Conversii perceptive in romanul Ion (de Liviu Rebreanu)

Transcription

Revista Românească pentru Educaţie Multidimensională
Romanian Journal for Multidimensional Education
ISSN: 2066 – 7329 (print), ISSN: 2067 – 9270 (electronic)
Coverd in: Index Copernicus, Ideas. RePeC, EconPapers, Socionet, Ulrich
Pro Quest, Cabbel, SSRN, Appreciative Inquery Commons, Journalseek, Scipio,
EBSCO
Conceptual Conversations in the Novel „Ion” by Liviu Rebreanu
Rodica CALOTĂ
Revista Românească pentru Educaţie Multidimensională, 2009, Year 1, No. 1,
August, pp: 59-82
The online version of this article can be found at:
http://revistaromaneasca.ro
Published by:
Lumen Publishing House
On behalf of:
Lumen Research Center in Social and Humanistic Sciences
CALOTA, R.,(2009) Conceptual Conversations
in the Novel „Ion” by Liviu Rebreanu, Revista Românească pentru Educaţie Multidimensională, Year 1, No. 1, August, pp : 59-82
Conversii perceptive
în romanul Ion (de Liviu Rebreanu)
[Conceptual Conversations in the Novel „Ion” by Liviu
Rebreanu]
Rodica CALOT 1
Abstract:
The presently unstructured essay (literary study) wants to be a
mathematical-physical approach of the classic Romanian structure after all,
without altering the architectural symbolism.
The challenge comes from the IT pupils, whose desideratum was, on
one hand, the perceptive augmentation and, on the other hand, the
demonstration of a hermeneutical relativism (based on the laws of
thermodynamics) in precisely the rigourous economics of the text formation:
character construction – architectural construction – (en)closure theme,
without neglecting the density of the symbols.
The adjustment of entropy by means of negentropic elements,
through which space and time negatively adjust the progress of events through
dissolution, destauration and exfundation is experienced in full semiotics
field.
The thermodynamic ballance is restaured through sound waves
(the sound rises from whisper – even from the stage of noisy thought – to howl
so that, in the end, the silence tide engulps everything).
Key words: mathematical-physical approach, architectural symbolism, perceptive
augmentation, hermeneutical relativism, character construction, architectural construction,
(en)closure theme, negentropic elements, dissolution, destauration, exfundation, thermodynamic
ballance, sound waves
Rodica CALOT – French Teacher CNTV, phone +40 747 298 121, email
rodikalota@yahoo.com
1
59
Rodica Calot
Note: The applications students could try are also a challenge, the effect
of a circumspect pupil’s question concerning the semantic field. Could you, for
example, draw a parallel between Ion Dolnescu 2 and Pablo Neruda 3 ? – Why
not?, I answered. The first one’s folk theme is the garden where weeds grow
(according to a song’s lyrics) and the latter praises the virtues of a vegetable:
Onion, thy clear crystal!
Noiunii de enhanced reality care const în argumentarea perceptiv, i se
poate aduga cea de control al volumului, a calibrului narativ, fibra de realitate
absorbind i procesând semnalele lumii exterioare pe centre de interes.
Unda narativ ofer informaii adiionale despre personaje într-o
manier trans-contextual, ca o interfa între lumea concret i cea a
referentului exterior privilegiat.
i toate acestea dintr-o singur raiune, de decor, valabil atât la nivelul
componentelor, cât i la cel al ansamblului. Orice ornament se afl în relaie cu
structura asemeni coloanei în raport cu edificiul, Satul fiind o cas mai mare;
hora – o manifestare a fiecaritii în pluralitate, în colectivitate. La rândul ei, orice
cas este un sat mai mic, o monad ce conine germenii propriei evoluii distinctive.
Abordând tema corpului, relaia dintre spaiu i form (suflet i trup),
ajungem la necesitatea studierii arhitectonicii, a raportului dintre exterior i
interior. Spaiul reprezint ideea, sensul, semnificatul, forma, înveliul,
semnificantul, iar utilitatea edificiului – referentul. Casa este cuvântul din fraza
satului, ea converge spre omogenitatea limbajului, constituind un idiom.
Ornamentul este un episemem, dac am defini corpul ca o metafor ce
cuprinde discursul i construcia sau, în extindere, arhitectura i textul,
interferând, înlocuindu-se, corporalitatea arhitecturii putând fi decantat i
sublimat în discurs, sub înveliul fiecrui text putând fi decelate, în aceeai
msur, schelele arhitectonice, adevrate nervuri vitruviene.
Tema corpului ca unitate cumulativ permite s se întrevad geneza
lumii construite. Totul depinde de felul în care decurge argumentaia de la
general la particular. In extremis, se poate negocia alctuirea hibrid dintre text
(ansamblul de litere) i o arhitectur a paginii, care poate fi un templu de cuvinte
ornat cu un fronton.
Întocmai strategiilor vitruviene, textul dispune de: ordonare (ordonatio,
taxis), dispunere (dispositio, diathesis), euritmie (eurythmis), simetrie (symmetris),
convenien (decor) i distribuie (distributio, iconomia), aa cum o construcie
dispune de: zon, suprafa, compartimentare, închidere, acoperire, deschidere
(cf. Alberti).
Orizontul semantic al imitaiei pornete de la fiin spre cldire, aceasta
din urm fiind actant în zarea mimesis-ului. Ea nu recurge, pur i simplu, la
2
3
Romanian folk singer
Chilean poet and politician
60
Revista Româneasc pentru
Educaie Multidimensional
duplicarea fiinei, ci red vizibil o proiecie mental conform principiilor
vitruviano-ciceroniene - (Elocina era compus, la Cicero, din cinci pri:
invenia, dispoziia, elocuiunea, memoria i aciunea) - creând, astfel, o aplicaie
a textului pe scheletul arhitectonic, cu toate riscurile de alunecare ctre licentia, cu
ajustri vizuale, înclcri deliberate ale unor reguli, ale cror motivaii rmân în
zona presupunerilor.
Construcia – ocrotitoarea orizontului fiinei
În centrul spaiului rural st casa. Ea este cel mai cultivat simbol social,
conform observaiilor lui Bachelard. Dac în spaiul citadin (G. Gilinescu,
H. Papadat-Bengescu), casele sunt exclusiv simboluri sociale ale parvenirii,
orânduite ca un galantar, decorate cam convenional, cu mobile cam presrate, dar frumoase,
cumprate de la o cas bun, dar fr adaosul nici unui obiect personal (H. P.-B.).
La H. P.-Bengescu, afirm Gh. Lzrescu, în Romanul de analiz psihologic
în literatura român interbelic predomin monumentalul rece. Casa Elenei e înalt
ca o biseric, palatul Razu pare s aib caliti de sanatoriu, pompoasa cas a Rimilor e
greoaie ca un mausoleu de lux. (Bachelard remarca faptul c din punct de vedere
oniric, castelul e incontient. Vidul din interiorul personajelor corespunde perfect cu
inconsistena cldirilor. De asemenea, se poate observa curenia extraordinar a
spaiului casei, opus murdriei din sufletul oamenilor. E un spaiu sumbru,
lipsit de orice licrire de transcenden, în care spiritualul nu exist, existând, cel
mult, profesionalism. Casa devine, în spaiul exterior, un rezultat al unei simple
tranzacii: Rim, dezarmat fa de lege i proprietar, nu gsise alt soluiune decât
cumprarea unei case. Astfel se nscuse ideea.
Aceast explicaie e urmat îns de o alta, ce avea rdcini mai adânci.
În cldirea fiinei sunt mai multe etaje i subsoluri ale contiinei.
Spaiul protector al familiei este i un spaiu al idealitii. Aproape fiecare personaj
are un ideal la început, ideal ce se degradeaz treptat, parc sub presiunea mediului
deprimant. Cele dou tipuri de spaii disting, de fapt, dou forme de existen: o stare de
simpl virtualitate i o stare în act. (Gh. Sechean, 227).
Un element de tranziie de la rural la citadin este casa lui Costache
Giurgiuveanu din Enigma Otiliei de G. Clinescu. Blat i chinuit cu tot felul
de accesorii care nu i se potrivesc, cosmopolit, ca i stpânul, construcia
etaleaz o pseudometafizic a persoanei care o locuiete, aa cum urma pailor
reprezint metafora conintorului coninut. Aceast abordare vine s fortifice ideea
c individul este vulnerabil fa de sistem, aa-zisa lui autonomie inând îns de o
metafizic realist, subzistena uman în sens ontologic nesusinând în niciun fel
exclusivismul individualismul individualismului, ci mai curând relaionarea etic
i social prin care se poate realiza.
Dac am adopta o tehnic pozitivist, blocajul ar proveni dintr-o
evaluare axiologic bolnav, bazat pe tehnici de msurare cantitativ, nu
61
Rodica Calot
calitativ: pe Ion nu-l ridic, în vzul satului, calitile sale fizice sau spirituale, ci
doar cantitatea de bunuri – pmânturile – pe care le poate acumula i pe care, în
cele din urm, reuete s le aspire pmtuful, stabilindu-se, astfel, o ierarhie între
ethos i pathos, iubirea putând stimula inteligena contemplativ, dar i prietenia
civic (Aristotel, Etica nicomahic, cartea a VI-a) i chiar între ethos i tanathos,
hora de deschidere depind semnificaia de divertisment i devenind referentul
destinului al cercului nemilos. Ce legtur exist între aceast metafizic realist
i Ion?
Numele Ion, în aceast variant, ne lmurete Gh. Sechean, este de sorginte
cult. Jean este împrumutat din slav, care, la rândul su, îl împrumut din greac i care
provine, i aici, din ebraic, având o etimologie îndeprtat. În ebraic exist substantivul
Johann, în care particula Jo este o abreviere pentru Johve, iar hanan înseamn a face o favoare.
Doar crucifixul strâmb, pe care este rstignit un Hristos de tinichea pe
lemnul mâncat de carii i înnegrit de vreme, atest inconsistena locuirii pe
pmânt a acelor fiine al cror cretinism devine episodic, sincopat.
Exprimarea metafizic se realizeaz prin privire: de la privirea iscoditoare a
casei herdelenilor, la privirea de câine la ua buctriei a lui Alexandru Glanetau
nu este decât o deviere a filoanelor destinului. Acesta se izbete de limitele
spaiului stesc prin care drumul ba spintec, ba se pitete într-o scrântitur de coline,
insinuând zbuciumul locuirii umane, opus aezrilor ungureti, de câmpii întinse
ca o mas, alegerea între iubire i respect al comunitii dovedindu-se imposibil.
Astfel, edificul oculteaz fractiv identitatea, fie el cas cu acoperi
amenintor – adpost familial – fie colectiv: coal, biseric, tribunal, cmin
cultural, cârcium etc., demonstrând existena patologicului, perisabilului,
ciclicului, formând aproape un complex tautologic cu fiina locuitoare.
Ar exista dou metode de sustragere de la senzitivizarea textului în
context: epuizarea prin consum i marginalizarea. Ion alege ceea ce Harold
Bloom ar numi: nu exist nicio metod în afar de tine însui! Sfidarea oricrei
metafizici, generând astfel asimetria, infirmitatea Absolutului, refuzul logocraiei
în favoarea teocraiei. Feciorul nu mai simea nici o nevoie de palavre zadarnice, când
acuma tia limpede ce trebuie s fac (Rebreanu, 2006:119).
Locuina se transform într-o placent în care lumina se rupe, iar umorul
(negru), care bltete de la prima la ultima fil, devine din ce în ce mai amar.
Acest amalgam de ironie i iertare (casa vduvei lui Maxim Oprea cu grajduri i
animale devine, dup moartea acestuia, o ruin peste care rage a pustiu o închipuire
de vac stearp i venic flmând). S nu mai vorbim de corecia aplicat preotului
Belciug de doamna Herdelea, când acesta vine s ridice mobilele scoase la mezat:
dup ce golete sertarele, îi revine brusc ca trezit din vis, tergând cu o singur
întrebare zâmbetul nevinovat al preotului: Dsclia rcnea ca scoas din mini, cutând
cu ochii ca s sparg capul omului care vrea s-i fure mobila. Belciug spimântat, iei afar
fr s spun o vorb. Atunci femeia zri mtura i se repezi cu ea în pridvor unde iganul
sttea nedumerit.
Fiindc preotul nu-i era la îndemân, croi pe igan, ipând:
62
- Mar!... Afar de-aici, tîlharilor!...
iganul o zbughi pe poart, în vreme ce doamna Herdelea striga într-una,
ameninând cu mtura pe preotul ce prea foarte grbit:
- Mutule!... Am s te înv eu omenie dac n-ai învat de la tatl tu! Pmtufule!
Pmtufule! (Rebreanu, 2006, cap. VII, Vasile, p. 12).
Un dulu los, cu limba spânzurat, se apropie în timp lene, fr int. Din an,
dintre buruienile crunite de colb, se repede un cel murdar, cu coada în vânt. Losul nu-l ia
în seam, ca i când i-ar fi lene s se opreasc. Numai când cellalt se încptâneaz s-l
miroase, îi art nite coli amenintori, urmându-i îns calea cu demnitatea cuvenit.
Celul se oprete nedumerit, se uit puin în urma dulului, apoi se întoarce în buruieni unde
se aude îndat un ronit cznit i flmând...
Asemeni celului care îi gsete alinarea în roaderea unui os, doi rani
îngândurai – pe prispa cârciumii lui Avrum – îi afl leac la frustrrile de peste
zi, în sticla de rachiu ce se afl între ei (Rebreanu, 2006). Tot astfel este descris
i apariia a doi steni (tefan Hotnog – chiabur cu burta umflat –, dulul i Trifon
Ttaru, mititel, cu prul glbui i glasul subire, se uit când la unul, când la altul, înfricoat
parc s nu se încaiere – celul) dar i Glanetau - bogtaii. Pe de lturi, ca un câine la
ua buctriei, trage cu urechea i Alexandru Glanetau, dornic s se vâre între bogtai.
(Rebreanu, 2006:31)
Un umor irezistibil scânteind de amrciunea competiiei sau, mai
degrab, de amreala înfrângerii, izbucnete ca o margaret între ciulini, în
preajma fetei cu acelai nume: Margareta nu jucase i-i era necaz pe fetele care au avut
noroc. Nu rspunse nimic Anei, ci urm s priveasc cu jind în ceata flcilor care închinau
cu rachiu sau aprindeau igri; prea îngrijorat s nu se întâmple s-o pofteasc la joc cineva i
s nu bage de seam... (Rebreanu, 2006:35)
Iat un exemplu elocvent i aproape burlesc de hibridizare a ideologiei
(unul din motivele achiziionrii mobilei de ctre preot era divergena de opinii
politice – voteaz fiecare alt candidat) cu teologia eliberrii care conduce, pe
contrasens, spre principiul conform cruia puterea este singurul adevr. Preotul este
cel care promite, în numele Domnului, mântuirea lumii (prin intermediul lui
Iisus, confundat cu cel din tabl). Din aceast perspectiv escatologic, timpul
transform în destin ceea ce viaa menine în dezordine. Totul devine lirism
religios, fervoare senzorial, nrva, impetuoas pe versanii retractibilitii
(vs.) expansivitii, acea lupt care face posibil devenirea descris atât de
pregnant de Pia Pillat: E primvar afar, soarele curge prin ferestre ca o ap piezi.
M încolesc dorurile, nostalgiile spaiilor i simt cum încolesc în mine toate ierburile i
trosnesc bobocii. Nu-mi încap nici în via, nici în piele i-mi vine s-o pornesc în lume.
M cheam pmântul acesta pe care-l iubesc, pmântul acesta btrân, tocit i bun, care se
trezete acum i freamt, ros de vieti, sfredelit de rdcini, adpat de uvoaie subterane i
care cheam, în zi, în noapte, sufletele din noi. Contactul cu pmântul îmi d bucuria cea mai
pur i cea mai adânc. Totul e simplu i frumos aici, unde m lepd de hainele grele ale
contientului i subcontientului. i timpul trece vertiginos privind flcrile focului din emineu,
ascultând vântul urlând afar, contemplând extraordinara i sfâietoarea frumusee a
63
Rodica Calot
pmântului acestuia bântuit de lumini i umbre, sau aplecându-m asupra mugurilor din
fiecare ramur, sau asupra mieilor nou-nscui, care tremur i se poticnesc pe picioarele lor
nesigure...
Nici c se putea afla o descendent ilustr a lui Rebreanu mai apropiat
sufletete de eroul prozei acestuia, matricea vzut ca o ram scorojit în care
cuvintele se depun ca mierea în stup.
i iari avem aceeai simbioz om-cldire: Numai mucând din vieile altora
– spune eroina sus-citat – intrându-le în jurnale, memorii i evocri ca într-un vechi
cenaclu npdit de vegetaia nimicniciei triumftoare, numai astfel afl c tot ce pare azi
iremediabil, irepresibil i ireversibil nu-i decât masca vremelnic a unor constante dincolo de
timp. (Dan-C. Mihilescu, 2009).
Negentropia cunoaterii
Formula de larg circulaie în literatura contemporan rezum în sine
algoritmul evalurii dimensiunilor statistice din perimetrul situaiilor
comunicaionale, sau informaionale, din elementele schemei comunicrii
(în cazul nostru: locul faptei, fapta, transmitorul – interesul gravitând în jurul
lui Ion, Savista, oloaga satului, traductorii, destinatarul – cu precdere Ana) sau
ale semiozei (obiectul semnelor, semnele, destinatarul).
Binecunoscuta formul matematic a informaiei, decelat de Shannon,
însumeaz toate câmpurile statistice în cauz înmulite cu logaritmul acestor
probabiliti, toate elementele macrostructurale ale cunoaterii i comunicrii
(semiozei) fiind considerate zone de nedeterminare (opinia satului oscileaz:
când de partea binelui, când de a rului, la acelai personaj, pe de-o parte i, pe
de alta, când de partea personajului afectat, când de cea a celui care îl afecteaz),
ex-disputele Ion- Simion Lungu, Ion-Vasile Baciu, Ion-George Bulbuc.
Jocul – canalul de comunicare incipient – e împins pân la agonie.
Timpul i spaiul, sufletul i trupul, glasurile se îneac în nourul de praf ce-i îmbrieaz
pe toi. (p. 30).
Primul destinatar negentropir este printele Belciug (el este i liantul,
veriga, belciugul din lanul slbiciunilor steti, umane în fond, pe care trebuie s
le sancioneze: tim c belciugul se pune în nas, respectiv în râtul porcilor):
Belciug nu suferea mirosul de rachiu cci era bolnvicios. Vasile mereu îi duhnea în nas i
râgâia. Purtarea ranului îl indigna îns mai ales pentru c-i tirbea autoritatea în faa
poporului... Lui Titu, dimpotriv, îi plcea îngimrile beivului i nu tia cum s-l zgândre
fr s bage popa de seam pe primul raportor, Vasile Baciu.
Nedeterminarea de care am vorbit, opus nu determinrii ontice,
condiionrii, cauzrii i legitii, ci frecvenelor relative cu care evenimentele se
întâmpl, cu care se manifest în câmpurile realitii considerate frecvente ce
reprezint expresia unitilor dintre necesitate i întâmplare, ceea ce putem numi
probabilitate obiectiv.
64
În raport cu aceast probabilitate a strilor i micrilor din zonele
obiectivului se nasc nedeterminrile sau probabilitile subiective, se nasc strile
de imprevizibilitate: oscilaia lui Ion între frumuseea Florici (mai frumoas ca
oricând) i bogia Anei (Ion trecu pârleazul de lâng grajd – grajdul fiind un construct
semiotic ideal pentru decadena esteticului în animalic –, întorcând capul spre Ana
care nu-l scpa din ochi i care, peste câteva clipe, îl urm cu pai grbii... (p. 36).
Conform teoriei matematice a informaiei, între nedeterminare (ca
situaie obiectiv sau stare subiectiv) i informaie exist o conexiune organic,
în virtutea creia msura nedeterminrii (diversitii, complexitii) devine i
msura informaiei.
Pornind de la principiul dualitii informaiei – nedeterminare, formula
cantitii de informaie amintit anterior ne permite evaluarea numeric a gradelor de
nedeterminare ale unei situaii comunicaionale, cantitatea de informaie necesar acestei
nedeterminri. Un bit de informaie (Ion o place pe Florica, Ion o dorete pe Ana) reduce la
jumtate un câmp al nedeterminrilor sau anuleaz o nedeterminare format din dou
alternative egal probabile. (Georgescu et all, 1982).
Informaia se opune, aadar, nedeterminrii. În subtext se afirm
raporturile de invers proporionalitate: cu cât mai mult informaie, cu atât mai
puin nedeterminare.
Informaia se prezint ca fiind punctul de sprijin al alegerii între
alternative, al decderii demersurilor comportamentale ale sistemelor care se
raporteaz la mediul de via i informaional, care pot genera i consuma
informaie. În acest sens, producerea de semne (semnale), vehicularea lor, se
supune prin excelen cerinelor unor plusuri de determinri în faa unor
câmpuri de posibiliti. Menirea informaiei este aceea de a indica direcia
aciunii în cazul în care sistemul este pus în faa unui set de alternative
comportamentale.
Alegerea unor ci de aciune presupune cu necesitate mecanisme ale
generrii i vehiculrii de semne (semnale), dincolo de care informaia nu are
câmp de fiinare i funcionare specific.
Aprecierea c orice demers cognitiv pornete de la probleme ajut
cunoaterea s înainteze prin momentele formulrii de ipoteze, testrii lor,
prelucrrii informaiei primare. În lumina acestor informaii, cunoaterea apare
ca fiind procesul specific uman de eliminare a nedeterminrilor care apar în
zonele tuturor raporturilor personajului principal, Ion, cu lumea, cu semenii si,
cu sine însui.
Jean Piaget (1974) merit a fi amintit, nu numai pentru depirea
opoziiei dintre abordarea psihologic i cea logic a procesului cunoaterii, ci i
pentru încercarea de a pune în discuie corelaia dintre funciile de acomodare i
cele de asimilare ale personajului în interrelaie cu mediul.
Entropia de 1 bit se altereaz (informaia c Ion o place pe Florica
devenise în dinamica sentimentelor lui Ion fa de ea o variabil aleatorie):
Mândru i mulumit ca orice învingtor, Ion simea totui un gol în suflet. Se gândea i
65
Rodica Calot
plnuia cum s-i munceasc moia i în aceeai vreme inima îi umbla parc aiurea, cercetând,
adulmecând nelinitit... (cap. X, treangul, p. 105). Aici intervine dorina de a repara
aceast stare, aici germineaz negentropia (entropia negativ) care va duce la
groaznicul deznodmânt:
Se cutremur ca deteptat dintr-un vis. Îi aduse aminte cît i-a fost de drag Florica
i nu pricepea de ce vrea dânsa s se mrite cu altul, când el e aici i o iubete ca i atunci?
Îi reamintea cum i-a spus, în noaptea nunii c tot ea i-e drag -apoi totui nici nu s-a mai
gândit pe urm la ea, ca i când ar fi înghiit-o pmântul... Preri de ru îi rodeau inima.
Îi trecea prin creieri s alerge la Florica, s-i spun c tot drag i-a rmas i s-i porunceasc
s nu se mrite...
El nu poate îns schia niciun gest în faa ireversibilitii sistemului: Dar
se dezmeticea ruinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea i l-ar alunga Florica... Ei,
dac n-ar fi Ana...
Ideea proliferrii hrniciei mediocre capt, pe parcursul creaiei, accente
de repulsie comparativ cu stilul de via i exigenele intelectualilor, aceti viri
eruditissimi, reprezentai prin Titu Herdelea, preotul, dasclul, judectorul, acesta
din urm respingând cu cea mai mare asprime atitudinea lui Ion, stânjenindu-i
originalitatea, ca un adevrat arhivar apter sau chiibuar anoic (H. R. Patapievici,
2004), dup principiul tiraniei, conform cruia orice motive sunt întemeiate
pentru a restrânge libertatea celuilalt.
O singur asemnare exist între cele dou sfere culturale: cea a ideilor i
cea a pmântului: trebuie s te depeti, nu s te conformezi! Trebuie fixate
doar limitele morale ale imoralitii: poi s o încalci dar nu trebuie s abdici de
la regulile ei! Cu toate c numai decadena rmâne public, morala va ajunge
privat.
Aadar, negentropia pare s fie solidar principiului subversiunii: orice
ordine merit s fie dizolvat. Revelaia subversiunii este dispunerea de altul i
îngenuncherea acestuia, pentru a evita proliferarea dezordinii neintenionate.
Într-o lume saturat, obiectul dorinelor lui Ion – pmântul – nu ar mai
avea nicio valoare, dei ar fi endemic srcit de idealuri, dac nu cumva aceste idealuri ar
fi doar achizitiv-apetitive. (H. R. Patapievici, op. cit.). Numai scoicile ader, spunea,
dispreuitor, Valéry despre neputincioii care cutau angajarea politic i social
i nu transcendena grefat pe instincte cretine, nu pe inteligen, care este
apanajul ateilor.
Temporalitatea este cea care a distrus (prin dizolvare), destaurat (prin
uciderea subiectului transcendental) i exfundat (prin desfiinarea ideii de temei).
Natura. Ea este factorul destabilizrii cii, de îndat ce timpul devine metafora
lumii, nicio stabilitate nu mai poate fi salvat, cu niciun pre. Existena
spaializat devine din ce în ce mai temporalizat. Deschisul prin care se manifest
socialul este închisul: hora, balul, sala de clas, cârciuma, biserica, tribunalul, etc.
Libertatea anticilor era epitomizat de spaiul public, cea a modernilor este
spontan asociat cu negustoria, cu comerul. De aici demersul narativ face
concesii modernismului: La înmormântare se strânse mai tot satul. Soii Herdelea cu
66
domnioara Ghighin venir înadins s însoeasc la groap pe Ion care, dei le fcuse buclucul
cu jalba lui, a fost om sritor i de isprav. De altfel prilejul era bun s încerce i o învoial cu
pmântul în privina locului csuei lor. (L. Rebreanu, op. cit., p. 123). Chiar i preotul
Belciug era mulumit de aceast moarte mnoas i oportun pentru folosul
Domnului.
Timpul fluidizat încearc s se substituie spaiului pierdut, surpându-se
peste personaje. Toi au trecut prin amrciunile dumitale de-acuma, zise dânsul apoi, ca
un printe blând. Dar viaa aa e, dragul meu. Viaa e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-i
poate pstra visurile în ciuda cruzimilor vieii, numai acela nu va pierde încrederea niciodat...
Firete c spectacolul nu e înltor dac intri în culise s vezi sforile... Nu te uita îns la
indivizi, cci indivizii sunt mruni, sunt oameni care totdeauna îi caut rosturile lor.
Privete departe i atunci ai s vezi cum se va schimba panorama... Serbrile astea, de pild!
Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferinele i procesele-verbale în care fiecare caut
s-i arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt nimicuri... Dumneata încearc s
vezi ansamblul! i atunci vei simi în toate manifestrile acestea, bune, rele, înltoare sau
josnice, civilizate sau slbatece, vei simi btaia pulsului unui popor care vrea s triasc i
care se lupt crâncen ca s poat tri... Într-o btlie numai rezultatul are însemntate
hotrâtoare. Ce-mi pas mie de cum beau i mnânc soldaii în vremea rzboiului prelung?
Istoria nu va ti decât: am biruit sau am fost biruii... -apoi iari, lupta noastr e defensiv
activ, cum ar zice fratele meu cpitanul. Dumanul ne atac prin toate mijloacele moderne de
cotropiri, prin cultura lui, prin coala lui, prin arta lui, prin banii i prin munca lui... Noi
trebuie s dm din mâini ca baremi s nu ne înecm. Atît. Dac ne meninem la suprafa,
am izbutit, îi spune Virgil lui Titu, dup ce, în prealabil, creeaz spaiu pentru
întrebarea: Ce-i cu dumneata, poete? Ce eti aa de trist când lumea e vesel?
Din metafizic rmâne doar hybrisul (Asta-i mândria noastr), adic ceva ce
contravine legilor divine (L. Rebreanu, op. cit, pp. 179-181).
Stadiul final al conversiilor este prbuirea timpului de care am vorbit
mai înainte, de cdere a sufletului în trup, de convulsii perceptive.
Premoniia dezastrului se afl în chiar sinuozitatea, dac nu chiar perfidia
destinului (Savista): Ion însui simise de mult vrjmia Savistei i deseori îi venea s-o
sugrume ca s-i deschid drumul la Florica. Ura îns numai pe George, din ce în ce mai ru,
fiindc numai din pricina lui nu e slobod femeia. Dac n-ar fi luat-o el, poate c ea l-ar fi
ateptat i azi n-ar mai trebui s se zbuciume i s nu tie cum s se apropie de dânsa.
Reprezentant feroce al hybrisului masculin, Ion nu cedeaz în faa
adversitii, ignorând pericolul: Savista, pe prisp, îl zri de departe i, nemaiputându-se
târî la locul ei de pând dup grmada de coceni, se rzim îndat de perete, închise ochii,
deschise gura i începu s sforie uor, parc ar dormi dus.
Oloaga i destinul falacios converg în ruinarea personajului prin ajutorul
pe care i-l dau în îndeplinirea propriilor planuri: Ion intr în ograd, o vzu i o strig
pe nume. Oloaga îns nu rspunse. Atunci Ion se apropie i-i zise iar, mai încet, cu inima
tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dac doarme aievea:
- Savist!...
67
Rodica Calot
Oloaga îns sforia [în timp ce gândea cum s trag sforile!] nemicat, dei vreo trei
mute 4 i se plimbau pe obrajii scofâlcii i asudai, pe gingiile alburii, pe dinii lungi i galbeni.
(p. 171).
Asemntoare lui Pocitan ben Pehlivan din prima variant a Noapte de
decemvrie alias Arhanghelul de aur sau Spânului din Povestea lui Harap-Alb, Savista
este reglatorul negentropic al entropiei existenei.
Termodinamica sistemului este surprins gradat de reeaua negentropic
ai crei poli – apogeul i perigeul – sunt atini, alternativ, de Ion i de George:
Ion era puin ameit de rachiu i chiuia i horea parc toat lumea ar fi fost a lui.
În ochii lui strlucea sfidtoare bucuria bucuriilor. Apoi când s ias George [dup ce i se
dduse vestea plecrii lui la pdure], Ion îi ur drum bun i mai ceru o sticl de butur,
s-i astâmpere focul. În timp ce, la polul opus tririlor efervescente ale lui Ion,
George tremura în car ca i când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinii.
Ieiser din sat i suiau pe coast, printre ogoare tcute pe care clile înnegurau ca tâlharii la
pând. (p. 183).
Mai apoi, George este cel aprins de clduri, i Ion cel încercat de
frisoane:
Când nu mai auzi carele, începu s alerge [ieirea din frigul ineriei]. Se rostogoli
de vreo dou ori prin anuri peste haturi. Îi era cald de se nbuea. Un strop de sudoare îi
czu pe mân i-l învior parc l-ar fi atins un crbune aprins. Cu cât îi era mai fric s najung prea târziu. (p. 184).
Ajuns acas, transmite acelai frig iniial, prevestitor de înghe, nevestei
sale:
Când se întinse lâng ea, sub cearceaf, un fior îi trecu prin spinare, cci George era
un sloi de ghea.
4
Zumzitoare, zburtcind în cercuri învârtejite i înepând fr încetare, mutele sunt fiine insuportabile. Ele
se înmulesc pe materiile putrezite sau în descompunere, fiind purttoarele celor mai afurisii germeni de boli i
desfid orice msur de protecie, simbolizeaz o urmrire neîncetat. În acest sens, a ajuns Belzebut, veche
divinitate sirian, al crei nume ar însemna etimologic Seniorul/Stpânul mutelor, prinul
demonilor.
Pe de alt parte, musca reprezint pseudo-omul de aciune, iute, febril, inutil i revendicativ, este musca fabulei
care-i cere rsplata dup o agitaie van, simpl imitare a muncii celorlali. (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Éditions Robert Laffont, S.A. Paris, 1969).
În codul semiotic, acestor insecte le revine un rol covâritor. Protagonist entropic, Ion nu ia
seama la semne:
- Doarme, slav Domnului! murmur Ion, trecând în vârful picioarelor în tind.
Savista îi ascui urechile. N-auzi decât oapte i apoi glasul Florici, îndemnându-l s plece.
- Savista doarme ca iepurele, ia seama. Oloaga fierbea de mulumire c-a gsit, fr s vrea, mijlocul de a-i prinde
de-a binelea. Dar, fiindc de afar nu auzea bine ce vorbesc ei înuntru, nu mai iei pe prisp, ci de azi înainte
se ghemui într-un col în tind, pzind de-acolo s nu treac ginile pragul. Moia toat ziua i deseori sforia.
(p. 172).
inând de o adevrat tehnic a comportamentismului, utilajul traductologic al Savistei
funcioneaz piranesian, proiectat indimenticabil în creierul negru.
68
- Ce i-e de te cutremuri aa? întreb brbatul cu un glas gros i greu ca un dangt de
clopot.
- Ce s-mi fie... M-a cuprins frigul când ti-am deschis... (pp. 184-185).
Toate semnele i semnalele 5 rmân în sfera indecidabilului: Pe bolta vânt
stelele se aprindeau pe rând ca nite luminie fricoase. Peste sat se cobora o cea plpând,
alburie, care parc subia bezna i o rcorea. (p. 183).
Focul, emoia eliberatoare dar i patima instinctiv, al mistuirii i al
fascinaiei, ce de atâtea ori era vizibil în privirile flcului, care, la ultima întâlnire
în câmp, (premergtoare celorlalte dou, dintre care ultima, fatal) se împleteau
fermecate cu ale Florici, ce se oprise din graba de a ajunge la târg, se aezaser pe
sumanul brbatului aternut la umbr, privindu-se în ochii strlucitori de o fericire mult
5 Chiar i destinul se-ngrijoreaz ca nu cumva s nu se poat întâmpla de la cosmologic la
teratologic, sluga lui Toma aducându-i aminte lui George c nu i-a luat topor (lsat înadins acas
din dou motive: s se poat întoarce dup el i, în acelai timp, s se foloseasc de el) iar Savista
reproându-i i neînelegându-i plecarea când ea i-a spus c are s vie Ion Glanetau. Scârâitul carelor,
la plecarea lui George e convergent scârâitului porii la venirea lui Ion; hmitul câinelui de
peste drum – elementul psihopomp asemntor celui din Baltagul sadovenian – i orcitul
broatelor care împiedic lina curgere a timpului: Vremea parc sttea în loc, precum stteau i dânii
nemicai, oprindu-i respiraia ca s aud mai bine orice urm de zgomot, într-o ateptare amorit. De-afar
ptrundea ca prin puf orcitul broatelor, îndulcit ca un cântec de dragoste. Geamurile îns se stingeau în
întuneric încetul cu încetul, artând c vremea totui trece i c cerul se înnoureaz treptat-treptat. O stea verzuie,
care mai clipea singuratic, dispru deodat, acoperit parc de o perdea neagr, tras de o mân tainic.
(p. 185).
Echilibrul sistemului nu poate fi restabilit decât prin ocanta terapie a zgomotului: George izbi a
doua oar. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pîrîit surd, urmat de un zgomot, nbuit ca i când se prvale un
sac plin. Mai ales zgomotul acesta, înfurie mai crunt pe George. Parc tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o
dat într-o balt de sânge închegat, care-l asmuea. Lovi a treia oar, fr a-i mai da seama unde...
Orcitul broatelor reîncepu brusc, speriat, amenintor, ca o vicreal vâltorit în vzduh de
vântul ce sufla mereu mai mînios i mai înepat. (p. 186).
De la fierbineala rachiului i a gândului c va ajunge în braele Florici (Dar sufletul îi era aa de
plin de bucurie, c se stpânea s nu sar s îmbrieze gardurile pe lîng care trecea i câinii care-l ltrau icicolo, trece la frisoanele fricii de a nu fi surprins i la ale geloziei (teama de a nu surprinde, la
rândul lui, pe altcineva, pretendent la inima femeii iubite): Strecurându-se în ograda Florici, trase o
înjurtur înbuit fiindc poarta scîrîise puin i-i era fric s nu se trezeasc Savista. De altfel, se
hotrâse ca, dac oloaga s-ar detepta i ar crîcni, s-o cotonogeasc fr mult vorb. Ls poarta deschis
înadins ca s nu mai scîrîie când va pleca, fr s-i pese de existena lui George, de posibilitatea
apariiei acestuia. Iar, mai apoi, când se deschise ua tinzii cu zgomot, i se încuib în minte s fac ssst, tot
din pricina Savistei. Dup pai cunoscu îns c nu e Florica. Avu o strfulgerare de gelozie: o fi îmbriat altul
pe femeia inimii lui...
De la fluieratul fericit cu care venise ca pe vremea când era holtu', trece la scrânitul dinilor,
când aude glasul lui George, i de la spaima ateptrii loviturii la fierbineala lichefierii fiinei:
Auzi lmurit vîjîind în aer ceva, simi o izbitur ascuit în braul drept, dar fr durere i urmat doar
de o fierbineal ciudat care parc-i topea creierii... Vîjîi iar ca o vijelie îngrozitoare într-un pustiu fr margini,
i înelese c iar îl lovete... Apoi, deodat, ca i cum sufli în lumânare, se fcu întuneric deplin. (pp. 187188).
69
Rodica Calot
ateptat. Prta la bine i la ru, femeia îndur frigul existenial sau cldura
alturi de brbatul care îi st alturi. Abia la final, durerea amândurora se
coaguleaz în sufletul ei purttor de nevinovat vinovie, având a-i imputa,
probabil, neputina de a stârni debitul fluidului existenial:
- Uf, ce cald mi-e... [îi spune lui Ion în scena citat], m-a topit cldura, zise
femeia dând la o parte dsagii cu pere. Dar aici e bine c-i rcoare... zu aa... rcoare...
- Rcoare, bîlbîi Ion în netire peste cîteva sclipe. Apoi tcur, ascultându-i btile
inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiar, o cuprinse de subiori i-i muc buzele. Apoi Florica se
ls pe spate, gemînd...
Metafore ale focului genetic, buzele pecetluiesc soarta brbatului: ea se
afl în btaia destinului, la începutul i la sfâritul pcatului. - Am s sosesc la
spartul târgului, Ionic!... îl admonesteaz ea, în treact, i se afl acolo i la sfâritul
lui Ion: Florica iei îndat în u, în cma, nepieptnat. Aa veghease toat noaptea, pe
lavi, ateptându-i parc rîndul în fiece minut, cu ochii int la George care, pe urm, se
aezase pe dunga patului. Sufla aspru, tresrea uneori i poate c furea ceva în mintea lui
înfierbîntat. Era alb la fa ca varul stins i picioarele-i tremurau i de-abia o ineau.
Vzu bltoaca de sânge lâng grdini, aproape de prisp, apoi dîra roiatic, splcit, ce se
întindea pîn sub nuc, unde Ion zcea ca o grmad de carne. Lumea se învîrtea cu ea, dar navea putere s stoarc nici un glas i nici o lacrim. Rmase pe prisp, ca o stafie surprins de
lumina zilei. (p. 189).
Între frig i cald, între moarte i via, o zvâcnire entropic mai tulbur
echilibrul final: Pe urm se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cît sttuse în
nesimire i nici ce se întîmplase. Numai cînd îi auzi propriile-i gemete, îi aduse aminte...
Era ud leoarc. Se simea parc-ar zcea într-o balt murdar. «O fi sângele meu!» se gîndi
dînsul. Vru s pipie, dar nu-i putu clinti mîna dreapt. De-abia deschise ochii obosii.
Ploua mrunt. Picurii îi cdeau pe obraji i-l înepau, cci carnea lui ardea. Vzduhul era
cenuiu, ca i când se apropie zorile, dar cerul era înbuit de nouri, i ploaia cernea mereu,
mrunt, rece, unsuroas. (p. 188).
În toat fanfara de zgomote ce se va dezlnui în curând, cei trei
formeaz un sistem izolat, un triunghi al linitii grele, mortuare, învelit într-o
membran prin care nu trece niciun sunet: Apoi ploaia sttu. Din pomi i de pe
streini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrtiau. Cerul albstrea proaspt
splat. O vac mugi undeva prelung, puternic, încît cîinii deteptai din aipeal pornir
deodat în tot satul s latre speriai. Cucuriguri vioaie îi rspundeau cu înverunare.
Oamenii ieeau prin ogrzi, frecîndu-i somnul din ochi sau întinzîndu-i oasele. Pe ulia
cea mare începeau a urui carele pornite la cîmp.
Paraschiva rposatului Dumitru Moarc trecu cea dintîi pe dinaintea casei lui
George, descul, zgribulit, leopind grbit prin noroiul moale i rece, strîngîndu-i nframa
la gît i pe gur. Un horcit greu o opri, ca trsnit. Se închin de spaim, dar totui se
apropie de gard i printre nuiele vzu pe Ion plin de sînge. Începu s ipe parc-ar fi clcat-o
tâlharii: «- Srii!... Tumlai!... Srii!»
Acest decodor-raportor al ultimelor semnale ale împlinirii destinului,
care este Paraschiva, este întruchiparea spaimei la vederea transformrii agoniei
70
în substan, a instrumentului care a fost Ion (nu degeaba i se spune Glanetau) în
masa amorf a celor mulumii cu cât li s-a dat sau neputincioi în a cere mai
mult: Aparine maselor orice individ care nu-i atribuie valori [...], ci se simte ca toat
lumea [...], spune Ortega y Gasset (Revolta maselor, pp. 44-47).
Aceast traiectorie inflamabil a personajului ne reamintete de natura
atavic a Hameleonului din Istoria ieroglific a lui Cantemir. Deturnând sensul
magic al focului, autorul îl face pe acesta s viseze o salamandr care mnânc
jratec, cuprins de flcri; ispitit de pofte, Hameleonul gust din hrana sacr i
este cuprins de dureri sfâietoare.
La fel ca i Hameleonul, Ion muc din momeala sacr (buzele Florici),
interpreteaz totul empiric, violeaz universul sufletesc feminin ca i pe cel rural,
intr în intimitate cu o lume pentru care nimeni nu este niciodat îndeajuns de
pregtit i, pe deasupra, nu cere ajutorul divin, consider (din orgoliu, cum am
mai spus) c tie el mai bine ce are de fcut.
Ca i la Cantemir, focul din privirile i din inima lui Ion are o
semnificaie alchimic, aceea care, pentru Paracelsus, purta germenele vieii: El
crede c exist un foc intern – spermatic, i unul exterior i distructiv (Bachelard, 1989).
Viaa lui Ion i focul inimii lui se sting în ploaie: apa i focul, dou elemente
pitagoreice primordiale compun o cosmogonie zoroastrian în viziunea
alchimitilor.
Asemeni Hameleonului fascinat de para focului, Ion percepe deformat
realitatea, cu toate c nu cade în reverie, dar nici nu simte impulsul purificrii
prin ardere, ci se manifest în egoismul lui funciar, prin obsesia cataposic, pofta
lui patologic fiind îneleas ca herm a demitizrii. În legendele cretine, focul
este materia pedepsitoare a iadului, mistuind fr s distrug definitiv sufletele
pctoilor.
Astfel, ploaia binefctoare îndeobte, chiar dac acum îneap obrazul
lui Ion, este încercarea de splare a pcatelor, asemntoare aceleia din memoria
stenilor: i toat lumea comptimea i luda pe Ion, c-a fost aa -aa de bun i de harnic...
Totui, nici pe George nu-l ocra nimeni, i-i doreau s scape mai uor de pacostea ce-a dat
peste dînsul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo: «- Dumnezeu nu bate cu bîta... Iac,
mi-a furat pmânturile -acu l-a sturat Dumnezeu de pmînt!»
Slujba preotului l-a acoperit ca o plato de eventualele bârfe la fel ca
învelitoarea adus de Florica peste cadavrul lui Ion: Fiindc mutele bîzîiau tot mai
obraznice, primarul ceru o velni s acopere cadavrul. Florica aduse un cearceaf nou i alb ca
floarea. (p. 189). De aici la slujba de înmormântare: Belciug sluji cum tia el mai
frumos i mai mictor. Dar mai ales printr-o cuvîntare funebr înduio i inimile cele mai
împietrite. Muli oameni îi ziceau c Ion i-a simit moartea de când i-a druit bisericii
averea. Preotul îl ddu drept pild tuturor bunilor cretini:
- Biserica este leagnul nostru, unde ne întoarcem cînd ne-a obosit viaa, unde venic
gsim mîngîiere i înlare, este scutul neamului nostru credincios i asuprit. Cine druiete
bisericii, druiete poporului, preaslvete pe Dumnezeu. Cît vreme biserica noastr va fi
mare i statornic, toate vijeliile i urgiile lumii le vom înfrunta cu trie... Nici un ochi nu
71
Rodica Calot
rmase uscat atunci cînd, prin gura preotului, Ion îi lu rmas bun de la prini, de la toi
prietenii i cunoscuii. Iar cînd în sfîrit pomeni pe George care i-a curmat viaa pmînteasc,
i-i zise «te iert, cci n-ai tiut ce faci», tot norodul izbucni într-un hohot de plîns i Zenobia,
nucit de jale, se izbi cu capul de dunga cociugului, încît de-abia o potolir cei dimprejur.
(p. 194).
Din nou firul existenei individuale se vars în (estuarul spaiului) public.
Tot timpul trit nu reuete s egaleze în intensitate ceasul:
- Apoi când i-e scris s mori, mori i din senin, c-aa a lsat Dumnezeu!
strig primarul Florea Iancu la moartea prin spânzurare a cîrciumarului Avrum;
- Cînd îi vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nunt! murmur straja
Cosma Ciocna, închinîndu-se cucernic.
Ana ascult prefigurat povestirea învtorului, dar mai ales vorbele strajei o
zguduir. Se uit deodat la mortul prsit i în 5 minute îi rsri ca o lumin gîndul:
«Ce iute moare omul cînd îi sosete ceasul!» (pp. 62-63).
rnoiul miel care îl trdase pe Herdelea la tribunal, deconspirând
identitatea celui ce-l grefase, este comptimit de doamna Herdelea la ieirea din
Pripas spre noul ei domiciliu, în Armadia:
- Bietul Ion! zise doamna Herdelea.
Iute s-a mai prpdit... Se vede c aa i-a fost scris! Zenobia se întoarse acas lsînd în
urm-i o dîr de jale! Aa le-a fost scris i Anei i lui Dumitru Moarc, i de fiecare
dat când suna ceasul se petrecea aceast fluidizare a coninutului sufletesc i, tot de
fiecare dat, componenii celulei sau pseudocelulei sociale se gândeau la
redobândirea libertii i/ sau a foloaselor materiale pe care le cptau prin
moarte (în timp ce Ion rmâne cu loturile de pmânt), dac, bineîneles, plodul va
supravieui, proprietatea transferându-se de la mam la ft. Paraschiva se alege
de pe urma morii lui Dumitru, doar cu cinci zloi, bucurându-se i de aceia.
Spre exasperarea lui Ion, cruia îi venea s-o plesneasc pe Ana c-a lsat-o s-i
terpeleasc. Dar Ana nu se sinchisea de ameninrile lui. În urechile ei rsunau vorbele
moneagului: i-n ochi pstra numai înfiarea lui senin i mulumit din clipa morii.
(p. 78).
Ceasul se reduce la doar clipa morii. Mila stranie, alctuit din groaz i
mirare, ce te cuprinde instinctiv în faa morii, îl zgudui o clip i pe Ion în faa
cadavrului Anei, care sfîrete prin a crede c bine a fcut c s-a omorît. (p. 121).
Obtea este o vietate oscilant în funcie nu numai de variabilele
individuale, dar i de necesiti: Familiei învtorului îi adusese zvonul înc de ieri o
femeie din Pripas i Ghighi plînsese toat seara pe «bietul Ion», aa cum deplînsese, mai
demult, împreun cu Laura, sora ei, soarta cumplit a Anei pîn ce oropsita s-a prpdit.
În schimb, Preotul Belciug vzu o milostivire cereasc în întîmplarea aceasta
sîngeroas. Îi prea ru de Ion, dar în aceeai vreme se bucura c biserica va cîtiga prin
moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirat de Dumnezeu de-a asigura pe
seama Sfîntului loca o avere atît de frumoas.
Hotrî s fac o înmormîntare deosebit de solemn omului care a lsat de bunvoie
bisericii tot ce a stpînit în valea plîngerilor. Ddu voie ca groapa lui Ion s fie spat chiar în
72
curtea noii biserici i fgdui s-i ridice, pe socoteala sa, o piatr de mormînt spre a eterniza
cretineasca danie a celui rposat întru Domnul.
Am recurs la aceast bucl analeptic pentru a demonstra structura
monadic a evoluiei binomului om-edificiu, cci orice transformare a unuia
produce un balans, o tensiune în cellalt (element).
Chiar i biserica nou avea nevoie de un sacrificiu. i toate aceste zbateri
se petrec sub ochiul plictisit al Hristosului de tinichea de pe crucea de lemn.
Drumul, asemeni timpului, cotete, se îndoaie, se întinde ca o panglic cenuie în amurgul
rcoros. Numai Satul a rmas înapoi acelai, parc nimic nu s-ar fi schimbat. Cîiva oameni
s-au stins, alii le-au luat locul. Peste zvîrcolirile vieii, vremea vine nepstoare, tergînd toate
urmele. Suferinele, patimile, nzuinele mari sau mici, se pierd într-o tain dureros de
necuprins, ca nite tremurri plpînde într-un uragan uria.
Aplicaii
Descoperii i argumentai asemnrile i deosebirile dintre textele de
mai jos i secvenele narative apropriate (vs.) antinomice din romanul Ion de
Liviu Rebreanu (sau aprecieri critice la adresa romanului).
C, la Proust, subcontientul vars mai mult în contient, e sigur. Mirosul unei odi
vechi lui îi evoc atîtea senzaii, încît, de la o vreme, nu mai gsim în noi cu ce s pricepem
cuvintele lui: în contientul nostru nu poate strbate, din subcontient, materialul cu care s
interpretm cuvintele lui, ori poate, acele senzaii i deci nu au de unde s se «reproduc».
C Proust vede mai clar i mai detaliat în contientul lui, iar e sigur. Pentru omul
comun, o stare de suflet este o rezultant, de ale crei componente este
netiutor («incontient»). Analitii de pîn la Proust au descoperit unele din aceste
componente. Proust ne d impresia c el vede totul, pîn în fundul i pîn în toate colurile
sufletului. O stare de suflet care pentru noi este o linie dreapt pentru el este, rmînînd de
aceeai lungime, o linie de zeci de ori frînt. Sau, o alt comparaie, am spune c el
descompune micarea sgeii filozofului grec în micrile componente. C efectele duratei sînt
mai vdite în opera lui Proust i c personajele lui evolueaz mai adevrat vremii i mediului,
i variaz i cu impresia ce o produc asupra altor personagii iari e sigur. C la el logica
afectiv i asociaiile de idei pe baza unui sentiment sînt frecvente ca i în viaa real e sigur de
asemenea. Dar toate acestea îl fac, în aceste privini, – mai «mare» decît ali scriitori, dar nu
altfel – decît doar întru cît e adevrat c un lucru, crescînd în cantitate, de la o vreme îi
schimb calitatea (20 de lei sînt parale; 20 000 sînt capital...). (Gheorghiu, 1981).
Analiza lui este sui generis. Ea este creaie fie c el se analizeaz pe sine, fie c
analizeaz pe alii (în realitate, pe el, în diverse postri morale, trite ori ipotetice, cum face
orice scriitor cînd «red» tipuri, dar vom vedea c cu alt rezultat decît la alii). Aceast
analiz, la Proust, e o descriere i, mai ales, o povestire a sufletului. El face portretul i
romanul «epic» al unor stri de suflet. El, care n-are subiect, intrig epic ori dramatic
extern, are subiect i intrig intern. El creeaz lumi sufleteti. Dar s ne înelegem: aceste
73
Rodica Calot
lumini nu sunt reflexul proporionat al vieii externe. Proust picteaz germinarea, generaia i
coliziunea strilor sufleteti, aa cum se condiioneaz ele în ele – bineîneles sub presiunea
lumii externe, dar atîta numai: subt presiunea ei, subt incitaia ei iniial, i nu ca reflectare
ori coresponden a ei în sensul acelei ajustri interne la extern, de care vorbete Spencer,
gîndindu-se la adaptarea normal, deci practic – adic strict necesar – a fiinei care «lupt
pentru trai».
Proust a pictat cea mai bogat eflorescen psihic i, din punct de vedere al adaptrii
la mediu, cea mai inutil – aadar un exces psihic duntor biologiei, prin urmare, din acest
punct de vedere, anormal –, anormalitate ce rezult întotdeauna din excesul de psihic i din
întoarcerea psihicului asupra lui însui. (pp. 101-102, Scriitori români i strini).
Criticul are blestemul de a nu se putea desfta cu o oper în chip firesc, cci el, o dat
ce începe s ceteasc o carte, o cetete ca un judector, cu contiina c trebuie s o judece, s dea
un verdict de condamnare sau de achitare. (p. 103, Mizeria criticii literare).
O femeie cu sensibilitatea ascuit este cel mai sigur judector al unui roman.
(p. 104, Mizeria criticii literare).
Distribuia anatomic a obiectului literaturii este întreprins pe genuri, dimorfismul
asigurînd reproducerea organismelor culturale. Modelul fiind falocrat, un organism optim va fi
nu numai complet, normal sntos i robust, dar i viril. Semnele particulare ale virilitii ar
fi inteligena, inînd de «concepia» autorului, aspect «critic», fecondant în raport cu
«realitatea»; apoi fora natural, potena creatoare i «agresivitatea erotic» – toate trei
ipostaze ale uneia i aceleiai puteri aflate la originea actului creator (energia aristotelic); în
sfîrit, atributul suprem al masculinitii ar fi individualitatea, desvîrire a operaiunii
reducioniste. (op. cit., p. 117).
În coliziunile dintre amani, brbatul, fiina biologic agresiv i social dominant,
care nu a avut niciodat nevoie i nici destul posibilitate s ascund (asediatul e venic dup
ziduri; asediatorul e nevoit adesea s atace în chip deschis subt privirile asediatorului ascuns),
se d îndat i mereu pe fa, îi face adesea chiar o plcere, ba i o datorie de onorabilitate
(la intelectuali: i o datorie de veracitate) de a-i deerta tot sufletul, dar femeia tace, ori spune
altceva decât ceea ce gîndete i simte. În societile foarte civilizate cînd de fapt i femeia, i
brbatul au aproape aceleai drepturi, cînd deci cel puin superioritatea social nu mai exist,
aceast «exteriorizare» a brbatului este o dezarmare i mai primejdioas pentru el. Dac mai
adugm faptul cunoscut (a crui explicaie nu e locul s-o cutm aici) c o femeie adevrat
privete în sufletul unui brbat ca într-o vitrin, pe cînd brbatul e lipsit, fa de ea, de acest
talent, vom înelege i mai bine inferioritatea, din acest punct de vedere, a brbatului, i deci
preul femeii enigmatice. (op. cit., p. 127).
Individul – viscerele, creierul, nervii, muchii; «viaa vegetativ i de relaiune» – e un
simplu mijloc pentru un scop, e servitorul elementului etern, e destinat s-l pstreze i s-l
74
transmit din generaie în generaie pân la stingerea soarelui... i atunci cum vrei s te
eliberezi, nenorocitule?... (G. Ibrileanu, Adela).
Problema este veche, «de cînd lumea», dovad atenia particular pe care i-o acord
diferitele antologii, înfiarea ei parabolic: fie c pmîntul este «mama» tuturor celor vii,
dublat de un «tata» ceresc, fie c alii sînt protagoniti, indiferent deci de identitatea
participanilor la actul creator, dimorfismul sexual mitologic este foarte frecvent în tratarea
«facerii» lumii. Dominanta social a brbatului nu rmîne, se vede, fr ecou în distribuirea
rolurilor din geneza cosmic: brbatul îi însmîneaz deopotriv ogorul i femeia, supunînd
atît natura natural, cît i natura uman. (op. cit., p. 138).
Cunoaterea fundamental, primordial este, în Biblie, cunoaterea carnal,
echivalentul uzual al actului sexual. Iar consecina imediat a cunoaterii este facerea.
«Pedeapsa» const în repetiie, în ceea ce devine mecanic în actul lor, în ansa dat numrului
de a-i domina. A avea este un verb prin excelen fizic (despre cutare personaj se spune c a
avut zece neveste, treizeci de copii i o sut de turme de vite, pe cînd a fi rmîne metafizic.
(op. cit., p. 140).
E mult mai uor s mori pentru cineva decît s trieti pentru el. (H. P.Bengescu,1988).
Cine iubete viaa, cine se închin pe un altar unde viaa e idol, nu poate fi decît
inamicul firesc, duman neîmpcat al celor ce cu un glonte sau cu o funie distrug tot ce e mai
nobil în univers – fiina vie. (H. P.-Bengescu, 1988:56).
Cînd eti uneori prieten cu cei rmai, cu cei îndoliai i asculi jalnica lor povestire,
ai bgat de seam c mai toi spun aa: «Era vesel, pîn în ajun, cine putea ghici? A mers cu
noi la plimbare, nu spunea nici un cuvînt care s te lase s înelegi!» Da! Procesul acesta de
dezagregare se face înuntru adînc, i cînd începe i înceteaz legtura cu cei ce vor s triasc.
Acel care are a pleca, se ascunde, se închide în el singur, începe noviciatul sinuciderii, se
izoleaz cu virusul mortal, treptat, de cînd îl capt i pîn i-a completat opera de otrvire
sufleteasc.
Atunci cînd sufletul e mort la tot din prezent, la tot din trecut, la tot din viitor, cînd
l-ai îngropat singur, trupul rmîne secundar i lesne de distrus.
Astfel se explic cruzimea lucid a unor sinucideri. Zici: «Cum a avut acest grozav
curaj?» i nu e curaj. E un fapt simplu, gestul cu care zvîrli în foc o petec murdar.
Ceea ce e dureros i interesant, e drumul pe care l-a strbtut omul pîn a ajuns la
acest nihilism, la aceast complet dezinteresare de sine. Ce e oribil de urmrit i de privit, nu
e ceea ce privim de obicei, faptul în sine: e chinul sufletului, zbaterea lui, arderea, usturimea, i
vaietul lui, pîn a murit, plîns de chiar acel care-l purta, acel care, dup ce vasul e gol i sec, îl
sparge, cum aruncm sticla din care s-a isprvit parfumul sau licoarea. E o moarte ca celelalte
cu boal i agonie lung, dar în loc s fie a vreunui organ, e a sufletului. Aa cum agonia
75
Rodica Calot
stinge pîn la ultima pictur viaa, pîn sfîrîie în ap untdelemnul din candela trupului, aa
palpit i fîlfîie lumina sufletului, pîn ce ultima licrire se stinge.
Atunci purtînd în trupul sntos un cadavru pe care alii nu-l vd, trind înainte cu
putrefacia în el, omul zvîrle învelitoarea nemernic i nefolositoare a crnii...
Da, aa spun mai toi. Mai povestesc înc neamurile aducîndu-i amintirile, c
demult... demult de tot, spunea în glum: «Ce ai zice dac m-as împuca?»... În glum?
Cînd ai inceput s faci gluma asta, fr tirea ta otrava a început a lucra.
În ajun nu ai fi pronunat pentru tine un astfel de cuvînt, nici în glum.
Ideea dispariiei barbare nu s-ar fi împerecheat cu fiina ta.
Cînd ai spus gluma asta, eti atins, gîndul dintîi, smîna rului, a dat: eti un
condamnat la sinucidere. (1988:54-58).
Ai bgat de seam c cuvintele care ne alin durerile nu sunt ale celor ce ne îneleg.
Plîngi... suferi... îi vorbete unul care e ptruns. Orice masc ar pune, cît de
inteligent, frazelor, ca s fie domolitoare, nimic nu poate opri ca miezul lor s nu vie dintr-un
loc unde se tie c bine c nu e domolire durerii tale, i atunci consolaiunile cele mai
îndemînatice sunt ca nite brae mereu întinse care pun lemne în furnalul aprins.
Dimpotriv, acei ce ne plictisesc, crora nu le pas [de] nimic, în ziua aceea, vreo
slug superstiioas, acei care îi spun cu glasul lor spart i respingtor vorbe idioate i
revolttoare – psalmodia aceea, care cade monoton i indiferent, e singura care cu încetul
amorete i adoarme. [...]
Ce ciudat urmreti în tine cum crete rul!
Într-o zi te uii la feele celor iubii. Plimbai altdat degetele pe ele ca pe o icoan i
deodat îi par strine: sunt aceleai contururi, dar sufletul tu nu se mai mldie pe ele ca
înainte... i s-au înstrinat deodat. Cum? De ce?
Îi zici c nu se poate, c nu e firesc, c e o nebunie... i totui le priveti ca pe nite
vase care odinioar purtau dragostea ta închis în ele, i acum sunt aceleai – dar goale.
Trieti în acelai loc, cu aceleai gesturi, cu aceleai vorbe, cu nimic schimbat... i nu mai eti
acolo... ai plecat, te-ai desprit, nu te mai au, sunt orfani de tine. N-ai spus nimic, i nimic
n-au spus, dar tii i tiu c e aa.
S fii mort unor lucruri pe care le trieti!... Uneori ai vrea s vorbeti, i buzele se
deschid mute – ai vrea s ai vrea s spui: «Eu nu v mai sunt; speranele i visele i fantazia
i gîndul meu, pe cari vi le ddusem, ceva misterios le-a luat, nu le mai ag pe voi, ca mai
tîrziu, de pe voi s le culeg. Nicim, nu mai îmi e nimic.»
Pe condamnatul în ajun îl întrebi ce vrea s mnînce, i cere ce-i place, i mnînc, cu
toat inanitatea gestului. Dar pune-l s meteugeasc ceva, s plnuiasc... La ce bun? El nu
are viitor, o stavil a oprit apa curgtoare a vieii lui cu ceasuri numrate; înapoi nu vrea s se
mai reîntoarc cu mintea, trage perdeaua groas a uitrii asupra trecutului, i noiunea de
«înainte» s-a ters pentru el.
De ce aa, mort ie singur, s mini, de ce s fii înc, fr s fii? E la i dureros.
Îmi pare ru c era alta aceea ce se azvîrlea în via puternic, cu braele deschise.
Suflete nesturate! Gur cu sete nestins! Paharele ce i le duc la buze i fructele ce i
se dau nu sunt hran pentru tine. Ce mai vrei? i ce atepi? Du-te! Ce odihnitor e nimicul...
76
tiu eu, Alina, boala asta din ce adînci rosturi de suflet pe nervi se nate i crete în
noi! (1988:58-60).
Fora distrugerii d msura rului. A fost! S-a pus pecetea faptului împlinit. Nici o
cercetare, nici o negaie, nici o rzvrtire, nici o mil nu poate împiedica ceea ce a fost.
Dorul îl poi tgdui i visul batjocori – faptul te covîrete.
Oamenii i legile lor! Legi sufletului cine poate face? Cine poate s cuteze?
Oamenii mici, cari cîntresc simirile i le drmuiesc... Cari proclam domnia
minciunii... cari îngrdesc visele! Legi pentru turme, poate, nu îns legi pentru indivizi.
Simt cum caut o umbr adînc, ca s-mi ascund de ei sufletul, sau s vorbesc, s umblu s fac
gesturile mediocritii cumini, ca nu cumva s m ghiceasc sau mcar s m presimt
dumanul, acei ce cred c se poate aplica fiecruia msura comun. (1988:61).
i tocmai umanitatea, bunvoina, comptimirea freasc fa de bolnav sînt uneori
remediile cele mai puternice. Ar fi timpul s încetm de a ne jelui, fr s facem ceva, de
mediul care ne-a stricat. E i o doz de adevr în aceast influen a mediului, dar un
arlatan iret, care tie s ias din încurctur, nu pierde ocazia s acuze mediul în care se
gsete, pentru ca s i se ierte slbiciunile lui, mai cu seam cînd tie s mînuiasc condeiul sau
cuvîntul cu elocin. (Dostoievski, 1991:161).
Sîngele i puterea îmbat; ele ajut la dezvoltarea nesimirii i desfrîului; spiritul i
judecata devin atunci accesibile fenomenelor celor mai anormale, care li se par plceri. Omul i
ceteanul dispar pentru totdeauna din fiina tiranului, i atunci întoarcerea la demnitatea
omeneasc, pocina, reînvierea moral devin aproape de neîndeplinit. S adugm c putina
unei asemenea destrblri lucreaz în chip molipsitor asupra întregii societi; o asemenea
putere este seductoare. Societatea care primete aceste lucruri cu un ochi nepstor este deja
infectat pîn la mduv. Într-un cuvînt, dreptul îngduit unui om de a-i pedepsi trupete pe
semenii si este una din plgile societii noastre, este mijlocul cel mai sigur pentru a nimici în
ea spiritul de civism, i acest drept are ca germeni elementele unei descompuneri iminente.
Societatea dispreuiete pe clul de meserie, dar nu i pe clul gentleman. Fiecare
antreprenor trebuie s simt o plcere aîtoare, gîndindu-se c lucrtorul pe care-l are sub
ordinele sale atîrn de ele, împreun cu întreaga-i familie. Cît despre asta, sînt sigur, o
generaie nu dezrdcineaz atît de repede ceea ce este ereditar în ea; omul nu poate renuna la
ceea ce are în sînge, la ceea ce i-a fost transmis odat cu laptele. Aceste revoluii nu se svîresc
atît de repede. (1991).
La adpostul condiiei noastre umane, noi contemplm lagune, unde apa se înclzete
la un soare de o temtoare intensitate. În atmosfera format de hidrogen, de metan, de amoniac
i de vapori de ap nu se poate respira. Furtuni de o violen extraordinar se dezlnuie i
strluciri de tot felul se revars peste aceste ape. În aceast sup cald, cum o numete
Haldane, se formeaz primele mduve organice, aa i fideaua ultramicroscopic, lanuri de
monomeri... (Stagnara, 1993:68).
77
Rodica Calot
Totui nu trebuie s punem pe seama cromosomilor totalitatea structurilor, sau o prea
mare parte din ceea ce determin comportamentele sexuale. Acestea sînt modificri dobîndite.
Astfel, cu un patrimoniu genetic analog, primele cicluri survin mai precoce la fetele de condiie
mai bun decît la fetele care i-au petrecut copilria în srcie i lipsuri alimentare. Aceste fete
sînt diferite chiar la coal, în aceeai clas. Mai mult, în cursul copilriei epigeneza produce o
selecie de sinaps. Cu acest substrat, purttorul trebuie s administreze viaa sa în general i
sexualitatea sa în particular.
Tot ceea ce s-a petrecut în copilrie a lsat urme în circuitul neuronal. (1993:80).
Fausta rmase mult vreme nemicat. Pîn în clipa aceea luptase împotriva
pasiunii. Stpîn pe sentimentele ei, ea nu dduse importan primelor semne premergtoare
ale iubirii. Acum, în ea, vuia uraganul dragostei. Încovoiat, renunînd la propria ei mîndrie
i strlucire, ea gemea un strigt sublim:
- Iubesc! Ah, iubesc!
i de cînd simea mintea cltinîndu-se i împleticindu-se, în faa ochilor îi apru
deodat o scen
..............................................................................................................................................
- Îl iubeam, url ea în sinea ei. Dup moartea Violettei nu voi înceta s-l iubesc!
Cufundat în gînduri, cuta o dezlegare demn de ea. Niciodat pîn atunci, în
viaa ei stranie, fabuloas, fantastic, nu ovise atîta; la ea fapta urma fr întîrziere
gîndului. Soluia la care a ajuns, o dm aci ca o dovad a asprimii sufletului ei.
- Iubesc, spuse ea. E un lucru vdit. Oricît de cumplit ar fi întîmplarea, nimic n-o
mai poate împiedica; îl iubeam pe Pardaillan, eu care am luat în rîs dragostea oferit de cei
mai frumoi gentilomi din Roma, Milano, Florena... Eu, care n-am iubit niciodat, iat-m
acum fulgerat de dragoste... îl iubesc pe acest om care m-a privit drept în fa.
Gîfîia, suferea un adevrat chin fizic în faa hotrîrii pe care urmau s-o ia.
- Nu am voie s iubesc!... Aceasta este o încercare la care m supune spiritul meu
suprem i din care trebuie s ies învingtoare. Un suflet ca al meu nu e fcut pentru pasiuni
obinuite: îl voi iubi pe acest om atît cît va tri. Deci, trebuie s moar!...
Tresri. Privirea ei scpr de mîndrie.
- i mort îl voi iubi poate... dar nu va mai fi pentru mine decît întristata amintire a
unei suferine trecute, vindecat prin voina mea. Pardaillan va muri! i pentru ca triumful
meu asupra propriei mele fiine s fie adevrat i deplin, Pardaillan va muri chiar de mîna
mea!...
Rostind acestea se ridic i încheie:
- S-l am cu vîrful spadei mele, s fie i el odat învins... învins de mine! i poate
dispreul pentru înfrîngerea lui va înbui pîn i amintirea dragostei mele!... (M. Zévaco,
185-186).
Sinuciderea este un eveniment al naturii omeneti care, oricît ar fi fost de discutat, cere
fiecrui om s ia o atitudine i trebuie dezbtut în orice epoc. Montesquieu acord eroilor i
marilor si brbai dreptul de a se sinucide atunci cînd doresc, afirmînd c orice trebuie s fie
liber s încheie al cincilea act al tragediei sale, dup cum îi este voia. Aici nu este îns vorba de
persoane care au dus o via important i activ, consacrîndu-i zilele unui mare imperiu sau
78
cauzei libertii i crora nu le poi lua în nume de ru faptul c, vzînd c dispare ideea care
i-a însufleit, se gîndesc s-o urmeze în cealalt lume. Avem aici de-a face cu oameni pe care
viaa îi îndurereaz, în timp ce se gsesc în starea cea mai panic din lume, prin lips de
fapte i prin pretenii exagerate fa de ei înii. Cum eu însumi m gseam în aceast situaie
i-mi aduc bine aminte ce chinuri am îndurat i cîte sforri am depus pentru a iei din ea, nu
vreau s ascund refleciile pe care le-am consacrat diferitelor moduri de a muri.
Este ceva nefiresc ca omul s se rup de sine însui i, nu numai s-i fac ru, dar
s se i distrug i s recurg la mijloace mecanice pentru a-i duce la îndeplinire planurile.
Cînd Ajax se strpunge cu sabia lui, ultimul serviciu îi este adus de greutatea propriului su
trup. Cînd rzboinicul îi oblig scutierul s nu-l lase a cdea în mîinile dumanului, el se
asigur de o putere exterioar, dar de una moral în locul uneia fizice. Femeile caut în înec
rezolvarea dezndejdii lor, i mijlocul cel mai mecanic, al împucrii, asigur un act rapid cu o
sforare minim. Nu ne place s vorbim de moartea prin spînzurare, cci aceasta este lipsit de
noblee. În Anglia se întîmpl destul de des, pentru c acolo cetenii vd înc din tineree cum
sînt spînzurai ali oameni, fr ca aceast pedeaps s aib un caracter de-a dreptul
dezonorant. Otrvirea i tierea arterelor sînt urmate de o agonie prea lung, dar moartea cea
mai rafinat, mai rapid i mai lipsit de dureri, aceea provocat de o viper a fost vrednic de
o regin care îi petrecuse viaa în strlucire i voluptate. Toate acestea sînt îns mijloace
dinafara noastr, dumani cu care omul încheie o alian împotriva lui însui. (Goethe,
1965:143-144).
Dar am jefuit, am ucis, am minit, m-am culcat cu o grmad de muieri, am înclcat
toate poruncile. Cîte-s la numr? Zece? Ah, a fi vrut s fie douzeci, cincizeci, o sut, i s le
încalc pe toate! i cu toate astea, dac exist un Dumnezeu, n-am team nici atîtica s m
înfiez înaintea lui, în ziua sorocit. Nu tiu cum s-i explic ca s pricepi. Toate astea,
dup mine, n-au nici o importan. Catadicsete bunul Dumnezeu s-i bat capul cu nite
rîme i s le in socoteal? i s se supere, s tune i s fulgere, s-i fac inim rea c ai
fcut un pas greit i ai nimerit peste muierea viermelui de-alturi? Sau c ai mîncat o bucat
de carne în Vinerea Mare? Puah! Fugii de-acolo, popi umflai de ciorb!
(Kazantzakis, 1969: 248-249).
- S te supui societii?... relev marchiza, fcînd un gest de oroare. Eh, domnule,
toate suferinele noastre de-aici ne vin! Dumnezeu n-a fsut nici mcar o singur lege
aductoare de nenorociri; oamenii îns, adunîndu-se laolalt i-au falsificat opera. Noi, femeile,
sîntem mai chinuite de civilizaie decît am fi de natur... Natura ne-a impus unele chinuri
fizice pe care nu le-ai îndulcit, dar civilizaia a dezvoltat sentimente care le amgii neîncetat.
Natura sugrum fiinele slabe, dumneavoastr le osîndii s triasc, spre a le hrzi unei
suferine statornice. Cstoria, instituia pe care se sprijin societatea astzi, numai pe noi ne
face s-i simim toate poverile: pentru brbat – libertatea; pentru femeie – datoriile. Noi v
datorm întreaga noastr via, dumneavoastr nu ne datorai decât unele clipe. În sfîrit,
brbatul poate s aleag, atunci cînd noi nu avem decît s ne supunem orbete. Oh, domnule,
dumneavoastr v pot spune totul. Ei bine, cstoria, aa cum se practic ea astzi, mi se
pare a fi o prostituie legalizat. Din aceasta izvorsc suferinele mele. Numai eu, îns, dintre
79
Rodica Calot
(toate) nefericitele fpturi, atît de tragic împerecheate, trebuie s pstrez tcerea! eu însmi sînt
autoarea rului meu; eu mi-am dorit aceast cstorie.
Se opri, plînse cu amar i rmase tcut.
- În aceast mizerie profund, în mijlocul acestui ocean de durere, relu ea, gsisem
cîteva umbre de nisip pe care s-mi pun piciorul, pe care s sufr în tihn; un uragan a
spulberat totul. Iat-m singur, fr nici un sprijin, prea slab împotriva furtunilor.
- Nu sîntem slabi niciodat, dac Dumnezeu este cu noi, spuse preotul. De
altminteri, dac nu avei nici o bucurie de ateptat aici pe pmînt nu avei, oare, nici o datorie
de împlinit?
- Mereu datorii! exclam ea, cu un fel de mînie. Dar unde-s, în ceea ce m privete,
sentimentele care ne dau tria de a le împlini? Domnule, nimic din nimic, sau nimic pentru
nimic, este una dintre cele mai drepte legi ale naturii - i morale i fizice. A vrea ca arborii
acetia s înfrunzeasc fr ceva care-i face s înmugureasc? i sufletul îi are seva lui!
Pentru mine izvorul sevei sale a secat.
- N-am s vorbesc despre sentimentele religioase ce genereaz resemnarea, spuse
preotul; dar maternitatea, doamn, nu-i ea oare...?
- Destul, domnule! spuse marchiza. Fa de dumneavoastr voi fi sincer. Vai, de
acum înainte nu voi mai putea s fiu astfel fa de nimeni, sînt osîndit la minciun;
societatea nu ne cere decît schime i, sub ameninarea cu oprobiul public, ne poruncete s ne
supunem convenienelor ei. Dumnezeu m va judeca, dar nu cred c m-am abtut de la legile
lui atunci cînd am cedat afeciunilor pe care el mi le-a pus în suflet, i iat ceea ce am obinut.
Un copil, domnule, nu-i el, oare, imaginea a dou fiine, fructul a dou sentimente liber
contopite? [...] Sînt fr nici o pat din punct de vedere social vorbind. Nu i-am sacrificat eu
i viaa i fericirea mea? ipetele ei îmi tulbur întreaga fiin; dac ar cdea într-o ap m-a
arunca în valuri ca s-o scap. Dar ea nu face parte din inima mea. (Balzac, 1991:80-81).
Or, îi e cu neputin unei femei, unei soii, unei mame s se apere împotriva dragostei
unui brbat tînr; singurul lucru ce-i st în putere este de a nu mai continua s-l vad, din
clipa în care îi d seama de acea tain a inimii de care o femeie îi d întotdeauna seama.
Dar o asemenea hotrîre pare prea decisiv pentru ca o femeie s-o mai poat lua la o vîrst
cînd csnicia apas, plictisete i obosete, cînd afeciunea conjugal de-abia mai înclzete,
dac nu cumva însui soul n-a prsit-o. Urîte, femeile sînt mgulite de o iubire ce le face
frumoase; tinere i fermectoare, ispita trebuie s fie la înlimea ispitelor lor, e imens;
virtuoase, un sentiment pmîntenete sublim le face s caute nu tiu ce izbvire în însi
mreia sacrificiilor pe care ele le svîresc de dragul iubitului lor i în gloria acestei lupte grele.
Totu-i o curs. De aceea nici o învtur nu este destul de puternic pentru atît de mari
tentaii.
Recluziunea poruncit odinioar pentru femeie în Grecia, în Orient, i care devine la
mod în Anglia, este singura pavz a moralei casnice; dar, sub imperiul unui asemenea
sistem, plcerile lumii pier; nici nu mai sînt atunci posibile. Naiunile trebuie s aleag.
(1991:101-102).
80
Pascal a spus: «A te îndoi de Dumnezeu înseamn a crede în el». Tot aa o femeie
nu se apr înpotriva iubirii decît atunci cînd s-a îndrgostit. (op. cit., p. 102).
Dispreul general constituie cea mai cumplit dintre toate pedepsele, întrucît el o
lovete pe femeie în inim. Femeile in s fie, i trebuie s fie, respectate, cci fr stim, ele nu
mai exist: aa încît acesta-i cel dintîi sentiment pe care ele îl cer de la dragoste. Chiar i cea
mai stricat dintre ele pretinde, înainte de orice, s fie iertat pentru trecut, atunci cînd îi
vinde viitorul, i se strduiete s-l fac pe iubitul ei s îneleag c ea îi druie, pentru nite
bucurii de nestvilit, toat onoarea pe care oamenii i-o vor refuza. (1991:96).
81
Rodica Calot
References:
Aristotel, (2009). Etica nicomabic, Editura Antet, Bucureti, România
Bengescu, H., P.; Gilinescu, G., (1988), Femeia în faa oglinzii, Editura
Minerva, Bucureti, România;
Bachelar, G., (1989). Psihanaliza focului, Editura Unibers, Bucureti,
România;
Blzac, (1991). Femeia la treizeci de ani, Editura Apollo, Criova, România;
Dostoievschi, F. M., (1991), Amintiri din Casa morilor, Editura T.
Arghezi, Buucreti, România;
Georgescu, ., (1982). Teoria cunoaterii tiinifice, Editura Academiei,
Bucureti, România;
Gheorghiu, M. D., (1981). Ibrileanu, romanul criticului, Editura Albatros,
Bucureti, România;
Goethe, (1965). Poezii i Adevr, Vol. II, Editura de Stat Pentru
Literatur i Art, Bucureti, România;
Kazantzakis, N., (1969). Alezis Zorba, Editura pentru Literatur
Universal, Bucureti, România;
Lzrescu, Gh., et all, (1983). Romanul de analiz psihologic în literatura
român interbelic, Editura Minerva, Bucureti, România;
Mihilescu, C., (2009). Un compleitor triunghi epistolar. Pia, Dinu, Nelly
Pillat, în Idei în dialog, Vol. 55, Buucreti, România;
Patavievici, H. R., (2004). Omul recent, Editura Humanitas, Bucureti,
România;
Piaget, J., (1974). Epistemologia genetic, Editura Dacia, Bucureti,
România;
Sechean, Gh., (). Literatura român, Editura
Stagnara, P,. Stagnara, D., (1993). Iubiri statorice, traducere din limba
francez Amours fideles, vol. I-II, Editura Medical, Bucureti, România;
Rebreanu, I., (2006). Ion, Editura Liviu Rebreanu, Bucureti, România;
Zevaco, M., (1993). Pardaillan i Fausta , Editura Romcart, Bucureti,
România.
82

Conversii perceptive in romanul Ion (de Liviu Rebreanu)

Transcription

Similar documents

hasidismul {i isihasmul