Descarca ultimul numar al revistei

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941
Serie nouă · Anul XXII · nr. 4 (242) · Suceava · aprilie 2011
Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni
BUCOVINA
LITERARĂ
REDACTOR ŞEF:
Constantin ARCU
REDACŢIA:
Sabina FÎNARU
Carmen Veronica STEICIUC
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Mircea A. DIACONU (Suceava)
Constantin DRAM (Iaşi)
Horia GÂRBEA (Bucureşti)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU
Nicolae CÂRLAN
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260
E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com
Acest număr este ilustrat cu lucrări
ale pictorului Ilie Boca
Coperta I:
- Compoziţie
editorial
Patimile unui
șef de revistă
Constantin
ARCU
Via$a redactorului șef al unei reviste literare nu-i
deloc ușoară. Iar în provincie devine un mic infern.
Pe lîngă o revistă se petrec uneori incidente precum
în preajma unei echipe de fotbal. Sunt chibi$ii care
dau indica$ii $ipînd de pe margine și propun pe loc
echipa ideală. Băi, nene, de ce nu-l bagi pe Vasilcu$ă?
Pe Chioru și pe Șumudache i-ai trimis la echipa a
doua numai c-au lins și ei o votcă, mama ta de
panglicar! Sînt academicieni în materie de fotbal, au
oricînd argumente și nimeni nu-i poate contrazice.
Cei de pe lîngă reviste nu strigă măscări. Mă rog, se
pretind intelectuali. Dar nu sînt mai pu$in agresivi. Le
sim$i iritarea pulsînd pe dedesubtul mesajelor
electronice sau din discu$ii. E ca și cum redac,ia ar fi
formată din cîteva zeci de indivizi și fiecare ar propune
sumarul său. Ei știu exact ce trebuie scos și ce trebuie
băgat în paginile fiecărui număr. Bunăoară, un tip
simpatic în via,a de zi cu zi devine tranșant cînd e
vorba de revistă: Ar trebui să citesc asemenea reportaj
literar scris de dl. X și în revista noastră. Se află în
public și acolo se simte întotdeauna stăpîn pe situa$ie.
Cînd îi are pe ceilal,i alături, e plin de curaj, altminteri
nu se repede la beregata altuia. Dar te po$i pune? E
revista lui și bagă ce vrea în ea! Daca dorește reportaj
literar, neapărat din produc$iile dlui X, iată, n-ai
încotro. Tu ai nevoie de un fundaș bun, cum ar veni, iar
el î,i bagă pe gît un atacant. În termenii noștri, revista e
un organism viu și are nevoie de toate organele pentru
a putea să respire. Chiar dacă ai fi cel mai priceput
chirurg, nu-i poţi planta un picior în plus, în locul unui
ochi, să zicem.
Dar pute$i fi siguri, el este cel mai dezinteresat om.
Vorbește din principiu, nu pentru că dl. X i-ar publica
texte într-o altă tipăritură. Profitînd de situa$ie, își spune
răspicat oful: Eu dintotdeauna am opinat pentru
prezen$a mai largă a noastră (citește: creatorii din zonă)
în revistă. Așadar, ăsta ne era misterul! Reportajul
literar reprezenta numai vîrful de lance. (Deși po,i fi
sigur că un eventual cititor de revistă - și așa sînt pu$ini
în zilele noastre - ar trece peste reportajul de care face
atîta caz, fără măcar să-l bage în seamă. Și, într-un
moment de sinceritate, ar trebui să admită că nici el nu
se dă în vînt după reportaj, dar insistă bazîndu-se pe
coeziunea cîrtitorilor.)Alta e miza atacului.
Și de îndată î,i dai seama că discu,ia nu s-a ivit din
senin. Cu pu,in timp înainte ai primit un e-mail din care
reieșea că niște domni gravi își pun problema
fundamentală dacă o revistă literară din provincie n-ar
trebui să fie măcar 50-60% a scriitorilor din zonă. Iar
în cazul în care nu sunt scriitori, atunci la ce bun să mai
apară? E o treabă adîncă aici, în spatele acestor
provocări stă filozoful zonei, un tip care se scarpină
gînditor în nas cujetînd la rostul revistelor literare. Nu
se contestă că revista e bună, singura hibă e că nu-i
scrisă măcar pe trei sferturi de scriitorii locului (într-un
alt e-mail propor,ia a fost ridicată dintr-o trăsătură de
condei la 75%!). Ar fi de dorit să-i clinti$i pe localnici
din niște tipare vetuste, să le atrage$i aten$ia de a fi în
consonan$ă cu tendin$ele contemporane, continua
expeditorul mesajului. Pare un domn serios și probabil
e de bună credin,ă, n-ai motive să te îndoiești. Dar
numai nu-$i cere să deschizi un curs de creative writing!
Și ideea de a scoate niște septuagenari din tipare vetuste
e năstrușnică. Nu contează că ai publicat tineri valoroși
din zonă, cărora le pretinzi un anumit standard și,
într-adevăr, junii sînt la înăl,ime. Degeaba, nici un fel
de argumente nu-i vor convinge. Le-ai putea obiecta în
continuare că-i preferabil să publici o dată pe an într-o
revistă apreciată, decît lunar într-o revistă lipsită de
valoare. Că revistele valoroase din provincie nu se
hrănesc exclusiv din crea,iile litera$ilor din zonă, ci își
dezvoltă un sistem func$ional de colaborări. Că răsfoind
o revistă literară te interesează valoarea textului, iar nu
domiciliul autorului. Și chiar dacă au fost și
colaboratori din alte zone, nu s-a neglijat articularea
specificului local al revistei. În zadar, ,i-ai bate gura de
pomană. Laitmotivul este vechi: ciume&i, ciume&i, dar
sînt de-ai noștri! Ar fi simplu să-i bagi la înaintare pe
cei mai virulen,i, asta $i-ar asigura liniștea. Dar ce te faci
dacă luftează și se împiedică în minge la tot pasul?!
Asta e o poveste provincială decurgînd dintr-o
mentalitate pur provincială. Revistele centrale nu-și
fac asemenea probleme. Dl. Gabriel Chifu scrie
apăsat în România literară nr. 13/2011: „Astfel,
pentru a mări capacitatea de receptare, am invitat
nume consolidate ale criticii noastre literare, din toată
,ara și din diverse genera,ii, să-și spună punctele de
vedere în cea mai prestigioasă (și astăzi!) revistă
literară românească. În opinia noastră e o deschidere
necesară și firească.” Aceeași revistă publică frecvent
autori din Timișoara, Craiova, Tg. Jiu, Cluj, Oradea
etc. și nu știu să fi ridicat cineva vreo obiec$ie. Numai
în provincie se ivesc asemenea discu$ii. Distinșii
domni se simt datori să arunce pietre în oameni
nevinova$i. Cred totuși că nu-i momentul. Chiar și
chibi,ii pun capăt hulei, dedicîndu-se medita$iei și
smereniei în Postul Sfintelor Paști!
1
invitatul revistei
„La începuturi,
rugăciunea şi poezia
erau una“
Ioan Es.
POP
A.O.V. Stimate domnule Ioan Es. Pop, aţi
debutat în 1994, la Editura Cartea Românească, cu
„Ieudul fără ieşire”, volum de poezie premiat de
Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea
Scriitorilor din Republica Moldova. A mai fost
distins cu Premiul de debut al revistei Poesis,
precum şi cu cel al Festivalului de Poezie de la
Sighetu Marmaţiei. Rememoraţi, vă rog, acele
momente. Cum v-aţi simţit în momentul în care vi
s-a decernat Premiul pentru Debut al USR? Cum a
fost acea zi pentru dumneavoastră?
I.E.P. Cu mult înaintea acelei festivităţi de
premiere, am dispărut de la lansarea cărţii la sediul
de atunci al Editurii Cartea Românească. Mi-era
atât de ruşine să apar în public şi să rostesc vreun
cuvânt! În fond, tot ce avusesem de spus se afla deja
scris acolo, nu înţelegeam de ce poetul trebuie să şi
scrie cartea, s-o şi explice. N-aveam vocaţie de
vedetă, n-o am nici acum, apariţiile mele publice
sunt mai degrabă stângace, pentru că acolo nu
vorbeşte cel ce-a scris, poetul izbit, învineţit,
transfigurat de revelaţiile lui, ci un substitut diurn,
un impostor în fapt, pentru că se dă drept autorul
însuşi, când autorul e cu totu-n altă parte. Aşa a fost
şi la acordarea premiului pentru debut, atât la
Bucureşti, cât şi la Chişinău: m-am dus spre juriu
tremurând ca varga, am luat diploma, dar am rămas
tot mut şi neajutorat. Discursurile mele erau pur
interioare şi nu-mi puteau atinge buzele.
A.O.V. Între timp volumul amintit a făcut
istorie. În 2009 a fost reeditat, reuşita nelăsându-se
aşteptată nici de această dată. Aţi prevăzut încă de
la început succesul cu care a fost încununată
cartea? Ce reprezintă „Ieudul fără ieşire” pentru
dumneavoastră? Aţi găsit, până la urmă, ieşirea
din Ieud?
I.E.P. Nu de succes vorbim aici, ci de răsplata
pe care o primeşte un obiect făcut din carne şi
sânge, chiar şi când acesta se numeşte carte. Criticii
2
au vorbit acolo de (auto)biografism. Eu zic că e
vorba de autenticitate, de autenticism. Cât priveşte
ieşirea din Ieud, toate adresele ulterioare sunt
Ieuduri deghizate.
A.O.V. Volumul „Ieudul fără ieşire” a beneficiat
de numeroase recenzii în Suedia, una dintre cele mai
recente, din câte am aflat eu, fiind cea din cotidianul
„Sydsvenskan” de pe data de 26 iulie 2010. Potrivit
scriitorul Henrik Nilsson, autorul comentariului
critic, poetul Ioan Es. Pop „creează un univers
aproape mistic, în care relaţiile interumane se petrec
în afara timpului şi a politicului”. Vă defineşte
afirmaţia poetului şi criticului scandinav?
I.E.P. Da, în foarte mare măsură, pentru că, deşi
par atât de cotidiene, atât de prezente, spaţiile şi
timpurile mele transcend destinaţiile şi momentele. Îi
sunt recunoscător lui Henrik pentru intuiţia aceasta...
A.O.V. Care sunt întâmplările care v-au marcat
existenţa în mod decisiv?
I.E.P. Primul nostru mort. Lecturile interzise de
mama, pe care le făceam, evident, într-ascuns.
Repetenţia din clasa a şasea, cu media 2,93, la limba
română. Întâlnirile de mai târziu cu operele şi
persoanele unor mari scriitori. Necazurile reale.
Necazurile imaginare. Întâmplările din viitor,
deasupra cărora tronează moartea.
În 2006, la Festivalul Internaţional de Poezie de la
Rotterdam, alături de Seamus Heaney, câştigătorul
Premiului Nobel pentru Literatură 1995. Foto: Jan H.
Mysjkin
A.O.V. Aveţi nostalgia locurilor natale?
I.E.P. Suficient cât să produc o antologie pentru
uzul celor de acolo: „acasă e mereu în altă parte”,
apărută pe finele anului trecut la Editura Dacia XXI
din Cluj.
invitatul revistei
A.O.V. Cum a perceput oraşul Bucureşti
maramureşeanul Ioan Es. Pop şi cum i se pare
acum Maramureşul bucureşteanului Ioan Es. Pop?
Aţi resimţit un aşa-zis complex al provinciei? Acum
vă simţiţi cu adevărat în „miezul realului”?
I.E.P. Şi-aşa, şi-aşa.
A.O.V. „Poezia e suprema terapie”, a spus-o
Ion Mureşan. Pentru dumneavoastră ce este
poezia?
I.E.P. Matematică prenumerică. A apărut
înaintea oricărei matematici, a funcţionat pe post de
matematică tocmai pentru că în adâncul ei activau,
înaintea numerelor, acele legi graţie cărora,
ulterior, numerele au putut fi deduse de matematici.
Altă definiţie? Istoria este poezia învingătorilor, iar
poezia istoria celor învinşi. Alta? La începuturi,
rugăciunea şi poezia erau una. Poezia s-a despărţit
de rugăciune atunci când a început să se îndoiască,
să cârtească, să blesteme şi să înjure. Chiar şi aşa,
însă, păstrează în ea ceva din jarul rugăciunii
originare care a fost.
A.O.V. Se spune că literatura vine, totuşi, din
literatură. Literatura căror scriitori v-a influenţat
opera? Aveţi magiştri?
I.E.P. Corect, literatura vine şi din literatură. De
pildă, puteţi crede că romanele lui Faulkner m-au
influenţat mai tare decât foarte multe cărţi de
poezie? Şi „Doctor Faustus” de Thomas Mann la
fel? Şi „Ulysses” de James Joyce? Dar şi Dante,
Byron, Alecsandri, Eminescu, T.S. Eliot, Lucian
Blaga – şi aici, oricât aş enumera, n-aş termina.
A.O.V. Cum priviţi, în anul de graţie 2010,
generaţia din care faceţi parte?
I.E.P. Întinereşte. Din nouăzecistă cum era la
start, acum a devenit cincizecistă. Majoritatea
membrilor ei au împlinit sau vor împlini, relativ
curând, 50 de ani...
A.O.V. Astăzi, cu atât mai mult în criza
actuală, se vorbeşte de o criză a literaturii, a
poeziei, dar şi a culturii, în general. Cum aţi defini
perioada contemporană din acest punct de vedere?
I.E.P. Literatura se află mereu în criză şi se şi
hrăneşte din asta. Ea este, de fapt, însăşi expresia
crizei, aducând la suprafaţa sa crize de grup şi
individuale, crize de moment şi de durată, crizele
autorului. Care le expune pentru a le cicatriza şi,
chiar şi din acest punct de vedere, „scrii pentru că ai
o speranţă”. Disperarea şi criza se strigă în gura
mare, fac într-un fel materia literaturii. Speranţa
trebuie să rămână mereu discretă, subliminală
pentru a se păstra ca energie literară. De ce? Aşa mia zis Moş Crăciun.
Ioan Flora, Cătălin Ţîrlea, Dan-Silviu Boerescu,
Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop şi Mihail Gălăţanu în
Sala cu Oglinzi de la Uniunea Scriitorilor
A.O.V. Care este opinia dumneavoastră în
legătură cu ceea ce înseamnă condiţia şi misiunea
scriitorului în contemporaneitatea pe care o trăim?
I.E.P. Scriitorul n-are altă misiune decât aceea
de a fi autentic şi a scrie convingător, iar condiţia lui
poate fi regală sau mizerabilă.
A.O.V. Angela Marinescu mărturisea că „la un
moment dat, simţi că tiparul poeziei nu te mai
satisface, nu-ţi mai ajunge”. Aţi simţit şi
dumneavostră acest lucru? Cum aţi rezolvat, să-i
spunem, acest impas?
I.E.P. Generaţia Nouăzeci visa la o literatură în
care genurile literare să se unifice, să se retopească
în acel unu originar din care s-au despletit ulterior.
A.O.V. În încheierea interviului nostru, pentru care
vă mulţumesc, vă rog să-mi răspundeţi la următoarea
întrebare: Ce aveţi pe masa de lucru în prezent?
I.E.P. Dacă, foarte probabil, acest interviu va
apărea după mijlocul lunii februarie, masa mea de
lucru va fi goală, căci până atunci volumul „unelte
de dormit” va fi fost, iarăşi destul de probabil,
publicat deja de Editura Cartea Românească.
Interviu realizat de Alexandru Ovidiu VINTILĂ
3
invitatul revistei
muzeul lăuntric
În toamna lui 1983, am ajuns în sfârşit un biet
dascăl de ţară şi, cu asta, visurile părinţilor mei
privitoare la destinul pe care-l aveam de împlinit
s-au încheiat. Tocmai bine, i-am lăsat să creadă că
nu mai trebuie să se ocupe de mine şi că de-acum
pot umbla pe picioarele mele, deci ei să fie liniştiţi,
mă descurc de unul singur.
În satul în care veneam ca profesor mi s-a
repartizat un apartament într-unul dintre cele două
blocuri împlântate ca două animale în agonie lângă
clădirea primăriei. Aici locuiau încă vreo zece ca
mine, venetici pe care satul nu i-a privit altfel
vreodată. Am devenit chiriaş principal, singur stăpân
peste două încăperi pe care nu le-am populat vreodată
cu altceva în afara hârtiilor pe care le-am scris. A fost
prima şi ultima oară când am avut casa mea.
În toamna anului următor, a apărut în localitate
tot unul ca mine şi mi-au zis: domnu' Pop, vă ajunge
o cameră, vrem să vă dăm un subchiriaş, pe
profesorul Mircea Zubaşcu, o să predea de anul ăsta
geografia, dumneavoastră rămâneţi chiriaş
principal. Să fii chiriaş principal era o mare onoare,
tu plăteai toate taxele, tu dădeai seamă pentru toate
belelele, dar eu n-aveam ce face cu atâta spaţiu,
două camere goale sunt două singurătăţi, aşa că
Mircea Zubaşcu s-a mutat într-una dintre ele.
Nu-mi mai aduc aminte decât de iernile pe care
le-am dus împreună, de gerul cumplit din '84–'85 şi
'85–'86, care a îngheţat apartamentul întreg, cu
toată ţevăraia, de prin octombrie până spre mijlocul
lui aprilie — ca să poţi face focul în sobă două luni
de zile, trebuia să-ţi cumperi lemne din salariul pe
trei, ori noi nu ştiam face treaba asta. După patru
după-amiaza, satul se scufunda în întuneric,
curentul se lua câte zece ore pe zi şi se dădea abia
spre miezul nopţii, nu găseai nici acasă la popa
lumânări, aşa că o luam spre birt, ei aveau lampă, şi
o lungeam acolo cât se putea. Când reveneam la
„apartament”, se putea dormi şi fără foc. Mă rog, pe
vremea aia şi votca era mai ieftină decât acum, te
puteai încălzi seară de seară.
Mircea era mai nepăsător ca mine la asemenea
probleme: îşi lua cu el geanta cu cărţi şi citea în orice
loc, oricât de zgomotoşi erau cei din jur; pe vremea
aceea, eu însumi scriam zi şi noapte, puteam sta
ceasuri întregi aplecat peste hârtii, ziceam că scrisul
poate fi un lucru bun. Dar tot pe vremea aceea aveam
impresia că Mircea citise toate cărţile şi nu-mi
4
puteam birui faţă de el decât rareori stânjeneala. De
aceea vorbeam rar despre nenorocitele mele de
versuri, iar el — cu atât mai rar despre lecturile lui.
Pe Mircea nu l-am bănuit că ar avea de-a face cu
scrisul decât după multe luni de stat în acelaşi
apartament. Era un om ascuns în multe privinţe şi de
scris aproape că-şi bătea joc. I-am găsit însă, cu totul
întâmplător, într-o zi, dosit între pat şi perete, un
caiet mare şi ferfeniţit. L-am răsfoit aproape fără
curiozitate. Ai fi zis că era un fel de jurnal, dar un
jurnal cu totul anapoda, din care prima oară nu
mi-au sărit în ochi decât note de lectură şi fragmente
de note aproape fără relevanţă, câte o propoziţie
despre cei din jur, nimic despre el. Şi toate astea
împrăştiate printre fraze începute de la jumătate sau
lăsate neîncheiate sau lipsite de sens, încălecate
unele peste altele, scrise de la ultima pagină înapoi,
nişte aiureli care m-au făcut să pun caietul la loc.
M-a mirat puţin doar faptul că, între atâtea
construcţii incoerente, el transcrisese cu mână
sigură şi atentă: „In girum imus nocte, ecce, et
consumimur igni” („În cerc ne ducem noaptea, iată,
şi suntem mistuiţi de foc”). Dar atunci n-am făcut
nicio legătură între faptul că fraza asta se citeşte
identic dinapoi înainte şi dinainte înapoi şi jurnalul
acela. Am uitat multă vreme de el, până în ziua când,
întorcându-mă de la şcoală, am nimerit peste Mircea
aplecat cu o teribilă încordare asupra lui. Când şi-a
dat seama că-l observ, s-a ridicat cu repeziciune,
buimăcit, a închis caietul, a dat să-l ascundă la spate,
apoi, simţind că gestul era ridicol, mi-a zis că fusese
obligat de director să-şi facă planuri de lecţie pentru
a doua zi, lucru care-l enerva grozav. Dar eu ştiam că
între coperţile alea murdare, groase şi zdrenţuite
numai planuri de lecţie nu erau. M-am făcut că nu
bag de seamă panica neobişnuită care l-a cuprins şi
am ieşit, ca să-i las timp să-şi vâre terfeloaga în
ascunzătoare. Numai că treaba asta m-a pus pe
gânduri şi m-a stârnit grozav. Aşa că, atunci când s-a
ivit prilejul de a rămâne pentru mai multă vreme
singur, am scos din nou jurnalul de la locul ştiut şi
zile întregi m-am străduit să leg între ele propoziţii
aruncate pe mai multe pagini, amestecate cu altele
străine de ele şi pornind una spre alta din direcţii
diferite. Am simţit că pot descifra o sumedenie de
lucruri, dar şi că jurnalul avea o neliniştitoare
mişcare în sine, ca şi cum ar fi fost viu: de la o zi la
alta, îmi părea că se măreşte şi-n acelaşi timp, cu
sporită putere, se degradează, se ferfeniţeşte; se
degradau şi se umflau nu numai foile, ci şi literele,
crescând parcă unele peste altele, înceţoşându-şi
invitatul revistei
din care poate ţâşni acel strigăt în întregul lui; un
contururile, alcătuind în pagină, după câteva
strigăt atât de încordat, de dens, de concentrat în sine
săptămâni, acolo unde făcusem lumină şi găsisem
încât, în fărâma de secundă a exploziei lui,
sensuri, un hăţiş în care rămăseseră toate, dar se
nimiceşte şi gura din care a ţâşnit; pentru o clipă el
încâlciseră şi mai tare, se lăbărţaseră, devenind de
este ieşirea, cuprinzând în sine, într-un bulgăre
nerecunoscut. Câte ceva tot am scos însă, în
hiperdens în expansiune şi diferenţiere, întreaga
săptămânile care au urmat, de acolo. De pildă, am
materie şi toate sensurile care mai apoi vor umple
reuşit să reconstitui următorul text:
„Emblema muzeului e trecutul. E istoria ca
spaţiul şi timpul; undeva, la capătul acestei dilatări,
lectură a morţilor. Istoria, ca şi geografia, vor trebui
o altă gură va exersa deschideri atât de mari încât să
abolite; numai aşa va putea fi năruit muzeul; căci
poată într-o zi cuprinde totul spaţiu şi timp —, să le
exploratorul de altădată n-a făcut decât să devină,
poată recondensa şi reconcentra în strigăt. Atunci,
aici, implorator. Când m-am hotărât să vorbesc
pentru o clipă, totul va sta şi va fi o mare odihnă;
despre muzeu, eu aveam toate nonsensurile la
apoi strigătul se va desface iarăşi, zdrobind şi gura
îndemână: ajunsesem deja puternic. Când am hotărât
care l-a strigat. Dar astea sunt toate închipuiri ale
să denunţ muzeul ca formă de tortură, eu ştiam deja
noastre, născute din speranţa că poate exista o zi
totul despre construcţia
când trecutul poate fi total
lui deocheată, pornită
abolit. Ca să nu duc iluzia şi
dinainte înapoi; cel căzut
minciuna mai departe, eu sunt
sub puterea culoarelor
însă pregătit pentru
lui coboară şi coboară în
identificarea cu muzeul.
acest melc, ameţit de
Pentru că nimic nu mai poate
pofta de a aj unge
începe. Toate începuturile ce
începutul. Poate că nu
vor părea că vin vor dezveli,
vom ieşi niciodată din el,
sub licărirea lor fantomatică,
oriîncotro am lua-o. Dar
vechi sfârşituri. Trecutul se
e bine ca noi, învechiţi în
mută tot mai mult în viitor şi îl
fals, să tăcem, iar cei ce
închide în timpul lui obosit;
vor veni, proaspăt
Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop şiAndrei Damian corăbiile trimise pe mări, spre
înregimentaţi, să creadă,
Răsărit, nu vor mai purta
măcar o vreme, că s-au
încoace mirodenii şi mătăsuri asiate, ci vor sosi la
născut afară, liberi, neatinşi de boala muzeului”.
ţărm spărgând asfinţitul şi aducând în pântecele lor
Cu fiecare zi cu care mă afundam în lectura
vrafuri de cărţi, tone şi tone de tomuri pe care, în
acelui aşa-zis jurnal al lui Mircea Zubaşcu, eram tot
nesăbuita noastră încercare de a scăpa de trecut, lemai stârnit de înţelesurile pe care reuşeam să le
am dus cândva şi le-am îngropat în insule, la mari
smulg din diferite pagini, dintre construcţii tot mai
depărtări; şi între timp ele au rodit acolo-n
ceţoase şi mai întortocheate, şi să le pun cap la cap.
pământuri, singurele care au crescut şi s-au înmulţit
Mergeam pe firul unei obsesii de care eram tot mai
şi nu mai încap acolo; se revarsă-n corăbii, mari şi
convins că este singurul motiv pentru care acest
uscate,
atârnă peste bord ca nişte vegetaţii
jurnal exista şi singurul motiv pentru care fusese
preistorice, golind de vlagă totul cu uscăciunea lor.
gândit de Mircea într-un chip atât de deocheat.
Bibliotecile
se întorc pedepsitoare, se întind pe
Pentru că, în notele pe care am reuşit să le aşez într-o
ţărmurile noastre ca nişte plaje în creştere continuă,
anumită ordine şi să le găsesc o anume coerenţă,
se varsă, asemeni deşerturilor, spre oraşe şi apoi
revine mereu şi mereu imaginea muzeului:
peste
ele, absorbind din vegetaţii apele pentru a le
„O gură în expansiune, mărindu-se şi acoperind
preface-n uscături, în certitudini, în legi, în precepte,
toată faţa, anexându-şi ceafa, pieptul, pântecele,
în terra firma, până când lumea ajunge doar jocul
totul. Gură făcută pentru un strigăt anume, exersând
secund al cărţii, iar Bibliotecarul trece, uscat ca şi
pentru asta deschideri tot mai mari, sperând că într-o
foile,
pe deasupră-le, selectând, clarificând,
zi va fi în stare să cuprindă strigătul în toată infinita
aşezând,
ordonând, în timp ce din insule continuă să
lui vibraţie şi întindere; exersând vremuri întregi
sosească mari corăbii pline cu cărţi. Din ele nu
pentru secunda aceea de urlet arhetipal. Dacă aş fi în
creşte
nimic viu. Din ele creşte doar muzeul”.
stare să cred, aş spune că Dumnezeu e singura gură
5
Găsise Mircea vreo formulă de ieşire din
muzeu? Câteva lucruri m-au îndemnat să cred că
ajunsese la ea. Pentru că, în mai multe locuri, el
pomeneşte de o Anticarte. Mai mult, cred că am
reuşit să dezleg într-o anume măsură felul în care
vedea el aceastăAnticarte:
„O voi aşeza peste tot unde se află biblioteci; la
subsolul oricărei clădiri unde sunt adunate cărţi.
Închipuie-ţi, de pildă, ce potrivit loc de încercare e
mănăstirea C., pe care o cunosc, acum, foarte bine. În
subsol sunt o mulţime de pivniţe-chilii care n-au fost
deschise de zeci, poate sute de ani. Deasupra, într-o
încăpere de întinderea tuturor chiliilor la un loc, e
biblioteca. Deoarece călugării sunt puţini, observă
abia târziu că din rafturile ei lipsesc cărţi, că pe zi ce
trece dispar tot mai multe tomuri. Se suspectează
între ei; încep să creadă că la mijloc e o pedeapsă
venită de sus.
Povestea poate merge însă mai departe.
Realitatea e la fel. Vine o zi în care cineva coboară,
la lumina unei făclii, să cerceteze pivniţele
nedeschise de decenii. I se pare că din spatele unei
uşi răzbate unda unei răsuflări aparte, a unei mişcări
greoaie şi continue. Îşi alarmează confraţii: orbit de
spaimă, până la urmă unul va lovi încuietorile
ruginite şi uşa va ceda. În faţa lor, gata să se
împrăştie, să se reverse peste ei, se află o carte; dar o
carte uriaşă, care umple întreaga încăpere şi care
pulsează; o carte vie, monstruoasă, cu file groase
cât pereţii, umede, într-o continuă, întunecată
mişcare; şi aceste file groase devoră, ca nişte guri
lacome de peşti, cărţi, cărţile bibliotecii de
deasupra. Rândurile paginilor lor s-au umflat şi s-au
amestecat, cuvintele cărţilor devorate se înghesuie
alandala acolo răsucindu-se ca viermii, căzând de
pe un rând pe altul, pierzându-şi înţelesurile,
memoria cărţilor în care au fost scrise, identitatea,
rostul. Şi această carte a cărţilor vie ca un pântece,
respirând şi rumegând liniştită în continuare, cartebatjocură, Anticarte, cea în care totul devine nimic,
poate că ea este salvarea din muzeu”.
Acestea au fost cele din urmă rânduri pe care am
mai avut răgazul şi îndrăzneala să le copiez din
jurnalul lui Mircea. Pentru că mi-am dat iute seama
că acest jurnal ferfeniţit, umed, ascuns în
întunecimea dintre pat şi perete, îngrăşându-se
necontenit, cu frazele tot mai întortocheate, mai
rupte, mai încâlcite unele în altele, este copia cărţii
monstruoase la care visa.
I l-am lăsat pe masă, la vedere. A doua zi
jurnalul nu mai exista.
6
biblioteca Bucovina literară
Marcel MUREŞEANU,
Cele patru triburi ale sfârşitului,
Edit. Palimpsest, Bucureşti, 2011
Marcel MUREŞEANU,
Oracol, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj Napoca, 2010
Nicolae TĂICUŢU, piatra,
piatră de e piatră, Edit. Valman,
Râmnicu Sărat, 2011
Ion Popescu-Sireteanu, La
porţile norocului, Edit.
Panfilius, Iaşi, 2010
Emil Simion, Tabelliste cu iz,
Edit. George Tofan, Suceava,
2010
Ofrande, Antologie de texte
despre monahia Elena (Voroneţ)
Edit. Geea, Botoşani, 2010
Victor MUNTEANU, Rănirea
vederii, Edit. Fundaţiei
Culturale Cancicov, Bacău,
2010
aforisme
Banalitatea
pe care te îmbarci
Gheorghe
GRIGURCU
Banalitatea pe care te îmbarci ca pe un vas solid,
pentru a încerca să ajungi - unde în altă parte? - pe
ţărmul absolutului.
*
Poezia: o întîlnire între ceea ce eşti şi ceea ce
nădăjduieşti a fi.
*
A visa presupune a-ţi transpune fiinţa în stare de
proiect. Fapt din care decurge îmbinarea de ingenuitate
şi de risc profund a oricărui vis.
*
Orice vis e subversiv. Din care pricină tendinţa de-a
ascunde visurile ca şi visele. De-a le trece într-un soi de
clandestinitate psihică. Suavul complot etern al
visătorilor, care umple văzduhurile.
*
Amiel vorbea despre orgoliul prin care nu te poţi
accepta pe tine însuţi şi care i se părea le plus raffine. Nu
cumva aici se deschide calea umilinţei, cu sensul de
circulaţie pus de-a-ndoaselea… din orgoliu?
*
Spiritele cele mai raţionale, mai circumspecte, trebuie
din cînd în cînd să vorbească oracular spre a fi luate în serios.
*
Am văzut incredibila fotografie a unui măgar la care
s-a „umblat” genetic, prevăzut cu trăsături umane.
Suprarealism în stare de natură…
*
„Încrederea şi neîncrederea sînt deopotrivă un
dezastru pentru oameni” (Hesiod).
*
Cea mai convingătoare înfăţişare a admiraţiei: invidia.
*
Plăcerea de-a decupa cuvinte şi imagini, de-a
suprapune astfel, fizic, limita şi esenţialul.
*
Aciti înseamnă, într-un fel, a te uita pe tine, deci a te salva.
*
Îşi închipuie că poate desăvîrşi ceea ce n-a putut săvîrşi.
*
Norocul e umilitor ca orice hazard.
*
Asemenea unui băiat de bani gata, un poet de versuri gata.
*
„Proştii cred că pentru a cuceri Capitoliul trebuie să
ataci mai întîi gîştele” (Heine).
*
O prostie impozantă prin cărturărie poate ajunge
departe în preţuirea societăţii. Însă adîncurile sale urît
mirositoare răsuflă din cînd în cînd, aidoma
ferestruicilor de beci ale unei case părăginite.
*
Neîndoindu-se niciodată de sine, prostul dispune de
un soi de rezistenţă obiectivă în faţa încercărilor vieţii,
asemenea acelei rigidităţi musculare teribile pe care o
prezintă indivizii hipnotizaţi.
*
Deşeurile care umplu viaţa în chip îmbelşugat, o
îndestulează.
*
„Biruinţa este a celui ce poate să reziste în suferinţă un
sfert de oră mai mult decît adversarul” (proverb japonez).
*
Citind opera romancierului X, am sentimentul
jenant al imaginii cuiva care se uită, prin crăpăturile
gardului, în curtea vecinului. Nu e nici măcar spion,
doar un bîrfitor de cartier.
*
Se pare că megalomania e mai accentuată la atei,
printr-un impuls al autodivinizării.
*
Orice pitoresc implică o impuritate.
*
„Fără Dumnezeu n-am intra într-o intimitate
veritabilă cu realul. În afara Lui, n-am putea aborda decît
suprafeţe şi împotriviri” (Monseniorul Vladimir Ghika).
*
Făţărnicia optimistă, constructivă a sofismului.
*
Dulceaţa unei amînări, care maschează, precum un
ingredient, gustul renunţării (în unele cazuri, disperat,
inuman de dureros).
*
Orice viaţă e o încercare eşuată de a copia infinitul.
*
„Toate chemările păsărilor te fac să crezi că ele ştiu
şi-ţi împărtăşesc taina, că prezic ceva” (Ernst Junger).
*
A muri înseamnă a te despărţi nu doar de cel ce-ai
fost, ci şi de cel ce n-ai putut fi. Acest ultim aspect al
morţii e cel mai tulburător.
*
Sincerităţile provoacă sincerităţi. Dar numai la
spiritele de bună credinţă. La celelalte nasc reacţia
jocului torturant cu cel presupus mai slab. Căci, în sens
comun, asta înseamnă a fi sincer: a fi mai slab.
*
Începi a te teme de primejdiile care încă plutesc în
văzduh, care încă zăbovesc în invizibil. Sînt cele mai reale.
*
Fuge de repetiţie, întrucît aceasta exprimă, simultan,
două poziţii contrastante: identificarea şi trădarea de sine.
*
„Lumea începe să vadă tot mai limpede că şi
întîmplările pot fi obiecte spirituale, adică obiecte de
cunoaştere pură. Cu alte cuvinte, că şi întîmplările sînt
eterne” (Mircea Eliade).
7
poesis
PATIMA
CĂUTĂRII
Christian W.
SCHENK
Nu striga!
Orbul mut a asmuţit câinele pe tine;
să nu întrebi cine e mutul sau orbul
fiindcă atunci strigătele te vor sfârteca!
Singurătatea mută îşi urlă orbirea:
"Pipăie-ţi coardele ochilor!"
Gura singurătăţii strică colectivul;
a învăţa să gândeşti
fără de învăţătura gândirii:
este o înecare în deşert înainte de ploaie.
Nu avem aripi ca zburătoarele
nici gheare ca vulturii
nici potcoave aruncând glii în cer
nu avem.
Nu avem nici pământ etern
nici văzduh ca păzitorii îngeri.
Şi totuşi avem aripi
şi totuşi avem gheare cu potcoave
şi mult mai mulţi îngeri şi Pegaşi
decât putem jumuli.
Noi suntem învingătorii astei lumi
şi Dumnezeu în marea Lui Uitare
ne aplaudă!
Să nu strigi
căci tu te-ai osândit
asmuţindu-te!
Pe tărâm de sunete
Ochii şi-au pierdut încrederea în noi!
Pe tărâm de sunete
orbecăim prin carnea crudă
a ultimelor dialoguri aflate sau neaflate;
Ochii şi-au pierdut încrederea în noi!
Lumina se preschimbă în creiere
în cuvinte, în potcoave tropăind pe fraze;
Cuvintele şi-au pierdut încrederea în noi
de când am propoziţia întocmită
de primele cuvinte:
- încetaţi a spune ce n-aţi auzit;
ceea ce orbiţi
aţi aflat deja prin fulgere!
- Joc de gânduri Împreunaţi-vă ochii plini de ziuă
înspre noaptea sugrumată de zori.
Seara se iveşte bătând copitele în aer
cu aripile ascunse-n jar de tropăit!
Degetele şi-au pierdut încrederea în noi!
Laşi ne furişăm după miresmele crezute veştejite
sub buzele Lui,
pe ochii Lui
pe fruntea Lui
sub inimile noastre putrezite:
şi spunem: - priveşte tunetul culorilor
şi spunem: - simte fulgerul tăcerilor
şi spunem: - crede-Ne, o Doamne!
- Orbire de vis ziua răsare
împreunată
plină de noapte:
Şi totuşi ne încredem ochilor fără de lumină
degetelor fără de burice,
dar El ne urmăreşte orbecăirea.
Ochii ne jelesc făţărnicia,
urechile rămân mute
iar propoziţiile se cufundă în sunetul
din care s-a ivit lumina
cândva
odată
peste noi:
in principio…
Patima căutării
V-am pierdut din gene cu ultima mea lacrimă
înainte de somn!
Unde sunteţi dară voi tabla înmulţirii
a speranţei, voi împrăştietoarelor
8
poesis
treaz minţinde gânduri?
Calea către mine este şi calea mea înspre voi,
calea către mine lesnicioasă-i
însă voi îndepărtate sunteţi vise.
Muma frunţilor mele sapă în azi,
tatăl inimii mele însă blestemă
vrajba împreunării.
E lipsă de spaţiu şi ziua şi noaptea
şi-n lună şi-n raze şi-n inimi ca-n noi.
Gheare de ochi - gheare boante - ating
în trecere turbărie în străfund
atât de străfund
de rămâne o rază rămâne un cutremur
de rămâne un fir rămâne lumea.
Undeva pe acest pământ mai este loc
pentru mişcare?
Omului din lună
Înserează veghea ochilor mei.
Îmbrăţişarea sporeşte dureroasă lumina-nsoţită
de cuvânt unde prima propoziţie
temător încolţeşte sunetul ei
încrescut în tulbureala
pleoapelor mele.
Norii ne refuză tunetul şi binecuvântarea
de stropi a vânturilor veghetoare
iar soarele acesta se-ascunde pleşuv
după fruntea înnourată a stelelor se-ntunecă înaltă deja luna iar omul din ea
e singuratic; din fire de păianjen îşi împleteşte
scară întru seară căci această noapte
va fi noaptea lui şi noaptea lunii din om.
nu tună
nu plouă
doar noaptea curge pe străzi
înteţind tăcerea umbrelor statice.
Ferestrele veghează asupra uşilor
însă acestea se cufundă în fluviul
omului din lună
Noi tânjiri
ziua sfârşeşte-n zori unde roşie sete
împlineşte ivirea nopţii
Noi tânjiri se trezesc spre-a nu mai fi aici
doar coşmarul
mai alunecă pe tălpi de coşmar
blajin căci zilele de-acum sfârşesc în zori.
Deci a sosit vremea argilei
ca cei muţi să îşi păstreze taina
ca cei surzi să sufle în trâmbiţe
iar ca cei orbi să înăbușe suflet de-nseninate
nădăjduite noi curcubeie poduri de coşmar.
Pale de argilă se revarsă peste cenuşă
ca ea să poată boteza răsunător călugării
în zori de zi apuse!
Şi din nou plouă din nori de paie greu
şi din nou se-ajunge aici:
clopotele bat daruri de rămas bun se aduc
din nou, din nou…
- Şi-aşa se-nvârte caruselul -.
Surprinzător de firesc
Dumnezeu în zdrenţe a arendat moartea
dar oare de la cine?
De la cei vii întotdeauna
de la cei muribunzi aşa doar câteodată
iar de la morţi în nici un caz.
Se plimbă oare Demiurgul travestit printre noi?
La colţ de gânduri învrăjbite,
după acele frunţi plecate în faţa înselor?
Surprinzător de firesc
armele îl preamăresc iar glontele arde
în numele lui trandafirii şi muşcatele de pe
cerdac.
În numele lui se făuresc eroi pe maldărele de
gunoi
ale nebuniei!
Cine se găseşte, acum acela va fi răsplătit
cu un trandafir sau o muşcată pe mormântul său
- atât de asemănător se-nvârte caruselul şi din nou se-ajunge aici: clopotele bat,
daruri de rămas bun se-mpart,
se vând sicrie şi din nou vechi scutece
se spală-n dereticatul de primăvară.
Şi din nou e zi şi din nou noapte şi din nou
tresar degete pe trăgaci.
9
poesis
Mumiile nu s-au născut
Orfeu şi-a pierdut un picior laş-înşelat
aproape, foarte aproape de eroic.
Gânduri babilonice se clatină
în jurul ciotului rămas ciont de copită!
Mumiile nu s-au născut încă iar Orfeu
îşi desface pumnul a palmă să prindă glia
aruncată-n spatele piciorului rămas; Iluzii.
Alte copite de brazdă
smulg picături de lut: triadă.
Orfeu rămâne dezvelit de sine lăsându-te pe tine
sa-i visezi speranţele pe câmpul vieţii tale.
Şi tu voiai să mai fii şi altfel
mai o brazdă
mai un lut
mai un copac
mai un spin de roză
ori mai o copită? Ai vrea…
Însă când pâinea
împodobită cu o roză
şi-a împrăştiat păgână ţie pe masă
mireasma
ai devenit pâine
ai devenit masă
ai devenit o roză
şi ai visat din nou om să fii dar nici copită
şi nici Orfeu laş-înşelat.
Limba ornicului
Incomestibile ore ţâşnesc din răni pe stradă
iar trompete asurzitoare adie note în vântul
decupat din cerul plumburiu-albastru şi
aerul se lasă sub greaua povară la pământ
găuri ozonate şi pline de plumb
apără pământul atât de aproape de sus
încât nu-ncape foiţă de ţigară.
Încă n-a fost niciodată aerul atât de strivit;
cine mai poate păşeşte pe el
şi se scurg cu el prin jgheaburile bordurilor
în străfundul incomestibilelor ore.
Limba ornicului arată-nspre stânga
arată-nspre dreapta şi-arată deseori în jos.
Un bun sfat s-a înălţat între jos şi sus:
10
s-a uitat înspre stânga
s-a uitat înspre dreapta
şi câteodată
mai rar dar mult prea rar
şi în sus…
Doar cizme pe piatra pe bordură!
Ochi de maici pe străzi
tălpi de copii în spatele casei
pipăie paşii caută temeiuri ascunse-n asfalt.
Câinii latră
pisicile se-ngheară stinghere în tufiş
fără vre-un foşnet.
Mult prea urban
Pui drumeţesc între ouă, ochi de cloşcă
amuţiţi în fire de paie şi păianjen;
ochi caută
ochi pipăie
ochi traversează temeiuri
Potcoava-şi mai are toate cuiele iar strada
mulţi ochi de maici, paşi de copii şi ochi de
cloşcă.
În pupile se-nchid jaluzele de frunte:
mâine este o altă zi.
De-a berbeleacul se dau brazde,
rădăcini uşoare şi-nşoldate;
dincolo, undeva, nu aiurea
luna sparge
ferestrele
mult prea urban
şi totuşi pare-atât de paşnic totul!
Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-ul
www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul
sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail
cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde
următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de
domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii;
ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura)
debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii;
filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul);
societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face
parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format
electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese
cu semne diacritice.
jurnal comentat
Legitimarea
rezistenţei prin
cultură
Liviu Ioan
STOICIU
Făceam caz data trecută, aici, de neînţelegerea
unor subtilităţi legate de viaţa literară de la noi, de
dinainte de Revoluţie. O neînţelegere a generaţiilor
postcomuniste, „care n-au trăit realitatea comunistă
nici în vis”. O studentă de azi, de exemplu, se mira că
eu am putut să primesc un premiu al Uniunii
Scriitorilor în 1981 (pentru o carte de debut apărută
în 1980), în condiţiile în care eu eram cunoscut ca un
critic al regimului ceauşist (un „rezistent” sau un
„opozant”, nu un „disident”, fiindcă n-am fost
membru PCR). I se pare a fi de neconceput că un
regim represiv poate premia un scriitor critic la
adresa lui. Comedia e chiar rizibilă în cazul meu,
deschid o paranteză: un cunoscător al fenomenului
comunist (mă rog, socialist multilateral dezvoltat),
pe care l-a trăit, Gellu Dorian, coleg optzecist, a avut
o altă percepţie în ceea ce priveşte premierea mea la
debutul editorial – că de aceea am fost premiat de
scriitori, fiindcă eram oaia neagră a regimului
ceauşist, la Focşani. Am mai adus această îndreptare
pe tapet: în primăvara anului 1981, când s-a înmânat
premiul de debut editorial al Uniunii Scriitorilor din
România-USR pentru cartea mea de versuri, nu
intrasem în atenţia operativă a Securităţii! Mi s-a
deschis dosar operativ la Securitate (care s-a
perpetuat an de an până la Revoluţie, neîntrerupt, şi
probabil s-a perpetuat şi după Revoluţie) după ce
Virgil Ierunca a citit la Radio Europa Liberă, în
toamna lui 1981, un poem infamant al meu, intitulat
„Lanţul” (poem explicit antifaraonic, antidictatorial,
anticeauşist). Securitatea vrânceană (reamintesc, am
locuit din 1975 până în 1990 la Focşani-Vrancea)
avea în toamna anului 1981, când a citit Virgil
Ierunca la Europa Liberă acest poem inadmisibil, un
ofiţer care se ocupa de cultură bătut în cap, unul pe
nume „Prodan” (avansat în anii următori la
Bucureşti). În toamna anului 1981 (deci, după ce
primisem premiul de debut editorial al USR pentru
„La fanion”) am fost pus la zid pentru acest poem,
„Lanţul”, Securitatea vrânceană, sesizată de
Securitatea de la Bucureşti, având un ascendent
agravant: că eu am trimis la Radio Europa Liberă
acest poem. Adevărul e că până la Revoluţie eu n-am
avut acces la nici o adresă (nici poştală, nici
telefonică) din străinătate, şi că n-am luat legătura cu
nimeni „din afară”, niciodată (în schimb, mi-a fost
scoasă peste hotare, de exemplu, habar nu am cum,
Scrisoarea deschisă prin care ceream în 1989
înfiinţarea unei Uniuni a Scriitorilor ce nu sunt
membri ai PCR)... Securitatea vrânceană (la fel cea
de la Bucureşti) neputând să conceapă că poemul
incriminat anticeauşist, „Lanţul”, a fost publicat în
revista „Viaţa Românească” (numărul 6 / 1981,
apărut cu întârziere), de fapt! Va să zică, am fost
îmbrâncit şi lovit de securistul vrâncean „Prodan”
(cu grad de căpitan în 1981), ţinut 12 ore fără apă şi
fără acces la WC, încuiat într-o încăpere infectă a
Securităţii, în toamna anului 1981, să recunosc
dedesubturile poemului Lanţul. Norocul meu atunci
a fost că nu mai eram un nimeni, să pot fi ascuns,
primisem în primăvara acelui an, 1981, Premiul
USR – dar mi s-a deschis dosar operativ de urmărire,
care s-a complicat de la un an la altul. Natural, deşi
am mai scos (cu eforturi supreme din partea mea) trei
volume de versuri până la Revoluţie, n-am mai
primit nici un premiu (nici al USR, nici alt gen de
premiu, deşi cărţile mele aveau o primire critică
excelentă) şi nici n-am fost primit în USR, având
„dosar la Securitate” – deşi, prin statut, trebuia să fiu
primit automat în USR, având primit acel premiu de
debut al USR. Închid paranteza, mirat şi azi că Gellu
Dorian a interpretat ciudat adevărul.
Întors la premiile USR acordate pe criterii
estetice de către USR, a unei USR închinată oficial
PCR şi Securităţii. În modul cel mai incredibil
(pentru generaţiile postcomuniste), USR funcţiona
duplicitar, avea două baricade deschise: una a
activiştilor şi propagandiştilor PCR, exploataţi de
Securitate şi în ceea ce scriau (o literatură
compromisă, „patriotică”, pro-ceauşistă şi pro-PCR),
şi alta a scriitorilor care-şi respectau condiţia de
scriitor şi promovau literatura de calitate, inclusiv
(sau mai ales) critic. Ce ar trebui să priceapă studenta
de care pomeneam, e că au existat două uniuni,
practic: una oficială, închinată: USR-PCR-Securitate
(retrogradă la nivel de funcţii), şi alta „care a rezistat
prin cultură”, impunând valori literare. E o discuţie
delicată, literatura română era o supapă şi pentru
regimul totalitar; prin valorile ei (impuse, repet, de
acea parte a literaturii române benefice moral),
minţile luminate ale regimului închideau anume
ochii, să legitimeze comunismul, putând să se spună,
în timp, că în România „n-a fost o Siberie a spiritului
sub Ceauşescu, din contră, a înflorit literatura”.
11
cronica literară
Tolba grea
a suferinţelor
Ioan
HOLBAN
O carte-eveniment tipăreşte Paul Leibovici la
Editura „24:ORE”; este un eveniment pentru că
prozele şi textele dramaturgice din Valea Piersicilor
interesează, deopotrivă, sociologul, istoricul şi
criticul literar, „recuperând”, iată, un prozator
foarte interesant şi, prin scrisul său, radiografia
unei epoci şi destinul tragic al unor oameni, care au
fost, în bună măsură, ascunse ori de-a dreptul
deformate de propaganda vechiului regim.
Nuvelele, schiţele şi „scenele negre - scenele
crâncene” din volumul lui Paul Leibovici îşi
regăsesc timpul-epocă în deceniile cinci şi şase ale
secolului trecut, iar protagoniştii lor sunt evreii
despre care propagandiştii bolşevici spuneau că „au
adus comunismul în România”, că „au condus ţara”
şi că, în general, au fost nişte favorizaţi ai sorţii.
Textele în proză şi de teatru ale lui Paul Leibovici
nu doar intră într-o polemică deschisă cu aceste idei
primite, ci corectează o întreagă istorie, aceea
spusă/ scrisă de o propagandă ale cărei ecouri nu
s-au stins nici astăzi, după o jumătate de veac de
acţiune, neîntreruptă, agresivă ca orice minciună
căreia i se atribuie hainele adevărului.
Evreii lui Paul Leibovici îşi poartă în tăcere, dar
cu demnitate, tolba grea a suferinţelor; Fiş Ezra,
personajul primei proze a cărţii, Întâlnirea de la
ceas, Iancu Idel din Gara Obor, Mayer din Mayer &
Mayer, Ka. din Faţă' n faţă, Tăcerea mută, Când
cade beleaua, Moartea iepuraşului, Uliţa
cotigarilor, Repetiţia sau Filip din Dragoste şi
deziluzii sunt, toţi, firi sensibile (unii scriu chiar
versuri), negustori mândri de mica lor prăvălie cu
stofe ori de atelierul de „peticar”, persoane dacă nu
religioase, atunci măcar cu respectul strict al
datinilor şi sărbătorilor; ceea ce îi uneşte, în
suferinţele lor înăbuşite, e dragostea pentru Eretz
Israel, visul/speranţa de a pleca acolo, ca un
moment al izbăvirii. „În anii aceia imediat după cel
de al doilea război mondial, majoritatea evreilor
aveau o singură dorinţă: să ajungă în Ţara
12
Făgăduinţei! Să ştie odată pentru totdeauna că
pământul de sub picioare e al lor. Că nu mai sunt
cetăţeni de rangul trei”. Ezra, Mayer, Hana, Iancu,
Ka. sunt pedepsiţi pentru visul şi speranţa lor, într-o
lume şi într-o vreme duşmănoase cu evreii şi
creştinii, deopotrivă, pentru simplul motiv de a-şi
căuta izbăvirea în dorinţa de libertate a gândului şi
faptei; păcatul de a fi „sionist”, denunţat, adesea,
chiar de ai lor, de „codaşii, demagogii evrei”, cum le
spune autorul în Absolut „Viaţa nouă”, apasă
destinul lui Ka., protagonistul cărţii, un alt K., dintro altă lume, asemănătoare, până la identificare, cu
universul kafkian. Iată unul dintre prototipurile
acestei lumi, într-o evocare plină de lirism; pe
chipul lui Mayer se citeşte o întreagă istorie;
„Mayer avea ochii cu mult micşoraţi. În jurul lor
nenumărate cute adânci. Privirea lui vioaie de
odinioară dispăruse. Dacă n-ar fi fost însoţit de Eva,
nevastă-sa, mai mult ca sigur aş fi trecut pe lângă el
fără să-mi dau seama cine e. Omul părea o „epavă”.
O oboseală psihică, o nervozitate neastâmpărată
dădea loc unui tic nervos, care îi schimba
înfăţişarea. Tic de care am aflat mai târziu că-l
căpătase în ultima vreme. Arăta ca un bătrân sleit de
puteri, cu toate că Mayer nu avea mai mult de 57 de
ani. Am schimbat cu ei doar câteva cuvinte. Mayerii
au pornit-o agale spre strada Bălţii. Păreau că sunt
în căutarea cuiva, a unei adrese. M-am oprit o clipă
să-i privesc din spate. Ambii îşi purtau tolba grea a
suferinţelor. Arătau „cocoşaţi”, iar hainele ce le
purtau erau uzate. Cândva, Mayer a avut o „prăvălie
de manufactură”. Clienţii nu se prea înghesuiau să
facă cumpărături, cu toate că magazinul lui era în
rând cu al celorlalţi negustori de pe Strada Mare.
Valurile de postav erau de la fabrica din Buhuşi.
Postav pe care ţărănimea din satele din jur îl
cumpărau. Adesea de la Mayer se puteau cumpăra
mărfuri de mai bună calitate decât de la alţi
negustori. Preţurile erau aceleaşi. Însă, la Mayer, se
ştia că preţurile sunt fixe, fără tocmeală, ca la
vecini. Uşa din spatele locuinţei sale dădea înspre
aceeaşi curte unde era şi locuinţa noastră. O curte
mare spre care dădeau uşile numeroaselor locuinţe
şi ateliere de tot felul. Burăh--croitorul, apoi
Caldăraru care vindea articole de pielărie, madam
Janeta croitoreasa... Câţiva prieteni călcau aproape
zi de zi pragul prăvăliei lui Mayer. Pe tejgheaua lată
se afla totdeauna o tablă de şah, iar piesele erau
pregătite pentru începerea jocului. Şi stătea în
picioare, cu ochii aţintiţi spre mişcarea pe care o
făcea partenerul. Cu una, din mâini ori îşi netezea
cronică literară
cele trei fire de păr roşu, ori şi le sucea de colo-colo.
Clienţii care treceau pragul, dacă nu i se adresau
cerându-i cei câţiva metri de postav, adesea îl
priveau, se întorceau şi plecau fără să cumpere”.
Născut în 1930, la Bacău, Paul Leibovici a putut
cunoaşte direct cele două „jumătăţi” din viaţa
târgurilor şi oamenilor: înainte şi după instalarea
regimului bolşevic: „Strada Tirului era cam pe la
periferia oraşului, în apropierea grajdurilor
primăriei. O mahala, cum îi spuneau cetăţenii din
partea locului. La drept vorbind, pe acolo nu
întâlneai clădiri cu etaj şi nici magazine. În colţul
străzii era pe vremuri cârciuma coanei Surche, o
bătrână care moştenise vadul de la tatăl ei. Ea
vindea făină de porumb, zahăr - cu suta de grame,
drojdie, sare, ulei. De la un timp nu mai avea ce
vinde, căci alimentele se găseau doar la
cooperativă, iar vin şi ţuică nu avea de unde să mai
procure. Chiar şi dugheana era „cocoşată”, pereţii
scorojiţi şi geamurile prăfuite. Surche stătea uneori
în prag la o vorbă cu femeile din cartier”: atmosfera
patriarhală a vechiului târg, unde respira dacă nu
prosperitatea atunci măcar bunăstarea lucrurilor
aşezate în făgaşul lor, se surpă în cooperativizare,
cartele, anchete, turnătorii - obiectul ironiei
demolatoare şi al sarcasmului unui autor care poate,
eventual, ierta, nu să şi uite. S-a vorbit şi scris mult,
mai ales după 1990, despre avatarurile românilor
care au „fugit” din ţara unde erau păziţi (într-o
glumă amară, se spunea că grănicerii români
stăteau cu armele îndreptate spre interior pentru a-i
opri pe cei ce se saturaseră de binefacerile epocii de
aur). Paul Leibovici scrie acum nu doar despre
dorinţa evreilor de a pleca în Israel, dar şi despre
„tehnicile” de penetrare a graniţelor, nu pentru a se
exila, însă, ci pentru a-şi regăsi patria. În Întâlnirea
de la ceas, de pildă, autorul descrie un episod despre
care nu s-a mai scris în proza de după 1990; cum se
putea emigra clandestin cu ajutorul lipovenilor de
la Cotul Pisicii, de lângă Brăila. Exmatriculat pe
motive „politice” de la Facultatea de drept, Fiş Ezra
e trădat de două ori: de profesorul Mălinescu - o
temă care va fi reluată mereu e aceea a trădării
fratelui de sânge, într-o repetată vină tragică
(Mălinescu e fiul „fostului ceasornicar Herman
Marcovici, un bun cunoscut al familiei Fiş”) - şi de
un lipovean viclean care nu respectă înţelegerea de
a-l plasa pe un vapor cu care să părăsească iadul şi
să-şi împlinească visul repatrierii. Paul Leibovici
scrie în Valea Piersicilor despre o perioadă tulbure
din istoria noastră recentă: deceniile cinci şi şase
din veacul trecut, când evreii au trebuit să îndure
„legea romanizării”, apoi, cu „ilegaliştii” care
primesc slujbe de la Partid pentru ca tot ei să fie
arestaţi pentru „trădarea cauzei comuniste”. Mayer
din antologica proză Mayer & Mayer ilustrează
foarte semnificativ acest balans baroc, jocul
periculos al vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă al
acelor ani. A arestat în 1943 (e "Mayer-1943"),
„ştab" după război, recompensat pentru munca de
"ilegalist", în sfârşit, „cu mâinile legate şi lanţuri la
picioare” în 1956 (acesta e "Mayer-1956"). I se
alătură Teacu care, din ofiţer superior de miliţie,
devine un simplu funcţionar pe undeva din cauza
unei turnătorii - una dintre specialităţile epocii. Ei
sunt eroii şi victimele noului trai, evocat în linii
precise de prozator; „Cetăţenii începură de voie, de
nevoie, să se obişnuiască cu noua orânduială, cu
noul trai. Şedinţe cu duiumul până seara târziu, iar
de cum veneau la serviciu, nici nu apucau să-şi
spună „bună dimineaţa” că mai întâi treceau cu toţii
în sala de şedinţe - o magazie veche - unde un
tovarăş citea ziarul „Scînteia”. Vreo doi --trei dintre
muncitori primeau câte un bileţel pe care era scris
un comentariu la cele ce tovarăşul citise în articolul
de fond. Ce mai trai neneacă…!!! Pe când
muncitorii descărcau marfa din camioane, alţii o
preluau, o înregistrau. Numai unul se învârtea de
colo-colo trăgând cu urechea la cele ce vorbeau
tovarăşii între ei. Şi unde mai pui că pentru asta
primea o leafă mai bună decât ceilalţi”.
Micul univers al târgului de provincie repetă, în
copie fidelă, pe acela al ţării întregi; propagandişti,
muncitori şi informatori, turnători - iată noua
orânduială a societăţii româneşti din anii '50.
Una din temele dominante e trădarea fratelui de
sânge; căpitanul care îl anchetează pe Ka. din proza
Faţă'n faţă e „fiul lui Leib Nuţă din Dorohoi”,
vecinii părinţilor celui anchetat. Motivul dominant e
aproape mereu acelaşi; rudele din Israel sau
suspiciunea dorinţei de a pleca „în Palestina”.
Prozele şi textele dramaturgice din partea a doua a
volumului sunt construite pe dimensiunile
raportului tensional dintre anchetator şi anchetat,
călău şi victimă: oamenii faţă în faţă cu aparatul de
represiune. Cel anchetat intră în acest joc tragic paradigma epocii, în fond - cu simpla sa existenţă şi
cu visul firav de a-şi regăsi, cândva, patria;
anchetatorul urmăreşte doar strivirea omului; „Elcăpitanul, el-anchetatorul reuşise să-l strivească”
într-o luptă cu un câștigător dinainte ştiut;
13
cronica literară
„Căpitanul se ridică din scaunul său de lângă masă
şi îl privi pe Nat drept în ochi. Nat dădu şi el să se
scoale, dar picioarele umflate îl trăgeau îndărăt. Se
prinse cu o mână de colţul mesei şi cu cealaltă de
scaun, inten$ionând să se ridice. Căpitanul privi cu
atenţie fiecare mişcare a lui Nat şi scoase un zâmbet
de mulţumire; îl învinsese pe arestat în meciul cu
nervii acestuia”; şi când anchetatul nu e strivit,
atunci e fie arestat, chinuit, torturat, fie racolat ca
turnător, cum se întâmplă în proza Halba de bere.
Remarcabile în Valea Piersicilor sunt fineţea
demontării mecanismului vremii (azi în puşcărie,
mâine la putere - iată lecţia pe care o predau
„ilegaliştii”şi „legionarii”prin maiorul Gh. Gh.
Grigorescu care „a funcţionat chiar şi în armata
populară”) şi forţa evocării timpului de altădată, a
ceea ce memorialiştii numesc illo tempore, într-un
raport de tensiune cu prezentul în deriziune: iată, de
pildă, dispariţia cotigarilor: „Seara, în colţul uliţei,
pe un stâlp de lemn uns cu smoală neagră stătea
atârnat sub un abajur de tablă veche un bec care-şi
arunca plăpândele raze de lumină gălbuie pe o rază
de câţiva metri în jur.
Pe uliţa numită a cotigarilor nu se vedea nicio
umbră de om. La colţul străzii, adică exact unde era
înfipt stâlpul, se afla o clădire joasă, cu acoperişul
aplecat de povara anilor, iar geamurile mici,
unsuroase, întunecoase, nu permiteau să zăreşti
dacă e o casă de locuit. Doar cine se uita cu atenţie
la poartă, putea citi „Sinagoga cotigarilor” iar de o
parte şi cealaltă erau două Magen David frumos
sculptate. Sinagoga era fondată de bătrânii căruţaşi
a căror case erau prin apropiere.
Curţile gospodarilor erau pline cu noroi, căci
plouase toată săptămâna. Şi acolo dacă ploua, dă
doamne bine... că te înfundai până la glezne. Glodul
era frământat sub tălpile trecătorilor, de roţile
cotiugilor şi de copitele cailor.
Uliţa cotigarilor rămase neschimbată de
generaţii. Acum multe din gospodării nu mai
aparţineau cotigarilor, ci altora care se mutaseră în
casele acestora. În miez de zi, ici, colo prin câte o
ogradă se mai putea vedea o cotiugă veche sau nişte
roţi cu spiţe de lemn. Şurele care cândva
adăposteau cotiugile sau grajdurile cailor erau
părăsite. Unii din noii locatari îşi ţineau acolo
lemnele pentru foc şi cărbunii care-i primeau pe
cartelă. S-au schimbat vremurile, s-au schimbat
locatarii.
14
La drept vorbind bătrânii cotigari ori au fost
omorâţi de legionari, transportaţi în „trenurile
morţii”, ori au murit de boli sau bătrâneţe. Unii din
urmaşii acestora şi-au căutat o altă meserie sau au
plecat”.
Cartea lui Paul Leibovici oferă o imagine dintre
cele mai adevărate şi, de aceea, mai tulburătoare
pentru o epocă şi drama oamenilor; temei
dominante i se adaugă, astfel, în seria poveştilor
adevărate ale lui Paul Leibovici, arestarea unor
actori (În culise), primii ani ai unui teatru în limba
idiş (Repetiţia - o proză cu evidente mărci
autobiografice, autorul fiind, se ştie, un om de
teatru, cu activitate intensă, în epocă, în instituţii
teatrale din Galaţi, Brăila, Bucureşti şi Iaşi), viaţa
de altădată a micului negustor de prăvălie şi venirea
sovieticilor „eliberatori”(Dragoste şi deziluzii),
visul "prăpăstios, obositor" al lui Ka. în închisoare
(Tăcerea mută), istoria unei fetiţe cu părinţii
dispăruţi - tatăl, în închisoare, „duşman al
poporului”, mama - se sinucide din frică şi
disperare (Orfana), dar şi descoperirea, fărâmei de
umanitate, a „omului de omenie”, acolo unde părea
greu de găsit (Feciorul Smarandei). Respectând
structura dramatică a prozelor, „scenele negre —
scenele crâncene” din textele dramaturgice,
adunate sub titlul Valea Piersicilor, constituie ceea
ce aş numi monodrama personajului lui Paul
Leibovici: surparea visului de libertate sub
anchetele demolatoare din închisorile vremii Celula 28 e "toposul" tragic al acestora, în cântarea
unui Crainic din memoria culturală, însoţindu-se cu
Bacovia, cel din Plumb, lansând, însă, iată, un
mesaj fără echivoc: acela al omului tragic, evreu şi
creştin, deopotrivă, rugându-se lui Dumnezeu în
celula unei închisori, pentru vina de a fi visat
libertatea; „Preotul: Ferice de omul care nu se duce
la sfatul celor răi,/ Nu se opreşte pe calea celor
păcătoşi/ Si nu se aşază pe scaunul celor
batjocoritori. Toţi murmură: Ci îşi găseşte plăcerea
în Legea Domnului/ Şi zi şi noapte cugetă la Legea
Lui./ Amin! (Psalm I.1). În paralel se aude acelaşi
Psalm rostit în ebraică de Ficu. CORTINA”.
Aceasta e imaginea-pivot a cărţii lui Paul
Leibovici, efigia sa, după care poate cădea, în
adevăr, cortina. Valea Piersicilor e una dintre cele
mai frumoase cărţi de proză şi teatru pe care le-am
citit în ultimii ani.
BUCOVINA LITERARĂ
cronica literară
Cronica unei
nostalgii incurabile
Elena-Brânduşa
STEICIUC
Puternic ancorată în real, proza lui Dan Lungu se
înscrie într-o tendinţă generală a romanului ultimelor
decenii pe plan mondial, calofilia şi nombrilismul
unor experimente literare dovedindu-se, în mare
parte, neproductive estetic în acest început de
mileniu. Iată că şi prin cel mai recent roman al său –
În iad toate becurile sunt arse, Ed. Polirom 2011 –
scriitorul ieşean scanează societatea românească „de
tranziţie”, aşa cum a făcut, de altfel, sub diverse
unghiuri, în tonalităţi diferite, şi în volumele
anterioare: Raiul Găinilor (2004), Sunt o babă
comunistă (2007) sau Cum să uiţi o femeie (2009), ale
căror traduceri au suscitat interesul unui larg public
european.
Dacă în precedentele sale titluri carnavalescul şi
registrul comic erau principalele mize ale textului,
raportate la un real văzut, poate, şi prin prisma
sociologului, În iad toate becurile sunt arse propune
un studiu de caz dintre cele mai negre, cu siguranţă
cel mai trist din toate cele de până acum: coborârea în
infernul inadaptării, al înstrăinării şi al alcoolismului.
Personajul central, Victor, un taximetrist şomer aflat
între două vârste, din ce în ce mai marginalizat,
trăieşte din expediente, într-un oraş „mic cât o
cochilie de melc”, prin excelenţă „locul unde nu se
întâmplă nimic”. Înconjurat de o lume la care aderă
din ce în ce mai puţin, cu care simte că are foarte
puţine în comun, Victor se apără în două moduri:
refugiindu-se, nostalgic, în amintiri din adolescenţă
pe care le rememorează de unul singur, mereu şi
mereu, aceasta fiind singura perioadă luminoasă din
viaţa lui; spălând monotonia zilelor în alcool, obicei
şi practică în care se iniţiase – din plin – încă din anii
liceului.
Formula narativă la care recurge autorul îşi are
rolul ei în construcţia personajului, cât şi în
montarea/demontarea mecanismului implacabil prin
care un adolescent sensibil, nu foarte diferit de alţii
din generaţia lui ajunge – ca adult – să nu-şi mai
găsească reperele, să nu mai comunice şi să fie
considerat de ceilalţi „un ciudat”. Aşadar, Dan Lungu
alternează, ca şi în romanul precedent, două planuri
narative distincte care, în ciuda diferenţei de
scriitură, tonalitate şi atmosferă, sunt – tocmai de
aceea – complementare; primul este cel al autorului
omniscient, ce narează un episod semnificativ din
viaţa lui Victor: o călătorie pe care, în Ajunul
Crăciunului, eroul o face prin ninsoarea aproape
ireală, spre satul în care se află un centru pentru copii
cu dizabilităţi psihomotorii, la solicitarea unor
persoane venite cu ajutoare din străinătate.
Călătoria aceasta se dovedeşte a fi revelatoare
pentru lunga serie de eşecuri pe care Victor le-a
acumulat în viaţa personală, de care el îşi aduce
aminte într-o stare de semi-trezie sau de vis, prin
halucinaţii bine alimentate cu proviziile de vin şi
vodcă: lipsa de comunicare tot mai acută cu Veronica,
soţia lui şi impasul în care a ajuns viaţa lor maritală,
prin obişnuinţa instalată prea curând („Veronica n-a
pierdut timpul, ci s-a făcut tot mai soţie. De grijulie,
începuse să uite să zâmbească şi să-i mângâie părul.
Masa pusă şi hainele călcate îi luau tot timpul şi nu
mai avea timp să se gândească şi la el. Trebuia să fie
mulţumit. Făcea tot ceea ce face o soţie pentru
bărbatul său.” p. 109).
O consecinţă a eşecului este căderea într-o
depresie incurabilă, ceea ce se întâmplă încă din
momentul în care Victor realizează că „viaţa unui om
e ca o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare
lună, minut sau secundă” şi că „partea cea mai
frumoasă a clădirii lui e în adâncul mlaştinii” (p. 39).
Din momentul în care a trebuit să se înregimenteze în
masa anonimă a perdanţilor, a celor ce acceptă o
muncă umilitoare pentru putea întreţine o existenţă
amorfă, Victor a înţeles că „viaţa e un tub care se
îngustează pe măsură ce înaintezi. Asta te obligă să te
apleci, tot mai mult şi mai mult. Când a trebuit să
muncească pentru primii bani, a simţit gura aspirantă
a tubului. La primul salariu, nu a râs, nici nu i-a făcut
cadouri mamei, ci a fost scuturat de o teamă
nelănurită, urmată de o tristeţe mâloasă. Regulile,
datoriile şi constrângerile alcătuiau o altfel de junglă,
meschină şi politicoasă, pentru care el, sălbaticul
crescut de mamă şi apoi de o haită, nu era pregătit.”
(p. 63)
Celălalt plan narativ - de fapt monologul interior
al lui Victor -, este o rememorare a adolescenţei sale.
O întoarcere într-un illo tempore luminos şi optimist,
contrariul iadului cotidian în care se zbate, şi în care
orice sursă de lumină sau de bucurie pare a fi
epuizată. Este perioada în care Victor, poreclit
Franzelă, se bucură din plin de solidaritatea şi
comuniunea găştii din care face parte şi de
teribilismele ei. Bastârcă, Fasolă, Paganel, Văru,
Stupidu sunt personajele unei mitologii personale,
alături de care Franzelă a trăit singurii ani de libertate
ai existenţei sale. Într-un limbaj colocvial,
contaminat de registrul argotic - ca expresie a
teribilismului lingvistic -, Franzelă povesteşte
15
cronica literară
episoadele unei adolescenţe din mahalaua unui
orăşel de provincie şi - chiar dacă este vorba despre
ultimii ani ai dictaturii, cu penuriile şi restricţiile lor,
ce apar în filigran – tot acel timp apare scăldat într-o
lumină eroică, aşa cum apare întotdeauna vârsta de
aur privită din perspectiva vârstei de fier.
Personajele din prim plan sunt, inevitabil,
numeroşii colegi sau profesorii din „liceul ăla de doi
bani” , fetele de la „şcoala de scame”, adică Liceul
textil din localitate, al cărei nume nu apare decât sub
toponimul de...Botoshima, iar întâmplările notabile
sunt farsele puse la cale şi desele întâlniri ale găştii,
întotdeauna bine aprovizionată cu băutură şi bancuri,
în boxa unui bloc sau în „garsonica” unuia dintre
prieteni. Excesele adolescenţilor erau trecute cu
vederea, atâta timp cât ele nu intrau în conflict cu
politica oficială: „La multe faze am fi putut s-o
îmbulinăm mai mult sau mai puţin, dar bulangiii ăia
de la Secu' erau probabil mulţumiţi să fim cheauni de
băutură, să facem miştouri la greu şi să nu ne fută
grija de alte nasoleli, niscaiva manifeste, proteste sau
alte chestii. Da' noi n-aveam scame de astea, ne
durea-n paişpe de politică şi de Ceaşcă, n-aveam în
sfeclă decât dixtracţia, adică macheală, gagicăreală şi
muzici. Nici haleală nu ne trebuia. La orice bairam,
cuvântul de ordine era: măncarea-i fudulie, băutura-i
temelie.” (p. 120)
Franzelă (supranumit aşa pentru că locuia lângă
Fabrica de pâine!) este un Nică a lui Ştefan Apetrei
din ultimii ani ai dictaturii, e adevărat un Nică orfan
ce tată şi marcat de nemişcarea acelui timp
anchilozat, în care până şi Moş Crăciun moare şi e
înmormântat.Unul dintre episoadele rememorate cu
nostalgie - reglarea de conturi dintre doi membri ai
găştii şi un adolescent ţâfnos, într-un imens tei de la
marginea oraşului – nu face decât să trimită, ca un
clin d'oeil intertextual, la amintirile humuleşteanului.
Spre deosebire de acesta, Franzelă este prins din ce în
ce mai mult în capcana unui timp mort şi a alcoolului,
fără prea mari şanse de a se elibera.
Magia copilăriei pierdute, nostalgia unei
adolescenţe libere de constrângeri, îmbătrânirea,
înstrăinarea faţă de cei apropiaţi, inadaptarea într-un
tipar social şi economic lipsit de noimă şi alcoolul ca
singur răspuns la toate aceste traume, iată aşadar
marile filoane tematice ale unui roman care, în ultimă
instanţă, îndeamnă la compasiune şi înţelegere
pentru cei ce nu sunt croiţi după o normă stabilită de
psihologi, pedagogi sau economişti. Şi, dacă în
finalul romanului, Victor găseşte nişte parteneri pe
măsură, nişte fiinţe gata să-l iubească fără să-l judece,
pesemne că acesta este un dar întârziat al lui Moş
Crăciun, aşa cum numai în zilele când „îngerii îşi fac
temele” se mai poate întâmpla.
16
ŞOCUL
ADAPTĂRII
Ionel
SAVITESCU
Indiscutabil, printre apariţiile de carte notabile de
la sfârşitul anului precedent se numără şi Jurnalul
suedez V* al Gabrielei Melinescu. Stabilită în
Suedia, în 1975 ( prin căsătoria cu René
Coeckelberghs, distins editor şi om de cultură
suedez), Gabriela Melinescu se va adapta relativ uşor
în patria de adopţie, a învăţat suedeza, scrie în limba
suedeză, şi-şi va forma datorită probităţii caracterului
său, mulţi prieteni suedezi, în special, din lumea
literelor. Conştientă de faptul că stabilirea în Suedia
implică, indubitabil, multe inconveniente (de climă,
de limbă, de profesie, de acomodare cu noile
cunoştinţe, în fine, chiar culinare), Gabriela
Melinescu începe acest Jurnal suedez în 1976, ajuns
acum la volumul al V-lea (ce cuprinde materia anilor
2003 – 2008), rămas, din păcate, neterminat, distinsa
autoare şi-a întrerupt notaţiile în luna octombrie
2008: „Existenţa mea este în toate privinţele
îngrozitoare, plină de paroxism prin efortul de a mă
ţine vie în două culturi, în două limbi, în două ţări
care îmi sunt străine. Cu excepţia momentelor când
scriu în aceste limbi sau citesc, sau numai răsfoiesc
dicţionarele – celelalte momente sunt pline de
angoasă, de îndoieli, de disperarea de a nu fi de nici
unde” (p. 14). Dacă am face o retrospectivă a
precedentelor volume (apărute în 2000, 2002, 2004 şi
2008, numai volumul întâi la Editura Univers,
celelalte la Polirom), constatăm lejer că, Gabriela
Melinescu îşi notează cu meticulozitate întreaga-i
existenţă, care se rezumă la câteva activităţi
esenţiale: cititul, scrisul, desenatul, întâlnirile cu noii
prieteni suedezi, vizite, excursii, participă la lansări
de carte şi la târguri de carte, apoi reflecţii asupra
celor citite. Altfel spus, Gabriela Melinescu îşi
înţelege existenţa ca o continuă instruire, o modelare
a sufletului, ţinând cont de preceptele biblice, Biblia
fiind una dintre lecturile efectuate anual, autoarea
dispunând (lucru extraordinar!) de o colecţie de
Biblii în diferite limbi. Pentru notorietatea ei, de a-şi
părăsi ţara şi a se stabili pe alte meleaguri, Gabriela
Melinescu este comparată adesea cu daneza Karen
Blixen, despre care scrie proaspătul laureat Nobel,
Mario Vargas Llosa, în Adevărul minciunilor,
Humanitas, 1995. Aşa fiind, m-am întrebat ce poate
aduce nou acest tom ieşit de curând de sub teascurile
editurii Polirom? Ce este relevant e faptul că,
cronica literară
aşteptările nu au fost înşelate. Pasionată de poezie
(„Oamenii ar trebui să caute mai degrabă, poezia,
înţelepciunea, în loc să-şi umple tigvele cu cunoştinţe
vane care nu duc decât la depresii şi moarte
prematură”, p. 33), participă la Festivalul de Poezie
de la Malmö, îl reciteşte pe Attar („ca să învăţ de la
Conferinţa păsărilor – învăţ mai mult de la păsări
decât de la oameni – răbdare, prietenie, sacrificiu şi
generozitate, calităţi aproape extirpate din
caracterele oamenilor de azi”, pp. 33 – 34), poet
persan medieval, discutat, bunăoară, de Andrei Pleşu
în Limba păsărilor (Humanitas, 1994), volum, în
care autorul porneşte în căutarea limbii păsărilor, un
idiom original, dinaintea amestecului limbilor, uitat
astăzi şi neînţeles, dar transmis prin diferite tradiţii,
care era „tot una cu limba îngerilor”. Întreprinde alte
călătorii la Chişinău (unde primeşte Premiul de
Excelenţă din partea Uniunii Scriitorilor din
Moldova), Botoşani (unde i se conferă Premiul
Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”), Paris
(Salonul Cărţii), Neptun (Festivalul „Zile şi Nopţi de
Literatură”), Göteborg (Târgul de carte), serile de la
ICR din Stockholm, sărbătorirea oficială în cadrul
Ambasadei Române din capitala Suediei, pentru
premiul Academiei Suedeze, sunt tot atâtea momente
binevenite pentru satisfacţia sufletească a Gabrielei
Melinescu. Nu sunt neglijate calamităţile naturale,
conflictele şi războaiele între state ce fac şi mai
nesigură existenţa umană. Evident, între toate aceste
deplasări şi participări la diferite simpozioane,
Gabriela Melinescu îşi scrie propriile cărţi şi le
reciteşte o serie de cărţi şi autori care i-au marcat
existenţa: Biblia, Dante, Apuleius, Swedenborg,
Proust, Nabokov, Epictet, în fine, Jurnalul lui
Kafka, scriitor praghez care a bulversat proza
secolului XX prin romanele şi nuvelele sale. În ceea
ce priveşte Jurnalul kafkian este, incontestabil, o
adevărată bancă de date pentru cercetătorii operei lui
Kafka, o adevărată „carte crudă”, cum se exprimase
un cunoscut critic literar. Printre alte lucruri demne
de menţionat în Jurnalul lui Kafka, sunt visele (a se
vedea ediţia Jurnalului din 1998, Editura Univers, la
paginile 297 şi 320), viziuni de coşmar ce
prefigurează atrocităţile naziste. Chestiunea dă de
gândit cu atât mai mult cu cât recrudescenţa nazistă
se manifestă din plin în multe ţări occidentale: „Toată
lumea tremură în faţa acestor tineri care manipulaţi
de bătrânii nazişti de care e plin nordul, ca şi toată
Germania, te pot scoate din viaţă ca pe un pai uscat,
supărător. S-a scris mult despre comunism,
scriitoarea HM a făcut o eternă caramea de supt, din
cazul dictatorului Ceauşescu – dar când e vorba să
deschidă gura şi să scrie în cărţile ei despre noul
nazism german, asta nu, n-o va face niciodată – deşi
cunoaşte prea bine subiectul, exact ca pe al
comunismului, pentru că a fost crescută şi
îndoctrinată de copil cu vederile naziste” (p. 223). În
mai multe locuri ale Jurnalului, Gabriela Melinescu
îşi exprimă insatisfacţia personală sau a prietenilor
săi ce au în faţă vârsta bătrâneţii. Totuşi, Goethe era
mai înţelept. Iată, bunăoară, ce spune lui Johann
Peter Eckermann în volumul „Convorbiri cu Goethe
în ultimii ani ai vieţii sale” (1965, p. 351): „... fiecare
epocă a vieţii omeneşti îşi are foloasele şi
neajunsurile ei dacă o compari cu anii premergători
sau cu cei de mai târziu. Aşa, de pildă, la vârsta de 40
de ani eram cu privire la unele lucruri tot atât de
lămurit şi înţelept ca şi astăzi, ba în anumite privinţe
chiar într-o măsură mai mare; totuşi, la 80, am
anumite avantaje, pe care nu le-aş schimba cu cele de
atunci”. În sfârşit, comentarea atribuirii Premiilor
Nobel lui J. M. Coetzee („Se scrie că e un bărbat
ascetic, vegetarian, care-şi petrece timpul scriind şi
predând la Universitate. În cărţile lui pledează
pentru drepturile animalelor de a exista altfel decât
pentru a satisface consumul industrial al cărnii. Asta
e partea cea mai angajată a lui”, p. 31), Elfride
Jelinek („ea nu va veni la Stockholm să-şi ia premiul
– suferă de fobie socială –, a trimis în schimb un
video cu discursul ei. Regele nu va da mâna cu ea.
Bravo, Academie!”, p. 55), Harold Pinter, Orhan
Pamuk, în fine, vizitele lui Norman (şi Cella) Manea
şi a preşedintelui Traian Băsescu în Suedia
completează un jurnal dens, bogat în amănunte
demne de reţinut, trimiteri la autori şi cărţi care i-au
înnobilat existenţa. Jurnalul este, totodată, impregnat
cu scrisori emoţionante de la René, ce-şi dezvăluie
fără menajamente, într-un veac mercantil, iubirea
neţărmurită faţă de Gabriela Melinescu, încât ne
gândim, cu părere de rău, că acest vis a fost curmat
prin moartea intempestivă a lui René. Personal,
mi-au plăcut toate cele cinci volume ale Jurnalului
neavând preferinţă pentru un volum anume. Poate că,
după exemplul Monicăi Lovinescu, Gabriela
Melinescu le va concentra într-un singur volum
esenţial. Fie-ne, totuşi, permise câteva observaţii: la
paginile 64 şi 203 se vorbeşte despre frica de potop,
de potopul universal, dar în Biblie (v. Facerea 9, 11)
se aminteşte de legământul lui Dumnezeu cu Noe, de
a nu mai distruge lumea prin potop. La pagina 151
„înbuibeală” (corect îmbuibeală, cum este scris la
pagina 185), la pagina 159 Olof Palm (Palme), la
pagina 199, Amir Oz (Amos), la pagina 213 Eichman
(Eichmann), la pagina 247 o sintagmă fără înţeles
„cel ai (n.m. mai) frumos e Vilgot!”.
* Gabriela Melinescu, JURNAL SUEDEZ V
(2003 – 2008), Editura Polirom, 2010.
17
o antologie a poeziei româneşti
Radu Stanca
Mircea A.
DIACONU
Baladele lui Radu Stanca, adică rafinament
și voluptate, conven,ie și histrionism, fic,iune epică
și angajare euphorionică. Spa,iu al ambiguită,ii,
solemnitatea lor slujește aerul tare al unei gratuită,i
care glisează între narcisismul eșecului și alchimia
tragismului. Dincolo de ele, căci și eșecul, și
tragismul par mai degrabă niște măști nostalgice,
textul care pare să nu aibă nevoie de altă consisten,ă
decît de propria-i vanitate pentru a se institui ca
spa,iu pur al ideii.
(M.A.D.)
BALADA STUDENŢEASCĂ
De două nopţi, de cînd prin văl de fum
Nu-1 mai zăresc urcînd încet spre casă
Pe tînărul ciudat de peste drum,
O presimţire stranie m-apasă.
Şi mă întreb mereu: ce-o fi cu el?
De ce nu-1 mai disting printre perdele
Furat de gînduri, singur-singurel,
Cotind tăcut pe străzi, pe sub crenele?
Obişnuit cu el, cu mersu-i grav,
Pîndeam sosirea lui din geam, departe,
Căci m-atrăgea în chipul lui suav
Nu ştiu ce ochi străin, demonic foarte.
De cum sosea acasă pe-nnoptat,
Întocmai ca o pasăre de pradă,
Se încuia-năuntru, agitat,
Şi-şi arunca pe el halatu-n grabă.
Apoi, cu rîvnă, pînă-n zori de zi,
Plecat pe tomuri grele, ud de ceaţă,
Căuta prin fel de fel de alchimii
Un ser din care visul să ia viaţă.
18
Şi noapte după noapte, luni la rînd,
Mereu cu visu-n ochi, căuta-nainte
Ca un păianjen negru şi flămînd,
Ca un sobol statornic, fără minte.
Şi iată că-ntr-o noapte izbuti!
Căci distilat prin zeci de eprubete
Lichidul cu reflexe albăstrii
Iscă un fum cu forma unei fete,
O fată cu păr lung, de abur pur,
Cu sînii goi, săltînd ca nişte valuri,.
O negură dansînd jur împrejur
Într-o profuzie stranie de voaluri.
De-atunci, apoi, din ce în ce mai dens,
Din ce în ce mai mult, la ora şapte,
Această experienţă fără. sens,
El o făcu în fiecare noapte.
În fiecare noapte, aşadar,
Din serul nou creştea încet în aer
Un trup înalt, albastru, sublunar,
Un sul de-argint, subţire ca un vaer.
Dar cum vă spun, de două nopţi ating
Zadarnic însă – geamurile toate,
Nu-1 mai zăresc pe strada Fingerling
Urcînd tăcut cu mîinile la spate.
Nu-1 mai pîndesc prin pîclă urmărind
Ca în extaz, nebun de bucurie,
Spirala ei în dansul de absint,
Fluidul scurs prin sticla străvezie.
Şi simt de-atunci mereu îngrijorat,
Mereu cu presimţiri care m-apasă,
Căci cea din urmă oară, pe-nnoptat,
Cînd l-am văzut urcînd tăcut spre casă
Un domn solemn, în frac, necunoscut,
Ivit – dar nu ştiu cum – în încăpere
Pe lîngă geamul tocmai desfăcut
Îl aştepta pîndindu-l prin unghere.
Ce-or fi vorbit nu ştiu, ştiu doar atît
Că timp de ore-ntregi, ca nişte pete,
Umbrele lor ciocnindu-se urît
Creşteau imens la mine pe perete.
antologia
Într-un tîrziu străinul maliţios
Cuprins de-o furie fără-asemănare,
Rostogoli fiolele pe jos
Şi le sdrobi cu sete în picioare.
Apoi ieşi pe geam satisfăcut
Lăsîndu-1 pe student mut de durere,
Pe cînd pe sub pervazul desfăcut
Albastrul fum cu vis pierea-n tăcere .
Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu
Nimic despre vecinul meu ca scrumul
Poate-a plecat în zori, de timpuriu,
Poate-a murit căutînd zadarnic fumul
Sau poate totul n-a fost decît vis
Ori vreo halucinaţie pe care
Am încercat-o lîng-un manuscris
Într-un amurg cu vînt şi febră mare …
CORYDON
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.
C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă mi-ajută svelteţea
Şi-un drog scos din sînge de scroafă nobleţea.
Născut din incestul luminii cu-amurgul
Privirile mele desmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sînt Prinţul penumbrelor, eu sînt amurgul...
Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.
Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vînăt subţiri trec ca aţa
Şi toţi mă întreabă: sînt moartea, sînt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe ...
Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Cînd calc, parcă trec pe pămînt de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior cînd păşesc îl descopăr,
Dar iute-1 acopăr, ca iar să-1 descopăr...
Cellalt ochi, (cel galben), îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cît vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-1 lasă să s-amuze.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite
Umbrela cu cap de pisică rînjeşte
Şi nu ştiu de ce, cînd plimbarea-mi prieşte,
Cînd sînt mulţumit c-am stîrnit noi ispite
Din mine ies limbi şi năpîrci otrăvite,
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase
Şi însăşi natura atotştiutoare,
Ea însăşi nu ştie ce sînt: om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit între case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline cînd ies n-am pereche,
Atît de graţios port inelu-n ureche
Şi-atît de-nflorite cravata şi vesta.
Sînt cel mai frumos din oraşul acesta.
19
liber pe contrasens
Viaţa
ca literatura
Adrian
ALUI GHEORGHE
Columb era „rumân” …!
După unele opinii Columb, descoperitorul Americii,
ar fi fost român. Şi asta pentru că atunci cînd a plecat
habar nu avea încotro se duce, cînd a sosit habar nu a
avut unde este, iar cînd s-a întors habar nu avea pe unde
a umblat. Şi toate acestea cu bani împrumutaţi de la alţi
europeni. Povestea de mai sus poate fi aplicată
românului care stă acum cu ochii pironiţi în zare în
pragul Europei, mîndru că a străbătut tranziţia de la
comunism la capitalism, fără să ştie unde este sau unde
a fost zona de demarcaţie. N-o să mă convingă nimeni
că politicile noastre au contat în apropierea de Europa,
că n-au fost la mijloc decît calculele „pieţelor”
europene, dornice de extindere. Pentru că în toată
această perioadă noi am căutat să potrivim, cu talentul
nostru nativ, nuca în perete, oiştea în gard şi să facem
din bătutul apei în piuă o politică de stat convenabilă.
Ne-a reuşit…! Spune I.D. Sârbu, un mare scriitor
neglijat, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ţinut în
secret prin anii '80: „Latini slavonizaţi, iluminaţi şi
exploataţi de greci, sub ocupaţie turcească, avînd un
rege prusac, o boierime străină, franţuzi răspîndiţi la
orizont de cîteva imperii muribunde, am ieşit din plin
ev mediu al stării de rumânie ca să picăm direct în
epoca asta de industrializare electronică. Să nu ne
mirăm că celula noastră nervoasă nu mai răspunde
cum trebuie la această suprasolicitare istorică…!”.
Europa e un biet continent, România este o lume.
Musil sau Kafka?
Integrarea noastră, ca naţie, în Europa, e un fenomen
continuu. Unii ne analizează din avion şi dau verdicte.
Alţii ne văd de aproape şi strîmbă din nas. Alţii zic că
Europa fără noi nu e întreagă. Alţii zic că, dimpotrivă,
Europa fără noi arată bine, aşa că ar fi păcat să fim
mărul atins de putreziciune care le strică şi pe celelalte
prin atingere. Unii compatrioţi de-ai noştri s-au
integrat „la bucată”, trăiesc bine (mersi!) în Italia, în
Franţa, în Turcia şi pe unde au mai găsit „fisuri” în
20
„orizontul de căutare”. Sau din întîmplare? O
româncă, patroana unui mare salon de cosmetice din
Geneva, povestea cu umor că a plecat din Germania cu
un tren spre Italia, spre Genova, dar în gară a urcat din
greşeală în trenul de … Geneva, spre Elveţia, unde a şi
rămas. Dacă n-ar fi greşit trenul poate că nu s-ar mai fi
realizat aşa de bine. Îmi povestea un amic scriitor, care
a participat anul acesta, tot la Geneva, la un „tîrg de
carte”, în delegaţia României. Într-un metrou, în timp
ce discuta aprins cu un coleg, au apărut două brunete
românce (scuzaţi!) care cerşeau. După ce „au făcut” un
rînd de pasageri, acestea au ajuns la cei doi care se
certau pe o chestiune extrem de importantă: dacă proza
austriacului Musil e mai mare decît cea a cehului
Kafka…! Cele două femei i-au privit pe cei doi cu
oarece plictiseală, după care i-au întrebat:„- Români?”
„– Da!” au răspuns surprinşi cei doi polemişti. „- După
cum arătaţi şi după cum ciripiţi, nu sînteţi la cerşit, voi
sînteţi la ciordit. Să aveţi baftă, să nu vă încaiere
gaborii…!”. Că altă treabă prin Europa părem să nu
prea avem, nu-i aşa?
Viaţa la maximum!
Cînd fac reportaje despre (şi cu) România, străinii
pornesc de la… dantura interlocutorilor. Guri golaşe,
în general, care explică de ce e greu în România. Că „e
greu”, indiferent dacă e bine sau nu. Reportajele sînt,
în general, impresionante, dacă vezi o mulţime de
oameni fără dinţi ştii că ai de a face cu indivizi din
lumile a patra, a cincea, a şasea… ! Mai sînt şi alte
lumi? Lipsa dinţilor demonstrează nivelul de trai,
nivelul de educaţie, nivelul de interes pentru viaţă,
pentru propria înfăţişare. În sate e aproape o regulă ca
oamenii să nu (mai) aibă dinţi, după ce dantura de la
Dumnezeu a luat calea… cleştelui sau a sforii! Babele
fără dinţi seamănă, pe rînd, cu (scuzaţi!) Baba Cloanţa,
Sfînta Vineri, Sfînta Miercuri, Sfînta Duminică, Sfînta
Luni, Sfînta Joi, Sfînta Sîmbătă şi Sfînta Marţi. Mai
sînt şi alte zile (babe) în calendar? Moşii fără dinţi sînt
asimilaţi cu veteranii de război, deşi mare parte dintre
ei n-a luptat decît cu birtaşul din sat, cu cazanul propriu
de ţuică şi cu multele zile de sărbători de peste an în
care n-ai voie să munceşti că e păcat, dar ai voie să te
îmbeţi (ca porcu'! scuzaţi!), după tradiţia străbună. Că
aşa-i românu', trăieşte la maximum! De asta, dacă
Europa vrea să se simtă bine în România, acum cînd
tocmai a intrat să ne recunoască, ar trebui ca odată cu
plombele din asfalt să iniţieze un program de plombare
a danturii cetăţenilor. Pasta de dinţi? Doar sub
supravegherea poliţistului rural…! Spălatul pe dinţi?
Cu furtunul, sub comanda primarului …!
portret în cărbune
De la SainteBeuve la MuşinaCărtărescu
Al.
CISTELECAN
SAINTE-BEUVE, Charles-Augustin, critic literar, poet
şi prozator. Născut la 23 dec. 1804, în Boulogne-sur-Mer;
decedat la 13 oct. 1869, Paris. Rămas fără tată încă dinainte de
a se naşte, îşi petrece copilăria într-un mediu provincial şi
feminin. În 1818 se stabileşte la Paris, încheindu-şi aici
studiile liceale (profil clasic), la Colegiul „Charlemagne” şi
Liceul „Condorcet” (pe atunci „Bourbon”). Se înscrie (1823)
la facultatea de medicină, dar o abandonează (1827) în
favoarea scrisului. Devine, din 1824, cînd debutează,
colaborator al ziarului Le Globe (colaborare care se întinde
pînă în 1831). Prieten cu Victor Hugo (de a cărui soţie se
îndrăgosteşte) şi alţi romantici. În 1837 este numit profesor
(dar nu stă decît un an) la Universitatea din Lausanne (unde va
ţine cursul despre Port-Royal). În 1840 este numit custode al
Bibliotecii Mazarine (demisionează în 1848, cu oarece
scandal). Din 1844, membru al Academiei franceze. În 1848
este profesor la Universitatea din Lièges (stă tot un an).
Primeşte Legiunea de onoare în 1853. În 1855 este numit
profesor de poezie latină la Collège de France, dar nu ţine
decît lecţia de deschidere (studenţii protestează politic). Stă
mai mult la Şcoala normală (1857-1861). În 1865 este numit
senator. Editorial a debutat în 1828, cu Tableau historique et
critique de la Poésie française et du Théâtre français au XVIe siècle. Cea mai importantă operă, Port-Royal, întinsă pe
cinci volume (ce apar între 1840-1859), este concretizarea
editorială a unui cursului început la Universitatea din
Lausanne. Din 1849 şi pînă la sfîrşitul vieţii va publica,
săptămînal, celebrele sale cronici literare, strînse în 15
volume de Causeries du Lundi şi în alte 13 de Nouveaux
Lundis (apărute în Le Constitutionnel, Le Moniteur şi Le
Temps).
*
Sainte-Beuve, întemeietorul criticii moderne (cel
puţin al celei biografice şi psihologice), moare în
1869, adică aproximativ pe-atunci cînd îşi începe la
noi activitatea critică Titu Maiorescu; chiar dacă
Maiorescu abia aşează principiile şi desparte apele
culturale de uscatul estetic, o influenţă din metoda
portretului sainte-beuvian se simte deja la el. Dar
umbra lui Sainte-Beuve se va întinde asupra criticii
româneşti mai ales după Maiorescu şi, cu efecte mai
clare, aproape generale, abia între războaie. Chiar
unele propoziţii decisive despre structura şi vocaţia
critică, profesate atît de E. Lovinescu, cît şi de G.
Călinescu, par trase din modelul „Sainte-Beuve”.
Rămas în memoria literaturii drept critic literar,
cronicar în primul rînd (a făcut, vreme de 20 de ani,
cronică literară în sens actual; cronicile lui sînt
adunate în Causeriile de luni şi în Noile causerii de
luni – titlul rubricii relevînd deja caracterul
conversativ al genului ), Sainte-Beuve n-a fost numai
atît. O vreme a contat şi ca poet şi romancier, dar nu
prea tare şi nu prea mult. Ca poet, zic francezii, el
prevesteşte, în Viaţa, poeziile şi cugetările lui Joseph
Delorme, atmosfera şi temele lui Baudelaire din
Florile răului. Ar putea fi, deci, considerat ipostaza
lui „protocronistă”. Nici romanul Voluptate nu e
lipsit de ambiţii şi spirit modern, putînd fi trecut tot la
capitolul „anticipări”, mai degrabă decît la acela de
„împliniri”. Ca poet şi prozator, oricît de modest,
Sainte-Beuve se arată, deci, un anticipator, dovedind
că talentul critic poate folosi măcar la atît în creaţia
literară: la plasarea ei într-o avangardă a
problematicii şi formelor. Dar şi poetul şi
romancierul mai degrabă au ratat decît au izbutit. De
aici, probabil, norma trasă de Lovinescu şi, apoi, şi
mai clar, de Călinescu, privind datoria criticului de a
rata mai întîi în genurile literare, de a face probă de
ratare literară. Pentru că exerciţiul de ratare e, de fapt,
exerciţiu de cunoaştere intimă. Iar acest fel de ratare,
şi datorită lui Sainte-Beuve, are nu numai utilitate, ci
şi prestigiu. Tot de la Sainte-Beuve se trage şi
obligaţia criticii de a fi „caustică”, răutăcioasă - în
exprimare, nu în înţelegere. Şi prestigiul ironiei e
întemeiat şi garantat de Sainte-Beuve. Asta ca să nu
mai amintim că tot de la el se trage o anumită
perspectivă coborîtoare asupra operei, perspectivă pe
care o întîlnim ori de cîte ori o operă vine explicată
prin biografie şi prin determinări de viaţă, prin lucruri
omeneşti care mai descalifică din misterul operei.
Dar forţa de anticipare a lui Sainte-Beuve nu se
consumă doar în presimţirile sale literare. Judecat de
toată lumea ca întemeietor al criticii biografice şi al
explicaţiilor psihologice, Sainte-Beuve merge, de
fapt, mult mai departe şi, de pildă, rădăcinile criticii
de identificare pot fi găsite chiar la el. Atît în unele
operaţii critice, la modul implicit, cît şi ca „doctrină”,
ca exigenţe de aprofundare a operei. În studiul
dedicat lui Pierre Corneille, de pildă, Sainte-Beuve
vorbeşte pe faţă de asemenea exigenţe de empatie
care duc la identificare. Trebuie, zice el acolo, „să-ţi
pătrunzi autorul, să sălăşluieşti într-însul, să-l
reproduci în feluritele lui aspecte; să-l faci să
trăiască, să se mişte şi să vorbească, aşa cum s-ar fi
purtat el; să-l urmezi în interiorul său şi în
obiceiurile-i casnice; să-i legi toate aspectele de
21
portret în cărbune
pămîntul, de existenţa reală, de obiceiurile zilnice”.
Concentrate la maximum, găsim aici cîteva
propoziţii determinante pentru mai multe sisteme şi
modalităţi critice. Primele exigenţe puse de SainteBeuve vorbesc direct în limbajul criticii de
identificare, ba poate vorbesc chiar de o componentă
„erotică” a criticii literare. Următoarele dau criticii
misiunea de a „reproduce” opera în componentele ei
semnificative, evidenţiind astfel, chiar dacă nu
direct, necesitatea conformării, adecvării la spiritul
operei; oricum, interdicţia de a falsifica, de a
deforma acest spirit. Iar dacă misia criticului e de a
face autorul să „trăiască”, înseamnă că ea pretinde
valenţe literare, valenţe creative în sine, cooperînd
cu autorul chiar în interiorul uneia şi aceleiaşi vocaţii
artistice. Şi criticul e artist, vor spune mai tîrziu, pe
şleau, unii urmaşi. Nu mai puţin sînt exprimate aici
exigenţa de cunoaştere a vieţii cotidiene a autorului,
precum şi exigenţa de cunoaştere a mediului său de
formare, de unde pot veni determinări decisive ale
operei. În fine, luate pe rînd şi cu seriozitate, aceste
exigenţe exprimate lapidar de Sainte-Beuve
conturează deja „cercul hermeneutic” în care trebuie
prinsă şi prin care trebuie interpretată o operă, cu tot
ce pretinde acest cerc în privinţa explorării textului şi
contextului. De la mediu la educaţie şi de la biografie
la nucleele generative ale operei şi apoi la defalcarea
acesteia pe componente – e drumul pe care va vrea,
mai tîrziu, să-l străbată şi Starobinski. Aşa că, dacă
Sainte-Beuve a privilegiat anumite elemente de
interpretare, anumite chei şi căi, măcar n-a făcut-o
ignorînd că ar fi fost bine şi necesar să facă mult mai
multe şi mai mult. Avea, deci, şi în acest caz, o
„preştiinţă” a viitorului, nu numai o ştiinţă a
prezentului.
În acţiunea critică propriu-zisă, Sainte-Beuve nu
ignoră şi necesitatea unei adecvări conceptuale, în
sensul utilizării conceptului de literatură specific
epocii în care a creat autorul respectiv. Chiar dacă
vedem literatura prin sistemul de percepţie şi de
valori al prezentului, nu trebuie trecută cu vederea o
anume modulare a acestuia în funcţie de realităţi.
Literatura modernă, de pildă, trăieşte cu angoasa
originalităţii şi aceasta e productivă în sens valoric.
Dar acest slogan nu se potriveşte „vechii literaturi” şi
a-i pretinde să-l fi respectat ar fi abuziv.
Originalitatea, zice Sainte-Beuve, e invenţie recentă;
criteriul vechii literaturi era cu totul altul, al
conformităţii la model, al artei conforme. De
asemenea, literatura veche nu profesa subiectivitatea
şi nu vedea în ea o valoare; abia romanticii vor
răsturna această scară de imperative, dar absenţa
„interiorităţii” e motivată, în clasicism, de doctrina
22
literară ca atare, de conceptul literar. Adecvarea
interpretării la conceptul epocii nu e o favoare, ci o
datorie minimă, primă.
Noutatea de metodă adusă în critica biografică de
Sainte-Beuve constă în revoluţionarea „raportului”
dintre operă şi viaţă. Critica biografică de dinainte,
sau biografiile de scriitori de dinaintea lui SainteBeuve, scoteau „viaţa” din operă, elaborau biografii
deduse strict din operă: „biografii îşi închipuiseră, nu
ştiu de ce, că povestea vieţii unui scriitor se afla
întreagă în scrierile sale, iar critica lor superficială nu
împingea pînă acolo lucrurile încît să afle omul în
străfundurile poetului.” Or, asta e ce face nou SainteBeuve: caută omul de dedesubtul poetului. Iar acest
om nu se află atît în operă, cît în afara ei, în viaţa
omenească a scriitorului. Aceasta trebuie
reconstruită, spre a vedea ce anume din ea a
determinat opera, prin ce anume s-a făcut saltul de la
viaţă la operă. Salt pe care Sainte-Beuve nu-l percepe
ca pe o ruptură ontologică, ci ca pe o metamorfoză ce
vine pe un fond de continuitate. Omul astfel
descoperit va putea fi văzut supravieţuind şi în operă.
Iar în „inventarea” biografiei o atenţie aparte trebuie
acordată momentului în care se naşte „prima
capodoperă”, moment crucial al metamorfozei şi
devenirii. Acest moment inaugural pentru scriitor
(scriitor ascuns, asta nu trebuie uitat, într-un om) e
crucial şi pentru întreaga înţelegere a operei:
„punctul esenţial în viaţa unui mare scriitor, a unui
mare poet este acesta: să-l sesizezi, să-l cuprinzi şi săl analizezi în clipa în care, printr-un concurs mai încet
sau mai lesnicios, geniul, educaţia sa şi împrejurările
s-au potrivit în aşa fel încît el şi-a zămislit prima
capodoperă. Dacă-l înţelegi pe poet în acest moment
critic, dacă desfaci nodul acesta, care va lega totul în
el de aici înainte, dacă afli cheia acestei verigi
tainice, pe jumătate de fier, pe jumătate de diamant,
care-i leagă cea de a doua existenţă, radioasă,
strălucitoare şi solemnă de cea dintîi, obscură,
înăbuşită, singuratică şi căreia nu doar o dată ar
vrea să-i mistuie amintirea, atunci ţi se poate spune
că îţi cunoşti pe de rost autorul”. Ce vrea, de fapt, aici
Sainte-Beuve, dacă nu să fixeze momentul unei
„experienţe revelatoare”?! La Sainte-Beuve
momentul acesta nu e unul strict de graţie, ci o
conjunctură sau o conjuncţie de factori; iar între
aceşti factori unii sînt de natură exterioară, alţii de
natură interioară. Devine de la sine că, dacă-i aşa,
critica trebuie să inspecteze condiţionările biografice
şi mişcările lăuntrice, să facă adică operă biografică
şi psihologică, dacă vrea să ajungă la cauze şi nu se
mulţumeşte cu efectele.
portret în cărbune
Orice biografie e, în viziunea lui, o construcţie, are
o anume sculpturalitate; pentru că mai întîi biograful
trebuie să descopere tipul uman şi creativ de care ţine
respectivul scriitor; biografia se sprijină, aşadar, pe o
tipologie. Nu e vorba, la Sainte-Beuve, de o simplă
critică biografică sau biografistă, ci de o investigaţie
totală a eventualelor condiţii şi determinări ale operei:
„Starea generală a literaturii în momentul în care un
nou autor îşi face debutul, educaţia deosebită pe care a
primit-o autorul şi geniul propriu pe care i l-a
împărtăşit natura – iată trei influenţe pe care trebuie să
le desluşim”. Originalitatea vine după o prealabilă
operaţie de excludere, „geniul pur” se vede acolo
unde e strict inaugural.
Dar nici „geniile” nu sînt de acelaşi fel, chiar dacă
efectele lor se văd în asemenea cazuri de
ireductibilitate. Există cel puţin două clase de
„genii”, unele sălbatice, „naturale”, stihiale, altele
mai domestice, „educabile”. Nu e vorba de o simplă
repartiţie în clase diferite, ci de anume caractere de
epocă, de o alternanţă între epocile „romantice”,
întemeietoare, şi cele „alexandrine”, savante şi culte.
Iar aceste caractere ale epocii răzbat pînă în calitatea
geniului. Deosebirile nu sînt însă doar de pornire, de
intensitate a înzestrării, ci şi de evoluţie a operei, de
articulare a acesteia. Geniile „primare”, „primitive”
nu prea cunosc „evoluţia”, pe cînd cele „educabile”
urcă din treaptă în treaptă. Poeţii primitivi – zice
Sainte-Beuve - sînt „predestinaţi şi de esenţă divină,
se nasc cu bogăţia lor”. Sînt, aşadar, genii stihiale,
oarecum „inconştiente”, simplă emanaţie de forţă
creativă. Cealaltă categorie, poeţii „formaţi”, în
schimb, „au nevoie să se nască în împrejurări
prielnice, să fie cultivaţi prin educaţie şi să se coacă la
soare.“ Arta de a folosi eficace un talent maleabil nu e
însă mai puţin performantă decît aceea de a asista la
dezlănţuirea unei erupţii creative. Între cele două
mari clase de genii, ilustrînd fiecare epoci culturale
distincte, se însinuează însă o a treia categorie,
geniile de trecere, specifice epocilor de trecere; genii
„lesnicioase”, exuberante, de o anumită facilitate a
talentului, spumoase şi euforice”. Ele n-au forţa
geniilor „naturale”, primitive, şi nici receptivitatea
celor educabile; dar tocmai, fac trecerea de la o
tipologie la alta, sînt „genii de legătură”, care menţin
organicitatea fenomenului literar: ele „ţin cumpăna
între poezia epocilor primitive şi aceea a secolelor
cultivate, civilizate, între epocile homerice şi epocile
alexandrine”.
Ca şi în cazul biografiei, care trebuie să facă
transparent un tip uman şi creativ, şi în analiza
propriu-zisă a operei trebuie să opereze un tip, un
model abstract de artă, specific fiecărui gen. Geniul
liric, bunăoară, e „elegiac, intim, personal”; “geniul
acesta, care este din născare antagonic celui
dramatic, se cîntă, se plînge, se povesteşte şi se
descrie fără încetare.“ Liricul se defineşte, deci,
printr-o subiectivitate tare, inepuizabilă, pe care o
răsfrînge pînă şi exterioritatea. Lumea acestui geniu
nu e decît o oglindă în care el se contemplă. Natura
însăşi nu e decît un deghizament al eului, o ipostază
magnificată a acestuia. Sentimentul naturii e, aşadar,
la poeţi, mai degrabă un sentiment de sine. Asta nu
înseamnă însă că nu există şi această categorie de
simţire care e sentimentul naturii. Dar acesta, zice
Sainte-Beuve, e un sentiment adesea condiţionat de
ideologiile „naturii”, de filosofia cu care abordăm
natura, de sacralitatea sau damnarea cu care o
investim. Peisajul nu e, aşadar, ceva inocent, ci ceva
marcat, iar contemplaţia e dirijată de o anume
ideologie. La baza lui stau, de regulă, doctrine
religioase sau filosofice, care condiţionează
sentimentul naturii: „sentimentul naturii exterioare
şi al întregului spectacol al creaţiunii aparţine fără
îndoială unei anumite alcătuiri deosebite şi unei
sensibilităţi individuale; însă el depinde mult, de
asemenea, de modul general de a privi natura şi
creaţiunea /…/. Există doctrine filosofice şi
religioase care favorizează sentimentul acesta viu al
naturii; altele îl comprimă şi îl înăbuşe. Stoicismul,
calvinismul, un anumit catolicism jansenist sînt
contrarii sentimentului naturii, pe care-l duşmănesc
de moarte”. Altele, dimpotrivă, stimulează
fraternitatea cu natura, cum face San Francesco. Dar
concepţia religioasă e mereu prezentă în fondul
acestui sentiment. Natura negativă, demonizată, a
Evului Mediu, de pildă, a fost îmblînzită, umanizată,
de cultul Fecioarei.
Sainte-Beuve încearcă să explice cît poate din
miracolul artei prin determinări pe care el le poate
inventaria, prin cauze decelabile. Dar nu înseamnă că
nu se opreşte neputincios, în această muncă de
raţionalizare, în faţa misterului imediat al talentului,
care, şi pentru el, „este într-adevăr la origine gratuit,
un fel de nemeritată predestinaţie, într-un cuvînt un
har.” Spiritul său ascuţit observă cu acuitate şi
problemele de sociologie (sau tot psihologie?) a
relaţiilor literare. Nu-i era greu să deducă, din
scandalurile epocii, o anume lege de ostilitate între
generaţiile strict învecinate: „în literatură, în artă, nu-ţi
iubeşti, de obicei, succesorul imediat, moştenitorul
prezumtiv.” Chiar şi limitele de înţelegere, de
percepţie, ale lui Sainte-Beuve pot fi traduse, azi, în
prevestiri pozitive. Sainte-Beuve abia asista la
naşterea a ceea ce va deveni mai apoi „literatura
cruzimii”. Prima formă a acesteia a fost realismul
23
portret în cărbune
radical, cam aşa cum era el profesat în Madame
Bovary. N-a fost cel mai elegant mod felul în care
Sainte-Beuve a sărit în ajutorul lui Flaubert, deşi era,
poate, cazul s-o facă mai eficace. Dar cu acest prilej el
ridică o problemă delicată, a mizerabilismului (am
zice noi azi) compact pînă la care, sub pretext de
veridicitate, poate coborî literatura. E, desigur,
discutabil cît de cinică poate fi literatura, dar soluţia
întrevăzută de Sainte-Beuve nu şi-a pierdut cauza:
„datoria artei este oare de a nu voi să consoleze, de a
nu îngădui nici un element de milă şi de blîndeţe, sub
cuvînt că aşa este mai adevărată? De altfel, adevărul,
dacă nu-l căutăm decît pe el, nu se află în întregime şi
în mod necesar de partea răului, de partea prostiei şi a
perversităţii omeneşti.”
Asistent al modernizării literaturii franceze, chiar
dacă nu partizanul cel mai fanatic al acestui proces
(dar, oricum, l-a înţeles cel mai bine), Sainte-Beuve
nu trece cu totul de partea insurgenţilor. Gusturile lui
sînt încă legate de marea epocă a clasicilor, pe care o
vede ca definitorie pentru spiritul francez. Dar Franţa
literară tocmai îşi asasina clasicii, consideraţi prea
împilatori. E poate motivul principal pentru care
Sainte-Beuve intervine mereu în apărarea lor,
redefinind calităţile clasice şi urmărind evoluţia
conceptului ca atare. Iniţial, pentru moderni,
„adevăraţii, singurii clasici au fost … anticii”. Dar
„clasicismul” s-a extins la o tipologie literară, la o
epocă literară, implicînd întotdeauna un sens de
valoare. „Ideea de clasic – zice Sainte-Beuve implică în sine ceva care are suită, consistenţă, care
face un tot şi o tradiţie, care se întregeşte, se
transmite şi durează.” Iar „un adevărat clasic … este
un autor care a îmbogăţit spiritul uman, care i-a
sporit, în mod real, comoara.” Clasicul, se vede la
urmă, e scriitorul etern actual sau măcar actualizabil.
Un scriitor cu adevărat clasic e eminamente
constructiv, chiar şi atunci cînd pare demolator: „Un
asftel de clasic a putut fi la un moment revoluţionar
sau cel puţin a putut să pară; n-a distrus mai întîi
nimic în jurul său, n-a răsturnat ceea ce-l incomoda
decît pentru a restabili repede echilibrul, în profitul
ordinii şi al frumosului”.
Critica e, pentru Sainte-Beuve, o disponibilitate
infinită a spiritului, o curiozitate mereu nesatisfăcută:
„Meseria de critic este ca o călătorie perpetuă cu tot
felul de persoane şi prin tot felul de ţări, din
curiozitate”. Fiind un asemenea turist, criticul nu
poate face pasiuni totale şi unice; el nu e Tristan, ci
mai degrabă Don Juan. Iar pentru a excela în critică,
prima condiţie este aceea a echilibrului: „primă
dispoziţie admirabilă spre a excela în geniul critic,
24
care nu admite să fii fanatic sau chiar prea convins ori
cuprins de vreo altă pasiune”. Echilibrul acesta nu e
departe de un anumit relativism şi chiar de o anumită
condiţie ironică a judecăţii critice, niciodată prea
pasională şi pasionată. Ca turist curios, criticul e un
hedonist, un căutător de plăceri, prompt la solicitări şi
simţindu-se acasă pretutindeni, în orice operă. El are
o componentă frivolă, caracterizîndu-se printr-o
„indiferenţă faţă de fond”, dar prin „îngăduinţă
promptă, uşoară, rafinată de plăcere” faţă de formă;
iar această disponibilitate hedonistă „este una din
condiţiile esenţiale ale geniului critic, a cărui
caracteristică firească, atunci cînd e complet, este să
alerge la primul semnal pe terenul fiecăruia, să se
simtă acolo în voie, să facă pe stăpînul şi să se
priceapă la toate”. Dar dacă aleargă imediat la
plăcere, nu înseamnă că criticul nu face exerciţii de
continenţă, de suspendare a propriului ego, de intrare
în voia celuilalt, de adecvare, pe scurt: „încerc să-mi
potrivesc sufletul cu al altora; mă desprind de mine; îi
îmbrăţişez, mă silesc să-l imit, să-l egalez”. Desubiectivizare, critica nu e mai puţin emulaţie cu
opera. Dar o emulaţie care e, în prealabil, o operaţie
de identificare, o „metamorfoză”: „critica este pentru
mine o metamorfoză: încerc să dispar în personajul
pe care-l reproduc.” Comentariul va îngîna aşadar
opera, se va lăsa contaminat de spiritul acesteia. Dar
această identificare, această predare în mîna
autorului (de fapt, a autorilor, pentru că un critic
trebuie să devină „cu totul al tururora”), e dublată de
o imediată rezervă, de o imediată distanţare; SainteBeuve devine al altuia, dar numai „pînă la un anume
punct”. Care nu e fix, depinde de operă, dar e
obligatoriu ca punct de repliere, de întoacere în sine.
„Geniul critic” e deopotrivă „revers al geniului
creator şi poetic”, dar şi revers „al geniului filosofic
cu sistem”. Neavînd o artă a sa (fie şi una de
elecţiune) ori un sistem (de gîndire, o ideologie),
geniul critic poate evita opţiunile interesate, ideile şi
ierarhiile prestabilite.Asta pentru că „orice spirit care
posedă o artă sau un sistem nu admite de bună voie
decît ceea ce este asemănător punctului său de
vedere, predilecţiei sale”. Ceea ce ar stînjeni
mobilitatea promptă a criticului. Preferinţele nu
trebuie duse prea departe: „Un critic veritabil nu
trebuie să aibă un stil al lui, şi nici o artă, o poezie
pentru sine” (ca preferinţe, opţiuni unilaterale). Chiar
şi stilul personal e o primejdie, deoarece atunci „cînd
ai un stil al tău … eşti mult mai grijuliu cu gîndul pe
care-l exprimi şi cu modul în care-l exprimi, decît cu
gîndirea autorului pe care-l explici, îl dezvolţi, îl
critici”. Stilul devine astfel o ameninţare a
înţelegerii. Cel mai bine e ca din critică să lipsească
atît talentul creativ propriu-zis, cît şi pasiunea pentru
el – pasiunea în general. La maximum, critica nu e
altceva decît „doliul strălucitor al poeziei şi al
romanului”.
Critica biografică trebuie să distingă între marile
concepte de biografie folosite în literatură. Clasicii
erau scriitori fără biografie (reflectată în operă), pe
cînd modernii virează acolo toată biografia. Arta
clasicilor fiind pur „intelectuală”, nici „nu ne trece
prin cap să-ntrebăm dacă erau sau nu robuşti la corp şi
de o constituţie fizică solidă”. Figura scriitorului e cu
totul evanescentă în scrisul clasicului. Dar nu şi cea a
scriitorului modern: căci aici „persoana scriitorului,
întregul lui organism se angajează şi se afirmă pînă în
operele sale; el nu le scrie numai cu gîndirea pură, ci
şi cu sîngele şi muşchii lui. Fiziologia şi higiena unui
scriitor au devenit unul din capitolele de neapărată
necesitate în analiza ce-o facem talentului său”. Aşa
vor zice şi cei mai rezoluţi revoluţionari din poezia
noastră imediată; bunăoară, Mircea Cărtărescu şi
Alexandru Muşina.
biblioteca Bucovina literară
Theodor CODREANU,
Polemici „incorecte“ politic,
Edit. „Ştefan Lupaşcu“, Iaşi,
2011
Alexandru Ovidiu VINTILĂ,
viaţa preschimbată, Edit.
Timpul, Iaşi, 2011
Ion BELDEANU, Dimineţi
fără glorie, Edit. Opera Magna,
Iaşi, 2011
Opera:
Tableau historique et critique de la poésie française et du
théatre français au XVI-e siècle, 1828; Vie, poésie et pensées
de Joseph Delorme, 1829; Les Consolations, 1830; Critiques
et portraits littéraires, (6 volume) 1832-1839; Volupté, 1834;
Port-Royal, 1840-1859; Portrets de femmes, 1844; Portraits
contemporains, 1846; Causerie du Lundi, (15 volume) 18511862; Chauteaubriand et son groupe littéraire sous l'Empire,
1861; Nouveaux Lundis, (13 volume) 1863-1870); Mes
poisons, (postum) 1926; Portrete literare. Traducere Şerban
Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Bucureşti, 1967.
Referinţe critice:
M. Levallois, Sainte-Beuve, 1872; G. Bertrin, SainteBeuve et Chateuabriand, 1906; E. Faguet, La jeunesse de
Sainte-Beuve, 1914; M. Allen, Sainte-Beuve et „Volupté”,
1935; M. Leroy, La Pensée de Sainte-Beuve, 1940; idem, La
Politique de Sainte-Beuve, 1941; idem, Vie de Sainte-Beuve,
1947; A. Billy, Sainte-Beuve. La vie et son temps, 1952; A.
Bellessort, Sainte-Beuve et le XIX-me siècle, 1954; M. Allen,
Portrait de Sainte-Beuve, 1954; J. Bonnerot, Un demi-siècle
d'etudes sur Sainte-Beuve, 1957; M. Regard, Sainte-Beuve,
1959; Jean-Pierre Richard, Etudes sur le romantisme, 1970;
R. Wellek, Istoria criticii literare moderne, 1965; Micaela
Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii franceze, 1972;
Savin Bratu, De la Sainte-Beuve la Noua Critică, 1974;
Mircea Martin, Critică şi profunzime, 1974; Angela Ion,
coord., Scriitori francezi. Dicţionar, 1978; Gabriela Danţiş,
coord., Scriitori străini, 1981; N. Casanova, Sainte-Beuve,
1995; W. Lepenies, Sainte-Beuve, au seuil de la modernité,
2002.
Gellu DORIAN, O lume de
lepădat, Edit. Limes, ClujNapoca, 2009
Otilia SFARGHIU, Vasile
SFARGHIU, 58 de artişti
plastici câmpulungeni, Edit.
Axa, Botoşani, 2010
Sorin TUNARU, Călătorie
înspre mulţimea vidă, Edit.
Brumar, Timişoara, 2011
Viorel SAVIN, Exilat în strigăt,
Edit. Valman, Râmnicu Sărat,
2011
25
chipuri şi privelişti
Bătălia
cu şi pentru
Emil Brumaru (II)
Liviu
ANTONESEI
Nevinovata utopie
Dar şarpele (fie el şi brumarian, deci de mătase!)
şi-a băgat coada în ipoteza mea exact în clipa în care
mă aşteptam mai puţin: aceasta să fie, oare,
finalitatea ultimă a poeziei lui EB? Simpla
ironizare, prin pastişă/parodie, a cosmogoniilor
„serioase” propuse de colegii şi vecinii săi literari?
Atîtea cărţi scrise, ba chiar şi tipărite, doar pentru a
servi o lecţie acestora? Cum binecunoscutul spirit
ludic al autorului e evident, aş fi putut răspunde pe
loc: da, asta a vrut să facă poetul şi exact asta a făcut!
Doar că, rămînînd la acest răspuns, am fi sărit peste
caracterul serios al jocului, semnalat de toţi
teoreticienii, de la Schiller la Huizinga şi Caillois.
Pentru că, citind cu atenţie cărţile acestui înger
ciudat, cu vizibile semne ale căderii, citind mai ales
volumele antologice ample, de la Dulapul
îndrăgostit la cele scoase de Polirom, care fac o
foarte atentă sistematizare a întregii opere de pînă la
ele, îţi dai seama că miza e mult mai serioasă decît
poate să pară la prima – şi superficiala – privire. Prea
multă materie (chiar dacă, în general, „moale”,
„catifelată”, „lichidă”, „fluidă”, incertă, nesigură)
este aglomerată aici, în acest univers sui generis,
prea multe lucruri şi fiinţe transgresînd regnurile îl
populează, prea multe acuplări şi hibridări ciudate,
prea pare totul ales cu infinită grijă, aglomerat cu
sistemă, ordonat (în ciuda aparentei dezordini), ca să
nu sesizezi straneitatea lumii lirice propuse şi să nu
constaţi că rezultatul ultim al acestui efort liric
gigantesc, cu atît mai gigantesc cu cît e făcut din
„cele mici”, este de fapt o utopie, o straniu de
frumoasă utopie „pre versuri tocmită”.
Din ce anume este „construită” această utopie au
arătat-o alţii, chiar dacă n-au izbutit s-o definească cu
exactitate, aşa încît eu mă voi limita doar să citez, în
întregime, două admirabile poeme în care aceasta se
relevă în două frumoase mise-en-abîme. Iată,
Prezentare, prima dintre ele: „Trăiam în bulion,
trăiam în fructe,/ În dulci latrine cu hîrtii murdare,/ În
untdelemn duceam naive lupte,/ Sticlele mele aveau
26
dop de soare.// Iubeam păieanjeni fără ca să-mi
pese,/ Şi lîngă ziduri mirosul de var;/ Pe tăvi
dormeam alături de mari fese/ De piersice roz-albe
ce transpar.// Iar perna mea, ca laptele de moale,/ Puf
de cocor ce zboară-n ea avea./ Piperele cu rangurile
sale/ Vechi pretendent-au fost la nara mea.// Şi
pentru-a-mi fi stăpînă şi regină/ Peste imperiul vast
de lene calmă/ În faţa mea creştea ciuperca fină/ Cu
reverenţe şi cu spori în palmă”.
Şi, iat-o, acum, şi pe cea de-a doua, Dulap:
„Dulap obscur, în tine arde-un înger/ Îmbobocit pe
rîşniţi de cafea/ Visînd piper rotund şi zahăr cubic,/
Fără să-ţi ştie taina nimenea.// Ouă adînci cu-amiezi
sub coaja fină/ Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,/
Dulci farfurii cu sufletul ca roza/ De parfumat lîngă
mari peşti inerţi.// Dar la amurg cotloanele de
umbră/ Pline-s de spaima furilor gîndaci!/ Unde e
cheia tandră şi subţire/ Spre-a rupe neputinţa-n care
zaci?// Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară/ Cuţitele
vorbesc de mărul acru/ Şi scos suav din căni miezul
de apă/ Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru”.
Nu am citat întîmplător ultima poezie, puteam cita
oricare alta, ci pentru că dulapul evocat, alături de
cămară şi bucătărie, funcţionează ca veritabile imago
mundi în imagistica debordantă a poeziei brumariene.
Nu degeaba, prima antologie amplă a autorului se
chema, de altfel, atît de straniu după logica diurnă, dar
atît de natural, în conformitate cu logica poetică a lui
Brumaru, Dulapul îndrăgostit. Sigur, aş putea lua
acum una din aceste poezii, aş putea-o diseca, aş putea
să-i precizez „figurile”, să semnalez ineditul,
originalitatea, ineditul asocierilor. Şi aş face observaţii
foarte corecte, de altfel, aş putea chiar poza în expert
desăvîrşit al „ingineriei textuale”. Dar, pe de o parte,
aceste lucruri sar practic în ochi, pe de alta, nu sînt
poetician sau stilistician, deci nu stilul mă interesează,
ci viziunea, ceea ce mă interesează, de altfel, în primul
rînd, la orice mare – ori măcar important – scriitor.
O anti-mimesis radicală şi o întîmplare sosită
din memorie
Revendicîndu-se de la o viziune de factură
utopică, dar şi ucronică, cum vom vedea, de bună
seamă că poezia lui EB nu calcă deloc pe urmele
mimesis-ei de tip aristotelic şi, cu atît mai puţin, pe
cele ale mult mai vulgarei teorii a „reflectării” legată
de realismul socialist. Este o viziune a cărei origine
trebuie căutată, mai degrabă, în marile opere
iniţiatice. Ea nu este cu niciun chip „reflectare”
(oricîte elemente ale lumii „reale” am întîlni aici,
pentru că nu elementele fac lumea, ci ele sînt aduse
în lume de şi prin viziunea adoptată!). Tot ceea ce se
întîmplă în această lume, în acest microcosm, de n-o
fi un El Aleph borgesian, nu are nimic comun cu
spaţiul şi timpul „reale”, cum i se părea
postfaţatorului de la Dulapul îndrăgostit ,
bucovinean de-al nostru, Alex Ştefănescu, dacă nu e
cu supărare, pentru că poezia lui Brumaru nu este
mimetică, ci utopică şi vizionară. De fapt, „toate se
întîmplă” (şi se întîmplă fabulos de multe şi ciudate
aventuri în această lume) în non-spaţiu şi ne-timp,
deci în utopie şi ucronie, în vesela şi trista,
melancolica „slavă stătătoare”, despre care vorbea
poetul, marele poet interbelic, din a cărui Riga
Cripto şi lapona Enigel a deprins şi EB cîte ceva. Un
pic de meşteşug, că apropierea de viziune ţine de
confraternitatea spiritelor.
Îmi amintesc că în timpul unei „călătorii de
documentare”, de pe la începutul anilor optzeci, la o
întîlnire a tinerilor scriitori cu cititorii din Judeţul
Suceava, o spectatoare s-a arătat interesată de cele ce
vrea să spună poetul în poezia Apocrifă, pe care acesta
tocmai o citise, iar eu o citez: „Timpul ceasurile-şi
plimbă/ Îmbrăcate în civil./ Dintr-un cîine curge-o
limbă.// Apoi trece-o săptămînă./ Cuiul intră în perete/
Şi găleata în fîntînă.// Şi-n bucătăria pură/ Cănile se
coc şi-aşteaptă/ Atîrnînd cu apa-n gură”.
EB, conştient de neînţelegerea uriaşă căreia îi
era victimă – în fond, ascultătoarea voia o
„traducere” în termeni realişti, mimetici, a unui text
cu totul nemimetic – a răspuns rimbaldian, a recitit
pur şi simplu poezia. Se putea însă răspunde şi aşa
cum a făcut-o Mallarmé într-un interviu, la obiecţia
adusă obscurităţii ce-ar bîntui poezia modernă:
„Căci, dacă o persoană de inteligenţă medie şi cu o
pregătire literară insuficientă, deschide din
întîmplare o carte astfel făcută şi pretinde să o
priceapă, e o neînţelegere la mijloc şi trebuie să
repunem lucrurile la locul lor. Trebuie să existe
întotdeauna enigmă în poezie şi scopul literaturii –
ea nu are altele – este de a evoca obiectele”. Poezia
lui EB – în ciuda aparentei sale accesibilităţi,
datorate prozodiei impecabile şi fascinantei, pînă la
efectul de drog, muzicalităţi – este intens
enigmatică şi, tocmai de aceea, nu mă iluzionez c-aş
fi reuşit să-i creionez, nici de data aceasta, în
întregime, profilul şi, tot de aceea, nenumăratele
interpretări la care a fost supusă au, fiecare, partea
lor de adevăr. Dar şi partea lor de aproximare,
tatonare, eroare. Întotdeauna cînd avem de-a face cu
o operă de un asemenea calibru, ceva ne scapă
printre degete şi cuvinte. Şi e foarte bine aşa. E
semnul cel mai sigur că nu sîntem ultimii săi cititori!
Şi e limpede că nu sîntem! Pentru că o asemenea
literatură, cu trecerea timpului, e menită să păţească
precum vinul bun, nu îşi diminuează, ci îşi sporeşte
calităţile.
hermenautica, magistra vitae
Nepoţii
Cumătrului Hermes
Luca
PIŢU
HOLDERLIN:Wo aber Gefahr ist…
HEIDEGGER: …waechst das Rettende auch…
LUKAS PITZOWSKI AUS KOTZK: … und
tauchen die zahlreichen Neffen von On(ker)l Hermes
wieder auf. Aşa că valurile provocate de recenta
mondializare înlesnită de Reţeaua Electronică nu are a
speria prea mult Neamul Condeierilor Profesionişti, în
curs de familiarizare cu motoarele Google şi Yahoo.
▼▼▼
M A G I S T E R C A S VA N A E U S : M e r i t u l
comunicărilor internetice pentru scriutorii autohtoni?
Mare hi-va, prieteni, de vreme ce îi va sili la navigarea
pe Pînza Electronică hermenautica în cestiune, la
concizie, lapidaritate, haiku, bizutaj forumist alert,
exclamaţii buliste nemiloase, scriitură fragmentară,
aforism, SMS, replică promptă. Căci… se ştie cît de
prost or stat conaţionalii noştri la capitolul puterii de
sintetizare. Cînd li se dădeau impetranţilor de burse
postveroluţionare patru pagini să rezume în vreo limbă
străineză, aceia remiteau examinatorilor de la
ambasadele bucureştiote - şi alte centre culturale
etranjere - cel puţin opt pagini dense!
CORNEL MIHAI IONESCU : Internauţi,
internetoţi, internepoţi, hermenauţi, hermeneuţi,
hermenăişti, hermenăuci, hermenăuţi, hermenetoţi,
patanauţi, pataneuţi, patanăuci…
MAGISTER CASVANAEUS: M-am prins, m-am
prins!
CORNELMIHAI IONESCU: De ce?
MAGISTER CASVANAEUS: M-am prins că-i
plurală, nu corp fără organe, arta căutării înţelesurilor, a
despicării firului în paişpe, a lucrului într-o grădină cu
poteci multifurcante şi încrucişînd-se cînd te aştepţi cel
mai puţin, arta deplasatului pe un ocean şi vast şi prea
puţin adînc, de unde mulţimea & diversitatea
căutanţilor: internauţii…
CORNEL MIHAI IONESCU: Cosa sono questi
mascalzoni?
MAGISTER CASVANAEUS: Cum să vă spun?
Iaca nişte... navigatori pe web, parcurgători ai
suprafeţei, cercetaşi ai conexiunilor, piraţi ai datelor
informaţionale mai degrabă decît asimilatori de
cunoştinţe canonice…
CORNEL MIHAI IONESCU: Internetoţii… ce
mai e şi cu ei?
27
hermenautica, magistra vitae
MAGISTER CASVANAEUS: Dumnealor cată să
hie ad-dicţii sculei, drogaţii dînsei, dependenţii de ea
(cam cît cucoana creanghiană din Povestea poveştilor şi ultima carte a regretatului Ion Pecie - de falicul
humuleştiulete), clienţii permanenţi ai cafenelelor
internetice, ochelarişti au ba…
CORNEL MIHAI IONESCU: Internepoţii, ei, ce
soi de nepotism vectorizează?
MAGISTER CASVANAEUS: Dumnealor, nepoţii
sculei electronice, îs toţi ăi de văd în Mister Web nu atît un
God, cît un Godfather, un nănaş omnipotent, un unchi pilos,
un bunic omiscient cît Ion Iliescu pentru Mircea Geoană,
«prostănacul» său de dîrvală…
CORNEL MIHAI IONESCU: Hermenauţii… pe
ce Nautilus îmbarcatu-s-au aceşti verişori ai Argonauţilor
şi ce lînă de aur purced a căutare?
MAGISTER CASVANAEUS: Mi ţi-i percep, nu ca
vîslaşi sadomazochioşi de pe submarinul erotic al Emilului
Brumar, dar drept exploratori cu submarinul minţii în
marea unduitoare, schimbăcioasă ori înşelătoare a
savoarurilor livrate, uneori cam brut, de ştiinţele umane…
CORNEL MIHAI IONESCU: Hermeneuţii, ştim
cu toţii…
MAGISTER CASVANAEUS: Ştim cu totii,
inclusiv tonţii şi flocarii, că or ieşitără (nu din Şcoala lui
Hermes TrisWEBistul, ci) din a Trismegistulului, ba chiar
de la cursurile unor Schleirmacher, Dilthey, Heidegger,
Gadamer sau Derrida, unde vor f i învăţat
precomprehensiunea, adică die Vorverstaendnis,
parcurgerea cercului înţelegerii, faimosul Zirkel des
Verstehens prin urmare, şi cum să naveteze între, să zicem,
întreg şi parte, analiză şi sinteză, intuiţie şi raţiune, apelînd
cînd la spiritul de fineţe, cînd la cela de geometrie…
CORNEL MIHAI IONESCU: Hermenăiştii… or
fi cumva ouaţi de cine cred eu?
MAGISTER CASVANAEUS: Ba bine că nu! Căci
îi vîd fasonaţii de gîndirea intens iscoditoare a
Magistrului Nae Ionescu, atinsă deseori de aripa
sofisticii majore, conservatoare cît încape, fascinată de
logicile colectivelor…
CORNEL MIHAI IONESCU:Hermenăucii… pe
aceştia cine-i va fi năucit? Cumva ştiinţa sovietică,
nauka de felul ei (cînd poporul său e nărod, iar dorinţa
lui jelanie)?
MAGISTER CASVANAEUS: Cine alţii decît…
neomarxizanţii, neoistorizanţii foucaldieni,
multiculturaliştii, crtiticienele feministe, deconstructionştii
ianchei şi, în genere, toate muvanţele instalate de Harold
Bloom sub auspiciile Şcolii Resentimentului, mulgătoare
ideologice ale operelor divino-umane, reductoare ale
actului interpretativ la servirea unor interese politicamente
corecte, exploatatoare nemiloase ale sensului astfel brînzit,
inamice ale tradiţionalei explicaţii de text lansoniene…
CORNEL MIHAI IONESCU: Hermenăuţii? Sînt
oare de-ai lui Marius Tucă Show ori in din ograda lui
Marcus Tullius (al cărui cognomen, Cicero, cu trimitere
la o anumită leguminoasă iaşte)?
28
MAGISTER CASVANAEUS: De de unde! Mi ţi-i
rînduiesc mai degrabă printre cetitorii în
zaţul
succedaneului de cafea numit literarmente năut, iar
popularmente nechezol, afini cîteodată cu subiecţii
psihologici ai testelor de tip Rorschach ori cu fanii
doctrinelor complotiste, capaci să depisteze, precum
Kimberley Cornish cu… Wittgenstein contra Hitler, o
mînă criminală în orice intervenţie a Camaradului
Hazard Hazardovici sau a Cumetrei Întîmplarea…
CORNEL MIHAI IONESCU : Patanauţii?
Descind poate din războinicele triburi ale Patanilor din
munţii pakistanezi vecini cu Afganistanul şi talibanii săi
ben-ladinici?
MAGISTER CASVANAEUS: O, nu, ci din…
Doctorul Faustroll, jarrycul inventator al Patafizicii, şi
companionii săi, de ieri, de azi sau de mîine, capaci să
navigheze de la Paris la Paris, pe uscat, cu asul, o
ambarcaţiune pe care se încarcă şi vreo 28 de cărţiperechi, nu vă spun care…
CORNEL MIHAI IONESCU: Pataneuţii? Or fi cumva
cîntăreţi de şarm, formaţi la Scoala lui Julio Iglesias... dar
fredonînd în barurile Capitalei: Mi s-a pus pata pe
tine,/Patapievici e cu mine/Si n-are sa-ti fie bine?
MAGISTER CASVANAEUS: Îi cuprind pe toţi
cei ce corespund criteriilor de gîndirostivieţuire fixate în
statutele şi organele, numeroase, ale Colegiului de
Patafizică, inclusiv neamul Alsobist, de la Princepele
Demetrios Cantemir (mirat, acesta, că marile imperii se
tot întind «ca cînd moarte n-ar avè») pînă la Hans
Vaihinger, Raymond Queneau, prieteni, ei, ai
FunctoruluiAs If, avîndu-l adesea copilot pe Caşicum...
CORNEL MIHAI IONESCU: Patanăucii? Năuciţi
or fi ei de conferinţa fizicianului HRP despre structura
universului dantesc, bună de vărsat la dosarul Afacerii
Sokal & Bricmont, sau, poate, cît auctorele Omului
recent, speriat, în balconul Parlamentului, de Gorilele şi
Fluieraşii Tri(ne)bunului Vadim, pe care, în loc să-l înjure
corespunzător din balcon supraînălţat, ameninţa ca-l
pîrăşte Justitiei, ca un şcoler dirigintei pre colegul de
banca des beşitoriu?
MAGISTER CASVANAEUS: Da de unde? Sînt
mai cu seamă cei de gîndirostivieţuiesc patafizic fară să
o ştie, precum Domnul Jourdain şi Doamna Toatălumea,
precum personagiile lui Creangă din Prostia omenească
şi, fireşte, recurgătorii neconştienţi la feluritele soluţii
imaginare, ca firele de nisip numeroase...
CORNEL MIHAI IONESCU: Tutulor însă le va fi
cu folos electronica sculă, sub condiţia să nu o divinizeze
nicicacum. Nenea Petrache Ţuţea însuşi ar fi
binecuvînta-o cu dextra sa, îndeobşte figantă,
comparîndu-i utilitatea cu a grupului closetial şi
recomandîndu-ne poate privilegierea mesajelor ataşate,
gospodăreşte pigulite, apte să teleporteze chiar materia
unui Bildungsroman, în comunicările de peste zi.
MAGISTER CASVANAEUS: Ouais!...
muzeul de imagini
Visul
poetului
Constantin
DRAM
„Ca nebunii fac în van frânghii de nisip.”; aşa se
poate cuprinde într-un poem de un singur vers (pe
lângă altele asemănătoare aflate în volumul Vis,
Princeps Edit, 2009) o existenţă poetică/ poetizantă,
dominată de mari accente de îndoială, transmise
într-un joc al titlurilor, al formatelor poetice, al
conţinuturilor, al replicilor multiple, poemul citat se
intitulează, de altfel, Deşertăciune.
Andrei Patraş publică rar şi atunci fără foarte
multe sunete de fond. Mai mult, el duce cu sine
(uneori crede-se că însoţit şi de alţii, puţini aleşi) un
stindard pe care îl flutură de un deceniu jumătate, pe
puţin: stindardul întoarcerii/ găsirii/ rostirii adevăratei
poezii, cea care să se îndepărteze
definitiv de inutilităţi stridente, de
banalităţi agresive, de intruziuni
nejustificate ale unor teritorii nonpoetice, de absenţa muzicalităţii
interioare şi a prozodiei, de
greutatea aducerii imaginii în chiar
esenţa poeticităţii. O poezie fără
imagine, fără raportare în vreun fel
la marele muzeu de imagini al
lumii nu pare să existe, aşa se poate
traduce o parte din mesajul poetic
încorporat de textele lui Andrei
Patraş.
Într-un prim deceniu de după
anul 2000 un asemenea autor va fi
fost tras şi a-tras de provocări
multiple la nivelul re-investirilor
poetice, programatice sau nu, de noutăţile pe care o
nouă avangardă ar putea să le propună. Ceea ce e
evident este doar faptul că poezia sa propune un poet
neo, cu trimiteri puternice spre romantism dar şi spre
un puternic echilibru al clasicismului, un poet care e
de o bună bucată de vreme în căutarea unui tip de
discurs capabil de a-l individualiza şi a înlesni o mai
curată apropiere de momentele astrale ale poeziei,
considerate a fi cele care pun mare preţ pe imaginea
investitoare, pe cadenţa înălţătoare, pe relaţionarea
unor mari gândiri/ sentimente venite din trăiri
adânci, din învăluiri folclorice, din receptarea
naturii. Pe de altă parte, Andrei Patraş e un poet al
zilelor sale, bun cunoscător şi frecventator de
registre poetice diverse, din epoci şi timpi diverşi.
Poezia sa arată şi acest lucru, trimiţând un cititor
atent spre re-citiri, apropieri, replici de bună calitate
prin care nu doar poetul se apropie/ distanţează/
provoacă un continuu exerciţiu al lecturii/
interpretării; cititorul este atras într-un joc al
strategiilor textuale, textul de azi fiind mereu
relaţionat cu altele, de ieri, de mâine.
Vis-ul lui Andrei Patraş e o cale de cunoaştere, e un
pretext dantesc adus în canonul său de poezie:
„mergeam pe un câmp/ în noapte/ spre a doua zi” , un
ingenios artificiu de relevare a unor structuri clasice,
pre-romantice, romantice, moderniste,
postmoderniste, cu trimiteri explicite spre nume
consacrate ale poeziei, cu articularea unor imagini şi a
unor stări specifice de melancolie, de trimitere spre
sentimentele dintâi, cele care ne apropie de începuturi:
„Vine o vreme când ceţuri se lasă, / când singurul drum
este drumul spre casă,/ când doruri apun, iar cele mai
sfinte/ ca visu-ntr-o clipă trec repezi
prin minte./ Vine o vreme când
parcă învie/ Icoana Fecioarei din
copilărie…” sau „…şi toamna
aceasta cu sângerii podgorii/ şi
sânii tăi ca nişte boabe mari de
struguri/ în care vinul se îmbată
ne`nceput/ mai caută suavul teasc/
al mâinilor mele de lut.”
Sunt, în acest volum, aşa cum
spuneam la început, poeme cu un
singur vers, intercalate cu poeme
care reinvestesc marea calitate a
poeziei de a făuri şi ordona
imagini, apoi texte care deliberat
sunt în zona unui livresc de bun
augur, poezii care cântă un anume
fel de iubire, poeme ale
singurătăţii, multe texte în canon
folcloric, valorizând crâmpeie mitice, variaţiuni
prozodice şi obstinaţia unui artist care îşi sapă în
cadenţă rară drumul singular printr-o magmă mult
călcată, mult lăsată, mult uitată. Poate fi un drum
care duce spre adevărata însingurare, cea a poetului.
Iar Andrei Patraş e, în primul rând, un poet
adevărat, aşa cum îl simţise şi îl numise profesorul
Dumitru Irimia, cândva.
29
epica magna
Drumul
Radu
ALDULESCU
Plecaseră dis de diminea,ă, într-un mijloc de
toamnă neguros, străbătut de burniţi interminabile, şi
schimbaseră deja două trenuri şi trei autobuze,
zăbovind multe ceasuri prin gări şi autogări şi-n
bifurcaţii de şosele. Nu erau însă Frăsinenii atît de
departe cît i se părea lui Robert, doar că din pricina
legăturilor proaste ameţeai aşteptînd şi trambalîndu-te
prin trenuri şi maşini. Astfel drumul se lungea şi
adesea ţi se părea că l-ai rătăcit prin aglomeraţia
duhnitoare a autobuzelor în care călătoreau striviţi
printre sacoşe şi saci burduşiţi cu pîini şi ţărani
travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă
îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoase şi
răscîrpite, nemaiavînd chiar nimic pînă să le porţi
numai zdrenţe.
Era o vreme cînd Doina făcea drumul ăsta în
fiecare săptămînă. Lucra pe atunci la Sere-Vitan...
Dar asta a fost demult. Dacă ar fi născut o fetiţă pe
cînd lucra la Sere, ar fi avut astăzi aproape vîrsta ei de
atunci şi ar fi putut avea la rîndu-i o fetiţă. N-a fost să
fie nici un fel de fetiţă, totuşi nu-i timpul pierdut ca să
ajungă bunică... Da' şi cît a lucrat la Casete de
Televizoare, tot se repezea încoace la trei-patru luni.
Pe urmă n-a mai venit vreodată mai mult de două ori
pe an, ca şi cum fetiţa ei creştea şi mergea la şcoală şi
ea nu-şi mai vedea capul de treburi... Păi cum naiba,
fetiţă i-ar trebui ei acuma. Aia e, că s-a dezobişnuit de
drumul ăsta, iar acum mai erau şi frigul şi umezeala,
ce se strecurau prin încheieturile autobuzului şi se
amestecau cu damfurile de sudoare dospită, cu izurile
de tescovină şi tutun ordinar şi vibrau laolaltă în
hurducături şi zdruncinături atroce.
- Da, bine'nţeles că ăsta a luat-o pe arătură...
Glasul lui Robert suna mai degrabă resemnat. Ar
fi fost prea mare pentru Doina efortul de a-i răspunde.
Strivită de şoldul lui şi din toate părţile, ea încă simţea
nevoia să se apese cu palma în capul pieptului şi nu
izbutea nici să surîdă. Îi era mai rău decît îşi amintea
să-i fi fost vreodată într-un autobuz din ăsta. Mai au
puţin, nici două ore, şi ameţeala creştea şi stomacul i
se ridica la gură şi-i umplea gura cu apă, să nu se
30
scufunde, dar încă se putea împotrivi şi numaidecît
vor coborî pentru a schimba din nou autobuzul, de
astă dată pentru ultima oară.
Erau într-o şosea de pămînt tasat, pe care ploile din
ajun nu-l înmuiaseră prea tare. Pe alocuri se distingeau
vag în lumina înserării dîre de sfărîmături de calcar.
Atmosfera rece fumegoasă, de zi în declin, ce-i
urmărise pe tot drumul, părea să-şi fi schimbat dintr-o
dată cursul. Doar ei doi coborîseră din autobuzul care
dispăruse cu tot uruitul său pe un drum lateral tăiat
peste cîmp şi rămăseseră mult în urmă ultimele case
ale unui sat. O geană de lumină creştea şi descreştea în
direcţia spre care călătoreau, profilînd pe cerul vînăt
cocoaşele unor dealuri sau munţi, iar umezeala din aer
mirosea a fum şi bălegar. El o întreba despre munţii
sau dealurile alea, cum le spune, şi ea se sprijinea şi se
agăţa de el cu o furie ameţită şi îngreţoşată. Umbrele a
două siluete încă se luptau în mijlocul cîmpului
cotropit de amurg, şi într-un tîrziu ea se smulse şi o
rupse la fugă ca lovită de o nevoie presantă, săltînd
peste şanţ şi peste bolovanii mari ai arăturii atît de
repede, încît el abia avu timp s-o vadă ţinînd o mînă la
gură şi cu cealaltă apăsîndu-se peste stomac.
Nu vroia să fie ajutată şi nici văzută. Asta ar fi
însemnat desigur o intimitate pe drumul căreia nu se
învredniciseră să facă prea mulţi paşi. Ea vomita sau
încerca să vomite, iar el îşi spuse că-i gravidă. Precis e
gravidă, presimţise parcă tot timpul în cele cîteva zile
de cînd o cunoştea. Acum era dintr-o dată foarte sigur,
cu atît mai mult cu cît n-apucase încă să se culce cu ea.
Diseară poate sau de mîine-ncolo, dacă ea l-a luat
încoace sau el s-a oferit s-o însoţească, chiar nu-şi mai
aminteşte cum de-a ajuns prin văgăunile astea, dar în
definitiv n-a mai ieşit demult la aer curat şi-n locuri în
care n-a mai fost niciodată, iar de mîine-ncolo o să
pună şi el o mînă sau un picior copilului ăla.
Se însera şi se înnopta cu repeziciune. De-acum
era beznă să-ţi bagi degetele-n ochi, dar nu era aşa de
tîrziu. Numai să nu fi trecut rata şi bine că reuşise să
verse. Dăduse afară din ea fetiţa aia nenorocită. Îi era
mai bine acum şi parcă-i era foame şi-şi aminti că n-a
mîncat nimic de azi dimineaţă. Astă vară cînd a venit
încoace la nunta soră-si, mai găseai prin magazine
cîte ceva de mîncare. Puteai să mănînci foarte bine la
birtul din gară de la Rîmnic. Acum era cu obloanele
trase. Ba uite că uitase că azi e sîmbătă. Sîmbăta se
cam termină, se închide peste tot devreme şi se golesc
magazinele şi n-ai găsi barem un covrig. A pierdut
şirul zilelor şi numele lor, n-a mai ştiut ce zi e azi poate
de unde-i în concediu de o săptămînă. Ar fi trebuit să
plece încă din prima zi a jafului ăsta de concediu, pe
care nu şi l-a putut lua la nunta Lenţicăi. Şi-a luat în
iulie patru recuperări ca s-o vadă pe soră-sa mireasă şi
epica magna
mai mult a pierdut pe drum, în trenuri şi-n rate,
înghesuită de poporul ăsta în zdrenţe care a început să
nu-i mai cadă bine la stomac. Sau dracu ştie de la ce i
s-a făcut rău, şi uite că s-a tot învîrtit aiurea şi s-a cîcîit
o săptămînă, nereuşind să se hotărască dacă să-l ia cu
ea pe bărbatul ăsta.
Se ţineau de mîini. N-ar fi fost mare lucru să se
piardă unul de altul în noaptea aceea fără nici o stea,
cotropită de-o beznă definitivă parcă.
- Te-am luat cu mine ca să vezi cum dau la boboci.
El nu mai fu sigur dacă ţinea de mînă aceeaşi
femeie alături de care călătorise toată ziua, ca şi cum o
alta îi luase locul odată cu lăsarea întunericului.
- Ei, nu face nimic, zău aşa. Ţi s-a aplecat...
- N-avea de la ce să mi se aplece. N-am mîncat
nimic de azi dimineaţă.
- Cine ştie de la ce? Poate şi de la peştele pe care
l-ai mîncat cu prea mare poftă acum două luni. Îşi
dădu seama că asta ar putea suna ca o aluzie, şi tocmai
că nu-i stătea capul la aşa ceva. Doar că lui i se
întîmplase ca, după un post silnic de cîteva zile, să fie
sigur că-i e rău de la sarmalele pe care le-a mîncat prea
lacom anul trecut. Acum nu mai avea cum s-o dreagă,
da bineînţeles, cine ştie de la ce ţi s-a făcut ţie rău,
sufleţel. O să te trag şi-o să-ţi treacă, spuse
sumecîndu-i pe bîjbîite mîneca puloverului şi a
canadianei de pe mîna stîngă.
Frecţiona apăsat şi întins cu buricul degetului
mare, pe care scuipase din belşug, plecînd din
încheietura mîinii pe toată lungimea antebraţului.
- Eşti priceput, constată ea sec, pe un ton care-l
făcu aproape să vadă în întuneric capul lăsat pe spate
şi privirea ei orientală exacerbîndu-şi mijirea într-un
surîs ce ţinea bine în frîu un hohot de rîs nebun.
- Sunt foarte foarte foarte priceput. Ridică mîna!
Aşa, deschide palma mult...
Izbi cu podul palmei în podul palmei ei, repetat,
temeinic, pecetluindu-şi parcă lucrarea.
- Păi nu eşti felcer. Parc-am înţeles că eşti tipograf.
Şi eşti şi blond, ca dracu...
- Nu sunt tipograf. Lucrez într-o tipografie, da' ca
instalator. Şi-s mai mult decît douăzeci de felceri şi
douăzeci de tipografi şi douăzeci de instalatori şi
douăzeci de draci la un loc, blonzi şi bruneţi şi şateni...
- Ce naiba oi mai fi şi tu..., îl îngînă şi-l apostrofă
ea abia auzită. Dacă m-ai prostit pînă într-atîta ca să te
iau cu mine...
- Foarte foarte foarte bine ai făcut că m-ai luat.
Mai ţi-e rău? Te-o fi deocheat vreun ţăran d-ăia d-ai
tăi în rată. Îţi arde fruntea, ai mîinile reci, eşti palidă şi
boţită şi răvăşită, te văd io...
- Mă vezi...
- Atît eşti de palidă şi de boţită şi răvăşită că te văd
prin întuneric. Am să-ţi spun Tatăl Nostru şi pe urmă-ţi
descînt de deochi.
El deja bolborosea ceva indistinct, fără şir şi fără
noimă, un ropot dezlînat rostogolindu-se şi suind şi
coborînd prin cotloanele unui labirint doar de el ştiut.
- Dă-mi un chibrit, spuse ea.
-Vezi, caută prin buzunare, şi nu mă mai
întrerupe...
Îşi reluă mormăiala cu palmele lipite pe toată
fruntea ei şi pe ceafă, cuprinzîndu-i tot capul, în timp
ce era căutat prin buzunarele scurtei de piele sintetică
şi-n buzunarele pantalonilor îndeajuns de strîmţi
pentru ca amîndoi să perceapă senzaţia de apropiere
echivocă şi deopotrivă febrilă, dintre bărbatul şi
femeia în toată firea care erau, singuri în noapte şi-n
mijlocul cîmpului, jucîndu-se de-a căutatul prin
buzunare şi inventînd tot felul de tratamente cu
descîntece şi masaje.
Flacăra chibritului lumină cadranul ceasului şi
figura aceleiaşi femei, pe care el o văzu dintr-o dată
nerăbdătoare şi plină de vitalitate. Lumina se zbătu
două secunde şi fu ştearsă de vînt şi întuneric.
- Te-am vindecat!
- E doar şapte şi douăzeci. Bine că n-am pierdut
autobuzul. Trebuie să apară acum. Dac-avem noroc,
într-o oră şi ceva suntem acasă.
În definitiv, îl luase cu ea dintr-un motiv temeinic,
îşi spuse Doina poate pentru a şasea oară de azi
dimineaţă, gîndindu-se totodată că n-ar mai avea mult
pînă să i-o spună şi lui, măcar că el şi-ar putea da
seama şi singur. La atîta lucru l-o duce capul. Cel
puţin pînă la primăvară, ea nu-şi poate îngădui să nu-i
pese că Robert e nepotul bătrînei la care stă în gazdă
de două luni. Camera-i poate cea mai bună dintre cele
vreo zece pe care s-a nimerit să le aibă de cînd e în
Bucureşti şi mobilată aproape aşa cum dintotdeauna
şi-a dorit, cu intrare separată şi acces oricînd la baie şi
la bucătărie, şi-i doar ea cu bătrîna, care stă în celelate
două camere ale casei, şi două sute de lei pe lună e pîn'
la coadă pomană curată pentru toată chestia asta. Păi
unde a stat ea cu patru sute, tot pe Drumul Găzarului,
la cinci străzi mai sus de madam Creţu, ce mai jaf şi ce
dărăpănătură şi ce mizerie cu ăia cu copii mulţi şi
toată noaptea scandaluri şi bătăi şi beţii şi fără apă-n
curte, de-a zis c-ar da şi o mie pe lună, numai să n-o
prindă iarna acolo. Pînă la urmă ar fi dat o mie, la bloc,
rupîndu-şi de la gură ca să aibă cît de cît condiţii şi
linişte şi să se poată odihni cînd vine de la fabrică, ca
s-o poată lua dimineaţa de la capăt. Aia e, că slăbise de
nu se mai cunoştea cînd se uita în oglindă şi era tot
istovită şi nu-i mai ajungea somnul, tot aşa cum nu se
mai ajungea nici cu banii. A fost un noroc chior c-a dat
31
epica magna
peste madam Creţu, mătuşa ăstuia de-i zice Robert, şi
de-atunci a început să-şi revină de pe o zi pe alta la
casa asta cu curte şi cu baie cu boiler şi două butelii la
bucătărie şi tot confortu', pentru chiria asta de nimic,
de nici nu-ţi vine să crezi. Unde mai pui că baba
găteşte pentru amîndouă. Are ea plăcerea asta. Cînd
vine Doina de la lucru găseşte masa pusă, şi seara
sporovăiesc amîndouă despre cîte-n lună şi-n stele şi
se uită la televizor şi dimineaţa madam Creţu se
trezeşte prima şi-i face cafeaua Doinţei şi-i pregăteşte
pachetul cu mîncare pentru la fabrică.
N-ar fi visat ea o astfel de combinaţie pe la cîte
gazde a schimbat în mizeria asta de oraş. Altminteri, e
o nimica toată să intri pe sub pielea băbuţei. E liniştită
şi înţelegătoare şi lipsită de toane şi ciudăţenii, încît a
socotit că merită şi se cuvine să-i facă hatîru' ăsta, să-i
plimbe nepoţelu' pe la ţară pe la ai ei, deşi nici
pomeneală s-o fi rugat pe Doina ea, bătrîna. Adevăru-i
că el s-a oferit şi a insistat. Doina a întrebat-o pe
madam Creţu în seara aia, după ce a plecat el, cam ce-a
zice, adică nu că ar incomoda-o, că doar nu-l duce în
spinare, sau că i-ar plăcea sau ar fi cu totul împotrivă
sau altceva, ci numai ce-ar zice, cum i-ar pica ei,
bătrînei, toată chestia asta, la care ea că mai bine să
pleci la drum c-un bărbat după tine decît de una
singură, şi p-ormă că Robert e băiat bun şi serios şi
n-are nici un fel de obligaţii şi are şi serviciu şi tot felu'
de nenorociri d-astea, ca şi cum ea n-ar mai fi văzut ca
Robert în viaţa vieţilor ei, aşa că să pună mîna pe el cît
are ocazia, să lase nazurile şi fandoselile că nu se mai
întîlneşte ea cu aşa ceva, încît chiar dacă n-a spus-o
numaidecît aşa, Doina a înţeles că nu-i cuminte deloc
să-l refuze pe nepoţel şi să-nceapă să-i scîrţîie
minunea asta de încropeală cu madam Creţu tocmai
acuma-n prag de iarnă.
La o adică, n-are nici o vină, i-o fi şi lui drag să
tragă o femeie pe mîini cu scuipat, la vîrsta lui de băiat
bun şi drăguţ şi serios, pe care se vede c-o are, şi la
care pînă acuma s-ar fi cuvenit să aibă un rost cît de
cît, ce mai, bagabond bătrîn, fără familie şi fără una
alta, deşi nu-i mare lucru ca aceeaşi impresie să-i fi
făcut şi ea lui, ceea ce nu mă doare chiar nicăieri, cum
vine vorba aia că mă fut şi mă mut, e-nvăţată Doiniţa
de ani de zile cu bagaju-n spinare, da' nu te gîndi că
madam Creţu nu ar avea vreo vină, şi pînă la urmă nu-i
nici Doina vinovată cu nimic, chiar dacă şi-a înghiţit
vorba cînd să-i spună bătrînei cum e s-apari acolo-n
sat la părinţi c-un bărbat sau băiat.
Nu i-a spus, cu toate că madam Creţu nu se poate
să nu ştie cum vorbeşte lumea, oriunde, da' mai ales
acolo la ţară unde te ştie fiecare şi toţi cu ochii pe tine,
care mai de care să te muşte de fund, uite-o p-aia a lu'
cutare cum face şi drege şi pe-a cui o freacă, şi pînă la
32
urmă nu i-ar fi fost de ea, cît de-ai ei, care să nu se
gîndească madam Creţu că nu ţin la chestia asta, să nu
se facă de rîsu' lumii adică, cu fata lor cea mare şi pe
deasupra şi nemăritată. Adică la ce să-i zgîndăre pe
bătrînii ei pentru un capriciu şi-o distracţie a nu ştiu
cui, cînd ea ţine la ei ca la ochii din cap, că doar pe ei îi
are pe lumea asta, singură aicea prin străini în oraşu
ăsta murdar şi nemernic să-şi cîştige viaţa şi fără
familie şi fără una alta şi amărîtă vai de capu' ei, ce
mai, la ce să-i facă şi pe ei să sufere pe lîngă ea?
Băbuţa-i înţelegătoare şi sufletistă-n felu' ei, încît nu
te gîndi că n-ar fi înţeles-o şi n-ar fi acceptat fără să se
supere, ca nepoţelu' să-şi ia gîndu' de la plimbări şi
aventuri pe spezele bieţilor ei părinţi. Altminteri,
Doina chiar n-are la ce să-şi plîngă părinţii, după cum
nici ei nu-i poartă de grijă şi n-au cu ce s-o ajute. Vine
o vreme cînd nu mai ai răbdare să-ţi plîngi nici ţie de
milă şi nu mai ai nici chef, şi cu atît mai puţin ţi-ar mai
sta capul la părinţi şi fraţi şi surori. Şi totuşi, ar fi fost o
nimica toată ca madam Creţu s-o înghită nemestecată
şi ea să plece ca de obicei singură la ţară, încît nici
acum nu-şi dă seama ce a făcut-o să zică hai, şi hai a
rămas. Şi unde mai pui că după felul cum vrea să se
lege toată povestea asta, după seninătatea necurată cu
care-i privea pe amîndoi madam Creţu şi după cum
tocmai a început să se foiască nepoţelu' pe lîngă
Doiniţa, poate că tot de hatîru' mătuşă-si o să se şi
reguleze cu el. Ar fi şi asta o chestie. Care unde merge
suta merge şi mia şi milionu', da' Doiniţa nu-i de
douăşcinci de bani. Păi ce impresie îşi fac ei, cum că
ea n-ar fi o fată drăguţă şi cuminte şi serioasă şi are şi
serviciu şi aşa mai departe, da' poate că mai bine ar fi
fost s-o facă de-acasă şi pînă s-apuce el să dea în fiert
că zor nevoie să se ţină de coada ei, dacă nu cumva
cine ştie ce ar mai fi vrut şi ăsta de la viaţa ei, şi
plimbat şi futut şi încă mai ce?
Cînd a aprins chibritul să se uite la ceas, Doina
încercă din nou să-şi amintească. Prea familiară îi era
căutătura aia pendulînd între răutate şi visare, şi încă
se străduia să recunoască dintr-o închipuire
îndepărtată figura palidă şi osoasă, cu nasul fin,
dispropoţionat faţă de gura mare şi cărnoasă, cu buze
aproape sîngerînde, de culoarea unui sex tînăr
încordat şi înfierbîntat, care poate spune mult mai
mult decît pot spune vorbele. Ea încă se străduia să
înţeleagă ce spune gura aceea, spunîndu-şi totodată că
lesne l-ai fi confundat cu o fată. Şuviţele părului blond
şi lins se clătinau ca pletele unei fete deasupra
umerilor înguşti. Era înalt şi puţin adus de spate, cu o
statură ce te ducea cu gîndul la un cocostîrc, iar în
uitătura uneori crucişă a ochilor albaştri, plutea o
undă de melanconlie rece, răsucindu-se şi
frămîntîndu-se cînd şi cînd într-un soi de sfidare
epica magna
scăpărătoare, dorind parcă să culce totul la pămînt.
Era ca o provocare, ce o făcea pe Doina să se simtă
puternică, obligînd-o să se adune şi să se concentreze
la cel pe care-l avea în faţă, la toate gesturile şi vorbele
lui şi să renunţe să-şi mai omoare mintea încercînd săşi amintească de unde-l ştie. Trebuie că-l confundă ori
îl aseamănă cu cineva. Simţise asta în primele
momente ale serii cînd l-a cunoscut, cînd au băut toţi
trei cafele la madam Creţu în cameră. Pe urmă, el a
mers să-i vadă camera, cum s-a aranjat, şi-au stat
puţin de vorbă la ea, după ce parşiva de babă a făcut
ce-a făcut şi i-a lăsat singuri.
Poate unde se nimerise să fie pe ciclu, ea deja îl
suporta tot mai greu. Nu mai avea nici un chef nici de
el şi nici de mătuşă-sa. Vroia să fie singură în camera
aia pe care mai mult ca oricînd o simţea ca nefiind a ei
şi dintr-o dată parcă nimic nu-i mai aparţinea, nici
rochia de pe ea şi nici propriu-i trup, şi ea vroia să fie
singură şi oamenii nu mai semănau între ei şi
încetaseră de mult să fie fraţi şi surori. Ei se
deosebeau chiar din pricina dorinţei lor de
singurătate, care era totuna cu dorinţa lor de a se ucide
între ei şi de a se împerechea. Ştia că bărbatul din faţa
ei asta vroia, măcar că-l vedea reţinut şi spunînd că o
să intre şi el în concediu de joi şi ce mult i-ar plăcea să
meargă cu ea la ţară, şi tot aşa a fost cînd el a venit s-o
vadă pe mătuşă-sa în două rînduri. I-a mai spus că stă
şi el tot în gazdă, că maică-sa a murit cînd el era foarte
mic şi l-au crescut surorile ei. Păi şi madam Creţu, da,
a stat cîndva şi el la madam Creţu. Ea are o fată, dusă
după bărbatu-său la Piteşti, aşa că nici la ea, după cum
nici la celelalte mătuşi, nu are vreo speranţă de
moştenire... Au vorbit un timp aşa, sărind de la una la
alta, despre morţi şi despre vii, despre părinţi şi
mătuşi, depănîndu-şi unul altuia crîmpeie din
romanul vieţii. Ba ea l-a întrebat într-un rînd de ce
trage el speranţă la mătuşi. Păi, tocmai că nu trage nici
o speranţă, da' vorba vine, ea a vrut să-l întrebe de fapt
de ce nu-şi caută o nevastă în loc să umble brambura
din gazdă-n gazdă. Ea îl întrebase parcă dintr-o veche
obişnuinţă, aşteptînd fără să-şi dea seama un răspuns,
care ar fi putut fi valabil şi pentru ea, pentru viaţa ei
zbuciumîndu-se de colo colo. Parcă s-ar fi temut puţin
ca el să n-o întrebe acelaşi lucru, dar el dădu din mînă,
o să-şi găsească pînă la urmă şi o nevastă, are tot
timpul, şi se vedea că n-are nici un fel de intenţie
fermă, nici în privinţa însurătorii şi deja nu mai arăta
fript să se culce cu ea şi parcă nici nu mai ţinea cu tot
dinadinsul s-o înoţească la ai ei. El doar că se lăsa luat
de valul acelei sporovăieli pline de tot felul de
nimicuri, cu oarecare plăcere, aproape ca o femeie
dornică să se împrietenească. Parcă ar fi fost madam
Creţu. Lesne l-ai fi asemănat atunci cu mătuşă-sa, iar
Doina din nou nu mai era singură printre oamenii care
începeau să se asemene între ei pînă la a redeveni fraţi
şi surori. Se bucura gîndindu-se la concediu şi că o să
plece şi se gîndea dacă să-l ia sau nu cu ea, iar acum el
deja era lîngă ea, în întuneric şi-n mijlocul cîmpului.
Se adulmecau şi se istoveau într-un soi de simulacru
de pipăială, după ce a borît şi maţele din ea,
îmbolnăvită de drumul ăsta atît de familiar cîndva, şi
de frig şi de înghesuială şi de tot felul de duhori, şi el
cică s-o vindece.
Se ascundeau parcă unul de altul, iar după o vreme
au început să se caute. Două perechi de mîini
cotrobăiau febril, umblau pe trupuri şi pe sub haine,
nemaiizbutind să se găsească.
- Trebuie să apară rata şi într-o oră suntem acasă,
spuse ea. Ai răbdare, ce naiba. Doar n-oi vrea să
ne-ntindem pe arătură, să ne tragă la noadă, să
ne-mbolnăvim, să pierdem şi autobuzul...
Prea dintr-o dată el se arăta din cale-afară de
nerăbdător, iar mustrarea ei părea să-l stîrnească.
- Ce-ar mai fi acuma dacă l-am pierde? Şi aşa
avem unşpe ore de mers de azi dimineaţă. Ce mai
contează dacă ajungem la noapte sau mîine
dimineaţă?
- Sunt legăturile proaste, ţi-am spus.
- Sunt legăturile foarte, foarte, foarte proaste, o
îngînă el ca prin somn, acompaniind stins tentativa tot
mai decisă a acelei triste împreunări în picioare, oh,
vai de capu' lor de legături.
Palma lui cobora de pe sîni spre pîntecul ei
fierbinte şi fierbinţeala degetelor explora febril în timp
ce ea îi înlesnea drumul depărtînd picioarele şi
căutîndu-i cu mîna în pantaloni pulsaţia şi zbaterea
încordată, transmiţîndu-i propria-i aşteptare fierbinte
şi tot mai precipitată. Cealaltă mînă o mîngăia pe cap,
iar ea distingea în mîngîierea lui presimţirea unei
apăsări ce o inunda de smerenia unei dorinţe
necuprinse. Se aplecă într-un hohot tăcut şi cutremurat,
un ecou al descîntecului acela, am să-ţi spun Tatăl
Nostru şi am să-ţi descînt de deochi, cine ştie, sufleţel,
de la ce ţi s-a făcut ţie rău, şi ecoul reverbera în pulsaţia
vie ce-i umplea gura şi o inunda din creştet pînă-n tălpi
în timp ce palmele lui îi cuprindeau fruntea şi ceafa şi
nu se mai termina şi prea repede se termina şi se ridică
la el sorbindu-i respiraţia, cu buzele ude de el şi plină
toată de fiinţa lui.
Un zgomot de motor creştea apropiindu-se odată
cu lumina farurilor ce măturau şoseaua de pămînt tasat.
- Uite-l, hai, şopti ea.
33
poesis
Poeme
din Cernăuţi
Ilie Tudor
ZEGREA
Totul despre singurătate
Şi la ce bun vara aceasta atât de aşteptată
Dacă deja vin slugile Toamnei, purtând capul meu pe
tipsie,
Şoptindu-mi duios la urechea dezacordată:
- Praf s-a ales… praf şi pulbere, din viaţa ta , Ilie!
…Iar ploaia cădea ca o ghilotină, cu sinceritate,
Peste un morman de amintiri ciudate…
Sonet
Mai poartă-mi mâna, Doamne, pe hârtie
Ca aburul pe coapsa brazdei calde,
Şi-n trupul meu durerea să se scalde
Ca ochiu-n lacrimi, orb de duioşie.
Şi voi cădea în zori cum cade-un val de
Suspine moi, la margini de pustie,
Dansând cu Moartea clipa mea cea vie,
Sorbind licoarea recilor smaralde.
Unde-mi eşti, Viaţă? Ce-am făcut cu tine?
Mi te-au băut nemernicii în rate
Sau te-am schimbat pe putrede aldine?
Zdrenţele viselor abia de acoperă goliciunea Lunii
În timp ce îngeri târzii vor să aprindă fitilul serii
În onoarea prinţului Bacovia, sinonimul Poeziei, cum
zic unii,
În fracul său aerian de culoarea ploilor şi a tăcerii.
… Pe albul florii cad zăpezi ciudate
Cum ninge trupu-mi, obosit, pe şine
Sub un vagon cu târfe-mbujorate…
Ignorând tehnica versificaţiei, frunzele cad
Peste ziua subţiată cu lumea ei săracă.
Fără drum de întoarcere, ne urcă undeva lemnul de
brad,
Şi la început pare o amăgeală, o joacă…
Iubito, iarăşi a trecut Freud prin visele mele
Ciupindu-le de sâni, încercând să le seducă
Iar mâinile noastre, încă tinere,
Îşi dau întâlnire sub stratul subţire de zăpadă…
Poate de după colţ va apărea şi primăvara,
Poate vor veni şi luna aprilie, luna mai
Şi liliacul va invada iarăşi locuinţa ta.
Apoi vara îşi va cădelniţa teii şi salcâmii,
Şi va aprinde crini într-o noapte de iunie.
Crini va aprinde, chiar cu mâna lui Dumnezeu…
Iar eu vă pot povesti, la un bob de lumânare,
Totul despre singurătate…
… singurătate şi uitare…
Ploaia cădea lacomă…
Şi oare ce gândeşte crinul, privindu-ne?..
Ploaia cădea lacomă – ghilotină inspirată –
Dincolo de iarba fragedă cu urmele tale de fată,
Şi oare ce vor gândi acele flori, privindu-ne,
Că, iată, acum e iarnă şi mâinile noastre
Întineresc pe sub stratul subţire de zăpadă
Iar Freud s-a îmbătat cu visele mele…
Iar în văzduh prindeau contur sânii, cearcănele,
mângâierea
Şi genunchii tăi… Genunchii, pregătindu-mi căderea.
Viaţa poetului repovestită de agentul secret
Dimineaţa scoteam şi eu ceaţa la plimbare
În caleştile trase de şapte semne de întrebare,
Şi nu ştiam ce să mai aştept sau pe cine
Între două pahare – propria mea excursie prin mine,
Unde te regăseam, de tristeţea mea inventată,
Ca o biserică fără turle, aproape devastată…
34
… Pe stradă trecea poetul cu bereta trasă pe ochi,
cu trupul lipit de ceaţa ce-l însoţea întotdeauna
(o, ceaţa avea o poveste a ei, suspectă,
şi-i ţinea loc de pardesiu şi umbrelă)…
Deci, trupul lui, angajat cu ziua ca un birjar,
îl ducea aproape nevăzut şi neauzit
şi doar urmele lăsate prin metafizică
puteau fi citite pe drumul Damascului.
poesis
Viaţa poetului cusută de negura nopţilor
cu aţă mai neagră ca privirile Morţii
sau ca semnele literelor bătute de maşina de scris…
Cine să-i numere ridurile singurătăţii pe faţă,
cicatricele din pereţii celor două ventricule
şi datoriile la serviciile comunale?..
Trecea poetul aproape nevăzut şi neauzit
şi dispărea în ceaţă precum se va evapora
şi acest poem pierdut de el într-o noapte…
Piramidele singurătăţii
Lui Nichita Stănescu
Şi cuvântul era…
Lui Mircea Lutic
În vremea aceea
literatura cobora mai mult liniştită decât mirată
pe scara valorilor universale,
poezia-şi ducea în spate patul de campanie,
trandafirii şi salcâmii miroseau a cazarmă
unde, în ungher, bastonul mareşalului înmugurea.
Din jumătate în jumătate de oră,
la o presupusă bătaie a gongului,
ne prefăceam că aprindem lumânări
de sufletul poemelor nescrise ori ratate din faşă.
Se subţiază gheaţa la Poluri, bătrâne, gheaţa –
această bibliotecă a memoriei melancolicului nostru
Pământ,
cu vieţile şi legile împăraţilor osificate, trase la faţă,
cu tăbliţa lui Mendeleev tăbăcită de ploaie şi vânt.
Ce nebunie e, totuşi, îmi spuneai tu,
ce nebunie să sari din somn
şi să apuci cu dinţii de coada cometei,
să descoperi ridicolul realităţii şi să te miri:
pentru cine mai bat clopotele înAmerica
dacă soarele răsare în cealaltă parte a lumii ?..
Se subţiază memoria lumii (probabil există motive!),
în înălţimile cerului câte o stea cu plâns amarnic
iese din scutecele norilor şi se lipeşte de mine ca o
sugativă.
Unde eşti, mamă, să mă faci din nou mic, cât mai mic?
Nu puteam şti, nu puteam răspunde,
vorba noastră era un fel de bâlbâială,
o bâlbâială de seară
şi Cuvântul era la Dumnezeu.
Toamna, în regatul ei aburit cu ţuică de prune,
developează singurătăţile unor sentimentale cariatide
suspendate ciudat, între realitate şi ficţiune.
E duminică şi limbile clopotelor curg, aproape fluide.
La geamul poetului flutură zdrenţele unui poem din
alt veac
cu iluzii şi idei leşinate ca frunzele-n timpul secetei,
în văzduh – o conspiraţie a metaforelor stil elegiac
cu vânători regale de trandafiri şi oxizi din coada
cometei.
Cineva cotrobăieşte prin Univers, sparge sertare:
războaie, calendarele Maya, găuri negre comprimând
Galaxia,
iar mai jos – Piramidele Singurătăţii – pietrele noastre
unghiulare,
construcţii apărute o dată cu Dumnezeu şi cu
Poezia…
Singurătatea din adâncul oglinzii
Astăzi am scos la plimbare
singurătatea din adâncul oglinzii.
În jur era ca în ziua a treia
când Dumnezeu a despărţit apele de uscat,
lumina neruşinată a decoltatelor becuri
ba îmi lungea umbra,
ba îmi scurta viaţa
şi, făcându-mi cu ochiul,
cerceta contururile corpului tău aproape fluid.
În ultimul timp dintre toţi vecinii
doar Toamna îmi mai face vizite neprotocolare,
bătându-mă pe umăr, prieteneşte:
„Să ştii că strigătul Morţii
e mult mai lung şi mai dureros
decât însăşi moartea,
şi trădarea/pierderea unui prieten
e mai grea ca acest strigăt…”
Şi de fiecare dată în acest loc
fraza i se curma brusc
iar apele oglinzii se tulburau,
se t-u-l-b-u-r-a-u…
35
carnete critice
Detabuizînd,
detabuizînd...
Magda
URSACHE
Motto:
„Poezia este atributul tinereţei – critica, al
bărbăţiei. Să fim bărbaţi! şi sper că suntem”.
I.L. Caragiale
Într-un ataşant interviu din Conta, subtilul
jurnalist cultural (el însuşi poet de marcă), Adrian
Alui Gheorghe pune accent pe întrebarea dacă
eseistul, criticul Gh. Grigurcu „îl încurcă” pe poetul
cu acelaşi nume. Cu alte cuvinte: critica l-a
prejudiciat pe poet, i-a pus poemele în umbră? Nu
cred. Actul critic sporeşte în fineţe (sau, cum
formulează altundeva Grigurcu însuşi: „reflecţia şi
metafora nu se exclud”) cînd este sprijinit de poet,
chiar dacă poetul vede în „criticul din sine” un rival,
făcîndu-i, uneori, „în ciudă”.
Critica şi poezia nu sunt baricade atît de
diferite. Uneltele criticii curente sunt completate de
cele poezeşti; dimpreună, dau afară din pagină
„terminologia pedantă” (sintagma lui Grigurcu), ca şi
exprimarea ternă, convenţională. Pe Gheorghe
Grigurcu îl interesează deopotrivă şi adevărul spusei
sale, şi efectul ei, forma impecabilă. Emoţia, gustul,
sensibilitatea vin de la poet, ca şi cuvîntul expresiv.
Şt. Aug. Doinaş, de pildă, e caz de eseist şi poet de
valoare egală. Sigur, există exemple şi într-un sens şi
în altul. Sunt poeţi care contează în istoria literaturii
dispuşi să accepte doar propria formulă; îşi
minimalizează confraţii cu bună (sau rea) ştiinţă,
săvîrşind nedreptăţi dintr-un ego inflamat, expandat.
N. Manolescu susţinea incompatibilitatea
dintre poet şi critic. Îl urmez doar cînd e vorba de
poetaş, nu de Poet. Din laboratorul de creaţie, de sub
lupa proprie, vede mai bine postura sau impostura
cobreslaşului, e mai intuitiv, uneori, decît criticul.
(cf. Grigurcu: „Poezia la poezie trage”). Repet: e
vorba de Poet, nu de poetaşul urechist, inconsistent,
gata să laude mărimile zilei pentru relaţii
conjuncturale confortabile lui – şi care îşi asumă nu
riscurile întreprinderii de critic de întîmpinare, ci
profiturile. Editorul lui devine prozator colosalnic ori
36
poet colosalnic, după caz; sponsorului îi pupă
papucul. Şi cum să nu fie simţitor la producţia celor
din proximitate (amici de beraliuri, cum le zicea
cineva), pe care-i firiti seşte cu cronichete
prietenoase, duioase şi dubioase. Toţi i se par
eclatanţi, ba mai adaugă un c: eclactanţi. Morală,
cultură, stil, toate cuprinse în acolada criticii
veritabile? Da' de unde! E suficientă o bibliografie
simpluţă, o mică abilitate mimetică şi te-ai făcut.
Parcă ne-am fi întors la călătoria diletanţilor din anii
cincizeci (la Popper, fără liceu, la Novicov – fără
studii necesare, la Vitner – dentist, la duo Moraru/
Şelmaru) spre vîrful culturii; cînd „idealiştii” cauzei
proletare deveneau profi univi fără diplomă, editori
fără carte, scriitori fără scrieri. „Literatura era o casă
golită, cu uşile şi geamurile deschise, în care puteau
pătrunde indivizi de tot soiul”, notează Gh. Grigurcu.
Atunci ca şi acum: porţile Uniunii Scriitorilor sunt
vraişte, să intre cine vrea.
O anumită specie a criticaştrilor glisaţi
dinspre poezele se descurcă binişor. S-a şi spus că un
fenomen al scrisului postsocialist e apariţia acestor
struţo-cămile (nici struţi, nici cămile) critice. Au scris
ode la Niki Lauda, cum i se spunea lui Ceauşescu,
editoriale de pagină dentîie, de unde li se trage avîntul
pentru laudatio. Ţinta recenzentului e funcţia, nu
cartea; persoana, nu volumul pe care abia l-a răsfoit.
„Micul precupeţ”, care a oferit „marfă” ideologică,
şi-a păstrat deprinderea „muncii cu cartea”,
reciclîndu-se după noile doxe-noxe. Manipularea în
ideoletic i-a fost sarcină de partid; de ce n-ar trage
acum foloase din... manipulabilitate , cum
bolborosea un neologizant. Critica slabă (parafrază
după gîndirea slabă a lui Vattimo) prefaţează şi
postfaţează (pe papir-oase şi pe euro) autori de trei lei
la 5 grămezi. Cronica-reclamă a devenit practică
rentabilă. Numai că scrisul se răzbună pe filotimii
cronicari fără şalvari. Curînd, nu-i mai crede nimeni,
iar faux sucre e dăunător organismului critic.
Dar să pun în paranteză critica afină ca să
revin la critica fină, care e şi greu de manipulat.
Limpede spus, Gheorghe Grigurcu e critic fără
Dumnezeu... Popescu. N-a mărturisit strîmb, ca atîţia
alţii (Liviu Leonte, de pildă, indemnizatul pentru
merite ideologice de la Ieş). Nu s-a temut de „aparat”,
n-a comis literatură de partid. Meseria de critic
însemna să fii refractar la indicăţiile oficialităţilor de
la propagandă, aşa cum, în zilele noastre, judecăţile
de-a gata (corect politice) nu trebuie primite fără
rezerve. Critic exemplar, Grigurcu s-a sustras
cultului impersonalităţii proletculte, puternic încă la
vremea debutului său, dar şi cultului personalităţii,
carnete critice
din vremea savantei analfabete. Acum, opiniomanul
Grigurcu vede că fostul dirijism îşi arată chipul în
cenzura „de casă” a multor reviste. În comunism,
trebuia să ştii al cui e cîinele, nu cumva să vexezi pe
careva din grupul protejaţilor Puterii. Jocul
influenţelor continuă să se joace răzbit.
Critica „e o formă a conştiinţei literaturii”.
Mai ales criticul literar nu-şi poate permite să fie o
fiinţă imorală. Ni se tot repetă să nu amestecăm cele
ale omului cu cele ale scriitorului, opera cu biografia.
Că verticali, neprihăniţi sunt puţini. O fi fiind aşa, dar
prefer o atitudine morală uneia ambiguă .
Compromişii nu numai că scriau cu uitare de sine
editoriale ideologizante, dar îi şi sancţionau pe cei
care nu scriau. Se lăsau controlaţi, dar şi controlau la
rîndul lor, mereu înfricoşaţi, panicaţi să nu le scape
vreo şopîrlă a unui subaltern şi să-şi piardă scăunelul,
privilegiile grase şi mănoase.
Aţi crede că imoralitatea unor astfel de gropari
ai culturii, orientaţi de Comandantul Suprem, este
penalizată? Iluzie postsocialistă! Cîţi politruci nu
primesc indemnizaţii de merit, premii academice,
medalii, diplome de onoare... Pentru muncile (de
răspundere) pe care le-au dus operativ la îndeplinire,
ca să uzez de limbajul „iepocii”, sunt omagiaţi
consecvent. Lipsa întristătoare de etică, gravele fisuri
de caracter (diagnosticul meu: handicap de caracter)
sunt trecute cu vederea. Doar au făcut tot binele pentru
instituţii, s-au sacrificat pentru ele etc., etc. Mulţi dintre
cei compromişi de „sarcinile” lor sonore în „unităţi de
cultură” (reviste, teatre, comitete, edituri) nici nu
pricep măcar ce rău psihic a făcut PCR-ul lor şi-al
fraţilor lor din „activ”. Au ajuns chiar să se laude cu...
paideea comunistă (deschideţi noua revistă „Cronica
veche”). Să-şi recunoască ei culpa? Din contra,
fantomele agitpropilor reapar, ca să-i culpabilizeze pe
cei care au cedat din cauza lor. „Aliniaţii” au avut parte
de toate „nuriturile terestre”, în timp ce evaziunea, în
dictatură, s-a plătit scump, cu marginalizare, şomaj,
semnătură interzisă de „foruri”. Cei rupţi de lumea
socialistă, devianţii de la linia ideologică forţată au fost
forţaţi să se exileze, ca Paul Goma.
„Rebel în absolut” (cum îl numeşte Adrian
Alui Gheorghe), studentul Grigurcu a fost
exmatriculat din Şcoala de literatură pentru că-l
vizitase pe interzisul Arghezi la Mărţişor, dar şi
pentru că trecuse pe la locuinţa văduvei lui E.
Lovinescu.Atîta tot. Şi ce director avea „fabrica” asta
de scriitori! Petre Iosif, politruc fără urmă de operă;
adjunct: Traian Iancu, ofiţer de Securitate.
Absolventului eminent de Filologie i s-a
refuzat un post universitar, la Cluj; la Familia a intrat
în '65, de unde a fost scos după 9 ani de activitate. Or,
e cunoscută incredibila sa putere de a scrie mult şi
bine, lupta cu impostura, cu contraselecţia. Grigurcu
a rezistat la asaltul mediocrităţii, al prestigiului
contrafăcut, ca un erou al criticelor noastre. N-a
intrat în graţia activiştilor-activişti, a scriitoriloractivişti, comentîndu-i numai pe scriitorii-scriitori.
Şi nu l-a citat pe To'arăş. Pe dreptate, şi-a ascuţit
ironiile din rastel pentru cei care au obţinut succes
social făcînd o sumă de compromisuri, ca Marin
Preda şi Nichita Stănescu. Dar slugarnic e prea mult
spus despre Preda care, după tezele fără antiteze, a
ameninţat vîrful Puterii: „Dacă introduceţi
realismul-socialist, mă sinucid”. Convingeri
comuniste la autorul personajului Petrini? Cît despre
Nichita Stănescu, da, a fost excesiv preţuit în scop
propagandistic, dar nu cred că majoritatea poemelor
sunt caduce. Oricum, felul cum a ieşit din literatura
proletcultă, din imageria sapei şi mistriei, zilierului
şi cosaşului e un miracol şi-o enigmă. De un portret
în apă (cam) tare beneficiază şi Marin Sorescu. Şi-l
prefer pe Gh. Grigurcu spunîndu-i lui Noica
„monomaniacul sublim întru idee” decît „gînditorul
cu bască”. Pe alocuri, incizia e prea adîncă, dar omul
Grigurcu e, în realitate, foarte afabil, chiar prea
politicos, prea îndatoritor. Ineleganţa nu-i şade, cum
nu-i şade şapca proletară ori jiletca strînsă a
propagandei.
Idiosincraziile lui Gh. Grigurcu faţă de
Crohmălniceanu ori Petru Dumitriu, cu care suntem
atît de „înţelegători” postsocialist, ca şi cu Nina
Cassian ori Jebeleanu sunt aceleaşi cu ale mele. Şi-i
aştept promisa istorie a poeziei contemporane, unde
„proporţionarea numelor” (Doinaş, Gellu Naum,
Dimov, Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Abăluţă, Ion
Mureşanu, Daniel Turcea) va fi consecvent şi coerent
echilibrată. Un banchet al demersului critic, fără nici o
îndoială.
Revenind la biografia sa pilduitoare (de ce
n-ar fi atitudinea anticomunistă un criteriu – nu
criteriul unic – în judecarea operei?), e de ştiut că Gh.
Grigurcu a şomat 16 ani, că a fost supravegheat şi
anchetat de Securitate, la Tg. Jiu. Şocul unei
percheziţii (cu manuscrise arestate) a grăbit moartea
tatălui său. Cum să nu reacţioneze, cu luciditatea
învinsului învingător, la noile tabu-uri, la noua
cenzură, la noua ideologie (multi-culti europeană), la
noile compromisuri cu compromisul, pe care le face
pleava ridicată de vîrtejul din decembrie '89? Şi-i dau
încă o dată dreptate lui Adrian Alui Gheorghe: în
vremi bicisnice, e mai multă nevoie de caractere decît
de talente.
37
carnete critice
Gheorghe Grigurcu şi-a asumat rolul de poet
disident faţă de generaţia sa. „Afilierea la generaţie”
nu-i altceva decît „un alt conflict al nostru cu durata”.
Moda uniformizatoare (v. generaţia în adidaşi de
Drăgăşani) e una dintre capcanele de care trebuie să
se ferească scriitorul. N-ai talent, geaba te
sincronizezi. Un exemplu la îndemînă:
„minimalismul estetic” al maidanului cu sex, poezia/
proza tipărite grabnic de frustraţii eliberaţi de
porunca a 2-a a Cenzurii: Tăiaţi sexul! (prima: în
România, nu moare nimeni), care se tot defulează, în
dauna literaturii. Necenzurat înseamnă şi
necontrolat, fără autocontrol. Virgil Diaconu a găsit o
vocabulă norocoasă pentru imitarea modelului:
sinclonizare, trimiţînd la clonă.
O altă capcană, la fel de periculoasă ca
sinclonizarea, este refuzul etnicităţii, al tradiţiei,
dinspre „tinerii egotici, anafectivi”, dispreţuitori,
dacă nu total indiferenţi, faţă de barbarii de tiraniînaintaşi. Deschiderea spre istorie şi istorie literară îi
depăşeşte; chiar se declară ruşinaţi de lecturile
adolescente din Nae Ionescu, Eliade, Cioran...
Gh. Grigurcu nu agreează nici situarea
antietnică. A lui Adrian Marino, de pildă, dispus să
excomunice tot ce nu-l interesează, de la literatura
română la religie, ceea ce taie orice dialog cultural.
Se delimitează de „irascibilitatea anticulturală”,
specifică bibliografului, care preţuieşte mai mult
erudiţia decît originalitatea interpretării. Da, adaug
eu. Marino a fost marcat şi de o antipatică iritare
anticalofilă, „scrisul frumos” fiind defect major
pentru hermeneut, iar eseismul – „dubios” pentru
lexicograf. Critica de întîmpinare, în bloc,
foiletonismul i-au repugnat lui Marino, ca şi poezia:
„suntem un popor de poeţi şi nimic mai mult”. De-ar
fi aşa şi-ar fi prea destul. Apud Cioran: „Dacă n-am fi
avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia.
Eminescu este scuza României”. La polul opus, Gh.
Grigurcu are cultul cuvîntului potrivit, al opiniei
exprimate pre limba înţelepţilor, aforistica. Şi aici e
imbatabil. Aflat în directa descendenţă a
Călinescului, vede în Marino un Salieri, încercînd să
concureze cu un Mozart: Călinescu.
Deşi cochetează cu Alceste-mizantropul,
Grigurcu nu trăieşte pe vreo cîmpie a
Armaghedonului, nu crede în dispariţia artei, convins
fiind că „omul e o făptură creatoare, simili Dei”.
„Ce ne caracterizează numai şi numai pe
noi?” Cu ce vin românii în concertul marilor culturi?
La întrebarea asta dificilă, Gheorghe Grigurcu
răspunde: „cu suculenţa limbajului”. Cuvîntul
mustos este trăsătura identitară a literaturii române.
38
Calendar bucovinean
2.IV.1921, Fălticeni – Teodor Cazaban
4.IV.1955, Hobi$a, com. Pui, jud. Hunedoara – Mircea Dăneasa
5.IV.1949, Udești, Suceava – Mihai Camilar
7.IV.1952, Mușeni$a, jud. Suceava – Nichita Danilov
8.IV.1947, Valea Seacă, Suceava – Constantin al lui
Petrea #ărănoaiei Rusu
9.IV.1951, Zastavna, reg. Cernău,i – Valentin
Tarnavschit
10.IV.1912, Slatina, jud. Suceava (d. 1.XII.1988,
Mănăstirea Sihăstria, Neam,) – Ilie Cleopa
11.IV.1901, Cernău,i (d. 2.I.1988, Düsseldorf,
Germania) – Rose Ausländer
11.IV.1943, Mănăstirea Humorului (d. 3.VII.2001,
Suceava) – Dragoș Corlă%eanu
11.IV.1940, Adâncata, Suceava – Gheorghe V. Giurcă
12.IV.1909, Pătrău,i, Suceava (d. 20.IX.1986, București) –
George Ionașcu
12.IV.1912, Câmpulung Moldovenesc – George
Ungureanu
12.IV.1949, com. Vutcani, jud. Vaslui – Gheorghe Vicol
14.IV.1914, Mahala, Cernău,i (d. 13.XII.1987,
Strasbourg) – Octavian Nandriș
14.IV.1822, Iglau, Moravia (d. 4.V.1890, Rădău,i) –
Ernst Rudolf Neubauer
16.IV.1933, Arbore, jud. Suceava (d. 16.X.1996,
București) – Stelian Gruia
17.IV.1920, Sadagura, jud. Cernău,i (d. 26.IV.1999,
Bârlad) - Ștefan-Gheorghe Bucevschi
18.IV.1908, Volovă,, distr. Rădău,i (d. ?) – Arcadie
Cerneanu
18.IV.1943, Cernău,i – Sântioan Cornel Cubleșan
18.IV.1894, Frătău,ii Vechi, Rădău,i (d.1.IV.1956,
Roma) – Claudiu Isopescu
20.IV.1913, Putna (d. 20.IX.1970, București) –
George Putneanu (Belibău)
20.IV.1887, Molodia, Cernău,i (d. 7.IX.1977, Tel
Aviv) – Hermann Sternberg
21.IV.1899, Cernău,i (d. 24.X.1987, Klugenfurt) –
Georg Drozdowski
23.IV.1794, Roșa, Cernău,i (d. 1835, Cernău,i) – Vasile
Cantemir
23.IV.1943, Rădău,i (d. 15.V.1988, Iași) – Gheorghe Fărtăiș
24.IV.1915, Straja, distr. Rădău,i – George Cotos
25.IV.1929, Dumbrăveni, jud. Suceava - Lucre$ia
Andronic
26.IV.1943, Mălini, Fălticeni (d. 4.XI.2000) – Vasile Rusu
26.IV.1955, Suceava – Elena-Brândușa Steiciuc
31.IV.1964, Rădău,i – Alma Blănaru
(Cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Vol.I, II, ,
Editura Princeps Edit Iași, 2004)
carnete critice
ILUMINĂRI
ÎN
CREPUSCUL
Geo
VASILE
Vinerea singuratică (Editura Semne, 2010, 158 p.)
de Radu Cange (n.1943) este o antologie poetică de
autor ce include şi două comentarii critice de final;
sunt prezente selecţii, fireşte, din volumele anterioare,
dintre care amintim „Lebăda şi magnolia”(2006) şi
„Elegiile negre”(2008). Poetul, şi mai nou prozatorul,
iese în fine la rampă numindu-şi explicit „maestrul
tristeţii”, cine altul decât Bacovia, căreia îi dedică una
dintre cele mai smerit-temerare „rugi” din lirica
contemporană: „Tatăl nostru carele eşti/în ceruri,
Bacovia/umileşte-ne pe noi/cu pesimismul
tău.//Rescrie-ne nouă abatoarele,/vechi şi noi, dă-ne
nenumărate clavire la care să cânte/numai fecioare
tuberculoase./Du-ne într-o tuse/printre copacii
desfrunziţi,/unde corbii ne cântă negru, de rău.//Şi
molipseşte-ne cu geniul tău”. Selecţia, la o primă
lectură, pare tematică, aproape monocordă atât prin
tonalitatea majoritar - elegiacă, cât şi prin lexemelecheie şi antinomiile frecvente: moarte-nemurire.
singurătate, toamnă, insomnie, iubire, umbră, zeu etc.
Ni se oferă chiar o definiţie tip Ion Vinea sau Radu
Stanca a morţii: „Moartea este un cristal,/cu formă
necunoscută,/unde se fac nevăzute
privirile”. Sinonimia dintre singurătate şi
moarte este o metaforă trăită, invazivă,
înfiorătoare: „Despărţire.../Retina se
d e z l i p e ş t e / O c u l o a r e
indefinită/invadează ochiul./ Cerul
despicat/atârnă de inima ta”. Sumbră şi
totodată ataşantă, atmosfera textelor
induce gândiri şi imagini aforistice,
uneori ludice. Desperarea poetului,
autentică, păstrează un fel de gratitudine
şi orgoliu faţă de darul iluminării primit
direct de la Rimbaud şi de la Dumnezeu,
numit inspiraţie poetică. Stând după
„gratiile de sânge închegat”, poetul se
însoţeşte cu singurătatea, metaforic
vorbind o icoană a Precuratei. Condiţia
poetului este şi ea un laitmotiv al cărţii,
fie că din el rămâne doar o dedicaţie pe o
pagină, fie că, transfigurat într-un zeu sau
înger, veghează la dăinuirea spiritului, a credinţei în
lumina lumii şi a comuniunii oamenilor întru bine,
frumos şi adevăr. Prin propriul sacrificiu de explorator
al tenebrelor care ameninţă lumea albă, poetul este un
ogar al urmelor sacrului. Când şi când se simte tandra,
de fapt grava meditaţie a lui Marin Sorescu: „Meseria/
de poet nu se învaţă//E o piatră pe care Dumnezeu ţi-a
aruncat-o/în cap, până la sângerare.//De-atunci, fără
oprire, lumea te-arată cu degetul”. Acelaşi Sorescu, cu
grava sa ironie şi valenţe aforistice emoţionante, este
prezent şi în „Ultima elegie” : „Nu m-am gândit/ce am
să fac în timpul morţii/De-atâta democraţie şi
libertate.//Morţii mele cel mai rău îi pare/că şi-a
pierdut minţile pentru poezie./ De aceea, eternitatea
mea o puteţi/vinde în târg pentru o pâine.//Sper să nu
vă supăraţi niciodată.”.
Radu Cange, poet ce are un adevărat cult pentru
vechii maeştri români şi universali, deferent-cordial
faţă de colegii de breaslă contemporani, ni se
adresează în numeroase şi emoţionante roluri de
compoziţie, jucând teme moderne à la Baudelaire sau
Poe (eros şi thanatos), ca să nu mai vorbim de
motivele bacoviene subiacente. Sigur, nu lipsesc
anumite locuri comune, ingenuităţi, enunţuri rămase
în faza de abstracţiuni sau déja-dit -uri. Nimeni nu-i
perfect. Una din elegiile marine rezumă starea
sufletească a acestui volum, presentiment şi totodată
curaj viril de a se proiecta şi exprima deja din
postumitate: „Te stingi uşor,/pe negândite/ca
soarele-necat în mare-/lumină-n valuri/murmurând.”.
Retras în poezie ca într-o adoraţie religioasă spre a-şi
căpăta „raţia zilnică de speranţă”, Radu Cange scrie
poezie sub auspiciile „iluminărilor” primite în dar de la
Rimbaud, ale crepusculului bacovian (o secţiune a
volumului se numeşte chiar „Vreme
de beţie“.), dar cu un ochi mereu
treaz spre filonul epico-dramatic al
postmodernităţii lirice (vezi
poeziile mai lungi „Spectacol cu
zeu şi tiran” sau „Condiţia zeului”).
Credem că cea mai nimerită
încheiere a acestui comentariu
despre „Vinerea singuratică” este
tot un text-parafrază la universul
bacovian: „Octombrie, curge arama
din tine,/Eu îmbrăcat doar în
frunzele,/frunzele tale, Tu exalând
doar migdale amare, /Octombrie,
curge arama din tine.//Bacovia, iată
sensul tristeţii/Îgemănat cu viori
vagabonde/Şi hărţuit de aceleaşi
patetice fronde,/Bacovia, iată
sensul tristeţii”.
39
carnete critice
MEMORIILE
UNUI LUPTĂTOR:
VALERIU ANANIA
Gheorghe C.
PATZA
Volumul de memorii al lui Valeriu Anania (Editura
Polirom, Iaşi, 691 pag.) îşi merită cu prisosinţă titulatura
de carte a anului 2008 (România Literară). În lunga sa
viaţă Înalt-prea-sfinţitul Bartolomeu – Valeriu Anania,
născut în anul 1921, a trăit în democraţia interbelică, a
trecut prin trei dictaturi şi iată-l, de douăzeci de ani, în
democraţie, îndeplinind funcţia de arhiepiscop şi apoi
mitropolit, până în anul 2011. Aşadar, oricine îşi poate
imagina câtă bogăţie de date istorice, ce număr
impresionant de personaje reale poate întâlni citind
această carte de excepţie!
Partea întâi a cărţii (pag. 9-348) a fost scrisă de autor
în S.U.A. unde, între anii 1965 – 1976 a îndeplinit, ca
trimis al Patriarhiei Române, funcţii profesionale în
cadrul unei episcopii ortodoxe româneşti. În această
primă parte autorul descrie întâmplările vieţii sale
începând din anul 1941, din timpul rebeliunii legionare şi
al instaurării dictaturii antonesciene şi până la ultima
eliberare din închisoare, petrecută în anul 1964. Zicem
„ultima”, întrucât Valeriu Anania a fost arestat de mai
multe ori, atât în timpul dictaturii mareşalului Antonescu,
cât şi al celei comuniste, pe perioade variind între câteva
zile, câteva luni, până la 6 ani şi jumătate, ultima
pedeapsă fiind de 25 de ani. Dosarul întocmit de
Siguranţă pentru puţina activitate de tânăr legionar l-a
urmărit peste tot, ca un blestem, dar l-a salvat Credinţa şi
Creaţia literară.
Înzestrat cu o memorie prodigioasă, călugărul
Anania a creat şi memorat circa 12.000 de versuri în
închisoare, cu variante şi a alcătuit astfel o lume a sa
proprie, a rugăciunii şi a poeziei. A compus mai multe
piese de teatru în versuri, pe care a reuşit să le aştearnă
pe hârtie în ultima etapă a recluziunii de laAiud.
Iute la decizie şi executare Bartolomeu - Valeriu
Anania îşi hotăra cu rapiditate viitorul, ca student la
medicină în Cluj, de unde a fost exmatriculat şi purtat pe
jos, din post în post, în cătuşe, sute de kilometri, până a
ajuns în localitatea stabilită ca domiciliu obligatoriu;
într-o clipită a hotărât să se călugărească, descoperinduşi vocaţia profesională pentru o viaţă lungă, împletire de
bine şi de rău.
Trăind în infernul închisorilor, dar şi în purgatoriul
unei libertăţi relative, sub ameninţarea unor noi arestări,
Valeriu Anania s-a putut baza în pribegiile sale pe
monahi şi monahii de o integritate morală desăvârşită.
40
Autorul este un om obiectiv şi găseşte calităţi chiar
celor mai aprigi vrăjmaşi, acolo unde ele există.
Totodată, nu ezită să evidenţieze şi viciile, chiar ale
înalţilor ierarhi, alături de care a trăit şi pe care i-a
cunoscut bine.
Două sunt amărăciunile vieţii produse autorului în
închisoare: faptul că mama sa a murit tristă, având ambii
băieţi, Valeriu şi Mitică, în puşcărie; a doua, faptul că
Securitatea i-a distrus biblioteca personală, compusă din
cărţi şi manuscrise valoroase, adunate cu multă trudă.
Persoanele evocate de Valeriu Anania în Memoriile
sale sunt adevărate personaje literare, de mare
complexitate, printre care se învârte şi el, personajul
principal; se izbeşte de ele, sau împarte pâinea durerii ori
dulceaţa prieteniei.
Manuscrisul părţii întâi a cărţii a rămas în America, la
o prietenă, până după revoluţia din 1989, urmând a fi
publicat după moartea autorului. Din fericire, n-a fost să fie
aşa, astfel încât noi, cititorii, am beneficiat încă din timpul
vieţii sale de acest minunat dar făcut literaturii române.
Capitolele primei părţi ale „Memoriilor” sunt
următoarele: Adolescenţa verzuie; Parada închisorilor;
Cărările pribegiei; Studenţie transilvană; Generaţia
academică Cluj 1946; Din nou în pribegie; Sub
patriarhul Iustinian; Din nou pe brânci; Proces în
umbra lui Kafka; Sinistrul interludiu; Eram în Aiud;
Balans pe trambulină.
Comparând cu lumea lui Dante, partea întâi a
Memoriilor lui Valeriu Anania se situează la nivelul
infernului sau, cel mult al purgatoriului, niciodată la cel
al paradisului. Nu este exclus, totuşi, ca autorul să fi
trăit şi clipe paradisiace, în momentele de rugăciune sau
în cele de creaţie.
Partea a doua, scrisă în ţară, cuprinde perioada
americană (1965 – 1976), când Bartolomeu – Valeriu
Anania a funcţionat la Episcopia ortodoxă română din
S.U.A. condusă de episcopul Victorin, ca trimis al
Patriarhiei Române. În afară de multiplele probleme
profesionale şi de tracasările Securităţii, care ocupă
capitole întregi (de exemplu Eu şi Securitatea între
1965-1976).
De o mare expresivitate şi interes sunt portretele
unor membri marcanţi ai exilului: Ion Cârjă, Nicu
Caranica, George Uscătescu, Mircea Eliade, Mira
Simian, soţia poetului Ştefan Baciu, episcopul Valerian
Trifa şi mulţi alţii.
Memoriile se încheie cu rechemarea sub drapel a
„bătrânului oştean”, adică cu numirea lui Bartolomeu
Anania de către Sfântul Sinod în funcţia de Arhiepiscop
al Vadului, Clujului şi Feleacului.
Opera unui scriitor autentic, Memorii de Valeriu
Anania reprezintă o carte utilă pentru cunoaşterea
societăţii româneşti şi evoluţia ei într-un interval istoric
de trei sferturi de veac, dar şi o valoroasă creaţie literară.
parabole
DIN
SENS OPUS
Leo
BUTNARU
TRIMIŢÂND SCRISORI
Nouă din zece fiinţe umane – nu mi se dă tasta
computerului să zic: ins, inşi; uite o noţiune care s-a
izvodit da capo degradată şi degradatoare; discretjemanfişistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de
bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în acest
context, eu nu pot folosi termenul: ins, ci, cu respect, mă
gândesc că nouă din zece persoane umane
conştientizează, mai mult sau mai puţin dureros, că
nicicând nu vor deveni, în viaţă, societate, artă, istorie
etc., – ceea ce şi-ar fi dorit.
Şi personajul nostru, protagonistul din umbră, care
ar fi chiar umbra, ce poate sta la picioarele cuiva aidoma
unui mort neîngropat, – în orice caz, poate trezi o atare
senzaţie, – protagonistul din umbră, adâncă – însăşi
umbra, cea mai adâncă, de se poate spune, feminizând, –
protagonista din beznă, – ştia şi ea că în vecii vecilor nu
va ajunge ceea ce visa, ca orice adolescentă, sau deja
tânără, sau – şi mai ceva – ca soaţă, ca femeie, ca om –
să devină ceea ce visa. Ea – Aleasa Întunericului (de
unde, un rând-două mai sus, parabolele cu umbra, cu
bezna...), ce ar fi putut ajunge la gradul sau cinul de
Zână, sau Fason (pardon: Model). Ştia de predestinata
întâlnire încă din adânca-i copilărie, iar când au aflat
asta şi alţii, inclusiv cei din zece care ştiu şi ei că nu au
marea şansă, – ea rămase singură. Misiunea ei, a Alesei
Întunericului, i se contură şi mai clar, ca albul-alb pe
ecranul negru-negru, – cea de a-l distruge, de a-l anihila
pe Alesul Întunericului. Pe cel pe care, încă prin clasa a
noua de liceu fiind, l-a observat, ba mai mult – l-a
remarcat şi, în sinea ei, l-a ales. El, chip-tip(til)
meridional, cu ochi albaştri, ce părea atât de elin şi de
divin, atât de ingenuu şi de geniu. Al frumuseţii
bărbăteşti. Nu al creaţiei, ci al posibilei – procreaţii.
Bineînţeles, precum aţi înţeles deja, ea s-a îndrăgostit.
Numai că el părea din cei mai negrăbiţi inşi (iată, aici
noţiunea pare a fi la locul ei, exactă: el era un ins). Îi
punea la grea încercare sentimentele, năzuinţele şi
sporadicele începuturi de demenţă, din cauza neatenţiei,
din partea lui, pe care era convinsă că nu o merita,
deoarece se considera Aleasă. Nu fu doar iubire de la
prima vedere, ci de la fiecare vedere, când dădea cu
ochii de el; a mia, a zece-mia îndrăgostire de el, ca de la
prima vedere. Aşa ceva, uşor confuz, ca la Urmuz. Pusă
la grea încercare de indiferenţa, de insensibilitatea lui,
ea se tot întreba: „Ce mă fac mai departe?” şi se uita spre
tavan, dacă din acesta nu ar ieşi, cumva, vreun cârlig.
Sau, acolo, în tavan, s-ar fi oprit „departele” în care
trebuia să facă ceva. Problema consta în dramatismul că
ea credea că în vecii vecilor nu ar fi îndrăznit să se
apropie de el, să i se confeseze de ceea ce simţea... „Asta
e, nicicând nu vom fi împreună”, conchidea dânsa,
suspinat, în odaia rece, străină, duşmănoasă.
Odată, văzând-o intens-preocupată, chiar pe stradă,
parcă fu sau nu acostată:
– La ce vă gândiţi? o întrebase – nicidecum nu o
somase – un tânăr bărbat, în celelalte ale lui nu reuşi
să-şi dea seama dacă ar fi sau ba interesant, însă – asta
da! – cu două aripi mari, negre la spate, ca în Zburătorul
cu negre pene al poeziei române şi, curios, tânărul,
oarecum arătos, avea urechile cam ascuţite, uşor
alungite spre pantele ovale ale creştetului.
– Lasă-mă, corbule, nevermorule! zise ea, răstit, nu
resemnat, ca la Edgar Poe. Nu am nevoie de atenţia ta!
– De ce nu? Ştiu că ţi-ai găsit Alesul, dar nu te-a găsit
şi el pe tine. Alesul tău e unul ipotetic. Dar, sigur, e
Alesul Întunericului.
– Du-te dracului, zise ea, deja mai puţin politicos, că
eu nu am timp să mă gândesc la aşa ceva! Nu sunt în
stare să...
– Draga mea, reîncepu (sau: continuă) necunoscutul
cu aripi negre, te vei lumina dinlăuntru, altfel, pe nou.
Dar, cel mai neaşteptat e că El îţi va scrie, deoarece va
simţi, prin telechinezie sau telepatie, că ceva s-a mişcat, sa modificat în firea ta. Pa! zise cel cu aripi negre, şi zbură,
fâlfâit, peste firele de troleibuz şi cablurile TV ale străzii.
Peste trei zile, cu indicaţia „loco”, Aleasa primi o
scrisoare. De dragoste. De la El, care se dovedi a fi
destul de tandru şi de poet, mărturisindu-i: „Aş vrea să
vă întâlnesc, oricând, nu obligator într-o noapte cu lună,
să vă privesc în ochi, să vă ţin de mână... Vă iubesc...
Veniţi la monumentul lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt
(indica ziua, ora, bineînţeles şi oraşul, – n.m.), dacă
sentimentele vă sunt reciproce cu ale mele...”
Ea suspină romantic, duse scrisoarea la piept şi, în
timp ce şi-o lipea tandru de trup, îi simţi parfumul – da,
El o parfumase, ca pe timpuri, ca pe... secole, s-ar putea
spune, prin optsprezece, nouăsprezece, ba chiar şi la
început de secol douăzeci, până când ţarul rus a fost
asasinat, – şi, dintr-o dată, tânăra tresări, vociferând:
„Ah, sunt iubită... Iubesc şi sunt iubită... Sunt fericită!”
şi o porni spre locul întâlnirii, spre monumentul lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu toate că în scrisoare El îi
indicase o cu totul altă zi – mâine, mi se pare, – şi o altă
oră, – în zori, cred, nu la chindie, – în fine, ea intuise
corect: dacă este iubită cu adevărat, El trebuie să se afle
acolo, la locul de întâlnire, în orice zi şi la orice oră.
41
parabole
Într-adevăr, Alesul Întunericului era acolo, unde
scrisese; în mână avea un buchet de trandafiri albi,
cărora ea, din partea opusă a străzii, parcă le-ar fi simţit
deja parfumul, dar, – ce-i asta?! – de cum semaforul clipi
verde, ea văzu că de El se apropie o tânără, Aleasa
Luminii, căreia Alesul Întunericului îi oferi trandafirii
albi, sărutând-o tandru – pupi-pupi! – pe obraji!...
...Bineînţeles, în baza acestei întâmplări, de altfel
cam banale, s-ar putea divaga orice şi oricât, astfel că ar
fi bine să lăsăm aprecierile în seama criticii.
Eu însă ţin să reproduc doar o singură interogaţie a
ei, a Alesei Luminii; ţin să accentuez că dânsa întreabă
cu toată sinceritatea de care e în stare, mizând pe
reciprocitate – a dumneavoastră, a mea. Întreabă ea,
Aleasa Luminii:
– Parcă domniile voastre nu aţi primit niciodată
scrisori – frumoase, elogioase, încântătoare,
promiţătoare de mare şi sare, parfumate! – chiar de la...
însăşi domniile voastre venind scrisorile celea?... Nu
v-aţi scris scrisori voi înşivă?... Înseamnă că sunteţi
fericiţi... Sau, aproape... Mai că v-aş fi invidiat. Ca ieri.
Ca alaltăieri. Până a-l fi întâlnit pe el – mai că îngerul...
În luna mai... În lumea mai... În mai... încă...
ILUZIONIŞTII
A spune că ai nenumărate motive pentru ca să faci
ceea ce îţi voi spune eu, ca şi cum tu însuţi ţi-ai spune să
faci..., – pentru că sunt sigur, ceea ce îţi voi spune să faci
va fi extrem(al) de convingător, încât ţie ţi se va părea că
chiar tu însuţi îţi spui să faci şi – vei face! – aşadar, a
spune aşa ceva, – că ai nenumărate motive etcetera, –
înseamnă a spune foarte puţin, neconvingător, pentru că
e sec spus, socio-birocratic, ne-plastic în veacul
plasticului răspândit pretutindeni, otova, în formele sale
de miliarde de pungi multicolore care sufocă marile
oraşe, mai ales periferiile acestora, pe care le înăbuşă
până la deplina lor anihilare.
Aşadar, unicul motiv convingător pentru ca să faci
ceea ce vei fi convins (ca de tine însuţi) să faci: motivul,
alias, argumentul suprem, – dramatic, imbatabil – e că
chiar şi din viaţa ta trăită pe trei sferturi deja – terorizat,
deumanizat, desensibilizat de ceea ce nu ai făcut, din
laşitate sau nepăsare, – vei putea deconecta, ca şi cum,
cotidianul de la conştiinţa ta, de la memoria!!!
Imperativ, să te eliberezi de teroarea cotidianului prin
tranşantă şi ireversibilă deconectare de la el, pentru a
putea auzi cacofonia care – paradoxal de surprinzător! –
ar fi ca şi simfonia, armonia gândurilor, ideilor străine şi
personale, învălmăşite – cum să zic, cum să le plasez? –
dincolo de cotidian, de gri, de clişeu, de lehamitea
terorizantă a banalului şi blazatului care, într-un cuvânt,
se numeşte cu un singur cuvânt-asasin: cotidianul.
Ascultă şi încearcă să percepi gândurile, ideile ce se
îmbulzesc, avide de a deveni expresie, sens inteligibil
42
chiar la gura de grotă a conştiinţei şi subconştientului
tău; de grotă, zic, din cauza imparabilului argument
socratian – eu ştiu că nu ştiu nimic. Ideile, gândurile,
abundenţa lor de dincolo de cotidian, se cheamă unele
pe altele, se îmbulzesc, se comportă magnific de...
incorect, pentru că cer expresie, sens inteligibil, unele în
detrimentul altora, pentru a învinge cele care au
pondere, pentru a fi călcate în picioare – proscrisele de a
nu fi scrise, răspândite, pentru... Anume în sfera
gândurilor, ideilor este evidentă şi de nesubstituit
implacabila legitate a concurenţei, în întreg evantaiul ei
de procedee anihilatoare de vecin, înrudit, afin şi toate
celelalte.
Prin urmare, deconectează-te de la cotidian şi
încearcă să înţelegi adevărata mişcare de sensuri,
neobişnuită prin ereditatea spiritului universal, care
nouă, în teroarea cotidianului, ne-a fost ca şi perdeluită,
tăinuită.
Atenţie! Ideile, gândurile îşi pot pierde echilibrul în
întunericul gri al cotidianului în care totdeauna
Adevărul a umblat şi umblă cu capul spart, pe când noi,
perfizi, poltroni, zicem că, de fapt, el este încoronat cu
purpurul de petale al macilor. Nu, Adevărul e cu capul
spart şi, deci, e însângerat, şi nu... оm-petalat! Astfel că,
pierzându-şi echilibrul, ideile pot cădea, decădea unele
după altele, pot alcătui baricade de idei moarte, de după
care alte idei ochesc în (şi mai) alte idei.
Obişnuieşte-te cu paradoxalitatea care domină
infinitudinea de dincolo de cotidian...
Nu, nu e bine spus: „Ob işnuieşte-te cu
paradoxalitatea...” Pentru că, acum îmi dau seama, orice
mod de a te obişnui e de asemenea o stare de... cotidian.
Chiar în absenţa cotidianului din care, să zicem, ai reuşit
să te sustragi-retragi. Ar fi parcă – obişnuinţa – un
cotidian prin... corespondenţă, fără frecvenţă,
facultativ... Oricum, şi acesta, în orice mod şi stil ar fi el
convertit, de asemenea plicticos, terorizant, te-ar
readuce în altfel de gri, de clişeu, de lehamite a banalului
şi blazatului care, într-un cuvânt, se numeşte cu un
singur cuvânt-asasin: cotidianul.
Asta ar fi calea de a suporta paradoxul, chiar –
supremul paradox, când apare, revelator sau irelevant, –
mă rog, depinde de modul de percepţie individual, –
apare ceea ce nu aştepta nimeni să se poată întâmpla.
Ceva despre care s-a tot vorbit, s-a scris de infinite ori,
despre care, tot de atâtea ori, s-a tăcut... Şi de cum apare,
din neobişnuinţă cu ceea ce impune lumii să se
obişnuiască cu paradoxalitatea, chiar şi în grad suprem,
toţi vor întoarce spatele – sensului, semnificaţiei,
paradoxalităţii... – plus la asta, mai şi închizând, strâns,
ochii, să nu vadă, înfundându-şi urechile cu ceară antisirenică, să zic, – să nu audă, vor mai face naiba ştie ce –
că lumea e şmecheră, totuşi! – să nu simtă ceea ce apăru,
apare, poate să apară... Dar, indiferent de
comportamentul lumii, de reacţia ca... lipsă de reacţie a
indivizilor la CEEA CE APARE, concluzia nu poate fi
decât una:
– Pentru că, de fapt, nu este important rezultatul, ci
însuşi procesul...
Precum în cazul, să zicem, când dumneata, Cititorul
sau Scriitorul (când vorbeşti, majuscula nu se
observă...) întâlneşti, la un colţ de stradă, un cal vorbitor.
– Salut, eu sunt Calul Vorbitor, zice Calul,
într-adevăr vorbind.
– Eu – sunt (îţi spui numele), rostindu-l cu
importanţă dumneata, Cititorul sau Scriitorul.
– A-a-a-a... unde face, cu subînţeles Calul Vorbitor.
(În loc să fornăie, ca să nu ajungă chiar la nechezat în
toată legea!)
...Şi tot aşa, din paradox în paradox, ce apare după ce
reuşeşti să-ţi deconectezi conştiinţa de la cotidian,
dezvolţi acest subiect care, în derularea procesului,
poate să ajungă un cu totul alt subiect, decât se arăta a fi
la început, ceea ce (ne) convinge încă o dată (în plus),
dacă mai era nevoie, neam al nevoii ce eşti tu, că, în
fond, nu este important rezultatul, ci însuşi procesul...
Iar pentru cel care, între timp (între timp însemnând
exact cele câteva minute care i-au fost necesare pentru a
urmări, citi textul prezent până la acest moment; salut
perseverenţa!); aşadar, eventualului nou prieten îi pot da
cel mai eficient sfat care duce la deconectarea
conştiinţei de cotidian: să se facă, asemeni mie,
iluzionist! Ca şi mine, să apară, seară de seară, pe arena
circului, ajutând lumea spectatoare să-şi deconecteze
conştiinţa de la cotidian!
Ca şi mine, să-şi încheie o seară după alta, – cu
iepuri scoşi din joben, cu piese de numismatică scotocite
după cele mai obişnuite urechi de spectatori, cu papagali
scoşi de la subsuoară sau chiar pe gură; îndeplinind
rugămintea vreunui pici-gâgâlici, să producă (facă) o
spuză de ninsoare; să decapiteze toţi regii, damele,
valeţii cărţilor de joc, după care, generos, să-i reabiliteze
odată cu MariaAntoaneta, Marat şi Robespiere...
...după care, ca şi mine, să revină acasă, ca şi cum
ocolind cotidianul ce s-a şi încheiat odată cu trecerea
zilei „de dincolo” de conştiinţă. Pentru ca – odată ce nu
contează rezultatul, ci însuşi procesul, – mâine să revină
în arenă, spre a crea din nou desăvârşita minciună sau
supremul paradox – pe sine însuşi...
¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la
Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de
luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia
se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii
2010 şi 2011.
reflux
Traian Chelariu.
Inconfundabilul său
document moral
Alexandru Ovidiu
VINTILĂ
„Orgoliul unui om născut într-o cultură mică
este întotdeauna rănit”, aşa îşi începe discursul
dintr-o celebră carte Emil Cioran, încă trăitor, pe
atunci, în România. Nu este dificil să facem un
exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim ce
sentimente a trăit Traian Chelariu (n. 1906 – m.
1966), doctor în psihologie, poliglot, bursier la
Roma şi Paris, aparţinând tinerei generaţii de
scriitori cernăuţeni afirmaţi în perioada dintre cele
două conflagraţii mondiale, când cursul firesc al
existenţei sale a fost întrerupt brutal de către noua
orânduire comunistă. Dacă numai faptul că aparţii
unei culturi nu tocmai mari lasă semne, oare ce s-a
petrecut în sufletul şi în conştiinţa unui intelectual
de talia lui Traian Chelariu care, după 1945, s-a
văzut exclus din învăţământul superior, fiind
angajat, după o perioadă în care nu a lucrat nicăieri,
la deratizare şi pe şantierele patriei în care se
construia gloriosul socialism?
Lecţia de viaţă pe care ne-o dă Traian Chelariu
este una memorabilă. Intransigent şi cinstit, fără să
abdice de la libertatea spiritului, a îndurat cu un
stoicism inenarabil nedreptăţile incredibile la care a
fost supus. Ineluctabil, despre viaţa lui Traian
Chelariu se poate vorbi ca fiind trăită eroic, aşa cum
de altfel MirceaA. Diaconu o afirmă.
Apărut în urmă cu câţiva ani, în 2007, în două
volume, jurnalul din deceniul al treilea al secolului
trecut al lui Traian Chelariu, intitulat Zilele şi
umbra mea (Bucureşti, Editura Ideea Europeană,
ediţie şi prefaţă de Mircea A. Diaconu), publicat
integral pentru prima oară în istoria culturii
române, după ce, în 1977, a apărut la editura
ieşeană Junimea, într-o ediţie fragmentară,
întregeşte un profil spiritual şi moral excepţional.
Mai mult, Zilele şi umbra mea (1929 - 1936), alături
de Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal (1956 1960), reprezintă un veritabil document care ne
dezvăluie realitatea unor lumi căzute, mentalităţile,
43
reflux
suprafaţa şi adâncurile unei societăţi fracturate,
rănite, suferinde, traseul devenirii sau regresul
acesteia, trecerea de la un regim socio-politic la
altul.
„Viziunea stoică pe care Traian Chelariu o
întruchipează în anii `50 este fundamentată pe
experienţa unei tinereţi angajate pe traiectul
asumării culturii. În plus, jurnalul cuprinde
experienţa studiilor sale la Şcoala Română de la
Paris şi la Roma, fiind din acest punct de vedere un
document”, notează Mircea A. Diaconu pe coperta
a patra a volumului al doilea al jurnalului Zilele şi
umbra mea
Remarcăm, aşa cum observa şi Nicolae
Manolescu, sinceritatea uimitoare a lui Traian
Chelariu. De aici rezidă de fapt autenticitatea
scriiturii sale diaristice. O scriitură care se remarcă,
fiind apreciată de-a lungul timpului de personalităţi
marcante precum Eugen Simion, Nicolae
Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu
sau Dan C. Mihăilescu.
Deosebit de interesantă este situarea lui Traian
Chelariu în contextul vremurilor trăite, răspunsul
său adresat unei lumi care i-a refuzat mult timp
locul pe care-l merita în mod normal. Date fiind
aceste circumstanţe, nu întâmplător Mircea
Iorgulescu era de părere că Traian Chelariu, atunci
când va fi restituit, va constitui „o revelaţie pentru
cugetarea morală şi filozofică românească, pe
deplin comparabilă cu ceea ce a însemnat pentru
proză publicarea lui Vasile Voiculescu”.
„Sincer până la cruzime şi serios până la
durere”, după cum se autocaracterizează, Traian
Chelariu îşi trăieşte într-un mod aparte neliniştile,
nelăsându-se pradă istoriei. El rezistă şi datorită
filozofiei de viaţă pe care şi-o construieşte şi care
sună în felul următor: „Învaţă să fii liber. Ţi-ai
pierdut viaţa odată ce eşti sclavul cuiva, chiar dacă
acel cineva eşti tu însuţi. Nici măcar sclavul binelui
suprem nu trebuie să fii, ci om liber. Tu nu poţi trăi
fără certitudine, libertatea interioară e singurul
suport al certitudinii”. Aşadar, din omul liber îşi
extrage resursele pentru a supravieţui atâtor
nedreptăţi la care a fost supus în timp. Deşi viaţa i-a
jucat atâtea feste, Traian Chelariu rămâne
încrezător, se menţine pe linia de plutire graţie
voinţei cu care a fost înzestrat, demonstrând că
fiinţa are forţa de a se autodetermina, de a se
întemeia pe sine şi de a-şi decela sensul tot prin
sine. Pentru Traian Chelariu viaţa nu contează din
44
perspectiva unui dat aprioric. Valoarea ei nu este
instaurată pur şi simplu, odată cu apariţia ei, ci în
urma strădaniilor generate de fiinţă către bine,
frumos, adevăr. Cum scrie în jurnalul său: „ajungă
tuturor celorlalţi să nu piardă binele din vedere”,
adică acea „direcţie spre undeva”. Sensul existenţei
sale, care este al întregii omenirii, şi-l revelează ca
fiind menţinerea pe drumul, pe calea, către acea
„direcţie spre undeva”, asupra căreia insistă:
„Adevărul absolut, ca şi binele absolut, e numai o
ipoteză necesară, numai o direcţie spre undeva.
Acest undeva e însăşi Dumnezeirea. Transcendenţa
lui e transcendenţă pentru logica noastră prinsă ca o
lipitoare de structura mediului în care trăim.
Transcendenţa aceasta, spaţială, atribuită
Dumnezeirii, e numai o delimitare a cercului nostru
strâmt, în care ne petrecem norocul şi greutăţile.
Transcendenţa Dumnezeirii, în raport cu noi, este
egală cu transcendenţa spaţiului, în raport cu noi.
Ca durată, Dumnezeirea e nu numai imanentă nouă,
sau, mai corect, noi nu suntem numai imanenţi
Dumnezeirii, ci prezentul nostru are aceeaşi
valoare ca şi cel al Dumnezeirii, atâta numai că
prezentul nostru se termină, pe când cel al
Dumnezeirii este acum şi pururi. Iată de ce suntem
liberi în durată şi creatori, pe când spaţiul ne
aserveşte, căci în spaţiu nu există libertate”.
Înzestrat cu o intuiţie augmentată de raţiune,
capabil să vadă dincolo de prezent, Traian Chelariu
presimte zbaterile şi declinul lumii în care trăieşte
şi spre care urmează să se îndrepte, fiind conştient
(ţinând cont că era admiratorul lui Heraclit) că
schimbarea este un lucru real, în timp ce stabilitatea
e iluzorie. Poate şi din acest motiv, Traian Chelariu
şi-a întâmpinat şi asumat destinul, condiţia tragică a
vieţii, cu o vădită conştiinţă curată. Aşa a înţeles că
poate să lupte cu destinul potrivnic.
Fără să fie, şi nici nu avea pretenţia, un
„antrenor de spirite” precum era numit Constantin
Noica, învăţat până să şi tacă, după cum se exprimă
chiar el la un moment dat, prin recuperarea
integrală a jurnalului la care ne referim, Traian
Chelariu ne oferă „inconfundabilul său document
moral” (Mircea A. Diaconu), care, pe lângă faptul
că are o importanţă covârşitoare pentru
istoriografie, ne vorbeşte, dincolo de orice retorică
ieftină, despre ce înseamnă cu adevărat rezistenţa
prin cultură, cum poţi să-ţi păstrezi intacte
libertatea şi nobleţea spiritului într-o lume total
ostilă.
traduceri
ASSIA DJEBAR
Fatima Zohra Imalayène se naşte la Cherchell,
Algeria, pe 30 iunie 1936. La 21 de ani scrie primul
său roman, La Soif /Setea, şi îl semnează cu
pseudonimul Assia Djebar. Autoarea algeriană
alege ca limbă de creaţie franceza, limba
colonizatorului. Opera literară a scriitoarei
supranumite „marea doamnă a Maghrebului” este
compusă din numeroase romane (Les
Impatients/Nerăbdătorii, La femme sans
sépulture/Femeia fără mormânt, La disparition de
la langue française/Dispariţia limbii franceze),
nuvele (Femmes d`Alger dans leur
appartement/Femei din Alger în apartamentul lor),
poezii (Poèmes pour l'Algérie heureuse/Poeme
pentru Algeria fericită). Dintre temele abordate de
Assia Djebar menţionăm: statutul femeii
musulmane, marile probleme ale societăţii
algeriene, căutarea unei identităţi pierdute în
tumultul istoriei. Din anul 2005, Assia Djebar este
membră a Academiei franceze, fiind primul
membru de origine maghrebin ă printre
„nemuritori”. De-a lungul carierei, romanciera a
primit numeroase distincţii internaţionale şi a fost
nominalizată de 3 ori la premiul Nobel pentru
literatură.
Romanul Ombre sultane, din care am selectat şi
tradus fragmentul care urmează, aduce în prim plan
viaţa de zi cu zi a unei femei musulmane privată de
timpuriu de copilărie şi aruncată într-o căsătorie
impusă, cu un bărbat violent şi autoritar. Firul
narativ urmăreşte lupta unei femei care trăieşte ca o
sclavă în casa soţului, el fiind cel care deţine decizia
de viaţă sau de moarte asupra femeii. Pentru a se
simţi din nou o fiinţă umană, femeia musulmană
duce o luptă grea cu tradiţiile rigide şi uneori
inumane impuse de societatea în care trăieşte,
primul pas spre eliberare fiind refuzul de a purta
vălul tradiţional.
Loc de veşnică odihnă
Nu ştiu de ce duc cu mine valuri de mâhniri, nu
ştiu de ce trupurile culcate ale femeilor mi-o iau
înainte, întunecându-mi calea, zdruncinate de
opreliştile zilnice, purtate de speranţa beatitudinii.
Nicio speranţă nu se arată, acolo unde eu
şovăiesc, unde străpunge revolta. Pântecele
femeilor procreează, braţele lor lucrează, feţele lor
se apropie de jăratec pentru a aţâţa flacăra de sub
ceaunele aburinde. Grupuri de copii care stau pe loc,
ţipetele lor ascuţite străbat oaza sufletului hoinar.
Cât despre bărbatul care iese, care vine şi pleacă,
care intră pentru a da ordine, pentru a striga să-i fie
servită masa, bărbatul, toţi bărbaţii, trebuie hrăniţi cu
ambele noastre mâini, cu sfâşierile vocilor noastre,
cu tresăririle noastre de răbdare, în fiecare zi, apoi în
apropierea fiecărei nopţi, să le cedăm trupul nostru
brusc obosit, care aspiră la clipa când va fi lăsat în
pace, în marea de rugăciuni dinaintea ultimei suflări.
Băieţandri atârnaţi de sânul de ieri sau de
alaltăieri, şi care se simt masculi imediat ce se
despart de sân. Un alt copil se anunţă, căruia acelaşi
trup – cu vigoarea unei ventuze sau a unei caracatiţe îi dă naştere într-un crater de linişte. Primul fiu, al
doilea fiu, al treilea se îndepărtează de sânii umflaţi
de lapte; dar ei stau la pândă prin împrejurimi,
cerşind insidioasa slăbiciune maternă. Rătăcesc prin
apropiere, masculi precoce, soţi sau amanţi ai altei
femei. Aşteaptă ca trupul mamei să fie doborât
pentru a-şi găsi liniştea, dar de ce? O, Trimisul lui
Allah, chiar Tu care ţi-ai cunoscut atât de puţin
mama, ai putea să te afli în miezul acestui secret, al
acestui ciulin înţepător?
Să hrăneşti fiul ziua, să hrăneşti soţul noaptea, şi
toţi să poată bea din lumina zilei imense! Să îi
hrăneşti neobosit, să îi uneşti iremediabil pentru a
ne menţine frâiele invizibile. Iată cum se împlineşte
destinul nostru de a da naştere în hăul întemniţării.
În sfârşit tinereţea trece; muşchi, piele, plete.
Zece, douăzeci de ani se scurg în spaţiul strâmt al
unui bordei, uneori în fundul unui patio unde cântă
jeturi de apă şi guguştiuci în cuşti. Apare răgazul:
soţul îşi va lua încă o soţie; te simţi în sfârşit liberă,
te consideri autonomă şi regină! Fiii îşi doresc
virgine care trebuie alese doar pentru ei, să le pipăi
într-una în hammam-urile oraşului – ca şi cum, din
teama de a aduce o rivală, copilul-bărbat ar solicita
această atingere a degetelor materne, pentru ca abia
atunci să i se smulgă inocenţa.
45
traduceri
Da, se aşterne răgazul. Viaţa, la patruzeci de ani
sau la şaizeci, poate începe. Să moţăim, cu
mătăniile între degete; să fim servite la masă: să
vorbim, să ordonăm, să blagoslovim sau să
blestemăm, dar să vorbim, precum o navă pierdută
în larg! Să decidem în regatul femeilor.
De cinci ori pe zi, de la capăt, să sfărâmi cu
deliciu trupul, să îl îndoi, să îl desfaci, să îl
deformezi, să îl prosternezi, să îl fragmentezi, să îl
repliezi, să îţi multiplici trupul de cinci ori pe zi, el
care nu mai procreează, el care nu mai alăptează, el
care nu se mai predă îmbrăţisărilor unui orb, de cinci
ori cu fruntea pe podeaua rece, cu faţa pe lâna tocită
a covorului, statul jos pe călcâiele goale, trupul
abandonat, trupul culcat, ascuns, apoi îndreptat,
trupul ce arată, de cinci ori pe zi, o dragoste unică, de
murmurat, de lăsat să intre în coate, în rotule, în osul
craniului, în vertebrele spatelui arcuit, în
încheieturile degetelor colorate cu vopsea roşie, de
cinci ori pe zi! Trupul, în faţa lui Allah şi a Profetului
Său, se linişteşte departe de bărbaţi, departe de
bărbat, revărsarea litaniilor tresare în grăuntele vocii
care gângureşte. Moscheea se umple cu parfum de
petale de trandafir, de iasomie, de smirnă şi de
tămâie. Să contempli templul începând cu
retragerea femeilor. Prospeţimea liliacului în aer, pe
care o bem precum păcatul şi iertarea lui.
În fiecare dimineaţă, să stai la pândă pe
străduţele care ne aşteptau încă din acea zi când,
fetiţe de zece anişori, am fost sechestrate, fiind
decretate femei! Iată că străduţele revin către noi;
ele aprind în faţa paşilor noştri clătinaţi picături de
un alb moviu, pulbere de orizont. Străduţele revin
către noi, cele care înaintăm, cu vălul în sfârşit
ascuns căci a devenit podoabă. Oare nu suntem noi
cele care am revenit către străzi?
Să contempli casa plină. De nurori, de copii, de
fii care se întorc seara acasă, care pleacă dimineaţa
după ce ne-au sărutat mâna.
Aşezate şi gânditoare, sub invocarea Profetului
şi a sfinţilor lui, ascultând fântini invizibile care ne
potolesc setea, îndreptăm o privire calmă peste
toată casa. Trupul pierdut în crepuri şi catifele
luminoase poate să dispară.
Slavă Domnului şi chemării la El! Moartea ne
va deveni zbor.
(Fragment din volumul Ombre sultane, Paris,
Albin Michel, 2006, pp. 170-173).
Prezentare şi traducere din limba franceză
Briana BELCIUG
46
ANNE HÉBERT
Anne Hébert s-a născut în 1916 la SainteCatherine de Fossambault, în Québec. Între 1950 și
1990 a trăit la Paris, întorcându-se apoi în Canada,
unde a murit în 2000. A scris volume de versuri,
teatru și proză, dar și scenarii de film. A primit
distinc$ii literare prestigioase precum Premiul
Femina pentru Les fous de Bassan (1982), sau
Premiul Jean-Hamelin pentru Un habit de lumière
(Un veșmânt de lumină), 1999. Roman polifonic,
Un habit de lumière/Un veşmânt de lumină
prezintă, sub forma unor monologuri, drama unui
tânăr spaniol emigrant la Paris, atras de lumea
travesti,ilor și care rivalizează cu mama sa pentru
inima aceluiași bărbat.
Un veșmânt de lumină
Miguel Almevida
Cât am așteptat această noapte plină de
primejdii, fără să știu că o așteptam, cu înfrigurare,
în epuizarea copilăriei, zi după zi, doborât, adesea
plângând. Iată că sărbătoarea pentru care sunt făcut
de o eternitate bate în surdină ca o inimă
tremurândă în spatele pere,ilor de la „Paradisul
pierdut”. M-am strecurat în întunecimea străzilor,
pentru prima oară, singur și dichisit îmbrăcat, în
noapte. Departe de tata - șomer cea mai mare parte
din timp, ascuns în fumul său de ,igară precum o
sepie în cerneala ei. Foarte departe și de mama –
croitoreasă, cu mașina ei de cusut asurzitoare. Ho,ii
din Sentier se vor alege doar cu plata. Într-o zi
mama mea va fi regină, iar eu voi fi rege împreună
cu ea.
În seara asta, îmi fac intrarea în lume. Lumea se
deschide înaintea mea. Încă pu,in și voi cunoaște
secretele pământului. Doamne, cât sunt de inocent
și cum îmi tremură genunchii. Iată ușa mică și
secretă pe unde trebuie să trec pentru a cunoaște
splendoarea vie a universului.
El este în spatele ușii așteptându-mă așa cum a
făgăduit. Pe jumătate gol, negru, cu pielea netedă,
cu ochii mări,i de dermatograf, cu gura însângerată,
cu din,ii înfricoșători, cu panașuri verzi și albastre
pe cap, cu aripi de argint pe umeri, el este Îngerul
traduceri
Întunericului, născut pentru pierzania lui și a mea
alături de el. Pe perete, umbra lui e cea a unui uriaș,
acoperită de brizbizuri ciudate.
Îmi spune du-te și eu plec. Îmi spune vino și eu
vin. Fericirea depinde de supunerea mea. Când
cortina se va ridica peste spectacol, voi fi gata să
văd și să aud totul. Originea însăși a pământului îmi
va fi atunci dezvăluită, în rafale de muzică.
Cere de băut și mă duc să-i aduc să bea, rătăcind
prin coridoare și scări necunoscute pe unde trec
încolo și încoace fete și băie,i îmbrăca,i pe
jumătate, pregătindu-se de spectacol, în plină
transformare în îngeri sau în demoni.
Repetă Jivină Mică, fă asta, fă cealaltă. Șoptesc
atât de încet încât se apleacă înspre mine ca să mă
audă.
-Mă cheamă Miguel Almevida și nu sunt o
jivină.
Râde atât de tare încât aripile i se lovesc unele
de altele pe spate. Pretinde că e un compliment, că
pentru el cuvântul „jivină” e sfânt și că doar zeii au
dreptul să se numească astfel. Adaugă cu o voce
adâncă, prea joasă parcă.
-Jivină Mică e bine, e frumos, ,i se potrivește.
Spune-mi în schimb Jivină Frumoasă. Și totul va fi
egal între noi, animal și sacru. Atâta doar că eu sunt
stăpânul.
Râde din nou. Aripile i se agită. Îmi ia mâna și o
pune pe pieptul lui gol.
-Îmi sim,i inima bătând, Jivină Mică? Mângâie-mi
inima ca și cum ai mângâia pieptul unui cal negru ca
să-l liniștești înainte de cursă. În doar câteva minute
voi fi pe pistă, fremătând de nerăbdare și mort de
spaimă. Spune-mi Jivină Frumoasă și urează-mi
noroc. Urează-mi baftă, baftă, baftă, la ureche. Simt că
în seara asta corida va fi îngrozitoare. Îmi vor tăia
poate urechile și coada ca în ,ara ta. Î,i vor face fără
îndoială onorurile urechilor și ale cozii. /i le vor aduce
pe un platou de argint. Jivină Mică neroadă și blândă,
vei afla, chiar în această seară, ce înseamnă o
sărbătoare adevărată. Via,a și moartea întreagă pe un
platou de argint precum capul plin de sânge al
Botezătorului.
Vorbește ca dintr-o carte pe care n-am citit-o
niciodată. Se sufocă de râs. Își aranjează aripile.
Încremenesc, cu mâna pe pieptul gol pe care îl
aburește pu,in câte pu,in o umezeală ușoară ca o
rouă. Cu siguran,ă, omul acesta de,ine știin,a
binelui și a răului.
Trei lovituri surde răsună în întuneric. To,i pe
scenă. Panașuri, pene, strasuri, paiete se ivesc de-a
valma, mă răstoarnă în trecere, trupuri fierbin,i mă
ating, mirosuri amestecate de fete și de băie,i îmi
în,eapă nasul, mi se urcă la cap. Încă o dată, soarele
negru al serbărilor nocturne se va ridica pe scena
„Paradisului pierdut”.
Între culise și platou, ascult muzica care se
dezlăn,uie, pașii caden,a,i ai dansatorilor.
Respira,ii zgomotoase, răsuflări apăsătoare îmi trec
peste fa,ă în curen,i de aer repezi.
Nu voi mai fi niciodată același după asta,
îmbrăcat în copilărie ca într-o haină ponosită.
Cel mai mare și cel mai frumos dintre to,i e JeanEphrem de la Tour. Picioarele și bra,ele lui lungi,
pieptul jilav, întregu-i corp ce se avântă și sare, se
ondulează legănându-și șoldurile, se dezmembrează
și se desface pentru a fi iarăși ca înainte, intact și pur,
în sunetul unei muzici stridente.
Se învelește într-un prosop flauşat uriaș și e plin
de apă de parcă ar fi căzut în Sena. Băie,i și fete pe
jumătate goi îi aduc de băut și de mâncat. Îmi face
semn să plec.
Jivină Mică, șterge-o de-aici! Sunt obosit.
Mă întorc acasă, singur în noaptea care-i pe
sfârșite.
(Fragment din volumul Un habit de lumière
Editions du Seuil, Paris, 1999).
Prezentare şi traducere din limba franceză de
Anca MĂGUREAN
47
arta plastică
Ilie Boca
sau Duhul picturii moldave
Născut pe data de 21 februarie 1937, în
localitatea Botoşana, jud. Suceava. Absolvent al
Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
Bucureşti. A avut mai multe expoziţii personale în
ţară şi în străinătate (Varşovia, Lisabona, Praga,
Bratislava, Berlin, Ankara ş.a.). A fost distins cu
Premiul Caravaggio la Roma (1989), Marele Premiu
la Festivalul Concurs Voroneţiana Suceava, Premiul
U.A.P. (1990), Premiul al II-lea la Bienala EuroAsia,Ankara (1990).
Pictura lui Ilie Boca poate fi percepută ca o poezie
scrisă cu penelul „înmuiat în tăria” culorii, condus de
o mână tainică prin care duhul moldav se
autoportretizează într-un nesfârşit ciclu de variaţiuni
existenţiale. Departe de orice intenţie narcisistă
această sete de autoportretizare este intrinsec legată
de o nelinişte întru căutarea interiorităţii. Este în fapt
vorba despre o nelinişte metafizică care guvernând
personalitatea autorului impregnează în mod
inevitabil expresia imaginii plastice. Dacă în cazul
unor poeţi putem vorbi despre o anume imagine
vizuală a versului, în cazul lui Ilie Boca semnalăm o
poetică a imaginii pictate care se oferă percepţiei întro gamă complexă de reportaje vizuale.
Privind mai profund aceste cicluri de reportaje,
dinspre graniţa formei spre interioritatea
conţinutului, constatăm că ele devin eseuri spirituale
într-un limbaj pictural personalizat în care se ascunde
o subtilitate specifică a spiritului moldav. Desigur,
faptul că autorul s-a născut într-un spaţiu privilegiat –
sudul Marii Bucovine – constituie un element
determinant, un factor de genetică spirituală pentru
potenţialul sugestiv al expresivităţii transcendentale
din pictura maestrului Boca.
Pictura lui Ilie Boca introduce în istoria artei ceea
ce am putea numi ca fiind reportajul-eseu al condiţiei
umane. Metafora plastică în aceste eseuri este
metalingvistică, este o metaforă a formelor şi
culorilor care reconstruiesc imaginea unei realităţi
dincolo de efemeritatea ei cotidiană. Este vorba de o
atemporalitate în care pictorul este contemporan cu
meşterii medievali, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
îşi sincronizează mijloacele de expresie cu cele ale
Şcolii franceze interbelice de pictură al cărei
beneficiar a fost prin intermediul marelui său
profesor şi înaintaş -Alexandru Ciucurencu.
Mircea DĂNEASA, artist plastic
48
sumar:
editorial
Constantin ARCU - Patimile unui șef de revistă .......................................................................................................1
invitatul revistei
Ioan Es. POP - „La începuturi, rugăciunea şi poezia erau una“ ..............................................................................2
- muzeul lăuntric ................................................................................................................... 4
aforisme
Gheorghe GRIGURCU - Banalitatea pe care te îmbarci ......................................................................................7
poesis
Christian W. SCHENK - Patima căutării ..............................................................................................8
jurnal comentat
Liviu Ioan STOICIU - Legitimarea rezistenţei prin cultură ..................................................................................11
cronica literară
Ioan HOLBAN - Tolba grea a suferinţelor .............................................................................................................12
Elena-Brânduşa STEICIUC - Cronica unei nostalgii incurabile .........................................................................15
Ionel SAVITESCU - Şocul adaptării ......................................................................................................................16
o antologie a poeziei româneşti
Mircea A. DIACONU - Radu Stanca .................................................................................................................18
liber pe contrasens
Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ................................................................................................. 20
portret în cărbune
Al. CISTELECAN - De la Sainte-Beuve la Muşina-Cărtărescu ............................................................................21
chipuri şi privelişti
Liviu ANTONESEI - Bătălia cu şi pentru Emil Brumaru (II) ....................................................................26
hermenautica, magistra vitae
Luca PIŢU - Nepoţii Cumătrului Hermes ...............................................................................................................27
muzeul de imagini
Constantin DRAM - Visul poetului ......................................................................................................................29
epica magna
Radu ALDULESCU - Drumul ............................................................................................................................. 30
poesis
Ilie Tudor ZEGREA- Poeme din Cernăuţi .............................................................................................................34
carnete critice
Magda URSACHE - Detabuizînd, detabuizînd... ................................................................................................36
Calendar bucovinean ............................................................................................................................................. 38
carnete critice
Geo VASILE - Iluminări în crepuscul. ..................................................................................................................39
Gheoghe C. PATZA- Memoriile unui luptător: ValeriuAnania ............................................................................... 40
parabole
Leo BUTNARU - Din sens opus ............................................................................................................................41
reflux
Alexandru Ovidiu VINTILĂ - Traian Chelariu. Inconfundabilul său document moral .......................................43
traduceri
Assia DJEBAR - Loc de veşnică odihnă - traducere de Briana Belciug .................................................................. 45
Anne HÉBERT - Un veşmânt de lumină - traducere deAna Măgurean ................................................................... 46
arta vizuală
Ilie BOCA - Prezentare de Mircea Dăneasa ............................................................................................................. 48
SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI
în imagini
Alexandru Ecovoiu, Constantin Arcu şi Radu Aldulescu,
la Târgul de carte Bookfest, Bucureşti, 2009
* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin
virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,
cod fiscal 4244075
9
http://bucovina-literara.scriitor.org
7 8 9 7 3 9
ISSN 123-7167
8 8 5 0 6 5
0 5
Preţul: 5 lei