, nu se dezvăluie
faptul de a vedea al lumii amurgite, nici lumina văzută de
o vedere intenţională, ci lumina care dă de văzut, apărând
în conţinutul particular de care dă seamă, dându-i fiinţă şi
realitate. Este „realitatea vieţii, carnea ei patetică invizibilă”,
care nu se arată niciodată în vizibilitatea lumii.
Şi atunci, „dacă viaţa e invizibilă, cum să avem acces
la ea într-o gândire ?” Accesul la viaţă nu e cu putinţă din
afara ei, din exterioritatea lumii; dacă lumea se oferă ca
vizibilitate sau, mai degrabă, este instituită de vederea
intenţionalităţii drept ceea ce e de văzut şi de cunoscut,
viaţa nu poate fi luată în vedere. Accesul la viaţă e posibil
doar din viaţa însăşi, pornind de la noi înşine. Or, tocmai
această venire în noi înşine precede orice venire în lume.
Dar nu venim în noi înşine ca şi cum am veni la noi în
lumea în care ne apărem ca noi înşine; în lume ceea ce
apare este sinele nostru lumesc, decăzut din viaţa originară
care ne generează; venim la noi înşine – şi suntem ca atare
în mod real – doar în procesul veşnic în care Viaţa absolută
vine în sine. Numai în şi prin acest proces „vin cei vii la
Viaţă. Întrucât suntem vii, suntem fiinţe ale nevăzutului.
Nu suntem inteligibili decât în invizibil, plecând de la el”.
Astfel că nu corpul vizibil, care e întotdeauna constituit
din materia fenomenologică a lumii, ne este definitoriu;
nu corpul care apare în lume pentru a nu fi, pentru a se
evapora în vizibilitatea pe care vederea şi-o pune în faţă
spirit
absorbind-o până la dispariţie. Dacă Viaţa absolută se
auto-donează, ea se revelează într-un trup patetic, afectat
până în cele mai obscure zone ale vieţii care îl încearcă,
„un trup viu, un trup nevăzut, inteligibil în invizibilul vieţii
şi numai plecând de la ea”. Vederea gândirii nu vede acest
trup pe care nu poate să-l facă să apară în vizibilitatea
orizontului lumii. El nu poate fi înţeles de o cunoaştere
raţională care-l consideră pe om un obiect. Doar o arhiînţelegere – o inteligibilitate de alt ordin – e în măsură să
înţeleagă înainte de orice vedere, înainte de orizontul de
vizibilitate a oricărui vizibil ce poate fi conceput, înainte
de faptul de a apărea al lumii. E vorba de o arhi-înţelegere
care aparţine Vieţii absolute, invizibilului care se înţelege
revelându-se pe sine în trupul în care se încearcă. În arhiînţelegerea ei de sine, Viaţa vine înaintea gândirii şi a
vederii; vine în ea însăşi fără a gândi şi deci a fi. Dincolo
de postularea carteziană a întâietăţii cogito-ului în raport
cu fiinţa (care rămâne până la urmă în limitele inteligibilului
pur), „nici o gândire nu ne îngăduie să fim vii”, nu se pune
drept condiţie de posibilitate a revelării Vieţii absolute.
Pentru a veni la sine, gândirea nu trebuie să vadă apariţia
în lume a ceea ce gândeşte; ea vine la sine nevăzând,
lipsită de intenţionalitate, survine în propria sa revelare
de sine ca viaţă care o face cu putinţă. În faptul-de-aapărea, faptul-de-a-vedea e revelat lui însuşi în absenţa
lumii şi a vederii, în totala eclipsă mundană. De aceea,
gândirea nu luminează decât pentru că e luminată;
„cogitatio e o auto-revelare”: sunt viu, deci gândesc, deci
exist. „Nu gândirea ne dă acces la viaţă, ci viaţa îngăduie
gândirii să acceadă la sine”, iar acest acces vital e un mod
de manifestare originar, auto-revelarea imanentă a vieţii
în patosul ei invizibil. „Invizibilul precede orice vizibil ce
poate fi conceput”; el îngăduie gândirii vii să vadă ceea
ce e de văzut, să se vadă ca încercare de sine în arhiînţelegerea acestui nevăzut întemeietor care, dând de
văzut, nu se arată ca atare, ci lucrează în vederea propriei
sale străluciri.
Dacă faptul de a apărea ek-static al lumii, în care
vederea nu vede decât vizibilul dispariţiei, determină
structura fenomenologică a corpului mundan, drept obiect
al unei reprezentări intenţionale pe care gândirea o poate
gândi ca pe propriul ei obiect, faptul de a apărea al Vieţii
originare, punând întâietatea Vieţii asupra gândirii, este
auto-revelarea corpului-subiectiv transcendental,
imposibil de obiectivat într-o gândire. Este trupul originar,
non-intenţional şi non-sensibil, a cărui esenţă e viaţa
invizibilă. Nu corpul simţit, văzut şi atins, ci corpul care
simte şi face să se simtă, în care invizibilul se învăluie în
vedere şi se atinge în ceea ce îl atinge: un subiect întrupat.
Ceea ce apare în şi ca trup nu mai e faptul de a apărea
afară din sine, specific apariţiei lumii şi a corpului-obiect,
ci e totuna cu faptul apariţiei ca atare. „O corporalitate
originară invizibilă aşadar, despuiată de orice caracter
mundan”, în care viaţa ce se revelează pe sine este însăşi
revelaţia trupului luminos şi nevăzut care ne susţine corpul
vizibil. „Lumea dezvăluie un corp pe care nu-l creează.
Viaţa revelează carnea trupului născând-o drept ceea ce
ia naştere în ea”. În trupul în care Viaţa se autocreează, ea
poate veni la sine, căci „nu există Viaţă fără trup, dar nici
trup fără Viaţă”. Prin urmare, nu există Viaţă fără pătimirea
sa absolută de sine în revelaţia trupească. Viaţă
transcendentală şi totuşi transcendentă, în sensul
metafizic şi teologic al termenului, întrucât auto-revelarea
imanentă a esenţei ce face cu putinţă apariţia însăşi a
unui trup desemnează posibilitatea interioară a unui Sine
care precede orice corporalitate şi vizibilitate, dar care,
91
luminând de dincolo de materia fenomenologică a lumii,
este un a-fi-altul al unui mister inepuizabil ce marchează
diferenţa abisală între faptul de a apărea al lumii şi faptul
de a apărea al Vieţii. Este ceea ce Rudolf Bultmann numeşte
„paradoxul prezenţei lui Dumnezeu în imanenţă şi radicala
alteritate a lumii în raport cu Dumnezeu” (Foi et
Compréhension, II, Seuil, Paris, 1969, p.367). Alteritatea
însă nu se pune aici ca exterioritate alteratoare, ca în cazul
faptului de a apărea al lumii, ci ca un cu totul altceva care
irumpe în interiorul vieţii ca Viaţă ce îi e dată ab origine.
„Transcendenţa, spune M. Henry, desemnează imanenţa
Vieţii în fiecare viu”, proximul de neaproximat care, din
adâncul nostru, ne cuprinde în necuprinsul său. Dacă,
după Karl Jaspers, „Dumnezeu nu e nicăieri în lume”, el
nu e în nedesăvârşirea şi în evanescenţa lumii, lume cu
care nu ne putem mulţumi: „Nu ne putem baza pe nimic
din ce este al lumii”. Căci lumea nu e încă săvârşită pentru
a se fi putut desăvârşi; ea continuă să se transforme, iar
această transformare nu se explică prin sine. Fiind dăruită
de Dumnezeu, existenţa noastră trebuie să se dăruiască
lui Dumnezeu şi nu lumii, un dar pe care îl afirmăm în lume.
De aceea, lumea ocupă în economia mântuirii un loc
privilegiat: pe de o parte, ea „are o prezenţă evanescentă
între Dumnezeu şi existenţă”; pe de altă parte, ea „implică
în evanescenţa ei ceva real: Dumnezeu şi existenţa” (Introduction ŕ la philosophie, Plon, Paris, 1987, pp.20-22,
84-88). Aici, teologia protestantă şi cea catolică spun în
esenţă acelaşi lucru. „Dumnezeu este transcendent în
sânul vieţii noastre”, afirmă Dietrich Bonhoeffer, căci
„transcendentul nu e departele nesfârşit, ci tocmai
aproapele” (Widerstand und Ergebung, 1954, p.255); dar,
adaugă Karl Rahner, „Extrem de aproape care este totodată
Cel mai îndepărtat” (Tratat fundamental despre credinţă,
Galaxia Gutenberg, 2005, p.336). Or, această apariţie nu e
mundană, nu e o venire pe lume, ci o venire la Sine într-un
trup, în trupul pur al propriei sale apariţii.
2. Ce trebuie să fie revelaţia pentru a se realiza ca
trup ?
Am văzut că pentru a fi revelaţie în şi prin el însuşi,
trupul trebuie să fie Viaţa ca auto-revelare a esenţei sale
transcendentale şi transcendente. Ce înseamnă acum
această revelaţie care îşi dă un trup pentru ca prin ea să
strălucească Viaţa absolută ? Ce înseamnă, prin urmare,
paradoxul conform căruia „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan
1, 14) şi mărturisirea că „Iisus Hristos a venit în trup” (1
Ioan 4, 2; 2 Ioan, 1, 7) ? Relaţia între Cuvânt şi trup apare
cu atât mai para-doxală cu cât ea defineşte consistenţa
aceleiaşi persoane, Hristos, şi – ca atare – e definitorie
pentru relaţia între Dumnezeu şi om. „Se poate face un
Dumnezeu om sub forma Cuvântului care Se face trup –
se întreabă M. Henry – şi aceasta în una şi aceeaşi
persoană ? Cum să situăm o existenţă la încheietura a
două substanţe eterogene ?” Acolo unde Cuvântul se
face trup se realizează unitatea dintre aceste substanţe,
iar ceea ce apare drept eterogenitate se dovedeşte a fi
asumare reciprocă sau co-participare a lor la acelaşi act al
apariţiei. Căci venirea lui Dumnezeu în om este venirea
Cuvântului în trup, întruparea prin care el se revelează ca
deja venit. Îi revine deci trupului nu doar să fie revelaţie în
şi prin el însuşi, ci şi să realizeze ca atare autorevelarea lui
Dumnezeu. Trupul însuşi este revelare, iar revelarea se
realizează ca trup; trupul este orizontul de trans-vizibilitate
al Cuvântului invizibil. Nu este vorba însă de un veşmânt
pe care Cuvântul l-ar îmbrăca pentru a apărea, caz în care
trupul nu ar fi decât corpul obiectiv ca fapt al apariţiei
92
spirit
lumeşti. În corp, Cuvântul ar rămâne nevăzut, travestit
într-o substanţă care nu-l poate revela, ci îl ascunde întrun incognito insurmontabil. Cuvântul nu ia un corp aşa
cum ar lua o haină; El se face trup, vine în trupul
autorevelării sale, devine întrupat. Această facere de sine
– sur-venire prin în-trupare – nu ţine de formă ori de
înfăţişare, de aparenţa vreunei reprezentări, ci de realitatea
apariţiei prin care Cuvântul se face trup iar trupul e deja
Cuvânt. Dincolo chiar şi de Fiinţă, spune şi André Scrima,
„dumnezeirea se dezvăluie nu ca formă – conceptuală,
morală, teologică – , ci ca viaţă: Viul-Absolut” (Timpul
rugului aprins, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.151).
Or, trupul Cuvântului nu poate fi corpul de lut, vizibilul în
care Cuvântul s-ar exterioriza în lume; trupul Cuvântului e
din Cuvântul însuşi, trup făcut din propria sa lumină.
Asistăm aici la un alt mod de revelare decât cel prin care
devine vizibilă lumea; ceea ce se revelează – chiar dacă se
revelează în lume – este o realitate invizibilă acestei lumi,
pentru că nu e din lume. La rândul nostru, aşa cum spune
Paul Claudel în Un počte regarde la croix (Gallimard,
Paris, 1938), noi „nu mai suntem în lume, din lume, sub
lume, ci împreună cu Cel care a biruit lumea”. Arhiînţelegerea acestei apariţii pune în lumină o nouă definiţie
a omului: „definiţia unui om invizibil şi în acelaşi timp trupesc
– invizibil ca trupesc”. Nu este oare chiar chipul omului
creat după „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1,
15), ceea ce implică un mod de a apărea total străin de cel al
lumii ? Şi atunci, omul ar trebui redefinit – conform arhiînţelegerii dublei sale naturi – nu după condiţia umană ce
îmbracă un corp pentru a veni în lume, ci plecând de la
condiţia sa de chip trupesc revelat ca asemănare cu Chipul
nevăzut al lui Dumnezeu, cu acel arhi-chip invizibil care se
dă ca trup şi luminează dinlăuntrul vederii.
Venirea într-un trup menit morţii, plămădit din lutul
pământului, vorbeşte însă despre caracterul muritor al
acestui trup şi – din nou – despre caracterul său omenesc.
Pe de o parte, trupul se arată drept corp exterior, materia
sa fiind conţinutul lumii vizibile. Dar acest corp-obiect
născut în lume este insensibil întrucât, neputând atinge
ceea ce îl atinge, e, într-un fel, intangibil, nu suferă nici o
atingere care l-ar putea afecta. Masa nu atinge peretele,
nu suferă prin urmare nici atingerea mâinii şi nici a cuţitului
care se înfige în ea, precum orice corp mort, orice cadavru
din care viaţa s-a scurs. Acolo unde viaţa nu îşi face
apariţia, unde ea nu se face trup, nu putem vorbi decât de
corpuri date lumii. Nimic invizibil nu le locuieşte, pentru
că ele nu au interior, fiind exterioritate pură, vizibilitate care
se devoră pe sine. Nici un om viu nu are un astfel de corp,
căci orice om vine în lume cu propria sa viaţă – şi vine în
viaţă înainte de a veni în lume – , cu un trup real care suferă
şi se bucură, căruia îi e foame ori sete, care e atins de ceea
ce atinge: un trup sensibil afectat. Un astfel de trup se
revelează drept suferinţă ori bucurie, foame ori sete, drept
carne interioară însufleţită de realitatea absolută din care
purcede: „un trup suferitor care deţine realitatea suferinţei
lui prin fenomenalizarea sa patetică în viaţă”. Pe de altă
parte, Hristos a venit într-un trup căruia nu El i-a dat viaţă,
situaţie în care trupul ar fi fost un corp-obiect preexistent,
ci a venit în felul de a fi al trupului, ca acest trup definit prin
suferinţa lui. Nu un trup mort şi înviat, ci un trup muritor,
suferind patimile fiecărui pas spre moarte; cu alte cuvinte,
un trup omenesc ce trebuie să moară. Asumarea condiţiei
umane e mai mult decât palpabilă, cumplit de reală, în
pătimirea trupului care moare în lume, în părăsirea absolută,
căci dacă acest trup n-ar fi fost real, cu adevărat pătimitor,
Hristos n-ar fi suferit nimic, iar răstignirea ar fi fost o teribilă
iluzie. Hristos suferă ca om, ca orice om în trupul său
pământesc; „nu înţelegem aceasta – spune Sf. Anselm –
potrivit cu măreţia naturii care nu poate suferi, ci după
neputinţa firii omeneşti pe care o purta” (De ce s-a făcut
Dumnezeu om, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.83).
Ce înseamnă această moarte şi care e rolul Vieţii
absolute revelate în şi ca trup ? Dacă a-ţi da viaţa înseamnă
a accepta moartea, Iisus îşi dă duhul (Ioan 19, 30),
asumându-şi până la capăt condiţia omenească muritoare.
Dar a accepta moartea înseamnă a-ţi da viaţa fără să-ţi fi
dat tu însuţi viaţă; oferindu-şi propria viaţă, Iisus oferă
ceva ce nu are de la sine şi care deja îi aparţine lui
Dumnezeu: „întrucât era om, afirmă Sf. Anselm, nu avea
de la sine, ci de la Tatăl, voinţa de a trăi după dreptate”
(op.cit., p.95). Prin urmare, voinţa de a fi Viaţa, de a fi viu
în trupul Vieţii, nu provine din natura umană, ci din
divinitatea sa. Moartea e tocmai veriga ce leagă misterul
Întrupării de cel al Învierii, într-o reciprocă revelare. Dacă
Întruparea e asumarea de către Cuvânt a naturii umane
(assumere hominem), cu putinţă doar dacă natura umană
e asumată fără păcat (trebuie ca „întruparea să se realizeze
fără asumarea păcatului”, ibid., p.241), Iisus îşi dă viaţa
„ca jertfă pentru păcat” şi astfel „îşi va lungi viaţa” (Is. 53,
10). Coborârea Cuvântului în trup se realizează prin
revelarea de sine a Vieţii care înalţă natura umană;
asumând-o, o eliberează; creând-o, o restaurează. Singurul
raport real între instaurarea şi restaurarea Vieţii se realizează
prin intermediul morţii. Or, moartea e chiar dăruirea de
sine a Vieţii; nu oferirea unui dar exterior, ci a unuia care
provine din însăşi fiinţa celui dăruit. Ceea ce presupune
în ultimă instanţă arhi-înţelegerea esenţei mântuirii
omeneşti şi a naşterii în Viaţa absolută, precum o spune
Sf. Anselm: „acest om trebuie să deţină ceva mai de preţ
decât tot ceea ce este inferior lui Dumnezeu, ceva pe care
să-l ofere lui Dumnezeu din propria voinţă şi nu din datorie
(…). Însă acest ceva nu e de găsit nici în afara lui
Dumnezeu, nici între cele subordonate lui (…). Prin urmare,
în el însuşi trebuie găsit (…). Aşadar, va oferi fie ceva din
sine, fie se va oferi pe sine însuşi” (op. cit., p.219). Singurul
lucru nepreţuit pe care omul îl poate oferi este Viaţa pe
care nu o are de la sine, acest trup al autorevelării Vieţii în
care natura divină a venit de sus, iar natura umană e deja
asumată şi înălţată prin Întrupare. Viaţa nu se află în afara
lui Dumnezeu, în sensul în care, exteriorizându-se ca fapt
al apariţiei lumii, ar deveni vieţuire mundană, existenţă
neluminată. Maurice Blondel spune acelaşi lucru: „Nu
trebuie să cucerim universul, să-l găsim pe Hristos în
Natură; trebuie să dăm toată lumea creată pentru Perla
nepreţuită, să murim lumii pentru a trăi o viaţă nouă”
(Maurice Blondel et P. Teilhard de Chardin, mémoires
échangés en décembre 1919, présentés par H. de Lubac,
în Archives de philosophie, janvier-mars 1961, Paris,
Beauchesne, p.132). Tot ce vine în lume se află în afara
Vieţii şi sub Viaţă; atât timp cât stă în pura vizibilitate
mundană, omul nu-şi poate oferi decât corpul, dar şi-l
oferă ca pe un obiect de care nu mai are nevoie, de care se
dezbracă precum sinucigaşul în actul lepădării de sine.
Or, nu ceea ce are trebuie el să ofere, ci ceea ce este, viaţa
sa cea mai preţioasă pe care nu o poate pierde, căci,
observă Sf. Anselm, „deşi creatura nu are nimic de la sine
(…), de la sine oferă ceea ce-i aparţine” (op. cit., p.267).
Cum putem înţelege darul prin care oferim ceea ce nu
avem cuiva care îl are deja ?
Atunci când Sf. Anselm spune: „ceea ce vrea trebuie
să existe” (op. cit., p.269), el se referă la viaţa Celui care,
jertfindu-şi-o, o „lungeşte”, adică o mântuieşte în veşnicie,
spirit
voinţa lucrând în miezul donaţiei conform libertăţii actului
de restaurare a existenţei. Or, am văzut că voinţa („vrerea
dreaptă”) pe care o are nu provine din natura umană, ci
din divinitatea sa. „Fiul din proprie voinţă s-a oferit pe
sine însuşi Tatălui”, dar „i s-a oferit după natura umană”
(ibid., p.271); propriul voinţei este de a fi pre-dată naturii
umane de către natura divină; în oferirea de sine a Vieţii,
voinţa naturii umane nu e alta decât cea a naturii divine,
dar ceea ce ea vrea să ofere nu este ceea ce are din sine, ci
ceea ce este deja oferit sau, mai exact, ceea ce e deja dat
spre oferire. Propriul naturii umane este de a fi apropriată
de natura divină, căci atunci „când s-a făcut om, în natura
umană a primit de la natura divină (…) facultatea de a
deţine ca propriu ceea ce avea” (ibid., p.269). Astfel încât
oferirea după natura umană este cu putinţă pentru că în
ea e activă oferirea după natura divină, instaurarea uneia
implicând în propriul ei act restaurarea celeilalte. „Pentru
aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca
iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine
Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi
să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Moartea şi Învierea nu sunt
posibile fără evenimentul Întrupării; Hristos se revelează
pe sine ca Viaţă absolută făcându-se trup, asumând natura
umană în oferirea de sine, înălţând-o astfel la puterea naturii
divine. El îşi dă Viaţa – îşi pune sufletul în jugul morţii
acestei lumi – , luându-şi-o înapoi, ca trup neprihănit; şi-o
dă sieşi pentru a o lua de la sine; o pune revelându-se ca
putere ce biruie neputinţa morţii, luând asupra sa ceea cei aparţine, Viaţa jertfită şi înnoită. Dar dându-şi-o sieşi, o dă
de fapt Tatălui care l-a dăruit cu puterea de a da, la fel cum
omul oferă ceea ce este, punându-şi viaţa în mâinile Celui
care i-a dat-o, şi care mereu i-o dă chemând-o pururi la Sine.
Prin urmare, cel care moare e corpul-obiect din care
Dumnezeu face un trup insuflându-i viaţa, trupul fiind
efectuarea fenomenologică a acesteia. „Trupul, spune Sf.
Irineu de Lyon, e în stare să primească şi să conţină puterea
lui Dumnezeu”; „Că trupul e în stare să primească Viaţa se
dovedeşte prin însăşi Viaţa pe care (trupul) o trăieşte deja”
(Contre les hérésies, Le Cerf, Paris, 1991, pp. 577, 578).
Trupul primeşte viaţa, dându-se el însuşi Vieţii care îl face
viu; îşi dă viaţa acestei Vieţi pe care a primit-o şi în imanenţa
căreia trăieşte, ca într-un originar care se autorevelează în
şi prin el. Dacă orice trup provine din Cuvânt – „Toate
prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”
(Ioan 1, 3-4) – , înseamnă că există un raport de
conaturalitate între esenţa divină şi esenţa umană, fapt ce
fundamentează afinitatea esenţială între Creaţia originară
a omului şi Întruparea Cuvântului. „Dacă Cuvântul Vieţii
93
– afirmă M. Henry – a născut trupul dându-i Viaţa în afara
căreia nu e cu putinţă nici un trup, în care rămâne orice
trup, e deoarece Cuvântul nu e absent niciodată din creaţia
sa”. Cele două naturi ale lui Iisus Hristos sunt co-esenţiale,
întrucât o aceeaşi prezenţă a Vieţii lucrează în ambele, dar
ele nu sunt egale, căci cea divină a născut-o pe cea umană.
Or restaurarea naturii umane – după săvârşirea păcatului şi
dobândirea caracterului muritor – nu se poate realiza decât
tot din partea naturii divine creatoare; doar faptul-de-aapărea al naturii divine dă Viaţă faptului-de-a-fi al naturii
umane. Trupul nu uită nimic, întrucât el e însuşi „cifrul” sau
imaginea inaparentă a divinităţii care ne întemeiază, izvor al
unui adevăr fără vârstă, a cărui putere imemorială ni se
dăruieşte fără încetare; natura umană ia fiinţă de fiecare
dată când faptul de a apărea al Vieţii care apare în ea reface
revelaţia originară, aşa cum „amintirea unui act – observă
Maine de Biran – poartă în sine sentimentul puterii de a-l
repeta” (Essai sur les fondements de la psychologie et sur
ses rapports avec l’étude de la nature, Alcan, Paris, 1932,
t. VIII, p.605 n.).
„Această restaurare nu e cu putinţă decât dacă
Însuşi Cuvântul S-a întrupat în acest trup devenit păcătos
şi muritor, în aşa fel încât din distrugerea lui să se ivească
Cuvântul Însuşi şi o dată cu El naşterea noastră în El ca
îmbrăţişare a Vieţii absolute”. Este actul iubirii
supraabundente prin care devenim fii ai Celui care ne
înfiază; dar nu o putem face decât întrucât am primit prin
Fiul comuniunea cu Tatăl. Cuvântul născut şi întrupat
este mediatorul între om şi Dumnezeu, astfel încât – spune
Sf. Bonaventura – „eternul şi nevăzutul să se facă vizibile
şi să se întrupeze ca să ne readucă la Tatăl” (Despre
reducerea artelor la teologie, Ed. Charmides, Bistriţa, 1999,
paragr.12, p.73). Mediator activ în a cărui Întrupare se
răsfrânge dublul mister al Facerii şi al Învierii, sau – în
termeni neoplatonicieni – al procesiunii (proodos) şi al
conversiunii (anodos): „Este necesar – adaugă sfântul
franciscan – să plasăm un mediator în procesiunea şi în
reîntoarcerea lucrurilor ; în procesiune mediul trebuie să
ţină mai mult partea celui care creează, iar în reîntoarcerea
lucrurilor, el trebuie să ţină mai degrabă partea celui care se
întoarce, căci aşa cum toate au venit de la Dumnezeu prin
Cuvântul lui, tot astfel trebuie ca pentru împlinirea
reîntoarcerii, mediatorul între « Dumnezeu şi oameni » să
nu fie doar Dumnezeu, ci şi om, ca să îi reîntoarcă pe oameni
la Dumnezeu” (ibid., paragr.23, pp.99-100). O aceeaşi arhiînţelegere străbate Cuvântul şi omul pentru a-i uni în
Hristos; „această Arhi-înţelegere, spune M. Henry, e autorevelarea Vieţii absolute” sau a „Arhi-trupului presupus în
orice trup”. Ceea ce luminează o dublă relaţie
fenomenologică de interioritate reciprocă: aceea între Viaţa
absolută şi Cuvânt, pe de o parte, şi aceea între acest Cuvânt
şi toţi cei vii în Hristos, pe de altă parte: „Şi slava pe care Tu
Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una
suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi
întru unime” (Ioan 17, 22-23). Iată modul în care Întruparea
Vieţii realizează legătura de nezdruncinat între Dumnezeu şi
om, trupul fiind chiar faptul de a apărea al Vieţii, autorevelarea ei într-un trup viu. Faptul că revelaţia îşi dă un
trup şi că ea trebuie să fie auto-revelarea Vieţii absolute
pentru a se realiza ca trup nu sustrage corpul din orizontul
vizibilităţii, dar îl străluminează întemeindu-l în pre-venirea
originară a Vieţii în sine însăşi, în arhi-înţelegerea esenţei
sale invizibile. „Ceea ce vine înainte de orice trup e propria
sa venire în sine, e întruparea lui”, ceea ce „este mai înainte
decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. 1, 17) –
Cuvântul Vieţii care dă viaţă în Ipseitatea sa originară.
talmeº - balmeº
94
Despre poezie, la Reggio Calabria
(din L’Osservatore romano, 7-8 aprilie
2008)
„Poezia e asemeni păsării Fenix”
Dacă pentru Antonio Spadaro
poetul e asemeni lui Adam, pentru Al.
Cistelecan trebuie să ne întoarcem la
privirea inocentă a copilului din clasele
primare şi doar cu privirea lui vom putea
descoperi poezia. Spadaro şi Cistelecan
au fost primii din cei doisprezece referenţi
care au luat parte la lucrările celui de-al
cincilea Simpozion naţional organizat de
asociaţia culturală „Pietre di scarto” din
Reggio Calabria şi intitulat „Poezia: a trăi
în posibil”. Titlul se revendică de la versul
lui Emily Dickinson – I dwell in possibility -, vers în care celebra poetă americană
afirmă că trăieşte, „locuieşte” „posibilul”,
care devine, astfel, locul poeziei. Dar ce
anume e poezia? În jurul acestei întrebări
s-au învîrtit conferinţele şi dezbaterile care
s-au desfăşurat între 3 şi 5 aprilie a.c. în
aula Departamentului de ştiinţe istorice
al Universităţii din Reggio.
Multe din aceste intervenţii au
declinat întrebarea de bază pornind de la
experienţa unor figuri exemplare de poeţi,
vorbindu-se, astfel, de pildă, de Mario
Luzi – a făcut-o poetul şi criticul Giuliano
Ladolfi -, subliniind şi forţa „filosofică” a
poeziei sale, după cum, în schimb, de un
filosof ca Tommaso Campanella s-a vorbit
ca poet (a făcut-o criticul literar Giovanni
Carteri). Un alt poet cu puternic „accent
filosofic” a fost Lorenzo Calogero – şi el
calabrez -, azi căzut într-o nemeritată
uitare din care s-a străduit să-l smulgă, cu
o intensă conferinţă, poetul roman
Claudio Damiani. Iar dacă doi tineri
studioşi, Tonino Pintacuda şi Maria
Renda, s-au aventurat cu un avîntat, dar
izbutit, discurs care i-a pus laolaltă pe
Aristotel, Leopardi şi Zanzotto, sub firul
conducător al „lunii”, adică al naturii, un
alt tînăr critic literar, vicentinul Paolo
Pegoraro, ne-a făcut să simţim întreaga
putere a poeziei suedezului Pal
Lagerqvist, o poezie sfîşiată între angoasă
şi căutarea credinţei.
Între multele intervenţii, două s-au
axat explicit pe textul biblic: cea a lui don
Valerio Chiovaro, profesor de exegeză
biblică în capitala provinciei calabreze,
care s-a ocupat de Cartea proverbelor, în
care exultă concreteţea absolută a poeziei
biblice, o poezie care porneşte de la
experienţa umană cotidiană şi se întoarce
aici iluminată de deschiderea spre transcendent, şi cea a lui don Giovanni
Cananzi despre poezia din Cîntarea
Cîntărilor. Printre citate din Ricoeur,
Ravasi şi Ioan Paul al II-lea, sacerdotul
calabrez s-a oprit îndeosebi asupra
faimoasei celebrări biblice a iubirii
omeneşti, un text doar aparent
„scandalos” din perspectivă erotică,
deoarece nu e nimic din cele omeneşti care
să nu fie demn de binecuvîntarea divină.
Textul biblic, de altfel, chiar şi
atunci cînd n-a fost citat direct, s-a aflat
mereu în centrul reflecţiilor din aceste trei
zile petrecute la Reggio Calabria, începînd
cu alocuţiunea de deschidere rostită de
Antonio Spadaro, în care figura poetului
a fost identificată cu cea a lui Adam. Adam
e primul om care priveşte lumea şi, prin
urmare, poate „da nume” lumii: aceasta e
poezia pentru p. Spadaro, iezuit şi critic
literar aflat în căutarea „cuvintelor
originare”, a acelor cuvinte care, dacă sînt
cu adevărat poetice, preced gîndirea,
deoarece „cuvîntul poetic reprezintă
înflorirea gîndirii în faţa lumii”. Şi pentru
Al. Cistelecan, profesor de literatură
română la Universitatea din Tîrgu-Mureş,
referinţa necesară e aceea la Geneză, dar
nu atît la Adam, cît la Turnul Babel. În
poezia adevărată se simte întotdeauna
foşnetul limbilor pierdute, rumoarea de
la Turnul Babel, de unde a pornit aventura
misterioasă a limbajului uman. Poezia nu
e doar prima artă, ea e şi o artă sintetică,
cuprinzîndu-le în sine, sublimate, pe toate
celelalte, deoarece poezia închide în sine
o dimensiune plasmatică (gestul,
corporalitatea), muzicală (sunetul),
grafică (semnul), semantică (sensul).
Eroarea criticii e aceea de a fi redus adesea
complexitatea „discursului” poetic doar
la interpretarea semnificaţiei, care e, deşi
cel mai important, doar ultimul produs al
poeziei. Pentru Cistelecan, poetul
vorbeşte despre lucruri pe care încă nu le
ştie exprima şi încearcă, prin poezie, să
exprime chiar inexprimabilul, întocmai
primului om pus în faţa lumii: e obligat să
emită, aproape cu spaimă, strigătul său
de bucurie dureroasă care e poezia, ceva,
după cum afirmă titlul relatării sale, „ce
nu poate fi citit”.
Pe o linie opusă, în aparenţă, se
mişcă Nicola Merola, profesor de
literatură italiană la Universitatea
calabreză, cu intervenţia sa intitulată
„Poezia ca lectură”. Poezia ne ajută să
citim lumea – o lume care, după cum o
arată poezia şi arta contemporane, pare
cu totul fărîmiţată. Fractura e deja veche
şi ea durează de cîteva secole; în sinteza
sa rapidă, dar eficientă, Merola s-a oprit
asupra distincţiei operate de Schiller între
poezia naivă, a anticilor, şi cea
sentimentală, a modernilor; această
distincţie exprimă ruptura dintre Cuvînt
şi Realitate, dintre conştiinţă şi obiect.
Poezia ultimelor veacuri nu mai cîntă
realitatea, ci pe ea însăşi, a devenit
sentimentală şi intelectualistică. Şi în
vorbele lui Merola se simte, aşadar, nostalgia cuvintelor „genuine”, originare. Pe
această linie s-au aşezat, de fapt, toate
intervenţiile din cadrul simpozionului, şi
cele din ultima zi, cu o nouă intervenţie a
lui Antonio Spadaro care a vorbit, de
această dată, de poezia lui Gerald Manley
Hopkins (prezent chiar în aceste zile în
librării cu o antologie), iezuit, genial
cîntăreţ al acelei lumi primordiale în care
se ascunde „prospeţimea cea mai iubită”
(e chiar titlul antologiei editată de Bur şi
îngrijită de Antonio Spadaro); dar şi
intervenţia, dintre cele mai interesante, a
profesorului Cristiano Gaston care, pe
urmele lui Merola şi Ladolfi, care au
invocat criza poeziei din secolul XX, a
vorbit despre raportul dintre viaţă, poezie
şi realitate.
Reconstituind lunga parabolă
poetică a lui Mario Luzi, Ladolfi a
observat că exegeza încă nu s-a implicat
în studierea fecundei perioade ultime a
poetului florentin, aceea a stuporii şi a
re-vrăjirii valorilor împotriva oricărei derive ideologice, o re-vrăjire care trece prin
revalorizarea Logosului, termen care
exprimă simultan „cuvîntul” şi „raţiunea”
– iar în acest punct referinţa la magisterul
lui Benedict al XVI-lea a fost inevitabilă
şi foarte potrivită. Pornind de la
experienţa sa de psihoterapeut, Cristiano
Gaston, coordonator al Asociaţiei
„BombaCarta”, a subliniat că, azi, în criză
nu e ideea de poezie, ci cea de realitate;
potrivit lui Gaston, problema s-a născut
odată cu afirmarea sistemului experimental care, aplicat iniţial corect în ştiinţele
naturii, a sfîrşit prin a reduce întreaga
gîndire la „calcul şi experienţă”, excluzînd
concreteţea vieţii şi a adevărului din orice
orizont uman. „Se poate afirma că e
adevărat ceea ce poate fi experimentat”,
observă Gaston, „dar e teribil să afirmăm
că e fals tot ceea ce nu poate fi
experimentat”. Toate astea au dus la un
exces de raţionalism care a redus raţiunea
la ceea ce spunea Chesterton: e nebun nu
cel care îşi pierde raţiunea, ci cel care
pierde totul în afară de raţiune. Şi aici se
aud ecourile gîndirii lui Ratzinger – şi nu
întîmplător. Abordarea profesorului
Gaston, prin afirmarea experienţei ca
inimă vie a oricărei cunoaşteri şi activităţi
umane, e, de altminteri, chiar cea a
Asociaţiei „BombaCarta”, organizatoare,
împreună cu „Pietre di scarto”, a acestei a
cincea ediţii a simpozionului. (Traducere
de V. B.)
La Alba Iulia a avut loc
simpozionul:
„Romanul românesc
contemporan şi noile provocări ale
realului”
În zilele de 18 şi 19 aprilie a.c. a
avut loc, la Alba Iulia, într-o nouă ediţie,
simpozionul „Romanul românesc
contemporan şi noile provocări ale
realului”. Şi pentru că la început a fost
poezia, manifestările dedicate acestui important eveniment (nu doar în plan local)
au debutat cu lansarea a două cărţi despre
poezie. Este vorba de volumul „O
panoramă critică a poeziei româneşti din
secolul al XX-lea”, a criticului şi istoricului
literar Marin Mincu şi „Douămiismul
poetic românesc”, al criticului,
traducătorului şi eseistului Ştefania
Mincu, apărute la Editura Pontica.
Discursul celor două personalităţi a
stârnit vii aplauze în rândul celor peste o
talmeº - balmeº
sută de participanţi la simpozion - iubitori
de literatură, studenţi, profesori şi scriitori.
Cele două personalităţi sunt, fără îndoială,
arhicunoscute în mediul literar românesc,
şi nu numai, temele propuse până acum
de domniile lor au provocat, în cultura
română, reacţii dintre cele mai vii, şi nu
mai trebuie să insistăm.
Pe parcursul celor două zile, în
Aula Magna a Universităţii „1 Decembrie
1918” au susţinut comunicări despre
romanul românesc contemporan – dar nu
numai – şi au purtat intense dialoguri
scriitorii şi criticii literari Nicolae Breban,
Radu Mareş, Mircea Muthu, Mihai Sin,
Ioan Groşan, Al. Cistelecan, Mariana
Gorczyca, Radu Aldulescu, Marin
Mincu, Ştefania Mincu, Aurel Pantea. Ca
de fiecare dată, Nicolae Breban a fost
inepuizabil prin excursurile şi analizele
făcute în universul său romanesc, de-a
lungul carierei sale de scriitor. Asaltat de
întrebări, marele scriitor a făcut o sinteză
a ideilor filosofice şi literare ce străbat
vasta sa operă; pe de-o parte, în relaţie cu
tema simpozionului, şi, pe de alta, privind
curiozităţile unor cititori prezenţi în sală.
Juriul, format din criticii literari Ion
Pop, Al. Cistelecan şi mai tânărul Andrei
Terian, a acordat următoarele premii:
• Premiul pentru cea mai bună
exegeză a romanului românesc - Eugen
Negrici, pentru „Literatura română sub
comunism, volumul I, proza”;
• Premiul pentru cel mai valoros
roman de debut - Florina Ilis, pentru
Coborârea de pe cruce;
• Premiul pentru cel mai valoros
roman - Petru Cimpoeşu, pentru „Simion
Liftnicul”.
Premierea s-a făcut la Hotelul
„Cetate”, în prezenţa preşedintelui
Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel,
care doreşte, prin proiectele pe care le
derulează, să facă din Alba Iulia un
municipiu de rangul întâi. „Ne dorim, a
ţinut să precizeze preşedintele, ca Alba
Iulia să fie nu numai capitala de suflet a
tuturor românilor, ci să devină şi o capitală
a scriitorilor din România”. Cu această
ocazie, Al. Cistelecan a avansat ideea ca
acest simpozion să fie piatra de temelie
pentru o nouă tradiţie aici la Alba Iulia,
iar preşedintele Ion Dumitrel i-a propus
lui Nicolae Breban să conducă viitoarele
ediţii din funcţia de preşedinte al acestui
simpozion. Autorul Buneivestiri a
acceptat propunerea. (M.S.)
Larisa TUREA – Cartea
foametei
- în curs de apariţie În literatura despre comunism s-a
tot scris despre teroare, arestări, epurări,
crime şi foamete. S-a scris mult despre
foametea din 1932-1933 din Ucraina, dar
câtă lume ştie că a mai fost o foamete, la
fel de cruntă, în Moldova — datorată nu
secetei, cum se pretinde în documentele
vremii, ci zelului autorităţilor comuniste
— care a ucis peste 200 000 de oameni?
Cartea Larisei Turea vine să umple
acest gol, cu mărturii cutremurătoare ale
supravieţuitorilor, documente şi fotografii
de arhivă. Deşi lectura este aproape
insuportabilă, odată ce ai deschis cartea
n-o poţi lăsa din mână, pentru că totul
pare scos dintr-un roman de groază inabil
exagerat. Numai că e perfect autentic, iar
fotografiile vin să completeze imaginea.
Larisa Turea este jurnalist, critic
de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din
Moldova, Membru al Asociaţiei
Internaţionale a Criticilor de Teatru (cu
sediul la Paris). Actualmente este şeful
secţiei relaţii externe; secretar literar al
Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“;
colaborator
al
revistelor
Timpul, Contrafort, Sud-Est cultural;
fondator şi redactor-şef al Gazetei
Teatrului Naţional.
95
fericire, L. Ionică tocmai a aflat că „există
o disciplină ce se ocupă de
psihosociologia receptării, care ne
dezvăluie că oamenii sînt supuşi unor
legi discrete, chiar şi atunci cînd cred că
hotărăsc în deplină libertate.” (numele
revoluţionarei disipline – probabil în
numărul viitor!).
Extrema o atinge, fără îndoială, Ioan
Radin, care scandează cu flăcări
păunescian-păşuniste: „Dar ce mai poate
nuvela? Dar ce mai poate poezia? Dar ce
mai poate drama? Ce mai poate, azi,
cuvântul? Ce mai poate, azi, cartea?”, crescendo dramatic încheiat cu totul
imprevizibil prin „Ce mai poate
agricultura?” (!!!) Înţeleg totuşi că Radin
nu face decât să radicalizeze oratoric
opoziţia simplă literatură-consumism pe
care şi colegii săi de pagină o împărtăşesc:
„Dar, ce nu poate banul!(...) Iată: Harry
Potter!(...) Romanul care aduce banul.”
În aceste condiţii, observaţia foarte de bunsimţ a lui Radu Pavel Gheo, că de fapt se
publică şi se citeşte chiar mult şi bine
proză în ultimii 4 ani în România, sună
de-a dreptul funambulesc! Mai ales că
omul şi vorbeşte concret despre câteva
titluri şi nume recent afirmate. (Adriana
Stan)
Nobelul şi urticaria
A bate romanul în piuă
Nu ştiu ce şablon stendhalian sau
balzacian, ori ce doruri după librăresele
de altădată or fi având în minte cei care
răspund anchetei realizate de revista
Orizont în numerele 3,4/2008, intitulată
apocaliptic Ce mai poate, azi, romanul?
Un aer dulceag de nostalgie cu privire la
romanul „mare”, atât de inefabil încât nici
n-ar avea cum fi palpabil, „azi”, pluteşte
în opiniile acestora. Atunci când nu
revarsă opinii profetice pornind de la
statutul platonic al literaturii în general
(I.V. Boldureanu – specie „incomodă
pentru mai-marii lumii acesteia (...),
ostenitoare pentru cititor, prin neliniştile
ce i le provoacă”), cei mai mulţi se
exprimă cu totul aplicat, dar despre orice
altceva decât subiectul în cauză.
Insistenţa marketing-ului, presiunea
televiziunilor, predarea defectuoasă în
şcoli – constituie toate argumente
lăudabile şi indiscutabile pentru orice şi
pentru nimic, pentru starea românului
la o adică, dar la fel de bine pentru cea a
criminalităţii sau a fotbalului. Din
“De ce nu avem Nobel ?” se
întreabă, mai mult de formă, Paul Cernat
în Suplimentul de cultură, din 17-23 mai
2008…un Supliment consistent, care
atacă o obsesie culturală naţională,
formulată deseori sub forma aceleiaşi
interogaţii iritante. „Ei, de ce, de ce” iam răspunde noi. Iar Paul Cernat,
bănuind inutilitatea întrebării, nu se
aventurează să scormonească în straturile
de adâncime ale sâcâitoarei urticarii
culturale, eternă sursă de nemulţumire,
ci se lansează direct în jocul, mai seren,
al propunerilor şi o nominalizează pe
Gabriela Adameşteanu. Nominalizare la
care subscriem. Răspicat, el afirmă cu
toată autoritatea criticului: „A venit
timpul să spunem deschis şi apăsat:
Gabriela Adameşteanu este unul dintre
cei mai importanţi şi mai valoroşi scriitori
români postbelici.” Dimineaţa pierdută
e aşezată în imediata apropiere a
Moromeţilor. De la Drumul egal al
fiecărei zile la Întâlnirea, cărţile ei „au
lăsat urme adânci, cu relevanţă
categorială”. Pentru ca suplimentul să fie
complet, cel puţin în ceea ce priveşte
literatura, nu lipseşte nici poezia
românească, pre care Constantin Vică o
găseşte tocmai la ICR New York, recitată,
în cadrul unor lecturi publice, de nouă
poeţi români, care au încercat şi să
răspundă la o întrebare extrem de
importantă, se pare, şi anume „ce a făcut
America poeţilor români”? Mărturisim
că murim de curiozitate. Dar răspunsul
e tot retoric-interogativ., unul afirmativ
poate în Suplimetul următor. (C.T.)
talmeº - balmeº
96
ce scriu ungurii
Despre cinstirea celor mari
Gesturile pe care le etalează cultura
maghiară de câteva decenii încoace
vorbesc despre un adevărat cult al
propriilor valori, dar mai ales despre o
mentalitate uimitoare, de mare cultură,
ceva în genul celei germane ori franceze.
Indiscutabil, cultura maghiară are valori
de vârf, scriitori cu nimic mai prejos de
confraţii lor din culturi de primă mărime,
dar valori la fel de importante au şi celelalte
aşa-zis „culturi mici“, însă diferenţa, în
multe cazuri, e dată exact de respectul
faţă ele, de grija şi promovarea de care ar
trebui să se bucure mai întâi din partea
celor consideraţi primi beneficiari.
Ungurii, chiar acum, în era virtuală, au
redescoperit gustul lecturii pe suport
clasic, plăcerea atingerii şi răsfoirii cărţii,
bucuria pipăirii obiectului. Şi încă un lucru
„aristocratic“: orgoliul etalării sale. Nu
întâmplător, s-au făcut cercetări, studii
referitoare la bibliotecile vechi,
impunătoare, celebre, precum cea a lui
Matia Corvin, s-a reaprins patima unor
Batthány ori Teleki pentru colecţia de
carte valoroasă. Academia lor a scos
lexicoane, dicţionare impozante pentru
aproape toate domeniile, în zeci de volume, extrem de bine documentate. Au pus
pe primul raft, la vedere, propriile valori,
în ediţii care stârnesc invidia şi, în acelaşi
timp, afirmă ritos spiritualitatea specifică.
În faţa oricui, asemenea „argumente“ grele
îşi ating menirea.
Aceste rânduri au fost „smulse“ de
recenta ediţie a operei lirice a lui Kányádi
Sándor, Meditaţie sub stele, scoasă de
editura Helikon din Budapesta, primul
volum (mai sunt proiectate, din câte am
aflat, alte două), în finalul fiecărui volum
fiind incluse şi traducerile autorului.
Obiectul este extraordinar sub toate
aspectele, stârneşte admiraţia, impune. O
astfel de carte, chiar dacă ar avea pe
copertă numele unui autor mai puţin
prestigios, te-ar obliga să-ţi revizuieşti
imperios convingerile. Despre Kányádi
şi locul său de primă mărime în lirica
maghiară am mai scris, acum ar mai fi de
adăugat doară că o astfel de ediţie
definitivă ar putea înclina balanţa chiar şi
la Stockholm.
Într-o addendă, Meditaţie despre
cele trecute, poetul rememorează motivele
şi potecile apropierii sale de culturile
„vecinăţăţilor“ transilvane. Se ştie,
Kányádi a fost unul dintre cei mai buni
traducători din poezia populară săsească
(în acest prim volum apar aceste
traduceri, ca şi cele din limba idiş), din
creaţia orală a evreilor, precum şi din lirica
românească. Un scurt fragment confesiv
este edificator: „De altfel, cum trece
timpul şi omul priveşte mai insistent
împrejur, ca să vadă unde se va odihni şi
se gândeşte la ce-i va creşte pe mormânt,
cum se pune întrebarea într-o baladă, şi
priveşte repetat îndărăt spre orizontul
tinereţii, ori şi mai încolo, spre secolele
mijind în negură, începe să resimtă
responsabilitatea pentru învăţătura pe
care, în timpul războiului, unul dintre
profesorii noştri dragi ne-o tot repeta în
timpul orelor de română la colegiul
reformat din Odorheiul Secuiesc: «Dragi
copii, de veacuri trăim împreună, trebuie
să trăim alături, trebuie să învăţăm unul
limba celuilalt, ca să ne putem cunoaşte
reciproc culturile, ca să putem trăi în pace
timp cât mai îndelungat pe acest pământ».
Limba, cultura fraţilor români o
cunoaştem binişor. Mai mult, putem fi
mândri că nu există o altă limbă pe lume
în care să se fi tradus atâtea opere literare
româneşti – şi la un asemenea nivel – ca
maghiara“. Ceea ce înseamnă că în
următoarele volume vom regăsi şi acele
traduceri din poezia românească pe care
Kányádi le include în capitolul mare al
creaţiei sale lirice, aşa cum este obiceiul în
literatura vecină, autorii publicându-şi
tălmăcirile între copertele propriilor cărţi.
Din respect şi asumare. (K.F.)
Bătălia... Prezentului
Una dintre revistele maghiare care
tinde să polarizeze deopotrivă interesul
creatorilor şi al cititorilor cu o tenacitate
(calitativă) ce aminteşte de Ignotus şi
revista Nyugat de la începutul secolului
trecut, cel mai important forum de cultură
la care se raportează istoria presei
culturale ungureşti. Pentru polemica din
preajma sa, iată o mostră „semnată
anonim” de pe un blog: Prezentul literar
deja are câţiva ani în urma sa, şi câteva
volume, nu toate pe de-a-ntregul reuşite.
Concursurile de proză scurtă, apoi de
roman, au reuşit să mişte ceva în viaţa
literară. În scriitori şi cititori deopotrivă.
Şi întreb: le-a reuşit ceva asemănător
revistelor Helikon, Látó, Székelyföld,
Korunk? Nu i se poate reproşa nimic nici
colectivului de autori şi redactori. Că
miroase de departe capitalul din spatele
publicaţiei? Dumnezeule, cel puţin există.
Cum-necum, dar în mâini pricepute. În
Parnas, lăutele a răsunat deja şi pentru un
mecenat cu mult mai derizoriu. Prezentul
literar (Irodalmi Jelen) a apărut cu
numărul pe luna mai 2008, cu un sumar
extrem de divers, din care voi spicui la
început o scurtă confesiune la apariţia
cărţii bilingve Concertino, a lui Şerban
Foarţă şi Eszteró István, în care cei doi
autori apar în original şi în traducere
reciprocă. Iată ce spune Eszteró: „Multe
lucruri nu ştiam şi încă nu ştiu despre
Şerban Foarţă. Ştiam că-i unul dintre cei
mai cunoscuţi poeţi, eseişti români
contemporani, dar nu şi că-i un artist
familiarizat şi cu arta plastică şi muzica.
(...) Deja îi tradusesem câteva poeme, când
am auzit, apoi am şi citit, că-i un poet
intraductibil... N-aş fi îndrăznit nici să
sper că vom avea un volum comun de
traduceri. Unul în care cititorul bilingv
poate savura simultan creaţiile a doi poeţi:
în româneşte, respectiv în maghiară, în
timp ce autorii, schimbându-şi rolurile,
se prezintă, pe rând, ca poeţi şi ca
traducători”.
O altă carte prezentată este cea
semnată de Siklósi Horváth Klára, Iezefat
(chipurile timpului) (Iezefat – az idő
arcai), carte distinsă cu menţiune la
concursul de debut (iniţiat şi încheiat
anul trecut, care a înregistrat un
copleşitor record de participare,
stimulat poate şi de premiul consistent
pus la bătaie) în roman al Prezentului
literar. Câteva fragmente ne introduc
în tema romanului: „«Justiţia? Curva
puterii; şi puterea? Curva forţei, iar forţa
e a banului, a grămezilor de bani. Vedeţi?
Un întreg rotund, o unitate
indestructibilă, formă perfectă!» Astfel
îi „prepară” Maestro, resimţit pe tot
parcursul romanului ca un spirit al
răului, prezenţă invizibilă în toate
momentele, pe cei patru studenţi
conservatorişti dintr-un grup de
prieteni, dintre care trei au un cu totul alt
mod de gândire, bazată pe alte valori. Viaţa
este însă de o formidabilă diversitate, mult
prea complexă pentru a o aprecia în albnegru, pe paralela dintre da şi nu în
tentativa de judecare şi supravieţuire.
Autoarea derulează, în timp şi spaţiu, cu
dexteritate de maestru firul evenimentelor
existenţei femeii în pragul îmbătrânirii,
Jezefat, în timp ce rosteşte maxime pe
marginea eternelor, niciodată definitiv
limpezitelor interogaţii despre prietenie,
iubire, fericire, decepţie, rezistenţă şi
asumarea responsabilităţii, verticalitate şi
neprincipialitate, visare şi lipsuri,
resorturile acţiunii umane”. Cum s-ar
spune, nimic nou sub soare. Poate la
nivelul limbajului, dar despre asta nu ni
se spune nimic. (Autoarea s-a născut în
1939, la Siklós, a terminat clasa de pian la
Conservatorul din Pécs, domeniu în care
a activat până în 1971, când s-a mutat la
Budapesta şi a lucrat ca ziarist. Din 1991
trăieşte din scris. A publicat până în
prezent şase volume, trei de nuvele şi trei
romane).
Din restul sumarului remarc spaţiul
generos rezervat poeziei (Gömöri
György, Makkai Ádám, Ármos Lóránd,
Balaskó Ákos, Varga László, Kádár
Ferenc), prozei (Váradi B. László,
Najmányi László, Adonyi Sztancs János,
Magyar Csaba, Bene Zoltán, Serdián
Miklós György, Simó Márton, Stiller
Kriszta, Márton László, Bianki
Annamária, Őry Kovács Katalin) şi criticii
de întâmpinare (Darvasi Ferenc, Koncz
Tamás, Szabó Tibor, Pécsi Györgyi,
Thimár Attila, Márkus Béla, N. Pál
József), precum şi un incitant eseu semnat
de Kemény Katalin, Aşteptare, pe tema
orizontului de aşteptare, în care omul
începutului de mileniu îşi caută, îşi
justifică şi îşi speră împlinite proiecţiile
de viitor. (K.F.)