Institutul European din România

Transcription

Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II)
Institutul European din România
Studiul nr. 12
Evaluarea costurilor şi beneficiilor aderării
României la UE
Autori:
Dr. Constantin CIUPAGEA – coordonator
Lect. univ. dr. Laura MARINAS
Drd. Geomina TURLEA
Dr. Manuela UNGURU
Asist. Univ. drd. Radu GHEORGHIU
Prof. univ. dr. Dorin JULA
 Institutul European din România, Bucureşti, 2004
1
Cuprins
1.
INTRODUCERE ..................................................................................................................................3
1.1. CONTEXTUL GENERAL AL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE ...................................................................3
2. ABORDAREA METODOLOGICĂ A BALANŢEI COSTURI-BENEFICII PRIVIND
INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UE ............................................................................................................9
2.1. CONDIŢIONALITĂŢILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ ..................................................................9
2.2. COSTURI ŞI BENEFICII. PRINCIPALELE ACCEPŢII DATE TERMENILOR ...................................................15
3. ANALIZA PE BAZA FLUXURILOR FINANCIARE.........................................................................17
4. COSTURI SI BENEFICII MACROECONOMICE EVALUATE PE BAZA MODELULUI LINK
.......................................................................................................................................................................22
4.1. ESTIMAREA MACROECONOMICĂ A COSTURILOR ŞI BENEFICIILOR INTEGRĂRII ÎN PRIMA ETAPĂ A
INTEGRĂRII, 2000-2004 .............................................................................................................................22
4.1.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative.............................................................................22
4.1.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2000-2004...................................................................25
4.2. ESTIMAREA MACROECONOMICĂ A COSTURILOR ŞI BENEFICIILOR INTEGRĂRII ÎN CEA DE-A DOUA ETAPĂ
A INTEGRĂRII, 2005-2015 ..........................................................................................................................33
4.2.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative.............................................................................33
4.2.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2005-2015...................................................................37
4.3. CONVERGENŢA REALĂ ........................................................................................................................42
4.3. CONVERGENŢA REALĂ ........................................................................................................................43
5.
IMPLICAŢIILE PROCESULUI DE INTEGRARE ASUPRA SECTORULUI CORPORATIST
44
6. AGRICULTURA ŞI POLITICA AGRICOLĂ .....................................................................................50
7. POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI .......................................................................................55
8. COMERŢUL EXTERIOR......................................................................................................................62
9. CONCURENŢA.......................................................................................................................................65
10. EDUCAŢIA ŞI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE............................................................67
11. CERCETAREA, DEZVOLTAREA ŞI INOVAREA..........................................................................75
12. TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI SI COMUNICAŢII (TIC) ............................................................77
13. POLITICA REGIONALĂ ....................................................................................................................85
13.1. O ABORDARE STRATEGICĂ PROSPECTIVĂ (FORESIGHT-MODELARE) A DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN
ROMÂNIA ...................................................................................................................................................92
13.2. SCENARII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ A ROMÂNIEI ........................................................................96
13.2.1. Scenariul de dezvoltare regională bazat pe perspectiva coordonării ......................................96
13.1.2. Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei libere ...........................97
14. CONCLUZII FINALE ........................................................................................................................100
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................................103
2
1. INTRODUCERE
Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi opţiunea fermă a
acestor state de adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără
precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul
Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în
procesul de integrare europeană, o şansă pentru relansarea lor în plan economic.
Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat,
constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 14 ani, aproape fără
excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la
Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderarea de la Copenhaga, în timp
ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”,
momentul şi condiţiile aderării României. Pană în 2000, România s-a confruntat cu
situaţia de a lua decizii de importanţă majoră pentru viitorul său: în funcţie de rezultatele
concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000,
"traseele" potenţiale care vor fi parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate,
dezvoltare şi stabilitate sunt distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost
diferită, diferă şi va diferi în funcţie de traseul urmat. Un fapt trebuie remarcat dincolo de
incertitudinea prospectivă inerentă: demararea negocierilor de aderare a accentuat voinţa
politică în favoarea integrării României şi a întărit conştinţa românilor de a fi cetăţeni "cu
drepturi depline" ai Europei.
1.1. Contextul general al extinderii Uniunii Europene
Debutul anilor '90, în Europa, a fost unul mai puţin obişnuit. Evenimentele
petrecute în această perioadă au schimbat istoria. Ideea unei noi extinderi, către estul şi
centrul Europei nu a fost respinsă, ci dimpotrivă, a fost privită cu interes ca o şansă de a
realiza "o Europă Integrată de la Atlantic la Urali", cum se exprima cu ani în urmă
preşedintele francez de Gaulle. Ideea extinderii a fost prezentă mai ales la nivelul
declaraţiilor şi al discuţiilor politice; deşi, la nivel declarativ poziţiile oficialilor europeni
erau favorabile, de principiu, ideii unei noi extinderi, poziţiile ţărilor membre nu au fost
identice, ci adesea contradictorii, mai ales cu privire la condiţiile concrete şi momentul în
care se va produce aderarea. A existat totuşi un consens, acela că lărgirea către Est va fi
posibilă, dar într-un orizont de timp mai îndepărtat, nedefinit, după îndeplinirea de către
ţările candidate a unor criterii bine definite asupra cărora UE avea se pronunţe abia în
1993, la Consiliul European de la Copenhaga. Ceea ce s-a înţeles în anii care au urmat a
fost necesitatea de a revizui sistematic setul de criterii de integrare, fapt care a condus la o
alunecare treptată a dezbaterilor şi negocierilor din sfera monitorizării cantitative în cea a
evaluării calitative.
Uniunea Europeană, a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 protagonista unor
transformări semnificative. La începutul anilor '90, optimismul reţinut şi în unele cazuri
reticenţa membrilor UE de a şi de a se pronunţa imediat asupra acceptării României şi a
altor ţări din Europa de Est ca membri cu drepturi depline pare a fi pe deplin justificat în
planul realităţilor obiective. Pe de o parte, Uniunea Europeană se găsea la finalul
perioadei de tranziţie al celui de-al doilea si al treilea val de lărgire. Protagoniştii acestor
extinderi, spre Sud, au fost Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1985-1986), ţări cu nivel
3
de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar şi a căror integrare în structurile grupării
s-a dovedit costisitoare. De asemenea, reunificarea Germaniei, produsă la începutul anilor
90, a necesitat eforturi, în plan financiar, nu numai din partea statului german dar şi din
partea grupării europene. După acest experiment "costisitor", reţinerea manifestată de
ţările din Uniune de a accepta ţări lipsite de experienţa unei economii de piaţă autentice
(ca România şi alte ţări din blocul estic), cu nivele de dezvoltare economică scăzute, în
majoritatea cazurilor inferioare chiar şi nivelului de dezvoltare al celor mai noi membri ai
grupării, pare a fi justificată.
Totodată conjunctura economică nefavorabilă pentru ţările membre UE din prima
jumătate a deceniului este un alt element care a generat o anumită reţinere a acestora faţă
de o nouă extindere. Nu trebuie să se înţeleagă că ideea lărgirii a fost respinsă, ci doar că
realizarea acesteia a fost amânată pentru o perioadă de timp, când vor fi fost întrunite
toate condiţiile necesare de către statele candidate şi Uniunea Europeană va fi fost dispusă
şi capabilă să facă faţă unor noi eforturi financiare pentru a susţine o nouă extindere. Că
Uniunea Europeană era adepta ideii de lărgire, dar a unei extinderi prin acceptarea unor
membri cu nivel de dezvoltare şi potenţial economic ridicat, poate fi dovedit prin faptul că
la acel moment erau în plină desfăşurare tratativele pentru realizarea celui de-al treilea val
de lărgire, spre Nord, finalizate, în 1995, prin aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei.
Pe de altă parte, această reţinere la ideea lărgirii spre Est trebuie înţeleasă şi prin
prisma priorităţilor şi a provocărilor cu care se confruntă Uniunea Europeană. La
începutul anilor '90, atenţia autorităţilor şi statelor membre UE era concentrată asupra
altor aspecte ale integrării europene. Gruparea se afla într-o fază avansată de realizare a
Pieţei Unice Interne fiind preocupată de rezolvarea tuturor problemelor derivate din acest
nou stadiu integraţionist. Totodată, pe măsura desăvârşirii pieţei unice interne şi, în
acelaşi timp, în concordanţă cu ideile ambiţioase promovate prin tratatul de la Roma şi
prin Actul Unic European, Uniunea Europeană îşi redefineşte priorităţile. Concretizarea
acestor redefiniri se regăseşte în Tratatul de la Maastricht din 19921. Acţiunile UE se
canalizează spre adâncirea integrării, şi acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90.
În tot acest deceniu, eforturile statelor membre au fost direcţionate spre crearea condiţiilor
pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependenţelor şi
îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise
esenţiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambiţios al grupării, cel al realizării
Uniunii Economice şi Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor
proiecte de creştere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecinţa fiind
mărirea ponderii asignate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor
politice care aveau să urmeze.
Lărgirea spre Est a fost şi continuă să rămână un subiect extrem de dezbătut în
mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de lărgire anterior nu s-a bucurat de o
asemenea atenţie. Fenomenul este explicabil. Condiţiile şi premisele lărgirii spre Est sunt
total diferite decât cele în care s-a discutat şi s-a realizat oricare din extinderile anterioare.
În primul rând, extinderea spre est presupunea aderarea, într-un interval redus de
timp, a unui număr foarte mare de state: 11 ţări din Europa Centrală şi de Est (printre care
şi România), la care se adaugă Cipru şi Turcia a căror situaţie este una particulară faţă de
cea a celor unsprezece. Acest fapt a implicat, din partea UE, eforturi deosebite care
însumează: procesul de monitorizare a performanţelor ţărilor candidate pe linia
îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu
cele 11 ţări (proces extrem de dificil datorită dinamicii diferite şi problematicii specifice a
Agnew, J. A. 2000: How Many Europes? The European Union, Eastward Enlargement and Uneven
Development. Progress in Human Geography, 2000, pag. 1
1
4
fiecăreia dintre ţările candidate), eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea
procesului de tranziţie şi a programelor de preaderare a candidaţilor.
În al doilea rând, lărgirea spre Est era cu totul deosebită, dată fiind situaţia
particulară a ţărilor candidate. Profilul României şi al ţărilor din Est care au aderat în mai
2004 este cel al unor ţări în tranziţie care nu au încă o economie de piaţă matură, iar
experienţa de numai 14 ani de funcţionare a unui sistem politic democratic este
considerată, în multe cazuri, insuficientă. Din acest motiv s-au introdus, spre deosebire de
celelalte lărgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de
statele membre, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membre cu
drepturi depline ale grupării europene.
În al treilea rând, mai trebuie precizat faptul că ţările din Est nu dispun de
experienţa specifică a participării la grupări integraţioniste. Ţările care au făcut obiectul
extinderilor anterioare aveau deja experienţa participării la grupări regionale, cele mai
multe fiind foste membre AELS. În acest condiţii, implicit, Uniunea Europeană a sugerat
ţărilor din Est că participarea la grupări integraţioniste proprii, anterior integrării în UE ar
fi o experienţă utilă pentru ţările candidate în ceea ce priveşte beneficiile şi constrângerile
participării la o grupare integraţionistă. Aceste este un alt element de noutate care, deşi nu
s-a concretizat ca o cerinţă sau ca o condiţie expresă a aderării, vădeşte îngrijorarea
autorităţilor din UE cu privire la capacitatea României şi a altor state din Estul Europei de
face faţă ci succes cerinţelor participării la o grupare regională aflată într-un stadiu extrem
de avansat de integrare economică.
În al patrulea rând, fundamentele acestei lărgiri au fost în mare măsură diferite
faţă de celelalte extinderi, fiind primordial ancorate în sfera deciziei politice. Primul şi val
al lărgirii UE, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei şi Danemarcei, a avut la bază în
primul rând raţiuni economice, legate de potenţialul economic al noilor membri şi de
diminuarea concurenţei dintre aceste state aflate în afara grupării şi ţările din interiorul
UE. Al doilea val s-a concretizat prin aderarea unor ţări din Sudul continentului cu un
nivel de dezvoltare şi potenţial economic net inferior UE, a fost determinat în principal de
consideraţii geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania şi Anglia şi de
întărirea flancului sudic al NATO. Al treilea val de lărgire din 1995 a avut ca rezultat
aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei a fost determinată de raţiuni economice, legate de
întărirea forţei economice a UE, atenuarea concurenţei în interiorul grupării şi de nevoia
de protecţie şi de întărire a capacităţii concurenţiale a participanţilor la grupare faţă de
SUA şi Japonia. Al treilea val de lărgire poate fi considerat consecinţa firească a
evoluţiilor înregistrate în Spaţiul Economic European (realizat în anii '80 între Uniunea
Europeană şi AELS, organizaţie printre ai cărei membri se regăseau şi cele trei state).
Conform Tratatului de la Roma nu există limite geografice sau alte restricţii care
să interzică unui stat participarea la UE, singura condiţie pentru a deveni membru UE
fiind aceea ca statul candidat să împărtăşească valorile europene. Extinderea spre estul
Europei este o experienţă cu totul nouă şi pentru UE care îşi va selecta noii membri din
afara AELS (candidaţii tradiţionali) şi pare a avea la bază inclusiv raţiuni politice şi de
natură sentimentală. Într-o declaraţie din octombrie 2000, comisarul european pentru
lărgire Gunther Veurheugen sublinia caracterul unitar al Europei şi ireversibilitatea
extinderii spre est "lărgirea UE este un proces ireversibil...Nu vom mai lăsa Europa să fie
divizată pe criterii politice, ideologice sau de altă natură" şi nu există motive întemeiate
pentru a refuza accesul unor noi ţări în interiorul grupării: "cum am putea spune ţărilor
din Europa care şi-au cucerit de curând libertatea că beneficiile integrării Europene sunt
5
destinate unui număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au aflat după
1945 de o anumită parte a Cortinei de Fier ?"2.
Evenimentele petrecute în 1990 în Europa de Est ca şi opţiunea fermă exprimată
imediat a ţărilor din spaţiul estic de a de integra în structurile europene au luat pe
nepregătite statele membre şi autorităţile UE, astfel încât reacţia acestora nu a fost una
promptă şi bine definită. Divergenţele de opinii dintre statele membre cu privire la
modalitatea concretă de abordare a problemei lărgirii spre Est, schimbările de atitudine
faţă de statele candidate etc., evidente pe tot parcursul ultimilor zece ani sunt semnale, că
în anumite situaţii sau cazuri, atitudinea UE nu a fost una bine articulată, ci că, în mare
parte, această atitudine s-a format şi s-a definit „ad hoc” pe măsură ce procesul a avansat
în timp. Analiza perioadei 1994-2004, permite identificarea anumitor elemente care au
constituit cadrul principial de gestiune a extinderii UE spre Est3:
•µ statele candidate trebuie să accepte acquis communautaire în întregime. Nu
este posibilă derogarea permanentă de la nici un aspect al acquis-ului;
•µ negocierile de aderare sunt concentrate aproape exclusiv asupra aspectelor
practice legate de preluarea acquis-ului de către statul candidat;
•µ probleme ce apar din caracterul divers mai pronunţat al unei grupări
integraţioniste extinse sunt rezolvate prin crearea unor noi instrumente ce se suprapun
celor existente, mai degrabă decât printr-o reformă fundamentală care să elimine sau să
atenueze inconsecvenţele instrumentelor existente;
•µ noii membri sunt integraţi în structura instituţională comunitară în baza unei
adaptări progresive a acesteia din urmă, cu promisiunea unei reforme mai cuprinzătoare
după momentul extinderii;
•µ se preferă negocierea cu grupuri de state care au deja relaţii strânse de
colaborare între ele;
•µ statele membre folosesc procesul de extindere pentru urmărirea propriilor
interese şi externalizarea pe o bază comună a problemelor de pe plan intern.
Un reputat analist4, afirma că lărgirea spre Est a generat un număr mare de
abordări şi opinii variind de la argumente generale de natură economică şi politică în
sprijinul/în defavoarea ideii de lărgire până la argumente punctuale legate de îndeplinirea
unui număr determinat de criterii de aderare bine definite, nefiind neglijate nici alte
alternative pentru ţările din Est, cum ar fi reorientarea spre alte grupări (CEFTA, Spaţiul
Economic European) şi organisme, NATO sau Consiliul Europei, ca precondiţii, ca un vot
de încredere din partea ţărilor occidentale sau chiar ca substituenţi temporari pentru
gruparea europeană. Cea mai mare schimbare de atitudine constă în trecerea de la tratarea
Estului Europei ca un întreg, ca un bloc unitar în cadrul economiei procesului de
extindere la susţinerea ideii de Europa cu mai multe viteze şi cu "grade diferite de
participare" a statelor membre la grupare. Trecerea de la "Europa cercurilor concentrice",
despre care se discuta la începutul anilor '90, la o Europă "a la carte" vehiculată spre
sfârşitul deceniului, nu trebuie interpretată ca o abandonare a ideii de "o singură Europă",
ci ca mai degrabă ca posibilităţi sau stadii intermediare de realizare a acesteia. Una dintre
schimbările de atitudine cele mai evidente şi considerate printre cele mai benefice (pentru
Gunter Verheugen, comisar european responsabil cu probleme legate de lărgirea UE, în alocuţiunea
susţinută în faţa Parlamentului european în octombrie 2000
3 Preston, C.., Enlargement and Integration in the European Union, London: Routledge, 1997.
4
Baun, M: Enlargement. In L. Cram, D. Dinan, and N. Nugent (eds.), Developments in the European
Union. London: Macmillan, 1999 pag. 269-89; Agnew, J. A. 2000: From the political economy of regions
to regional political economy. How Many Europes? The European Union, Eastward Enlargement and
Uneven Development. Progress în Human Geography, 2000, pag. 2
2
6
UE) o reprezintă trecerea de la abordarea statelor candidate din Est ca un grup compact
(pornind de la premisa că împărtăşesc valori, istorie, caracteristici economice şi politice
similare formate de-a lungul timpului şi că cei cincizeci de ani de regim comunist le-a
imprimat o serie de similitudini care le individualizează net de celelalte state membre ale
UE sau de candidaţii precedenţi) la tratarea fiecărui stat ca o individualitate distinctă.
Acest abordare, mai complexă, va oferi Uniunii Europene o viziune mult mai realistă care
să permită obţinerea, în urma procesului de lărgire, preponderent efecte pozitive pentru
cei doi parteneri de discuţie.
Toate aceste elemente au impus a procesului de extindere al UE spre Estul
Europei, o dinamică diferită de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta care surprinde de
asemenea schimbările de optică şi de abordare, intervenite în anii '90, atât la nivelul
fiecărei ţări candidate, cât şi la nivelul UE. Printre factorii care au influenţat viziunea UE
asupra extinderii şi dinamica procesului, din perspectiva UE trei pot fi consideraţi
esenţiali: gradul de pregătire al ţărilor candidate, implicaţiile extinderii asupra bugetului
comunitar şi stadiul avansat de integrare în UE (uniunea economică şi monetară). Acest
ultim element poate fi considerat determinant, în sensul că aderarea ţărilor din Est a
implicat adoptarea unui volum mare al acquis-ului comunitar cu impact asupra duratei
negocierilor şi eforturilor candidaţilor de a implementa prevederile comunitare; totodată
dată fiind vulnerabilitatea economică ridicată a ţărilor din Est, costurile implicate,
asumarea criteriilor de aderare şi aderarea propriu-zisă la UE nu puteau fi acoperite de
candidaţi decât parţial, fiind necesară preluarea unei părţi din aceste costuri de către
Uniunea Europeană. Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce priveşte extinderea a
reprezentat o provocare majoră pentru decidenţii comunitari. Analiza dinamicii acestui
proces până în prezent este un execiţiu pe cât de provocator, pe atât de util. Uniunea
Europeană a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 protagonista unor transformări
semnificative. Inexistenţa unei politici anterioare în acest domeniu (combinată cu
caracterul net diferit al extinderii către Est faţă de extinderile anterioare) a necesitat un
înalt grad de inovare, creativitate şi acţiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o
asemenea scară fără precedent a pus în discuţie întreaga configuraţie a demersului
integraţionist european, atât în ceea ce priveşte structura instituţională, cât şi celelalte
politici comunitare. Practic, extinderea depinde de trei factori: pregătirea internă a
statelor candidate, pregătirea internă a UE şi negocierile de aderare propriu-zise.
Contextul aderării României la Uniunea Europeană este unul cu totul special:
România va adera la o Uniune Europeană cu 25 de membri, la trei ani după ultima
extindere5. O astfel de conjunctură se poate dovedi delicată, în sensul obţinerii
consensului membrilor UE (şi mai ales a cetăţenilor europeni, în măsura în care procesul
de ratificare a Tratatului de Aderare de către unele State Membre implică consultarea
populaţiei prin referendum) de a-şi asuma costurile unei noi lărgiri, la foarte scurt timp
după precedenta. Un alt element care poate influenţa aderarea României la Uniunea
Europeană este legat de viziunea UE legat de extinderea spre Est. Sfârşitul anilor 90 a fost
marcat de o adoptarea de către Uniunea a unei viziuni a extinderii spre Est în „blocuri
regionale”. În aceste context, trebuie avută în vedere şi posibilitatea amânării aderării
României şi Bulgariei şi adoptarea deciziei ca al doilea val de extindere spre est să se
înscrie în această viziune a aderării în bloc a României, Bulgariei, Croaţiei şi Macedoniei
(ultimele două state au depus recent cereri de aderare la Uniunea Europeană).
În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de aderarea la Uniunea Europeană, în
România atitudinea populaţiei este una favorabilă, susţinerea acestui demers întrunind
acordul a peste 81% din cetăţeni (Eurobarometru, noiembrie 2003). Suportul acestora se
bazează pe o atitudine pozitivă faţă de gruparea europeană şi pe premisa ca „aderarea la
5
data asumată oficial de autorităţile române pentru aderare este anul 2007.
7
Uniunea Europeană este un lucru bun” (Eurobarometru, 2003). Menţinerea unei astfel de
atitudini este de natură să asigure, mai uşor, acceptarea de către cetăţeni a costurilor
induse de aderarea la Uniunea Europeană şi să limiteze riscul unor tulburări socialpolitice importante. În final, vom face totuşi observaţia că, dincolo de aspectele politice,
instituţionale, culturale sau sentimental-istorice care ar putea constitui motivaţii pro sau
contra extinderii către Est a UE, aspectul economic este cel care a alimentat permanent
dorinţa de unificare a întregii Europe, pentru a atinge obiectivul fundamental de a deveni
cea mai puternică economie a lumii şi cea mai mare piaţă de consum unitară, după cum
tot aspectele de natură economică s-au transformat de multe ori în bariere ridicate în faţa
ideii de lărgire, datorită situaţiei de sub-dezvoltare relativă a noului val de state candidate
în raport cu nivelul mediu economic al UE. Extinderea din 2004 nu este fără precedent
din acest punct de vedere, deoarece ea implică integrarea în UE a unei populaţii
suplimentare de 21% din actuala populaţie a UE, perfect comparabilă cu etapa 1980 de
extindere către Sud, atunci când populaţia UE a crescut cu 22%. Este adevărat ca
standardul relativ de trai al grupării de 10 state care a aderat în mai 2004 este chiar mai
scăzut decât a fost cel al grupării sudice în 1980, dar ceea ce face ca acest proces de
lărgire să apară mai riscant din punct de vedere al posibilelor costuri este gradul redus de
dezvoltare comparativă al structurilor economiei de piaţă şi nivelul de cunoştinţe redus al
resursei umane în sfera relaţiilor sistemice organizaţionale care se stabilesc în cadrul unei
economii de acest tip.
8
2. ABORDAREA METODOLOGICĂ A BALANŢEI COSTURIBENEFICII PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UE
2.1. Condiţionalităţile aderării la Uniunea Europeană
Participarea la o grupare integraţionistă determină o serie de transformări, de mai
mică sau mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor
transformări variază în funcţie de stadiul de integrare atins de gruparea regională şi pot
îmbrăca forma redefinirilor instituţionale şi/sau de conţinut/adoptare al politicilor
sectoriale (policy making). Dat fiind stadiul avansat de integrare atins la nivelul Uniunii
Europene (uniune economică şi monetară), transformările în adoptarea politicilor
economice sunt evidente la nivelul statele membre. În esenţă aceste transformări sunt
rezultatul transferului de competenţe decizionale în domeniul politicilor sectoriale de la
nivelul statului membru, la nivel supranaţional (al organismelor comunitare), factorul
„european” devenind într-o măsură din ce în ce mai mare parte din logica procesului de
policy making la nivelul statelor participante. Adoptarea unor politici economice în care
factorul „european” devine dominant înseamnă, în esenţă, reducerea gradelor de libertate
(introducerea unor restricţii), justificată de urmărirea interesului comun „european”, în
formularea şi implementarea politicilor economice. Altfel spus, participarea la Uniunea
Europeană presupune, pentru statele membre, acceptarea unor condiţionalităţi externe în
construcţia politicilor economice.
Recent a fost dezvoltată o întreagă literatura de specialitate care încearcă să
definească cât mai bine şi să identifice implicaţiile transferului de competenţe în materie
de politică economică de la nivelul statal la cel supranaţional. Arhitectura conceptuală se
bazează pe studiile empirice realizate la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
Conceptul lansat este cel de europenizare (Borzel TA, 1999).
Cadrul conceptual al acestui proiect este construit pe definirea europenizării
ca „proces de construire, diseminare şi instituţionalizare, formală şi informală, a
regulilor, procedurilor, paradigmelor de politică economică, know-how, şi convingeri şi
valori comune definite şi consolidate în logica procesului decizional al UE care fac
obiectul integrării lor în logica proceselor decizionale, discursului, structurilor politice
şi instituţionale şi politicile economice naţionale ale statelor membre” (Rafaelli, 2001).
Cea mai mare pare a eforturilor de analiză a condiţionalităţilor „europene” impuse
statelor membre a fost concentrată la nivelul statelor membre ale grupării. Premisa de
bază a acestor teorii era aceea că europenizarea constituie un proces care se manifestă
exclusiv la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Recent, având în vedere şi
concretizarea eforturilor de extindere a UE6, literatura de specialitate a extins sfera de
analiză a europenizării şi la nivelul statelor candidate la UE. Ipoteza de analiză este aceea
că europenizarea presupune extinderea modelului european de guvernare economică către
statele candidate (printre care se regăseşte si România) şi afectează deopotrivă statele
membre cât şi statele candidate (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Europenizarea
afectează atât statele membre, cât şi statele candidate în sensul impunerii unor modele,
norme si politici comunitare care implică redefiniri de substanţă ale politicilor naţionale şi
a cadrului instituţional de adoptare şi aplicare a acestora. Instrumentul principal al
europenizării, în cazul statelor candidate, este cel al condiţionalităţilor europene impuse
pentru aderarea la UE, aceste condiţionalităţi fiind vizibile, în primul rând sub forma
6
Aderarea la Uniunea Europeană a 10 din cele 13 state candidate în 2004
9
criteriilor de aderare (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Aderarea României, ca şi a
celorlalte state candidate, este condiţionată de respectarea elementelor de condiţionalitate
impuse prin cele patru criterii de aderare:
•µ criteriul politic - garantarea statului de drept;
•µ criteriul economic - existenţa unei economii de piaţă funcţionale care să
permită statului candidat să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor
pieţei în cadrul UE;
•µ criteriul juridic - însuşirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul
aderării;
•µ criteriul administrativ – asigurarea stabilităţii instituţiilor şi a capacităţii de
a-şi asuma obligaţiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene.
Condiţionalitatea europeană reprezintă, în esenţă, un aranjament instituţional, o
normă, un standard de comportament care permite realizarea conexiunii între beneficiile
apartenenţei la o grupare economică regională, de tipul UE, cu respectarea exigenţelor şi
principiilor impuse de calitatea de membru. Condiţionalităţile europene induc
transformări de ordin instituţional şi în ceea ce priveşte conţinutul politicilor economice la
nivelul statelor membre în măsura în care între normele, cadrul de adoptare şi conţinutul
al politicilor la nivel naţional şi cadrul european există neconcordanţe (Hughes J, Sasse G,
Gordon C, 2002). Aceste ajustări presupun costuri pentru ţările candidate iar beneficiile
derivate din aderarea la UE pot fi evidenţiate şi maximizate numai în măsura în care
există un grad ridicat de compatibilitate/convergenţă între politicile şi cadrul instituţional
de adoptare a acestor politici la nivel naţional, pe de o parte, şi politicile şi modelul
instituţional european de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.
Condiţionalităţile europene cuprinse în criteriile de aderare de la Copenhaga
constituie un vector important în asigurarea acestei convergenţe. Condiţionalităţile
europene ale aderării şi implicaţiilor lor în termeni de cost-beneficiu trebuie analizate nu
numai după momentul dobândirii de către România a statutului de membru al Uniunii
Europene, ci şi anterior aderării. O astfel de abordare este justificată deoarece analiza
perioadei de tranziţie în România, cât şi studiile realizate la nivelul altor state candidate,
relevă faptul că politicile economice, redefinirile de ordin instituţional şi toate obiectivele
strategice ale guvernelor ţărilor respective au avut ca determinant unic aderarea la UE,
ceea ce în plan concret a presupus eforturi susţinute pentru respectarea condiţionalităţilor
europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga. Până în prezent, se poate afirma că
internalizarea normelor şi politicilor economice europene a influenţat ritmul şi direcţia
transformărilor politice şi economice în România, dar a redus gradele de libertate
decizională şi a generat un grad relativ de dependenţă decizională (path dependence) a
autorităţilor române faţă de autorităţile comunitare de la Bruxelles (Lăţăianu G., 2003).
Unul dintre cele mai importante elemente (formale) de condiţionalitate europeană,
cu implicaţii evidente în termeni de cost şi beneficiu, este cel exprimat prin criteriul
juridic, respectiv asumarea acquis-ului comunitar relevant în adoptarea politicilor
sectoriale şi cu implicaţii asupra competitivităţii firmelor româneşti. Concentrarea
studiului de faţă asupra acestui criteriu – pe lângă cel economic - este justificată prin
prisma următoarelor elemente:
•µ adoptarea acquis-ului comunitar presupune adoptarea normelor şi
obiectivelor ca şi a modelului instituţional al UE de elaborare a politicilor
sectoriale, factorul european prevalând asupra elementelor naţionale;
•µ adoptarea acquis-ului comunitar presupune nu numai transpunerea în
legislaţia românească a reglementărilor europene, ci şi implementarea lor şi
10
este un demers ce trebuie realizat, în principiu, anterior aderării propriu-zise
la UE, ceea ce implică faptul că aderarea la UE va genera costuri şi beneficii,
atât ante cât şi post aderare;
•µ acquis-ul comunitar cuprinde norme care au impact asupra competitivităţii
firmelor româneşti, creând noi condiţii de desfăşurare a activităţii acestora.
De asemenea, trebuie făcută precizarea că studiul nu se va concentra asupra
celorlalte două criterii (politic şi administrativ) deoarece o mare parte din
condiţionalităţile impuse de aceste criterii ar fi existat şi în absenţa aderării la Uniunea
Europeană, fiind indispensabile perioadei de tranziţie. Existenţa şi stabilitatea instituţiilor
democratice ale statului de drept, asigurarea premiselor administrative necesare creării
unei economii de piaţă funcţionale, competitive etc. constituie elemente definitorii ale
tranziţiei; transformări induse de urmărirea acestor imperative ar fi existat şi în absenţa
aderării la Uniunea Europeană, diferenţa constă în orizontul de timp alocat pentru
realizarea lor (aderarea la UE accelerează acest proces prin asumarea de către autorităţile
române a unei date limită a aderării, respectiv anul 2007). În ceea ce priveşte criteriul
juridic, adoptarea acquis-ului comunitar, acesta are un impact direct şi evident deoarece
impune priorităţile, obiectivele conţinutul şi un cadru instituţional uniform de adoptare şi
implementare a politicilor economice naţionale, interesul şi modelul comunitar prevalând
în această ecuaţie. În acest context, este evident că respectarea criteriilor de aderare şi
implicit aderarea României la Uniunea Europeană implică o serie de transformări la nivel
economic şi politic.7
Impact direct
Economic
Impact indirect
- eliminarea barierelor din calea - reorientarea fluxurilor comerciale
schimburilor comerciale
(creare şi deturnare de comerţ)
- aplicarea prevederilor comunitare
în materie de concurenţă (cu efecte
evidente asupra mediului de afaceri)
- implementarea instrumentelor PAC
în agricultură
- accesul la fondurile structurale
Politic
-
restructurarea
agricolă
industrială
şi
-
implicaţii în plan regional
-
aderarea
la
criteriile
de
convergenţă
pentru
UEM
(Maastricht)
- prevalenţa dreptului comunitar - reorientarea politicii externe
asupra celui naţional
(inclusiv a diplomaţiei comerciale)
- aplicabilitatea directă a legislaţiei - modificarea modului de elaborare
comunitare
şi punere în practică a politicilor
- modificări ale Constituţiei şi a guvernamentale
statutului
constituţional
parlamentului naţional
al
- apariţia de noi modele de
reprezentare a intereselor la nivelul
- reprezentarea şi participarea la societăţii
procesul decizional comunitar
Studiul de faţă nu îşi propune inventarieze, într-o manieră exhaustivă
transformările şi efectele induse de aderării României la Uniunea Europeană, ci să le
cuantifice şi să le analizeze prin prisma costurilor şi beneficiilor generate.
7
Preston, C., Enlargement and Integration in the European Union, London: Routledge, 1997.
11
Este evident că ajustările în plan instituţional, economic şi social induse de
adoptarea normelor comunitare şi a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri.
Ţinând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel
administrativ (capacitatea statului candidat de a face faţă obligaţiilor de membru al UE) şi
de modul de derulare al negocierilor de aderare (care se poartă asupra eventualelor
perioade de tranziţie, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru implementarea acquisului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a criteriilor de la
Copenhaga se va concentra în perioada anterioară anului 2007 (data preconizată a
dobândirii statutului de membru al UE). Principalele categorii de costuri legate în mod
direct de aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel8:
1. costuri de adoptare a normelor şi politicilor europene (acquis-ul comunitar),
fiind incluse în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea
cadrului instituţional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor
umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare
de politică economică (care, în funcţie de caracteristicile domeniului şi/sau
perioada de timp pot implica costuri ridicate pe perioade scurte de timp,
evidente fiind în domeniile în care priorităţile pe termen scurt ale celor doi
parteneri, România şi UE, diferă) etc. Cea mai mare parte a acestor costuri se va
concentra în perioada anterioară aderării propriu-zise.
2. costuri legate de respectarea şi implementarea standardelor definite de
normele şi politicile europene – se încearcă cuantificarea eforturilor necesare
pentru respectarea prevederilor comunitare în domeniile care fac obiectul
acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot apărea atât la nivelul instituţional (al
autorităţilor publice), cât şi la nivel microeconomic. În această categorie se
includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de
transport, standarde de muncă şi protecţie socială, protecţia consumatorilor,
standarde de calitate, standarde de mediu etc. Tot în această categorie se includ
şi costurile derivate din procesele de liberalizare a circulaţiei mărfurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor9. Cea mai mare parte a acestor costuri vor
fi evidente la nivel microeconomic şi au capacitatea de a afecta competitivitatea
firmelor româneşti. Repartizarea în timp (ante şi post aderare) a acestor costuri
este dificil de realizat, dat fiind faptul că materializarea lor se va produce după
adoptarea şi implementarea propriu-zisă a unui standard european în România şi
că implementarea acestor norme se află în stadii diferite în funcţie de domeniul
analizat (spre exemplu standardele europene de mediu nu sunt în totalitate
adoptate, fiind solicitate, în unele cazuri perioade de tranziţie mai mari de 10
ani).
3. costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste
costuri se vor materializa după aderarea la Uniunea Europeană şi includ
contribuţiile la bugetul comunitar, participarea la instituţiile comunitare etc. O
mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi evidenţiată şi anterior aderării
propriu-zise şi se compune din contribuţiile României, sub formă de cofinanţare,
8
Primele două categorii de costuri din această tipologie sunt direct legate de adoptarea şi implementarea
acquis-ului comunitar, celelalte fiind legate de respectarea celorlalte criterii de aderare, cuantificarea lor
nefăcând obiectul principal al acestui studiu.
9
În ceea ce priveşte costurile legate de procesele de asigurare a celor patru libertăţi de circulaţie în relaţiile
dintre România şi Uniunea Europeană, până la momentul aderării se poate vorbi de costuri legate de
liberalizarea comercială convenită pentru produsele industriale între România şi Uniunea Europeană; pentru
celelalte libertăţi de circulaţie, costurile se vor materializa după aderarea propriu-zisă (imediat, sau după caz
după expirarea perioadei de tranziţie negociate), acesta fiind momentul în care vor începe să funcţioneze
efectiv.
12
la programele Uniunii Europene la care participă (de ex. programul Phare,
SAPARD, ISPA, Leonardo da Vinci, FP6 etc.).
4. costuri legate de modernizarea economiei româneşti. Costurile cuprinse în
această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităţilor productive, de
creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor româneşti pentru a face faţă
presiunilor concurenţiale din Uniunea Europeană. Cea mai mare parte a acestor
costuri este poziţionată, în timp, anterior momentului aderării. În această
categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea
capacităţilor de producţie din sectoarele economiei (creşterea nivelului
tehnologic, creşterea calităţi produselor şi serviciilor realizate etc.) nefiind
incluse şi costurile de modernizare a echipamentelor de producţie pentru a
asigura respectarea standardelor de producţie, de mediu, de siguranţă etc.
impuse de Uniunea Europeană, acestea din urmă fiind surprinse într-o altă
categorie în tipologia propusă de acest studiu. Costurile din această categorie
vizează „investiţii obligatorii” pentru dezvoltarea economică şi socială a
României şi este dificilă evidenţierea distinctă a costurilor de modernizare legate
direct de aderarea la Uniunea Europeană şi cele impuse de perioada de tranziţie.
Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferenţele existente între structurile
instituţionale, priorităţile şi conţinutul politicilor economice la nivelul României, pe de o
parte, şi elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. Aderarea al UE
implică adoptarea acestui model şi înlocuirea celui naţional şi, implicit, costuri aferente
de adoptare/asigurare a compatibilităţii/convergenţei în acest sens. De asemenea, în
perspectivă sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de
dezvoltare a unor sectoare comparative cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquisului comunitar să afecteze serios competitivitatea de preţ a sectoarelor în cauză şi să
ridice costurile alinierii şi prin dispariţia anumitor firme sau domenii de activitate care nu
pot susţine financiar transpunerea acquis-ului comunitar.
Cuantificareaarea costurilor aderării României la Uniunea Europeană este un
demers dificil, chiar şi în condiţiile în care estimarea are ca limită temporală aderarea
propriu-zisă (anul 2007) datorită dinamicii ridicate a transformărilor economice, politice
şi sociale din Uniunea Europeană. Este oricând posibilă modificarea anumitor politici
economice, a mecanismelor de implementare sau a obiectivelor acestor politici în
Uniunea Europeană, un astfel de scenariu fiind plauzibil şi datorită faptului că aderarea la
1 mai 2004 a 10 ţări poate fi un element de natură să creeze presiuni pentru astfel de
ajustări.
Totodată, nu trebuie negate nici efectele pozitive ale respectării condiţionalităţilor
europene, atât anterior cât şi post aderare. Unul din beneficiile importante ale
europenizării îl constituie asistenţa financiară şi tehnică acordată de Uniunea Europeană
României în domeniul creării cadrului legal şi instituţional necesar pentru buna
funcţionare a economiei (ex. Crearea Oficiului pentru Drepturi de Autor, Consiliul
Concurenţei, legislaţia vamală, standardele de mediu etc.). Totodată, imperativul aderării
la Uniunea Europeană, şi implicit respectarea condiţionalităţilor impuse, au avut un efect
benefic în sensul accelerării reformelor economice şi adoptării măsurilor necesare pentru
creşterea economică şi creşterea competitivităţii firmelor româneşti. Principalele beneficii
ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel:
1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare Statutul de membru al
Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile
de coeziune. Volumul acestor transferuri de fonduri către România nu poate fi
evaluat la acest moment (şi implicit nici efectele derivate), alocările financiare
naţionale din fondurile structurale făcând obiectul noii perioade programare 200713
2013. O parte din aceste beneficii poate fi evidenţiată şi anterior momentului
aderării şi surprinde cuantumul şi efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin
intermediul instrumentelor financiare de preaderare şi a altor instrumente şi
programe dezvoltate de UE pentru ţările candidate.
2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după
aderarea la UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea
economică şi monetară, o mai bună susţinere a intereselor naţionale prin
participarea la instituţiile UE etc.
3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de
bază pentru definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul
economiei de comandă la economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste
condiţii, pe toata perioada de tranziţie, până la aderare, UE a furnizat României un
model de elaborare a politicilor sale economice (date fiind criteriile de aderare şi
dorinţa de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar
preluarea obiectivelor şi politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau
copierea politicilor anumitor state membre, în măsura în care politica respectivă
nu este comunitară). Aceste beneficii sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma
scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică acordată de UE României în
diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această categorie.
Costurile şi beneficiile aderării la Uniunea Europeană pot fi exprimate şi sub
forma implicaţiilor bugetare. Efectele asupra bugetului sunt evidente la următoarele
capitole: contribuţii către bugetul comunitar, PAC şi fonduri structurale (politică
regională).
Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele
integrării şi cele ale procesului de tranziţie. Pe de altă parte, dihotomia
câştigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept câştigător sau perdant în
procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre orice firmă sau
individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei influenţe
pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector perdant poate elibera
resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în
economie10.
Integrarea reprezintă şi atingerea ţintelor de convergenţă socio-economică, ţinte
definite şi actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric (pentru o
discuţie a conceptului de convergenţă vezi de exemplu Ghiţă (2002)). Din punct de
vedere al modelării, convergenţa se defineşte printr-un set de indicatori aleşi ca reflectând
acele criterii care se află dincolo de cerinţa de convergenţă. Definirea concretă a acestor
criterii diferă însă, nu numai de la un moment la altul, dar şi de la un caz la altul.
Prin statutul său de ţară candidată România urmăreşte în primul rând îndeplinirea
criteriilor de la Copenhaga, respectiv “stabilirea unei economii de piaţă funcţionale care
să aibă capacitatea de a rezista presiunii competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii
Europene”. Uniunea Europeană a trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea
îndeplinirii criteriilor de la Lisabona, urmărind să devină “cea mai dinamică şi
competitivă Economie Bazată pe Cunoaştere din lume până în 2010, menţinând şi chiar
accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie atins prin aşa numita
metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte
important (Keuning şi Verbruggen (2001)).
10
Dăianu, D. (coord.), Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire asupra
României”, Bucureşti: Centrul Român de Politici Economice, 2001.
14
2.2. Costuri şi beneficii. Principalele accepţii date termenilor
Atât costurile, cât şi beneficiile integrării pot avea mai multe accepţiuni, in funcţie
de sfera de cuprindere:
1. Privite doar din punctul de vedere al fluxurilor financiare bilaterale pre-stabilite
oficial intre UE si România (externe): sumele alocate de către UE şi respectiv
contribuţia ţării noastre la diferite programe ale Uniunii.
2. Includerea pe lângă punctul 1 a întregului efort bugetar (inclusiv prin efectele asupra
reducerii taxelor vamale).
3. Includerea tuturor fluxurilor monetare, deci si cele ale agenţilor economici
(derivate din aplicarea normelor, sau din efectele de stimulare a comerţului ca rezultat
al modificării taxelor vamale)
4. Impact larg la nivel macroeconomic, incluzând modificări în productivitatea
muncii, de competitivitate (în afara celei rezultate din modificarea taxelor vamale),
precum şi cele legate de rata de ocupare.
Raportul costuri-beneficii poate diferi între aceste accepţiuni. Este clar că dacă
luăm în considerare doar nivelul 1, atunci integrarea apare ca fiind extrem de favorabilă.
Însă pe nivelurile 2 si 3 balanţa se va înclina treptat înspre costuri, deoarece in acest caz
cheltuielile nu sunt privite ca investiţii, efectele lor proiectate in viitor nefiind evaluate.
Evaluarea relativ corectă si maximal-posibilă a rezultatelor este posibilă doar pe
nivelul 4, care are in vedere chiar miza integrării din punct de vedere strict economic.
Doar la acest nivel se poate pune problema urmăririi intercondiţionărilor dintre indicatorii
macroeconomici (cum ar fi productivitatea totală a factorilor, rata de ocupare, inflaţie
etc.).
Pe palierul macro-economic de evaluare a raportului costuri-beneficii vom avea
următoarele efecte directe ale procesului de integrare:
Costuri
- cota de participare la programele europene;
- investiţii obligatorii (care presupun răsturnarea priorităţilor şi un risc suplimentar
de non-sustenabilitate);
- renunţări (derivate din afectarea partenerilor sau din posibile penalităţi).
Beneficii
- fluxuri monetare mărite;
- facilitare acces (programe, comerţ, circulaţia forţei de muncă);
- rezultate directe ale aplicării acquis-ului cu creşterea gradului de integrare a
sistemului socio-economic romanesc în cel european.
- creşterea competitivităţii.
Lucrarea de faţă va analiza în primul rand fluxurile monetare (cap. 3), apoi va
realiza o estimare a costurilor macroeconomice (cap.4) pe baza modelului
macroeconomic LINK-Dobrescu, pentru ca apoi să detalieze această balanţă pe diferite
dimensiuni. Modelul LINK-Dobrescu, este prezentat în extenso în (Ciupagea, 2000) unde
există un capitol dedicat acestui subiect, iar în scopul de a servi exerciţiului din acest
studiu, a fost îmbogăţit cu un modul special care include fondurile financiare din UE şi
efectele acestora asupra economiei. Acest model este utilizat din anul 1998 in cadrul
ONU, pentru modelarea economiei României, fiind singurul model românesc recunoscut
15
oficial în exteriorul ţării înglobat într-un sistem functional de modele macroeconomice ale
statelor lumii. Dintre dimensiunile menţionate, unele vor fi sectoriale, ca de exemplu
agricultura şi industria, altele orizontale precum mediul, concurenţa, factorul uman,
cercetarea dezvoltarea. În fine, balanţa costuri-beneficii va fi tratată şi din perspectivă
regională, dată fiind importanţa pe care acestă dimensiune o are la nivelul Uniunii
Europene.
16
3. ANALIZA PE BAZA FLUXURILOR FINANCIARE
Deşi implicaţiile financiare directe reprezintă doar o parte a costurilor şi
beneficiilor integrării, totuşi, fiind unul dintre aspectele care pot avea o determinare
cantitativă în termeni prospectivi, considerăm că abordarea acestora reprezintă un aspect
important al problematicii propuse în prezentul studiu. În acest cadru, analizăm
consecinţele (probabile) ale adoptării de către Comisia Europeană a pachetului financiar
pentru România şi Bulgaria, pentru anii 2007 – 2009. Pentru a se putea urmări
trendurile în finanţare, am prezentat în Anexa 1 implicaţiile financiare pentru perioada
2000-2006, fără a mai detalia analiza acestora. Fluxurile sunt preluate ca input-uri în
model, după cum va reieşi din capitolul 4, pentru a estima impactul la nivel
macroeconomic.
La 10 februarie 2004, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului propunerile
privind noua perspectivă
financiară
a
bugetului
Box 3.1. PROPUNEREA DE PACHET
Uniunii Europene pentru
11
FINANCIAR PENTRU ROMÂNIA:
perioada 2007-20013 .
ANGAJAMENTE ALE UNIUNII EUROPENE
Propunerile Comisiei
Europene au inclus şi
• Agricultura: 4037 milioane euro
Pachetul financiar alocat
– Măsuri de piaţă: 732 milioane euro
României
şi
Bulgariei,
– Plăţi directe: 881 milioane euro
pentru anii 2007 – 2009.
– Politica de dezvoltare rurală: 2424 milioane
euro
Având în vedere
• Fonduri structurale şi de coeziune – 5973
experienţa acumulată în
milioane euro
ultimii ani, principiile şi
•
Politici interne: suma de 1304 milioane euro nu
metodologia utilizate pentru
este defalcată pentru România şi Bulgaria
pachetul financiar propus în
•
Cheltuieli administrative: suma de 346 milioane
cazul primelor 10 ţări care
euro nu este defalcată pentru România şi
au aderat deja la Uniunea
Bulgaria.
Europeană,
Comisia
a
considerat că este prudent să
Sursa: Commission of the European Communities, A
limiteze pachetul financiar
financial package for the accession negotiations with
acordat
României
şi
Bulgaria and Romania, Communication from the
Bulgariei la o perioadă de
Commission, Brussels, 19.2.2004, SEC(2004) 160 final
trei ani.
Aceasta înseamna că în primii trei ani ai perspectivei financiare a Uniunii
Europene (2007-2009), României şi Bulgariei li se vor aplica din punct de vedere
financiar, pachetul prezentat, iar în ultimii patru ani (2010 - 2013) perspectiva financiară
ca atare.
Referitor la propunerea Comisiei Europene, menţionăm faptul că, în acest context,
prin pachet financiar se înţelege, în principal, totalitatea implicaţiilor directe, financiare şi
bugetare, ale negocierilor de aderare pentru capitolele 7 – Agricultura, 21 – Politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale şi 29 – Prevederi financiare şi
bugetare.
În ceea ce priveşte angajamentele Uniunii Europene, sumele totale alocate au
fost defalcate pe capitole şi pe ani, pornind de la datele din propunerea de pachet
11
Perspectiva financiară a Uniunii Europene acoperă perioada 2007 – 2013 şi se referă la o Uniune cu 27 de
membri.
17
financiar, precum şi de la principiile şi metodele aplicate primelor 10 ţări care au aderat la
Uniunea Europeană. A rezultat o sumă totală a angajamentelor Uniunii Europene de
aproape 11,3 miliarde euro, cumulat pentru perioada 2007-2009.
Sumele rezultate au un caracter indicativ, urmând a fi determinate/propuse cu mai
mare precizie în momentul adoptării documentul de poziţie comună România – Uniunea
Europeană.
Grafic 3.1. Pachetul financiar pentru România
- angajamente financiare 2007- 2009 mil. €
4500
4000
3500
4498
3000
3953
2500
2000
2837
2973
1500
1000
2465
1973
500
0
2007
2008
Angajamente UE
2009
Efort bugetar
Efortul bugetar al României (angajamente) este determinat pe baza principiilor
de cofinanţare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale şi de coeziune
ale Uniunii Europene, precum şi de la calculul contribuţiei României la bugetul Uniunii
Europene. Contribuţia României la Bugetul UE este calculată aplicând un procent de
1,14% la Produsul Intern Brut al României prognozat la nivelul anilor 2007-2009. A
rezultat un efort bugetar al României (angajamente) de circa 7,4 miliarde euro, pentru
perioada 2007-2009.
Tabel 3.1. Pachetul financiar pentru România – angajamente
(milioane euro, preţuri 2004)
Angajamente ale Uniunii
Europene
Efortul bugetar al României
(angajamente)
2007
2837
1973
2008
3953
2465
2009
4498
2973
Total:
11287
7411
Sursa: vezi Anexa 2
Plăţile (transferurile efective de la bugetul comunitar la bugetul naţional) vor fi
mai reduse, din considerente procedurale: un proiect acceptat potrivit metodologiei
18
specifice fiecărui program poate fi finanţat prin sumele angajate într-un singur an, plăţile
urmând însă a fi făcute eşalonat, pe durata realizării efective a proiectului respectiv.
În consecinţă, plăţile depind de capacitatea de absorbţie efectivă, capacitate
determinată de prezentarea unor proiecte (sau măsuri) eligibile, de funcţionlitatea
instituţiilor şi a procedurilor de management şi control financiar al fondurilor, de
asigurarea co-finanţării (de la bugetul de stat, bugetele locale, sau din surse private).
Calcule estimative, folosind principiile şi metodologia pachetului Copenhaga,
arată că plăţile pentru România din pachetul financiar, s-ar putea situa la nivelul a 7
miliarde euro în intervalul 2007-2009. Împreună cu sumele care vor fi alocate în anii
respectivi din fondurile de pre-aderare angajate în anii anteriori (peste 1.9 miliarde euro
pentru cei trei ani) rezultă o sumă totală de aproape 9 miliarde de euro (8893 milioane
euro).
La fel ca şi în cazul angajamentelor, efortul bugetar al României (plăţi) este
determinat pe baza principiilor de cofinanţare stabilite prin metodologiile de acces la
fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene, precum şi de la calculul
contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene. În plus, în acest caz intervin şi
necesităţile de cofinanţare induse de defalcarea fondurile de pre-aderare angajate în anii
anteriorii (până în 2006).
Tabel 3.2 Pachetul financiar pentru România – plăţi
Plăţi ale
Uniunii Europene
Efortul bugetar al
României (plăţi)
2007
2361
1678
2008
3124
1687
2008
3409
2298
Total
8893
5663
Sursa: vezi Anexa 2.
Grafic 3.2. Pachetul financiar pentru România
- plăti UE / efort
3500
3000
3409
3124
2500
2000
2361
2298
1500
1000
1687
1678
500
0
2007
2008
Plăţi UE
2009
Efort bugetar
19
Balanţa netă a transferurilor financiare dintre România şi Uniunea Europeană
este calculată ca diferenţă între plăţile propuse de Uniunea Europeană prin pachetul
financiar şi contribuţia României la bugetul UE.
Valorile prezentate privind anvelopa financiară pot suferi modificării uşoare, prin
negocierea dintre România – Uniunea Europeană în vederea adoptării documentul de
poziţie comună, sau prin modificări ale politicii UE privind fondurile structurale. De
asemenea, în capitolele de plăţi pot surveni unele modificări, deoarece plăţile, aşa cum s-a
arătat, depind de capacitatea de absorbţie efectivă, capacitate determinată de prezentarea
unor proiecte (sau măsuri) eligibile, de funcţionalitatea instituţiilor şi a procedurilor de
management şi control financiar al fondurilor.
Tabel 3.3. Pachetul financiar pentru România – balanţa netă
Plăţi ale
Contribuţia României la
Balanţa netă
Uniunii Europene
bugetul Uniunii Europene
(1)
(2)
(3) = (1)-(2)
2007
2361
808
1553
2008
3124
847
2277
2009
3409
892
2517
Total
8893
2547
6346
Sursa: vezi Anexa 2
Grafic 3.3. Balanţa de plăţi Uniunea Europeană R
â i
(2007-2009)
Milioane
4000
3500
3124
3409
3000
2500
2361
2000
1500
2277
2517
1553
1000
500
0
Balanţa
tă
Contribuţia
României
lbugetul UE
Plăţi ale UE
808
847
892
2007
2008
2009
1553
2277
2517
808
847
892
2361
3124
3409
Sub rezervele menţionate, România ar putea înregistra un flux net de fonduri de
peste 6.3 miliarede euro în primii trei ani după integrare (2007-2009).
20
În anul 2007, fluxul net, estimat la 1553 milioane euro ar depăşi fluxul net din
anul anterior integrării – 2006 (flux estimat la circa 800 milioane euro12), cu peste 750
milioane euro. Într-un scenariu al amânării integrării europene a României cu 3 ani, doar
pierderea netă directă de fluxuri financiare provenite din fondurile structurale s-ar situa la
circa 3.95 miliare euro.
Impactul macro-economic al pachetului financiar nu poate fi redus doar la
valoarea absolută a sumelor acordate României. Aceasta deoarece programele şi acţiunile
structurale dezvoltate pornind de la sumele respective pot genera şi susţine un proces de
creştere economica durabilă, cel puţin în domeniul agriculturii, al infrastructurii şi
mediului, al resurselor umane, o creştere a coeziunii sociale prin dezvoltarea rurală şi
dezvoltarea regională echilibrată.
12
Flux provenit din fondurile pre-structurale Phare, ISPA şi SAPARD.
21
4. COSTURI SI BENEFICII MACROECONOMICE EVALUATE PE
BAZA MODELULUI LINK
Analiza de impact a procesului de inegrare europeană a României trebuie
efectuată separat pentru perioada de pre-aderare şi perioada post-integrare. De asemenea,
scenariile avute în vedere pentru evaluarea impactului, trebuie şi acestea gândite
diferenţiat. La nivel macroeconomic, un tip de analiză se va referi la diverse simulări
încadrate temporal în perioada 2000-2004 (deja parcursă), pentru a compara realitatea
petrecută cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla în societatea românească dacă nu ar fi fost
demarat procesul de negociere. Al doilea tip de analiză este de tip prospectiv, comparând
scenarii distincte plauzibile pentru perioada 2005-2015 (în care va fi inclus şi momentul
aderării, mai devreme – 2007-2008 – sau mai târziu – 2011-2012, în raport cu evoluţia
procesului de pre-aderare şi a celui de negociere. În scopul cuantificării efectelor
integrării asupra economiei româneşti au fost realizate două scenarii alternative pentru
fiecare dintre cele două perioade (2000-2004 şi respectiv 2005-2015).
4.1. Estimarea macroeconomică a costurilor şi beneficiilor integrării în prima etapă a
integrării, 2000-2004
4.1.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative
Pentru perioada 2000-2004 cele două scenarii, integraţionist şi izolaţionist sunt
realizate ca prognoze pe modelul estimat cu date până in 1999 inclusiv. Ele reprezintă
deci ceea ce s-ar fi previzionat să se întample la momentul respectiv în cele două
alternative:
•µ Scenariul izolaţionist: negocierile de pre-aderare nu ar fi inceput in 1999, iar
economia românească ar fi continuat reforma economică în afara perspectivelor şi
constrângerilor legate de integrare.
•µ Scenariul integraţionist: în care negocierile au fost demarate după Helsinki, dar
conform condiţiilor care erau presupuse atunci (majoritatea incluse în aquis şi în
Strategia de Dezvoltare pe Termen Mediu 2000 (Postolache-Isarescu), cea care stă la
baza programelor de dezvoltare actuale).
Scenariile astfel definite sunt comparate cu datele statistice existente până la
nivelul anului 2003. Cele două scenarii se bazează pe o serie de ipoteze comune, fiind în
acelaşi timp diferenţiate prin valorile unui set de variabile exogene considerate a fi puncte
de intervenţie politică asupra economiei în cele două cazuri. Valorile date exogenelor sunt
identice cu datele statistice efectiv înregistrate până în 2002-2003 (în funcţie de
disponibilitatea datelor). Atunci când valorile exogenelor sunt diferenţiate, acesta sunt
păstrate la nivelul datelor statistice în scenariul integraţionist, fiind ajustate conform
ipotezelor avute în vedere în cel izolaţionist.
Ipotezele luate în calcul în realizarea celor două scenarii pot fi circumscrise
următoarelor elemente:
1. Poziţionarea ţării pe piaţa internaţională. România corespunde profilului
unei economii mici deschisă, care nu are capacitatea de a influenţa comerţul internaţional
22
(volumul şi valoarea schimburilor internaţionale), ceea ce se traduce în menţinerea
identică în cele două scenarii a:
-
volumului comerţului internaţional, pentru care este estimată o creştere de cca 5% pe
an, conform previziunilor realizate de ONU-Departamentul de Politici EconomicoSociale;
-
preţurilor mondiale ale bunurilor comercializate pe pieţele internaţionale, pe grupe
SITC.
Totuşi, încă de la nivelul ipotezelor, se presupune că există diferenţe în modul în
care economia României se raportează la participarea la piaţa internaţională. În particular,
ponderea importurilor şi respectiv exporturilor de servicii în total importuri şi exporturi
este considerată a ajunge cu cca 2% mai mici la sfârşitul orizontului acestei analize în
cazul scenariului izolaţionist. Aceasta reflectă mutaţiile pe care integrarea europeană le
aduce în planul diversificării comerciale ca şi a liberalizării comerţului cu servicii.
Nu s-a presupus că între cele două scenarii există o diferenţă în ceea ce priveşte
protecţionismul comercial, rata taxelor vamale fiind identică, datorită acordurilor
României ca membru OMC.
2. Agricultura şi politica agricolă. Am pornit de la premisa că valoarea adăugată
în agricultură, exogenă în modelul folosit de noi, cunoaşte variaţii corelate cu influxul de
fonduri europene de pre-aderare destinate agriculturii (cca 150 de milioane de Euro anual,
între 2000-2006, respectiv echivalentul a approx. 0.3% din PIB, sau 4% din valoarea
adăugată în agricultură).
În plus, dată fiind dinamica de ansamblu a economiei şi a PIB, contribuţia
sectorului la producerea PIB ar fi fost mult diferită în cele două scenarii, atât între ele cât
şi comparativ cu situaţia înregistrată statistic. Modificările de comportament, care se
reflectă în modificări ale valorii elasticităţilor se dovedesc astfel deosebit de importante
asigurând un efect de multiplicare a impactului direct.
3. Politica de coeziune şi asistenţă socială: Ponderea în PIB a cheltuielilor cu
educaţia şi sănătatea ca şi a celor cu asistenţa socială sunt păstrate egale în cele două
scenarii, la valorile statistice şi respectiv cele prognozate de guvernul României pentru
perioada avută în vedere. Desigur, dată fiind evoluţia diferită a PIB, valorile absolute ale
efortului bugetar dedicat politicii sociale diferă de la un scenariu la altul, dar nu există
motive să se considere că între cele două situaţii alternative ar exista diferenţe în ceea ce
priveşte impactul asupra duratei medii a vieţii şi dezvoltării umane. Dintre indicatorii
demografici, numărul pensionarilor este păstrat acelaşi în cele două scenarii.
4. Politica pieţei muncii şi a veniturilor. Venitul disponibil brut aşteptat este mai
mare în cazul scenariului izolaţionist ca urmare a unui spaţiu de manevră mai lax de care
dispun diferiţi actori interesaţi în obţinerea unor venituri nominale ridicate în condiţiile
unei stucturări mai slabe a economiei, şi a capacităţii lor de a impune realizarea acestor
venituri. La o politică monetară presupusă indiferentă la condiţiile alternative concrete ale
celor două scenarii, şi o ofertă internă care prezintă importante rigidităţi, impactul
realizării unor venituri mai mari se va regăsi mai ales în inflaţie.
Se păstrează identic în ambele cazuri raportul dintre venitul mediu net al
persoanelor asistate social şi al celor încadrate pe piaţa muncii. Pentru perioada analizată,
acest raport se situează la valori în jur de 40-45%). De asemenea şi în structură, raportul
dintre pensia medie şi salariul mediu ca şi cel dintre ajutorul de şomaj şi venitul mediu
sunt identice în cele două scenarii.
Desfăşurarea negocierilor de integrare aduce cu sine şi facilitarea migraţiei, ceea
ce se traduce prin introducerea ipotezei unei populaţii active (şi implicit, totale) mai
23
redusă în cazul scenariului integraţionist. Totuşi, ponderea pensionarilor care depun
activităţi remunerate salarial este menţinută la acelaşi nivel în cele două scenarii (la cca 1
sfert) în ipoteza că această categorie este cea mai puţin flexibilă comportamental la
fluctuaţiile pieţei muncii.
4. Politica de reformă structurală: Având în vedere faptul că etapa majoră de
privatizare fusese deja parcursă în anii 1997-1998 şi că variabila inclusă în model se
referă specific la veniturile bugetare obţinute din privatizare, diferenţele dintre cele două
scenarii în acest caz s-au considerat neglijabile (depinzând nu numai de rata de transfer a
drepturilor de proprietate dar şi de preţul practicat). De asemenea, mecanismul de alocare
a cheltuielilor de cercetare dezvoltare de la bugetul consolidat este similar în cele două
scenarii.
Diferentele de natură structurală rezultate ca urmare a reformelor se regăsesc în
modificările elasticităţilor şi coeficientilor din model, afectând decisiv rezultatele testarii.
6. Politica monetară: Presupunem că politica monetară are un comportament
similar în cele două scenarii, din trei perspective: in primul rând, politica monetară este la
fel de laxă, în al doilea rând rata expectată a inflatiei este considerată aceeaşi şi în al trelea
rând, ponderea sectorului public în datoria externă exprimată în valută este identică în
cele două scenarii. Instrumentul de politică monetară considerat diferit în cele două
scenarii este rata reală a dobânzii. De asemenea, trebuie subliniat faptul că perioada se
caracterizează prin folosirea creditului ca ancoră anti-inflaţionistă şi nu a ratei de schimb.
Modificările în nivelul rezervelor de valută străină ale BNR se presupun a avea creşteri
mai mici în scenariul izolaţionist.Valoarea fluxurilor financiare către Romania sunt
considerate a fi mai mici în scenariul izolaţionist, datorită menţinerii unui nivel de risc
financiar si economic asociat României pe pieţele financiare internationale. Au fost luate
in considerare datele privind plata tranşelor si a dobânzilor asociate la datoriile externă şi
internă-publică, conform cu estimările MFP.
7. Politica fiscală: Pe latura cheltuielilor am presupus o politică de intervenţie
directă în economie mai ridicată în cazul scenariului izolaţionist, cu ponderea cheltuielilor
pe subvenţii în total transferuri destinate activităţilor economice cu până la 10 puncte
pocentuale mai mari. Aceasta se datorează însă exclusiv diferenţelor ponderii subvenţiilor
directe. Astfel, deşi rata transferurilor directe în PIB este mai mare în cazul scenariului
integraţionist, acestea se vor regăsi mai mult sub forma finanţărilor pentru investiţii.
La nivelul veniturilor, scenariul integraţionist presupune în general un nivel mai
ridicat al colectării taxelor, atât directe, cât şi indirecte, un atat prin cresterea ratelor de
taxare, cat prin imbunatatirea disciplinei fiscale. Astfel, presupunem un nivel mai mare
(cu 5 până la 10 puncte procentuale) a volumului taxelor pe profit colectate, raportate la
PIB în cazul scenariului integraţionist ca şi a celor asupra veniturilor salariale (cu cca 1
punct procentual) şi a TVA (cu cca 1 punct procentual).
8. Influxurile de fonduri străine: acestea constituie o problemă cheie în jurul
căreia gravitează întreagul proces de cuantificare a costurilor şi beneficiilor. Prin
construcţia modelului, impactul fondurilor europene are impact asupra: valorii adăugate
în toate sectoarele economiei, productivităţii muncii, dar şi ca mijloc de acoperire a
necesarului intern de finanţare. ISD-urile prezintă impact asupra investiţiilor (si, implicit,
asupra productivitatii muncii) şi a gradului de acopeire a necesarului de finanţare.
Ipotezele utilizate aici sunt deci deosebit de importante.
În ceea ce priveşte fondurile Europene, în cazul scenariului integraţionist, acestea
reprezintă de cca 5 ori mai mult decât ceea ce ar fi fost dacă România ar fi decis să se
menţină în afara Uniunii Europene. ISD ar fi înregistrat în cazul scenariului izolaţionist
rate de creştere mult mai mici sau chiar negative.
24
4.1.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2000-2004
Diferenţele dintre cele două scenarii descrise mai sus sunt atribuibile direct
efectelor integrării, aşa cum este aceasta definită ca proces sinergic ale cărui determinări
exogene au fost trasate prin constructia scenariilor, dupa cum este explicat în secţiunea
anterioară.
Aceste efecte sunt estimate deci prin raportarea scenariului integraţionist la cel
izolaţionist. Rezultatele comparative referitoare la principalele variabile macroeconomice
sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabel 4.1. Estimarea consecinţelor macroeconomice ale integrării României în
prima etapă a procesului, 2000-2004, valori cumulate faţă de anul 1999
- diferenţă procentuală între scenarii (integraţionist vs izolaţionist) 2000
2001
2002
2003
2004
PIB
0.01%
0.90%
4.59%
5.52%
10.75%
Absorbţia internă
0.97%
2.39%
6.00%
6.22%
12.32%
Investiţii
1.70%
2.64%
4.28%
4.84%
8.39%
Consumul gospodăriilor
0.28%
0.88%
3.36%
3.60%
7.18%
Deficitul comercial*
-0.95%
-1.41%
-1.13%
-0.35%
-0.84%
Deficitul bugetului general consolidat*
-0.71%
0.11%
0.89%
0.85%
1.55%
Rata de activitate**
-0.05%
-0.05%
-0.35%
-0.68%
-1.17%
Rata de ocupare**
-0.12%
0.06%
-1.37%
-3.98%
-2.73%
Rata şomajului**
0.13%
-0.23%
1.28%
1.88%
2.34%
Productivitatea muncii***
0.28%
0.83%
3.04%
6.22%
7.47%
Salariul brut real
0.77%
0.62%
3.01%
6.29%
7.43%
-3.84%
-7.75%
-4.65%
-1.61%
-3.96%
Inflaţia**
*Deficitul este exprimat ca raport din GDP şi are valori negative. Diferenţele prezentate aici se
citesc astfel: o valoare negativă înseamnă un deficit mai mare în scenariul integrationist, exprimat ca
raport din PIB, o valoare pozitivă, reprezintă un deficit mai mic în scenariul integrationist, exprimat ca
raport din PIB
**Diferenţe dintre valorile efectiv înregistrate în anul respectiv
***PIB pe persoană ocupată
Rezultatele simulării arată că rata medie anuală de creştere a PIB în scenariul
integraţionist este pentru perioada 2000-2004 cu 1.97% mai mare decât în scenariul
izolaţionist. Cumulată, aceasta diferenţă de creştere arată că în anul 2004 peste 10% din
creşterea PIB faţă de 1999 este direct atribuibilă efectelor integrării.
25
Box 4.1: Ce tip de proces determină creşterea?
O precizare metodologică devine necesară în acest punct. Numai efectele definite prin diferenţa
dintre cele două scenarii pot fi direct atribuibile integrării. Restul sunt rezultate fie ale mixului politicilor
interne fie ale efectelor asupra economiei a altor factori independenţi de integrare, cum ar fi situaţia
economică a partenerilor comerciali ai României din afara spaţiului Uniunii, sinergiile create de
globalizare, dar şi mutaţiilor de comportament care duc la modificarea elasticităţilor şi care sunt atribuibile
efectelor indirecte ale procesului integraţionist. Acestea din urmă sunt mai ales efecte pe termen lung şi se
încorporează modelului odată cu reestimarea coeficienţilor.
Pentru perioada 2000-2003, creşterea medie anuală a PIB înregistrată se poate împărţi astfel:
Tipologia creşterii PIB pe perioada 2000-2003
Creştere datorată politicilor de restructurare interne
Creştere datorată polticilor integraţioniste
Creştere datorată factorilor sinergici şi adiacenţi
Total creştere medie anuală
2.5%
1.3%
0.4%
4.2%
Totuşi această clasificare este pur orientativă. In particular, este foarte dificil de distins în ce măsură
factorii sinergici şi adiacenţi sunt, direct sau indirect atribuibili pocesului de integrare. De aceea, putem
spune că rezultatele de model reprezintă un minim al efectelor totale ale integrării la nivel macroeconomic.
Principalii indicatori macroeconomici
În termeni de factori şi determinări, diferenţa de creştere pare indusă cu prioritate
pe latura de cerere de către absorbţia internă, aceasta înregistrând ritmuri superioare PIBului, ceea ce are ca efect direct accentuarea deficitului comercial, peste ceea ce ar fi
însemnat acesta în cazul scenariului izolaţionist, şi reflectă efectele mai mari ale
inadecvării ofertei interne la momentul competiţiei directe cu firmele europene. Pe
măsură însă ce oferta internă se dezvoltă, şi capacitatea de acoperire a cererii interne şi
externe creşte, deficitul comercial suplimentar se reduce.
Este de asemenea de remarcat faptul că, în scenariul integraţionist, ponderea
economiei informale în PIB scade între 1999 şi 2004 cu 3,6%, în timp ce în cazul
scenariului izolaţionist, acesta se va menţine practic constantă (+0.4%)
Dezvoltarea superioară a ofertei interne este rezultatul direct al creşterilor
suplimentare de productivitate, cea ce înseamnă că avem de a face cu un model de
creştere mai intensivă în cazul scenariului integraţionist, deci de un spor relativ de
competitivitate. Caracterul intensiv al creşterii este indirect o consecinţă a competiţiei la
nivel zonal şi european, având şi efecte negative, îndeosebi în planul ocupării. Atât rata de
activitate, cât şi cea de ocupare (ambele raportate la populaţia totală) sunt inferioare în
cazul scenariului integraţionist. Aceasta reflectă inabilitatea politicilor promovate de a
stimula realocarea mai intensă a forţei de muncă din sectoarele bunurilor comercializabile
către cele necomercializabile, existând deci un potenţial de creştere suplimentară asociat
acestui tip de politici.
Creşterea suplimentară a investiţiilor în cazul scenariului integraţionist este
apropiată de cea a PIB, deşi superioară creşterii relative de productivitate. În paralel cu
evoluţia ocupării, aceasta se poate explica prin faptul că o bună parte a investiţiilor se
concretizează în lucrări ale căror efecte economice se vor resimţi pe termen lung, cum ar
fi investiţiile în infrastructură.
La un nivel de –6.2% în 2004 în cazul scenariului integraţionist, deficitul contului
curent este încă în limite sustenabile. Totuşi, spre deosebire de deficitul bugetului general
consolidat, deficitul balanţei comerciale este în creştere şi se apropie la sfârşitul anului
2004 de limita superioară a ceea ce este de obicei considerat ca nivel sustenabil. Această
26
concluzie atrage atenţia asupra nevoii de a insista asupra accelerării proceselor de
restructurare a ofertei interne pentru a face faţă presiunilor competitive în cadrul Uniunii.
Mutaţii structurale
O presupunere de bază este aceea că, şi în scenariul izolaţionist, România va urma
un proces de ajustare la pieţele globale, ceea ce induce diverse variaţii structurale şi
ajustări ale modelului de creştere.
Analiza multidimensională a acestuia din urmă trebuie să aibă în vedere modul în
care echilibrele macroeconomice se stabilizează pe diferite pieţe, ca şi ce anume le
determină mutaţiile. Este important de înţeles în ce măsură stimulentele aplicate cererii
sau ofertei se propagă în ţesutul economic pe diferite canale de transmisie. De aceea, vom
analiza PIB-ul şi componentele lui pe atât pe latura ofertei cât şi pe cea a cererii.
Determinaţiile creşterii pe latura cererii. Ca urmare a ratelor ridicate de creştere atât în
scenariul izolaţionist cât şi în cel integraţionist, principala mutaţie structurală care
intervine este legată de creşterea semnificativă a ratei de acumulare (formarea brută de
capital fix + variaţia stocurilor ca procent din PIB). În ambele scenarii, aceasta ajunge la
cca 23% din cererea internă totală. Totuşi, caracterul mai accentuat pro-creştere
competitivă în cazul scenariului integraţionist este revelat de variaţia stocurilor, negativă
în acest ultim caz. După cum am arătat în descrierea exogenelor, aici este unul dintre
punctele în care se regăseşte nu numai cantitativ, dar şi calitativ, efectul unei creşteri mai
mari a ISD, care înseamnă şi o creştere mai rapidă a gradului a adecvare a ofertei interne
la cerinţele pieţei.
Grafic 4.1. Variatia prognozata a structurii cererii interne, 2004
2.95%
100%
17.43%
20.45%
15.24%
11.10%
25.79%
Variatia stocurilor
80%
11.18%
FBCF
60%
40%
72.10%
65.50%
64.84%
Consumul
guvernamental
Consumul privat
20%
0%
-1.81%
-4.77%
-20%
1999
2004_izolationist
2004_integrationist
Nota: ponderile consumului privat şi public în total cerere agregată internă sunt estimate folosind
metodologia SEC 1979, pentru a asigura continuitatea seriilor şi a face posibilă estimarea econometrică.
De asemenea comun în ambele scenarii este procesul de reducere a ponderii atât a
consumului privat cât şi a celui public în total cerere internă, ca urmare a creşterii mai
accelerate a investiţiilor. După cum va reieşi din secţiunea dedicată evoluţiei preţurilor, şi
27
de unde va rezulta că preţurile relative nu sunt înca stabilizate, şi acestea joacă un rol în
medierea dintre evoluţiile reale şi structura nominală. În particular, creşterea cererii de
bunuri de investiţii împinge preţurile acestora peste valoarea deflatorului PIB.
După cum am arătat mai sus, deficitul comercial se apropie mai mult de limita
considerată de sustenabilitate în cazul scenariului integraţionist. Totuşi, ceea ce este
relevant în acest caz este capacitatea de a acoperi acest deficit şi prin ce resurse. Mai
precis, deşi în scenariul integraţionist, deficitul comercial este mai ridicat, el este acoperit
într-o mai mare măsură prin mijloacele perfect sustenabile pe care le reprezintă
investiţiile străine directe, şi fondurile transferate de la UE, în timp ce necesarul net de
finanţare, cel care va fi acoperit prin împrumuturi, este mult mai mic în cazul scenariului
integraţionist.
Tabel 4.2. Nivelul şi structura necesarului de finanţare la orizont 2004, în cele două
scenarii, % din PIB
Izolationist
Integrationist
Necesarul de finantare (% din PIB)
4.0%
0.2%
Sold net – ieşiri, din care:
7.3%
8.4%
- Deficitul de cont curent
-5.31%
-6.20%
- Plata tranşelor la datoria externă
2.00%
2.16%
Sold net – intrări, din care:
-3.3%
-8.2%
- ISD
-1.95%
-5.11%
- Venituri din privatizare
-0.50%
-0.40%
- Transferuri de la fondurile europene
-0.40%
-2.00%
- Rezervele valutare ale BNR
-0.47%
-0.65%
Grafic 4.2a. Finantarea prin investitii straine directe a deficitului
comercial în scenariul izolationist ( % din PIB)
ISD
4.0%
3.0%
2.0%
1.0%
0.0%
2.0%
2.5%
2.9%
-4.4%
-4.1%
-3.9%
-4.1%
1999
2000
2001
2002
2.6%
2.8%
2.0%
Deficitul
comercial
-1.0%
-2.0%
-3.0%
-4.0%
-5.5%
-5.3%
2003
2004
-5.0%
-6.0%
Grafic 4.2b. Finantarea prin investitii straine directe a deficitului
comercial în scenariul integrationist ( % din PIB)
ISD
6.0%
4.0%
2.0%
3.2%
3.4%
4.2%
4.2%
4.5%
5.1%
-4.4%
-4.9%
-5.2%
-5.2%
-5.8%
-6.2%
2003
2004
0.0%
-2.0%
-4.0%
-6.0%
28
-8.0%
1999
2000
2001
2002
Deficitul
comercial
Determinaţiile creşterii pe latura ofertei. Variaţia output-ului total şi sectorial apare ca
efect pe care integrarea îl induce în comportamentul firmelor, natura competiţiei şi
competitivităţii de pe piaţa internă şi externă. Astfel se poate arăta că dezvoltarea
superioară a ofertei în scenariul integraţionist se regăseşte într-o creştere suplimentară cu
9% faţa de scenariul izolaţionist pentru perioada 1999-2004. Aceasta este deci
responsabilă pentru mai bine de 90% din creşterea totală a PIB, dar trebuie remarcată şi o
accentuare a procesului redistributiv indirect, atât ca urmare a creşterii taxelor vamale şi a
TVA colectat cât şi a reducerii subvenţiilor pe produs (aceste elemente de fiscalitate fiind
cele care mediază relaţia dintre totalul valorii adăugate şi PIB).
Evoluţia pozitivă a ofertei este rezultatul pe de o parte a mixului de reforme şi
politici aşa cum a fost el descris ca definind scenariul integraţionist, aceste politici
propagându-se atât direct mai ales prin creşterea gradului de capitalizare al agenţilor
economici din economie şi ameliorarea comportamentului de investire, cât şi indirect prin
stimularea cererii. De aceea, funcţiile sectoriale care definesc oferta în modelul utilizat
sunt construite ca un mix de factori de cerere şi ofertă, cu elasticităţi estimate prin metode
econometrice.
Sectoarele compozite ale valorii adăugate în dezagregarea folosită aici ca şi
principalii factori determinanţi sunt prezentate în Box 4.2.
Box 4.2.: Determinarea ofertei
Modelul foloseşte o împărţire pe patru sectoare, astfel:
1. Agricultura – aşa cum este descris şi în secţiunea dedicată ipotezelor de modelare,
valoarea adăugată în agricultură este tratată ca exogenă, deoarece agricultura încă nemodernizată a României este puternic dependentă de condiţiile de climă. Diferenţele dintre
scenarii sunt corelate cu valoarea fondurilor transferate către sector, atât din bugetul ţării,
cât şi de la UE
2. Industria şi construcţiile – dinamica valorii adăugate în aceste sectoare este considerată
dependentă de următorii factori: a. pe latura cererii: cererea internă, cererea externă şi b.
pe latura ofertei: volumul fondurilor structurale, cheltuielile bugetare, creşterea
neacomodativă a masei monetare, povara fiscală asupra firmelor.
3. Serviciile de piaţă (transport şi depozitare, poşta şi telecomunicaţii, servicii financiare şi
de asigurări, servicii comerciale) – dinamica valorii adăugate în aceste sectoare este
considerată dependentă de următorii factori: a. pe latura cererii: cererea internă, cererea
externă şi b. pe latura ofertei: volumul fondurilor structurale, povara fiscală asupra
firmelor.
4. Servicii publice (administraţie, educaţie, sănătate) - dinamica valorii adăugate în aceste
sectoare este considerată dependentă de volumul cheltuielilor bugetare
Determinarea ofertei este deci complexă, iar impactul integrării se regăseşte direct
mai ales prin intermediul efectelor fondurilor structurale, dar şi prin alte canale care
asigură propagarea efectelor induse mai cu seamă pe latura cererii.
Variaţia structurală prevăzută ca urmare a diferenţierilor sectoriale în ofertă, este
prezentată (în preţuri curente ale anului respectiv) în graficul de mai jos. Se observă faptul
că, în cazul scenariului integraţionist, avem de a face cu o realocare mai intensă către
sectoarele de servicii de piaţă, dar şi către industrie şi construcţii. Trebuie subliniat faptul
29
că dezagregarea folosită cumulează ramura de producere şi distribuţie a energiei şi apei în
categoria serviciilor de piaţă, după modelul utilizat de statele membre UE. Rezultatele
obţinute sunt datorate în principal modificării structurii preţurilor, şi sunt urmarea faptului
că preţurile din sectorul serviciilor de piaţă au crescut mult mai pronunţat decât preţurile
din agricultură, de exemplu. Deflatorul serviciilor de piaţă a fost 1380 cumulat pe
perioada 1990-1999, comparat cu valoarea de 477 a deflatorului preţurilor agricole în
aceeaşi perioadă. Diferenţele au început să se reducă considerabil în perioada post-2000,
odată cu stabilizarea macro-economică. În termeni reali, valoarea adăugată în agricultură
este prognozată a avea cea mai mare creştere, datorită influenţei fondurilor structurale, în
timp ce sectorul serviciilor de piaţă atinge aproape aceeaşi rată de dezvoltare doar în
scenariul integraţionist.
Grafic 4.3. Variatia prognozata a structurii ofertei interne, 2004 vs. 1999
(% din total valoare adaugata)
100%
8.5%
9.5%
7.9%
90%
Servicii publice
80%
70%
41.5%
46.2%
44.5%
Servicii de piata
60%
Industrie si constructie
50%
40%
30%
33.9%
31.5%
31.9%
Agricultura
20%
10%
15.5%
14.0%
2004_isolation
2004_integration
15.2%
0%
1999
De altfel, descompunerea creşterii suplimentare datorată integrării, relevă aceleaşi
efecte sectoriale:
Total creştere VA
Agricultura
datorată integrării13
9.00%
13
Construcţii şi
industrie
5.94%
Servicii de piaţă
-0.93%
3.24%
Diferenţa în puncte procentuale dintre scenariul integraţionist şi cel izolaţionist
30
Servicii publice
0.75%
În termeni reali, câştigătorii în termen de ofertă a integrării sunt deci agricultura şi
serviciile de piaţă, odată cu modernizarea de facto a economiei.
Preţurile
Dintre preţurile care realizează tranziţia dintre structura nominală şi cea reală a
economiei ne-am oprit asupra celor mai relevante în analiza economică şi anume preţul
output-ului total14 şi preţurile de consum (care definesc echilibrul pe piaţa bunurilor şi
serviciilor), rata dobânzii (preţul capitalului), rata de schimb şi salariul mediu (preţul
muncii).
Echilibrul preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor: în ciuda aşteptărilor
nediferenţiate pe scenarii privind nivelul preţurilor output-ului şi consumului, simulările
arată că acestea se ridică la niveluri semnificativ mai mari în scenariul izolaţionist.
Cumulat faţa de 1999, deflatorul PIB şi CPI sunt cu 47.7% şi respectiv 48% mai mari în
2004 în scenariul izolaţionist.
Grafic 4.4. Diferenta ratei anuale a inflatiei ( scenariul integrationist vs. scenariul
izolationist)
-4.01%
-3.96%
2004
-1.83%
-1.61%
2003
-4.35%
-4.65%
2002
2001
2000
GDPD
CPI
-7.74%
-7.75%
-4.00%
-3.84%
-9.00% -8.00% -7.00% -6.00% -5.00% -4.00% -3.00% -2.00% -1.00% 0.00%
Deflatorul PIB şi CPI au dinamici apropiate între ele atât în scenariul
integraţionist cât şi în cel izolaţionist (diferenţa cumulată în 2004 faţă de 1999 dintre cele
două serii de preţuri este sub 4%, cu o creştere mai accentuată a CPI în izolationist, ca
urmare a multiplicării variaţei deflatorului PIB (la rândul său determinată de realizarea
veniturilor nominale aşteptate mai mari, utilizarea ancorei ratei dobânzii şi implicita
creştere a vitezei de rotaţie a banilor) dar şi evoluţiei cererii de investiţii.
Pe piaţa monetară, diferenţele dintre scenariul integraţionist şi cel izolaţionist se
regăsesc mai ales ca urmare a evoluţiei impuse prin construcţia scenariilor ratei reale a
dobânzii. Desigur, ipoteza implicită este că odată cu restructurarea economiei, are loc şi o
14
Referiri la evoluţia preţurilor sectoriale au fost făcute în capitolul 4.1.1.
31
activare a funcţionării canalului de transmisie monetară asociat creditului. Totuşi
diferenţele în rata nominală a dobânzii sunt induse prin construcţia modelului mai ales de
către indicele preţurilor de consum.
Grafic 4.5. Diferentele in rata nominala a dobanzii,
scenariul
2000
2001
2002
2003
2004
0.0%
-1.0%
-2.0%
-3.0%
Diferenta in variatia ratei
reale a dobanzii intre
scenariul integrationist si
cel izolationist
-4.0%
-5.0%
Diferenta dintre rata
inflatiei (CPI) in
scenariul integrationist si
cel izolationist
-6.0%
-7.0%
-8.0%
-9.0%
Determinarea endogenă a masei monetare ia în calcul cererea de bani care rezultă
ca urmare a nevoii de acoperire a presiunilor inflaţioniste generate de deficitul bugetar şi
variaţia ratei reale de schimb, precum şi ca urmare a efectului de distorsiune monetară
care provine din existenţa arieratelor, şi a efectului dolarizării. Aceasta se converteşte
într-un nivel mai redus cu 2% a nivelului de capitalizare a economiei în scenariul
integraţionist faţă de cel izolaţionist, datorită restricţiilor de natură monetară şi a
eforturilor dezinflaţioniste ale băncii centrale.
Variaţia ratei reale de schimb are o determinare complexă bazată pe variaţia ratei reale a
dobânzii, evoluţia deficitului comercial şi cererea de investiţii. În ambele scenarii totuşi,
influenţa cumulată a acestor factori se regăseşte în evoluţia foarte apropiată a ratei reale
de schimb, care se apreciază cu cca 3% pe an în perioada 2000-2004.
Valoarea salariului real exprimă preţul forţei de muncă şi echilibrul pe piaţa muncii. Atât
în scenariul integraţionist cât şi în cel izolaţionist salariul nominal cât şi cel real cresc,
exprimând resursa principală de creştere de tip keynesian, pe baza cererii interne. Aceasta
conduce, după cum s-a arătat mai sus, atât la dezvoltarea ofertei interne cât şi la creşterea
deficitului comercial. Existenţa mecanismului de alimentare a creşterii prin stimularea
cererii este cu atât mai adevărată cu cât creşterea salariului real (0.4% medie anuală în
scenariul izolaţionist şi 1.89% medie anuală în scenariul integraţionist) depăşeşte în
ambele scenarii creşterea productivităţii muncii (-0.5% şi respectiv 0.9%). Si în termeni
nominali, costul unitar al forţei de muncă va înregistra o creştere, apropiată ca valoare în
ambele scenarii, de la cca 46% în 1999 la peste 52% în 2004.
Este interesant însă de remarcat că, în ceea ce priveşte creşterile datorate exclusiv
integrării, după cum reiese din tabelul 4.1, creşterea suplimentară a salariilor reale este,
cumulat la sfârşitul intervalului analizat, similară cu cea a productivitătii. Deşi creşterea
rămâne condusă de evoluţiile cererii, marginal, efectul integrării se regăseşte în şi prin
eficientizarea ofertei interne. Evoluţia diferită a salariului real este însă asociată unei pieţe
a muncii mai tensionate în cazul scenariului integraţionist, cu o rată a şomajului mai
32
mare, şi rată de activitate mai mică. Aceasta se poate explica prin următorul mecanism:
investiţiile, atât interne cât şi străine, mai mari se regăsesc în eficientizarea capacităţilor
de producţie existente, ceea ce rezultă în reducerea suplimentară a forţei de muncă
angajate, dar şi productivităţi şi salarii pe angajat mai mari. Acestea la rândul lor
alimentează cererea de consum şi induc (împreună cu nevoile mai ridicate de modernizare
a economiei) la deficite comerciale mai mari, finanţate însă prin surse care le asigură
sustenabilitatea. Pe măsură ce procesul de modernizare va progresa, procesul de
dezvoltare extensivă îşi va face simţită prezenţa prin crearea de noi locuri de muncă.
Şomajul suplimentar este, în această viziune, asimilabil şomajului tranzitoriu propus de
Aghion şi Blanchard (1994).
4.2. Estimarea macroeconomică a costurilor şi beneficiilor integrării în cea de-a doua
etapă a integrării, 2005-2015
4.2.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative
Pentru perioada 2004-2015, cele două scenarii alternative, integraţionist şi
integraţionist-întârziat, au fost construite ca prognoze pe structura aceluiaşi model
LINK, estimate de această dată pe baza datelor disponibile până in 2003 inclusiv.
Modelul în sine a fost modificat pentru a putea surprinde mai riguros efectele fondurilor
structurale expectate a fi transferate dinspre Uniunea Europeană în perioada deceniului
următor. Cele două scenarii au multe elemente şi prezumpţii comune, dar se diferenţiază
în următoarele aspecte:
•µ Scenariul integraţionist-întârziat: negocierile de pre-aderare nu vor fi urmate de
acţiuni de implementare rapide în anii 2005-2006, ceea ce va face ca statele membre
ale Uniunii Europene să decidă împreună cu decidenţii politici români întârzierea
momentului integrării efective până în 2010-2012 (funcţie de exerciţiul bugetar
european). Pe cale de consecinţă, România va continua o politică de asimilare treptată
a acquis-ului european, dar într-un ritm mai lent, cu mai mult accent pus pe politicile
sociale interne şi mai puţin pe transpunerea tuturor ţintelor mobile pe care Uniunea
Europeană şi le va auto-propune în căutarea atingerii obiectivului prioritar de a deveni
cea mai competitivă economie a lumii. Uniunea Europeană va reduce fluxurile de
fonduri destinate ţării noastre în raport cu sumele prevăzute în acordurile actuale.
•µ Scenariul integraţionist: presupune faptul că integrarea României se va produce
conform previziunilor actuale, în cursul anului 2007, politicile social-economice vor
continua tendinţa de aliniere la standardele europene, iar fondurile de tip structural vor
fi dirijate către economia românească conform acordurilor pre-stabilite.
Scenariile sunt diferenţiate prin valorile setului de variabile exogene care descriu
intervenţiile politice asupra economiei în cele două cazuri. Valorile date exogenelor sunt
compatibile cu presupunerile privind evoluţia viitoare a economiei şi nivelurile expectate
ale instrumentelor de politică economico-socială în forma lor cuantificată. Principalele
diferenţe la nivelul variabilelor de politică economică între scenariul integraţionist şi cel
integraţionist-întârziat sunt prezentate în continuare. Afirmaţiile generale făcute la
descrierea scenariilor pentru perioada 2000-2004 care rămân valabile nu vor fi repetate.
1. Poziţionarea ţării pe piaţa internaţională.
Continuă să existe diferenţe în modul în care economia României se raportează la
participarea la piaţa internaţională, datorită modificărilor structurale care apar la nivelul
relaţiilor de comerţ exterior cu bunuri şi servicii. Ponderea importurilor şi respectiv
33
exporturilor de servicii în total importuri şi exporturi este considerată a ajunge cu cca 5%
şi respectiv 2.5% mai mici la sfârşitul perioadei de prognoză în cazul scenariului
integraţionist-întârziat. Aceasta reflectă mutaţiile pe care integrarea europeană le aduce în
planul diversificării comerciale ca şi a liberalizării comerţului cu servicii.
Ca urmare a creşterii productivităţii în agricultură prin asimilarea fondurilor UE
specifice, precum şi a creşterii comparative a puterii de cumpărare a populaţiei României,
elasticitatea de venit (de cerere mondiala adresata exporturilor româneşti) se presupune a
avea o creştere către finalul intervalului de prognoză, în cadrul scenariului integraţionist.
Un fenomen de diminuare comparativă a elasticităţii de venit se petrece la nivelul
importurilor de produse prelucrate, în timp ce elasticitatea de venit a importurilor de
produse energetice se reduce, consecinţă a preconizatei intrări în funcţiune a unui nou
reactor nuclear la Centrala Cernavodă, care este expectată pentru anul 2007-2008 în
scenariul integraţionist şi mult mai târziu în scenariul alternativ.
S-a presupus că între cele două scenarii există o mică diferenţă în ceea ce priveşte
protecţionismul comercial, rata taxelor vamale fiind puţin mai scăzută în cazul scenariului
integraţionist, prin rapidizarea schemei de implementare a noilor tarife şi cote, urmare a
integrării, dar şi prin schimbarea structurii importurilor.
2. Agricultura şi politica agricolă. Valoarea adăugată în agricultură, exogenă în
modelul folosit de noi, prezintă variaţii expectate corelate cu influxul de fonduri europene
structurale destinate agriculturii şi cu creşterea de ansamblu a productivităţii în sector
urmare a restructurării mai rapide (ceea ce face ca la finele orizontului de prognoză,
valoarea adăugată în agricultură să fie cu 10% mai mare în scenariul integraţionist decât
în cel alternativ).
3. Politica de coeziune şi asistenţă socială: Una dintre cele mai importante
diferenţe între cele două scenarii este expectată a se reliefa în sfera politicii de coeziune
socială. Ponderile în PIB şi în cheltuielile bugetare ale cheltuielilor cu educaţia şi
sănătatea ca şi ale celor cu asistenţa socială sau ajutorul de şomaj sunt sensibil mărite în
scenariul integraţionist, datorită posibilităţii de susţinere a unui astfel de efort bugetar (cu
1% din PIB mai mari cheltuielile cu educaţia şi sănătatea). Desigur, dată fiind evoluţia
diferită a PIB, valorile absolute ale veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare sunt estimate a
fi mai mari în scenariul integraţionist, ceea ce va permite chiar diminuarea unor rate de
taxare în cazul în care decidenţii politici ar hotărî o asemenea măsură. Rata previzionatăa
pensiei medii - în raport cu venitul mediu brut pe economie – este mai mare în scenariul
integraţionist cu 11% la finele perioadei de prognoză, urmare şi a ipotezei de elevare a
vârstei de pensionare pentru ambele sexe, care este estimată a se produce între anii 20112013 în scenariul integraţionist, urmărind modelul social european.
Dintre indicatorii demografici, schimbarea sistemului de pensionare face ca
numărul estimat de persoane active să crească cu aproape 700,000 în scenariul
integraţionist până în anul 2015, ceea ce are consecinţe şi asupra creşterii forţei de muncă.
Un posibil motiv suplimentar în favoarea unui astfel de fenomen ar fi reducerea fluxului
net de populaţie română emigrantă.
4. Politica pieţei muncii şi a veniturilor. Venitul disponibil brut al populaţiei
este aşteptat să fie mai mare în cazul scenariului integraţionist, şi drept urmare s-a
presupus posibilitatea unei creşteri a ratei de taxare a venitului individual. Expectaţiile
asupra exogenelor presupun că volumul efectiv al veniturilor bugetare colectate din taxe
pe venit va creşte treptat în scenariul integraţionist, ajungând să fie cu 26% mai mare în
2015 decât volumul efectiv de impozit pe venit în scenariul alternativ.
Urmare a creşterii productivităţii în sectorul competitiv, expus pieţei unice
europene, care cumulează majoritatea populaţiei ocupate salariate, în scenariul
34
integraţionist este presupusă creşterea treptată a raportului dintre salariul mediu net şi
câştigul mediu net al persoanelor ocupate nesalariate, acesta stabilizându-se între 1,05 şi
1,1. Creşte în acelaşi scenariu şi raportul dintre valoarea medie a ajutorului de şomaj şi
salariul mediu net pe economie.
5. Politica de reformă structurală: Scenariul integraţionist-întârziat presupune o
scădere a interesului investitorilor străini în economia românească, ceea ce se va traduce
prin stagnarea fluxurilor de investiţii străine directe la nivelul lor scăzut actual şi
menţinerea unor preţuri la vedere foarte scăzute pentru cele câteva întreprinderi pe care
guvernele României vor mai decide să le privatizeze în perioada următoare. În plus, se
presupune că întârzierea momentului integrării ar fi fost generată exact de politica de
întărziere a reformelor în anumite sectoare de utilităţi publice, care nu vor fi privatizate
deloc în perioada de prognoză. Drept urmare, veniturile bugetare din privatizare sunt
estimate să fie mai mari în scenariul integraţionist, în special în perioada 2004-2010.
Pentru a nu rula modelul cu prea multe variabile exogene de factură similară (fonduri
financiare care intră în categoria fluxurilor nete cu exteriorul), veniturile din privatizare
considerate comune între cele două scenarii au fost introduse în categoria reziduală care
descrie balanţa de plăţi a României. Au fost evidenţiate separat doar veniturile din
privatizare suplimentare din scenariul integraţionist
Mecanismul de alocare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare de la bugetul
consolidat este diferit în cele două scenarii. În scenariul întârziat, cheltuielile cu C-D de la
buget îşi menţin ponderea în PIB până la sfârşitul perioadei de prognoză. În scenariul
integraţionist, ele urmează un plan de creştere (ţinta propusă la Consiliul European de la
Barcelona) graduală, care să aducă procentul din PIB destinat cercetării de toţi agenţii
economici la 3%, din care o treime să fie alocat din surse bugetare (guvernamentale).
Diferenţele de natură structurală urmare a reformelor sunt manifeste în
modificările elasticităţilor şi coeficienţilor din model (ecuaţiile productivităţii,
investiţiilor, exporturilor şi importurilor), afectând decisiv rezultatele testării.
6. Politica monetară: Politica monetară are un comportament diferit în cele două
scenarii: în primul rând, politica monetară este iniţial mai laxă, iar apoi mai restrictivă în
scenariul integraţionist (exogena de restricţie monetară - crescut între 2007-2009 şi
diminuat după 2012), pentru a permite ajustarea politicilor finaciare-bancare la impactul
aderării în 2007, şi a induce atingerea ţintei de inflaţie după 2012, când se estimează
posibilitatea intrării României în UME. În al doilea rând rata expectată a inflatiei este mai
redusă în scenariul integraţionist. În al trelea rând, instrumentul de politică monetară care
continuă să fie diferit în cele două scenarii este rata reală a dobânzii, mai mare în
scenariul alternativ. Scenariul integraţionist se caracterizează prin folosirea creditului ca
ancoră anti-inflaţionistă şi nu a ratei de schimb, ceea ce face ca spre finalul perioadei de
prognoză BNR să nu intervină deloc împotriva tendinţei masive de apreciere nominală a
leului. Modificările în nivelul rezervelor de valută străină ale BNR, considerate a fi o
categorie reziduală a modelului care explică echilibrul balanţei de plăţi, sunt presupuse a
avea creşteri mai mici în scenariul integraţionist-întârziat, deoarece fluxurile financiare
către şi dinspre România sunt considerate a fi reduse în acest caz (datorită menţinerii unui
nivel mai mare de risc financiar si economic asociat României pe pieţele financiare
internationale şi datorită unor transferuri bilaterale de venituri ale factorilor de producţie
mai reduse).
7. Politica fiscală: Pe latura cheltuielilor diferenţele între cele două scenarii se
datorează oportunităţilor mai mari oferite de creşterea economică sustenabilă în cazul
scenariului integraţionist. Ponderile cheltuielilor cu subvenţiile în totalul transferurilor
destinate activităţilor economice şi al acestora din urmă în PIB rămân aceleaşi, dar se
modifică structura taxelor directe şi indirecte şi dimensiunea bazei de impozitare. În
35
scenariul integraţionist, eforturile bugetare suplimentare care însoţesc fondurile nete mai
mari primite de la UE sunt considerate separat de fostul efort bugetar pentru subvenţii,
cifrele utilizate pentru scenarii urmărind cu rigurozitate sumele înscrise în acordurile
actuale ale României cu UE, prezentate în capitolul financiar din această lucrare.
Cheltuielile cu acţiunile social-culturale şi sportive sunt mărite în perioada 2004-2009, în
scenariul integraţionist, iar cheltuielile bugetare reziduale şi de capital micşorate doar ca
pondere către sfârşitul perioadei de prognoză. Sunt prevăzute subcapitole de cheltuieli
bugetare specifice echivalente investiţiilor făcute de guvern ca efort financiar propriu ce
însoţeşte sumele provenite din fonduri europene, investiţii contractate apoi cu sectorul
privat din economie. Evident, ecuaţia investiţiilor este influenţată în model de veniturile
din fonduri europene, de efortul bugetar adiacent şi de investiţiile străine directe.
La nivelul veniturilor, scenariul integraţionist presupune în general un nivel mai
ridicat al colectării taxelor, atât directe, cât şi indirecte, prin imbunatatirea disciplinei
fiscale. Drept urmare, se prevede scăderea ratei de taxare pe valoarea adăgată după anul
2012, precum şi introducerea unei noi etape de scădere a ratei de impozitare a
contribuţiilor sociale, începând cu anul 2009. Consecinţa îmbunătăţirii colectării şi a
creşterii prin lege a bazei de impozitare a veniturilor individuale după 2008, este creşterea
volumului impozitelor pe venituri (vezi mai sus).
Au fost luate in considerare cifre de plata a tranşelor si a dobânzilor asociate la
datoriile externă şi internă-publică mai mici în cazul scenariului integraţionist, pe baza
expectaţiilor de redresare a datoriilor respective.
8. Influxurile de fonduri străine:
În ceea ce priveşte fondurile Europene, în cazul scenariului integraţionist, acestea
reprezintă de cca 3 ori mai mult decât în cazul scenariului alternativ (fonduri directe plus
efort bugetar propriu) în perioada 2007-2009 şi de 4-5 ori mai mult după anul 2010,
datorită ratării momentului de decizie asupra transferurilor noilor fonduri prin întârzierea
procesului de integrare (mutarea intereselor financiare şi economice ale UE este foarte
probabilă dacă România întârzie aderarea din motive proprii).
Fluxurile de ISD în cazul scenariului integraţionist prezintă rate de creştere mai
mari în perioada 2006-2012, ceea ce face ca stocul de ISD să devină semnificativ în cazul
acestui scenariu şi să genereze efecte orizontale importante.
Începând cu anul 2006, când se estimează conştientizarea momentului de posibilă
întârziere a integrării în scenariul alternativ, fluxurile nete de transferuri de venituri
dinspre forţa de muncă care lucrează în afara României se dimunează în acest scenariu
faţă de cel integraţionist, atingând diferenţe de aproape 1 miliard euro pe an către
sfârşitul intervalului de prognoză.
36
4.2.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2005-2015
Rezultatele rulării modelului în cazul celor două scenarii propuse sunt prezentate
în tabelele şi graficele următoare. Cifrele şi tendinţele evidenţiate vorbesc de la sine,
astfel încât ne vom limita doar la a puncta efectele de bază şi la a rezuma în finalul
întregii lucrări câteva concluzii importante care pot fi extrase din prognozele bazate pe
scenariul integraţionist normal prin comparaţie cu cel întârziat (alternativ).
Principalii indicatori macroeconomici
Tabel 4.3. Estimarea consecinţelor macroeconomice ale integrării României în a
doua etapă a procesului, 2005-2015, valori cumulate faţă de anul 2004
- diferenţă procentuală între scenarii (integraţionist vs întârziat) 2005
2007
2008
PIB
0.12% 0.60% 3.18%
6.48%
9.18% 10.51% 13.32% 17.52% 21.49% 26.80% 32.02%
Absorbţia
internă
0.90% 0.40% 2.57%
5.91%
8.61%
Investiţii
0.19% 0.43% 4.72% 10.21% 16.53% 20.58% 27.66% 37.01% 46.04% 58.53% 71.78%
Consumul
gospodăriilor
0.11% 0.12% 2.44%
Deficitul
comercial*
0.00% -0.05% -0.31% -0.46% -0.57%
Deficitul
bugetului
general
consolidat*
0.39% 0.18% 0.04%
0.17%
Rata de
ocupare**
1.88% 2.65% 1.73%
Rata
şomajului**
2006
5.13%
2009
7.72%
2010
2011
2012
2013
2014
2015
9.65% 12.22% 16.47% 20.40% 25.53% 30.24%
8.75% 11.31% 15.60% 18.91% 24.25% 29.31%
-0.41%
-0.40%
-0.74% -1.10% -1.48% -1.77%
0.20%
0.11%
-0.25%
-0.43% -0.27% -0.14% -0.19%
1.72% -0.22%
2.37%
-0.95%
-0.50% -2.61% -3.18% -5.52%
0.26%
-2.57%
1.05%
0.50%
8.69% 12.16% 16.99% 22.46%
-1.87% -2.75% -1.67% -1.77%
2.84%
2.64% 3.35% 5.48%
Productivitatea
muncii***
0.03% 0.07% 1.22%
4.37%
5.30%
5.96%
Salariul brut
real
0.01% 0.05% 0.85% -1.74% -1.57%
-0.16%
-0.08%
-0.06%
Inflaţia**
0.01% -0.01% -0.99% -1.04% -0.96%
0.05%
-0.43%
-1.00% -1.50% -1.02% -1.03%
0.12% 3.11% 5.53%
*Deficitul este exprimat ca raport din GDP şi are valori negative. Diferenţele prezentate aici se
citesc astfel: o valoare negativă înseamnă un deficit mai mare în scenariul integrationist, exprimat ca
raport din PIB, o valoare pozitivă, reprezintă un deficit mai mic în scenariul integrationist, exprimat ca
raport din PIB
**Diferenţe dintre valorile efectiv înregistrate în anul respectiv
***PIB pe persoană ocupată
Pe perioada de prognoză considerată - din 2004 până în 2015 – ritmul mediu de creştere
anuală rezultă a fi cu aproximativ 2 puncte procentuale în cazul scenariului integraţionist
(4.54% media anuală în scenariul integraţionist faţă de 2.55% în cel întârziat),
menţinându-se foarte apropiat de cel observat şi pentru perioada 2000-2004. Ponderea
37
economiei informale scade între 2004 şi 2015 cu 3.5% în cazul scenariului integraţionist
şi cu 2.8% în cazul celui integraţionist-întârziat (alternativ).
Totuşi mecanismele care generează creştere suplimentară diferă între cele două
perioade.
In primul rând, creşterea suplimentară de PIB este de această dată consecinţă
directă a dezvoltării ofertei interne, cu investiţiile înregistrând rate cu mult mai mari în
scenariul integraţionist decât în cel întârziat. Absorbţia internă, consumul şi salariile reale
au o dinamică atribuibilă procesului de integrare mai reduse decât cea a PIB, situaţie
parţial explicabilă de către dinamica suplimentară mult mai redusă a salariilor reale faţă
de cea a productivităţii. Aceasta este de aşteptat să reflecte condiţiile încă restrictive ale
pieţei muncii, condiţii care par a se accentua către sfârşitul intervalului. Deşi în preajma
integrării situaţia pare să ia o turnură pozitivă, efectul este de scurtă durată. Dezvoltarea
ofertei interne este mai degrabă de natură intensivă, prin eficientizare şi creşterea
productivităţii, în timp ce dezvoltarea extensivă, prin creare de noi afaceri şi de locuri de
muncă stabile, înregistrează o rămânere în urmă, probabil ca urmare a barierelor de la
nivelul mediului de afaceri. Creşterea suplimentară excedentară îşi va găsi debuşeul pe
piaţa externă, dată fiind o reducere semnificativă a deficitului comercial în scenariul
integraţionist.
Mutaţii structurale
Evoluţiile structurale pe latura cererii exprimă efectele dinamicilor descrise mai sus, cu
ponderea consumului privat înregistrând variaţii minore în scenariul integraţionist, în
compensaţie faţă de evoluţia impresionantă a ratei de acumulare.
Grafic 4.6. Structura prognozata a cererii interne, 2015
100%
80%
Variatia stocurilor
24.51%
30.45%
11.68%
11.11%
60%
Consumul
guvernamental
40%
66.60%
70.47%
Consumul privat
20%
0%
FBCF
-6.66%
-8.16%
-20%
2015_integrationist-intarziat
2015_integrationist
Deficitul de cont curent devine pozitiv în ultimul an 2015 în cazul scenariului
integraţionist, şi în ambele cazuri balanţa de plăţi prezintă un excedent.
Tabel 4.4. Nivelul şi structura necesarului de finanţare la orizont 2015, în cele două
scenarii, % din PIB
Integraţionist- Integrationist
întârziat
38
-0.65%
-3.06%
Sold net – ieşiri, din care:
2.46%
8.37%
- Deficitul de cont curent
-3.03%
1.26%
5.49%
7.11%
Sold net – intrări, din care:
-3.11%
-11.43%
- ISD
-2.11%
-6.34%
0.00%
0.00%
- Transferuri de la fondurile europene
-0.60%
-3.00%
- Rezervele valutare ale BNR
-0.39%
-2.09%
Necesarul de finantare (% din PIB)
- Plata transelor la datoria externa
- Venituri din privatizare
Pe latura ofertei, mutaţiile structurale continuă în direcţia observată în perioada
anterioară.
Grafic 4.7. Structura prognozata a ofertei interne, 2015
100%
7.02%
6.96%
90%
Servicii publice
80%
70%
49.01%
51.99%
Servicii de piata
60%
Constructii si industrie
50%
40%
30%
Agricultura
30.03%
28.45%
20%
10%
12.60%
13.94%
0%
2015_integrationist intarziat
2015_integrationist
De această dată însă, în termeni reali, serviciile de piaţă ca şi industria şi
construcţiile beneficiază de efecte ale creşterilor suplimentare. In mod particular este de
remarcat industria şi construcţiile, sector care trece de la situaţia de pierzător net la cea de
câştigător net din procesul de integrare. Aceasta este foarte probabil explicabil prin nevoia
de restructurare a domeniului prior creşterii, ceea ce este mai puţin cazul serviciilor.
Total crestere VA Agricultura Constructii si
datorata integrarii
industrie
34.20%
5.83%
9.12%
Servicii de piata
12.59%
Servicii publice
6.66%
Preţurile
Variaţia medie anuală, Deflatorul PIB Indicele preţurilor de consum Deflatorul
investiţiilor
2005-2015
39
Scenariul integrationist
6.74%
6.69%
7.20%
Scenariul integraţionist-
7.29%
7.49%
7.98%
întârziat
Este evident că inflaţia este mai redusă în cazul scenariului integraţionist, cu
precădere către finalul perioadei de prognoză, chiar dacă ipotezele de politici monetare şi
fiscale nu lasă să se întrevadă din start un astfel de comportament economic.
Desigur că aceste ipoteze sunt direct dependente de rezolvarea prin mutaţii de
comportament a constrângerilor pe latura ofertei care sunt recunoscute în literatura de
specialitate.
Box 4: Condiţionalităţi instituţionale şi comportamentale pe latura ofertei
Dobrescu (2000, 2002a, 2002c, 2003) a identificat patru factori esenţiali care afectează
performanţele productive ale economiei româneşti din perspectiva ofertei:
a) existenţa unui important sector de întreprinderi cronic ineficiente;
b) subutilizarea sau chiar completa ieşire din circuitul economic a multor capacităţi, altminteri
potenţial profitabile, datorită întârzierilor înregistrate în procesul de privatizare şi numeroaselor
litigii patrimoniale;
c) subcapitalizarea unei mari părţi a segmentului viabil al economiei;
d) fiscalitatea relativ ridicată îndeosebi în ceea ce priveşte forţa de muncă.
Acesta din urmă este tratat aici ca factor de politică macroeconomcă şi abordat ca atare. De
asemenea se controlează în mare efectul asupra capitalizării agenţilor economici, după cum s-a
arătat mai sus. Pentru ceilalţi se exprimă ipoteza conform căreia aderarea la Uniunea Europeană
va însemna un şoc pozitiv pentru economia românească, antrenând mutaţii de comportament mai
ales prin intermediul clarificării drepturilor de proprietate şi a implementării hotărâte a acquisului comunitar. Desigur că această ipoteză comportă un anumit risc.
Deficitul bugetar
Echilibrul bugetar rezultă din diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare..
Tehnica de modelare a acestora este prezentată mai jos (Box 4.3). Rezultatele cumulate
pe cele două perioade de analiză sunt prezentate simultan, în graficele 4.8 a şi b.
Deficitul bugetar se reduce în ambele scenarii către mijlocul perioadei de
prognoză dar începe din nou să se acumuleze după anul 2010. Este un semnal pentru
decidenţii politici, provenit din rularea scenariilor bazate pe menţinerea premiselor
actuale privind politica fiscală, de a monitoriza continuu evoluţia reală a veniturilor
bugetare şi a decide oportunitatea de a majora ratele impozitelor existente sau –
alternativa dezirabilă - a încerca să mărească baza de impozitare în cazul mai multor
tipuri de impozite (pe avere şi venituri, cu precădere, dar şi pe valoare adăugată, unde
încă exceptările şi scutirile sunt numeroase). Nivelul rezultat din rularea scenariilor pentru
ponderea veniturilor sau cheltuielilor în PIB trebuie privit cu precauţie; el reprezintă doar
o proiecţie a unor niveluri de colectare şi taxare presupuse a exista acum şi a fi menţinute
în viitor (după cum s-a arătat anterior în descrierea scenariilor). Ele nu se constituie într-o
prognoză a veniturilor sau cheltuielilor bugetare, dată fiind postura de variabile de
politică, deci variabile exogene, a acestor categorii economice din cadrul modelului.
Chiar şi în această situaţie, valoarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare – exprimate în
echivalent euro – creşte pe perioada orizontului de prognoză, datorită aprecierii reale a
40
monedei naţionale. Ceea ce trebuie însă observat cu atenţie este restructurarea internă a
categoriilor bugetare mari: veniturile traversează o perioadă de creştere a ponderii
categoriei de venituri indirecte, în timp ce cheltuielile îşi menţin ponderea în PIB datorită
reducerii graduale a valorii plăţilor legate de datoria publică totală.
Box 4.3: Determinarea componentelor bugetare
Tehnica de modelare a componentelor bugetului pe latura veniturilor se bazeză pe principiul că
veniturile sunt funcţii cu dependenţe liniare faţă de baza de impozitare specifică sau proxi ale
acesteia.
Ratele de impozitare utilizate sunt implicite, atât în sensul că mediază distribuţia pe tranşe inclusiv
efectele diferitelor deduceri, cât şi în sensul în care captează toate efectele şi elementele, inclusiv
cele de natura calităţii procesului de adimistrare fiscală, care se vor regăsi în volumul total al
veniturilor bugetare.
Categoriile bugetare considerate pe latura veniturilor sunt:
Venituri directe
Venituri din impozitul pe profit = f(excedentul brut de exploatare)
Contribuţii sociale plătite de firme = f(cheltuieli salariale totale)
Venituri din impozitul pe venit = f(veniturile populaţiei)
Venituri indirecte
Venituri din TVA şi accize = f(PIB)
Venituri din taxele vamale = f(importuri)
Alte venituri (cumulează atât categoriile reziduale de venituri directe şi indirecte cât şi veniturile
nefiscale)
Venituri bugetare variate = f(veniturile sectorului public)
Venituri din privatizare = exogene
Pe latura de cheltuieli, se consideră că diferitele categorii de cheltuieli bugetare sunt determinate
prin funcţii de determinare directă faţă de obiectivul cheltuielii. Ca şi în cazul veniturilor, se
folosesc rate implicite. Categoriile de cheltuieli astfel considerate sunt:
Cheltuieli cu pensiile = f(numărul de pensionari, pensia medie)
Cheltuieli cu ajutorul de şomaj = f(numărul de şomeri înregistraţi, nivelul îndemnizaţiei medii)
Alte cheltuieli cu ajutoarele sociale = f(nivelul prognozat al cheltuielilor bugetare totale din anul
în curs)
Cheltuieli cu activităţi economice = f(GDP), detaliat pe subvenţii şi subvenţii pe produs
Cheltuieli de apărare = f(trend, factori de politică)
Cheltuieli cu educaţia şi cercetarea = exogene
Cultură, religie şi acţiuni sportive şi de tineret = f(trend, populaţie)
Alte cheltuieli = f(excegentul brut de exploatare)
Serviciul datoriei publice = f(datoria publică totală)
41
Grafic 4.8a: Echilibrul bugetar in scenariul integrationist ( % din PIB)
Cheltuielile bugetului
consolidat (total)
Veniturile bugetului
consolidat (total)
Deficitul bugetului general
consolidat (total
39.00%
37.00%
35.00%
0.00%
-0.50%
-1.00%
-1.50%
33.00%
-2.00%
31.00%
-2.50%
-3.00%
29.00%
-3.50%
27.00%
-4.00%
-4.50%
25.00%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015
Grafic 4.8b: Echilibrul bugetar in scenariul izolationist ( % din PIB)
Cheltuielile bugetului
consolidat (total)
Veniturile bugetului
consolidat (total)
Deficitul bugetului general
consolidat (total
37.00%
35.00%
0.00%
-0.50%
-1.00%
-1.50%
33.00%
-2.00%
31.00%
-2.50%
-3.00%
29.00%
-3.50%
-4.00%
27.00%
-4.50%
25.00%
-5.00%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015
42
4.3. Convergenţa reală
La nivelul convergenţei reale am analizat variaţia prognozată a PIB pe locuitor în
cele două scenarii, în paritate standard de cumpărare, faţă de UE, în scenariul
integraţionist şi cel integraţionist-întârziat, în ipoteza unei creşteri a PIB/locuitor în UE de
2.5% pe an în PPS şi a deflatorului PIB al UE cu 1.9% pe an. Metodologia utilizată pentru
actualizarea termenului PPS este cea propusă de OCDE.
Se poate astfel observa că, în ipoteza scenariului integraţionist, PIB-ul pe locuitor
al României converge către aproape 37% din cel al UE (la paritate a puterii de cumprare)
până în 2015, în timp ce în condiţiile scenariului integraţionist-întârziat, procesul de
convergenţă se opreşte după anul 2012. Desigur că, în cazul satisfacerii ipotezelor BalasaSamuelson, convergenţa va fi mai rapidă, datorită restructurării sistemului de preţuri
(inclusiv al aprecierii reale a monedei naţionale). În acest caz, se poate presupune că, la
nivelul anului 2015, nivelul de trai în România (la paritate a puterii de cumpărare) se va
situa în jurul a 43-47% din nivelul mediu al Uniunii Europene în structura cu 15 state
membre pe care o deţinea la începutul anului 2004 (nivel asimilabil cu 55-60% din cel al
Uniunii Europene cu 25 state membre).
Grafic 4.9: PIB/ locuitor, PPS, EU=100
39.0%
37.0%
36.4%
35.8%
35.1%
34.5%
35.0%
33.7%
33.0%
Scenariul Integrationist
33.0%
32.2%
30.3% 30.4% 30.3%
30.0%
29.0%
27.0%
Scenariul integrationistîntârziat
31.1%
31.0%
28.9%
28.8%
29.2%
29.5%
29.8%
30.1%
29.7%
29.3%
28.1% 28.1%
27.7% 27.6%
27.0%
25.0%
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
43
2013
2014
2015
5. IMPLICAŢIILE PROCESULUI DE INTEGRARE ASUPRA
SECTORULUI CORPORATIST
Paradigma europeană în ceea ce priveşte comportamentul firmelor este centrată pe
reglementarea majorităţii aspectelor legate de activitatea agenţilor economici, de la
protecţia muncii la standarde de mediu, de calitate etc. O astfel de abordare a atras
numeroase critici privind riscul de reglementare excesivă şi chiar de eliminare a libertăţii
de acţiune, însă prezintă şi beneficii considerabile.
În primul rand, adoptarea standardelor de calitate aduce beneficii imediate la
nivelul cosumatorilor, ca şi prin deschiderea accesului către piaţa europeană.
Un efect important al acestor reglementări vizează contracararea asimetriei de
informaţie existente în mod natural dintre producatori si clienţi15, asimetrie care
reprezintă una dintre cauzele majore ce afectează competiţia reală. Cu alte cuvinte,
clientul nu cunoaşte detaliile procesului de producţie şi dacă anumite condiţii nu ar fi
reglementate, producătorii care le respectă ar fi necompetitivi în raport cu cei care le
ignoră.
Din această perspectivă, reglementarea şi deci adoptarea acquis-ului reprezintă o
şansă pentru România care se confruntă cu un nivel scăzut de sofisticare a
consumatorilor16, fapt care afectează gradul de antrenare pe care cererea îl are asupra
ofertei.
Într-un sens mai larg, adoptarea acquis-ului presupune plasarea pe alt nivel de
alocare a resurselor. Pentru a realiza bunuri si servicii în maniera şi în consecinţă la
calitatea europeană, este nevoie nu doar de disciplina pe care acquis-ul o impune, ci şi de
mobilizarea unor resurse sporite. Saltul nu se poate realiza decât decât odată cu creşterea
cuantumului capitalului şi a intensităţii utilizării factorului uman. De aceea, există riscul
de sufocare pentru mulţi agenţi economici, riscul ca aceştia să nu poată mobiliza resursele
necesare pentru pentru a se înscrie pe noul model de producţie. Aceste limitări pot surveni
din mai multe motive:
•µ Accesul limitat la capital.
•µ Lipsa de personal cu experieţă sau cu calificările necesare
•µ Dependenţa de alte activităti suport care nu s-au dezvoltat încă
•µ Insuficienta dezvoltare a infrastructurii
•µ Incapacitatea de administrare în condiţiile unei complexităţi crescute.
Având în vedere toate aceste dificultăţi, reuşita saltului calitativ la nivelul
modelului de producţie va depinde de capacitatea instituţiilor abilitate de a asigura atât
supravegherea cât şi asistenţa privind aplicarea noilor norme. Considerăm că un sistem
centrat doar pe penalităţi pentru nerespectarea regulilor nu este sustenabil în România, el
riscând să descurajeze firmele.
15
16
vezi Stiglitz în „Competition and competitiveness”.
Potrivit World Competitiveness Report, 2003.
44
La nivelul întregului aquis ce afectează comportamentul firmelor, apare riscul de
este cel de implementare asimetrică. Astfel dacă un domeniu nu este acoperit el devine
punct de eşapare, în condiţiile mai sus menţionatei presiuni ce se exercită asupra agenţilor
economici. Pentru a face faţă regulilor stricte din anumnite domenii agenţii economici pot
exercita presiuni în altele. De exemplu dacă standardele de calitate nu sunt dublate de
standarde privind protecţia muncii, se poate ajunge la creşterea accidentelor de muncă.
Prevederile acquis-ului afectează diferit sectoarele economiei, fapt care presupune
şi o focalizare a politicilor de susţinere.
Tabel 5.1. Gradul de expunere a diferite sectoare industriale la acquis-ul comunitar
Sectoare industriale
Produse alimentare, băuturi
şi tutun
Legislaţia
pieţei unice
Acquis de
mediu
***
*
Textile şi produse textile
**
Piele şi produse din piele
**
Lemn şi produse din lemn
*
Hârtie şi produse din hârtie
***
Cocs, produse rafinate din
petrol şi combustibil nuclear
***
Chimicale, produse chimice
şi fibre prelucrate manual
***
*
Cauciuc şi produse din
plastic
*
*
Alte produse minerale
nemetalice
*
Metale primare şi produse
fabricate din metal
Sănătate şi
securitate
ocupaţionale
Concurenţa
*
***
***
*
***
**
***
**
*
**
*
Maşini şi echipamente
**
*
**
*
Echipamente optice şi
electrice
**
Echipamente de transport
**
**
Prelucrare
*
*
*
*
**
Sursa: Michael Landesman, Roman Rőmisch, Robert Steher and Bjőrn Gillsäter (2001) în studiul PAIS 6
Integrarea în cadrul Uniunii Europene şi în perspectivă în uniunea monetară va
conduce cel mai probabil la reducerea inflaţiei ceea ce va contribui la creşterea ratelor de
investire. Totodată macrostabilizarea expectată va creşte accesul la credite externe
reducând totodată şi costurile acestora.
45
Unul dintre aspectele derivate ale procesului de aderare la UE vizează o expectată
majorare a investiţiilor străine directe (ISD), dimensiune decisivă dacă luăm în
considerare nevoia acută de capital. Mai multe studii arată că a existat o corelaţie între
anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia ISD.17 Astfel anunţul Consiliului
de la Essen din 1994 a fost urmat de creşterea semnificativă a ISD în ţările aflate în
plutonul ţărilor cu cele mai multe şanse de aderare – adică Ungaria, Cehia şi Polonia. Mai
mult, decizia UE din 1997 de a deschide negocierile cu cinci dintre ţările candidate a
condus de asemenea la majorarea ISD în aceste ţări, stimulând cercul virtuos al creşterii
economice şi restructurării.
Principalele beneficii pe care le aduc ISD sunt:
•µ Crearea de noi locuri de muncă
•µ Efecte de antrenare pe verticală şi creştere a concurenţei pe orizontală. Creşterea
concurenţei poate însă, în condiţiile necompetitivităţii firmelor locale, să conducă la
falimentul acestora.
•µ Transfer tehnologic (în cele mai multe cazuri), de know-how managerial şi de
marketing,
•µ Acces la pieţe, respectiv la pieţele pe care companiile investitoare activează.
•µ O pregătire superioară a personalului şi impact mai redus asupra mediului.
Experienţa a arătat că în general racordarea de facto la normele europene a avut
efecte benefice asupra ISD dar au existat şi cazuri contrare. Domenii ca piaţa titlurilor
financiare şi ca sectorul serviciilor financiare nebancare s-au dovedit a nu avea un impact
pozitiv iar în cazul reglementărilor privind concurenţa impactul a fost chiar negativ.
Dintre ţările candidate, România se află alături de Bulgaria, Slovenia si Slovacia
în coada clasamentului privind atragerea ISD,. Pentru comparaţie, Polonia a reuşit să
atragă de exemplu mai multe ISD decât Portugalia. Grupul de la Visegrad (Cehia,
Ungaria, Polonia şi Slovacia) a colectat aproximativ două treimi din totalul ISD în
regiune. Prin contrast, România şi Bulgaria au atras doar 10%, comparaţia fiind şi mai
dezavantajoasă dacă ne raportăm la numărul de locuitori.
În ceea ce priveşte noul context, fluxul de ISD va fi determinat de o serie de
factori:
•µ Dimensiunea lărgirii UE care face ca ISD să fie destul de disipate.
•µ Şansa ca întreaga zonă să devină un atractor pentru ISD, impunând imaginea
unui potenţial mare de creştere.
•µ În condiţiile integrării, dimensiunea pieţei interne nu mai reprezintă un
avantaj/factor stimulator, ceea ce transferă competiţia pentru ISD în planul
costului şi calificării forţei de muncă, nivelul corupţiei şi al fiscalităţii.
•µ Ratingul privind creditul. Alături de acest factor poate fi menţionat şi
semnalele de recunoaştere privind stadiul integrării. Studiile arată că acest
mecanism a funcţionat şi independent de ratingul privind creditul.
Dezvoltarea infrastructurii reprezintă unul din factorii cheie ai succesului în
realizarea saltului pe care firmele trebuie să îl realizeze la modelul european de producţie.
În acestă privinţă două sunt direcţiile majore pe care România trebuie să acţioneze:
17
Alan Bevan, Saul Estrin and Heather Grabbe, The impact of EU accession prospects on FDI inflows to
central and eastern Europe, POLICY PAPER 06/01, ESRC “One Europe or Several ?” Programme
46
-
Infrastructura de transport, care face obiectul Capitolului 9 de negocieri.
-
Infrastrucura informaţională (tehnologia informaţiilor şi comunicaţii –TIC) –
vezi capitolul 12.
În ceea ce priveşte costurile integrării în domeniul transporturilor acestea sunt
dintre cele mai semnificative, atingând 18,3 mld Euro doar pe linia infrastructurii în
perioada 2004-2007 din care 10, 6 mld Euro în perioada 2008-2015.18
18
Estimare furnizată Ministerului Integrării Europene de către Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului. (Vezi anexa Transporturi)
47
Tabelul 5.2. Necesarul de finanţare estimat pentru implementarea acquis-ului din capitolul Transporturi privind infrastructura (mil.
Euro)
Infrastructura
aeriana
Infrastructura
porturilor si apelor
de interior
Infrastructura
portului Constanta
Infrastructura
feroviara
Infrastructura
rutiera 2004- 2015
A.Proiecte de
infrastructura –
Raportul TINA:
I.Infrastructura
(A+B), din care :
6068.1
418.1
1206.06
344.6
8650.3
0
10629.06
16697.16
296.126
233.5
32.7
29.06
17.5
165.7
0
244.96
478.46
2004
1842.40
276.776
306.5
33.2
117.43
64
1044.5
0
1259.13
1565.63
2005
2202.79
280.238
526.4
26.1
115.46
67.1
1187.5
0
1396.16
1922.56
2006
2845.79
254.5
941
7.4
80.59
90
1462.3
0
1650.29
2591.29
2007
1654.88
197.9
808
5.9
111.48
40
491.6
648.98
1456.98
2008
1297.36
145.48
571.9
5.9
116.48
38
419.6
579.9
1151.88
2009
1419.16
144.48
457.8
54.4
124.48
18
620
816.8
1274.68
2010
1544.79
0
553.3
54.5
78.29
10
848.7
991.4
1544.79
2011
1574.9
693.7
54.6
77.9
0
748.7
881.2
0
1574.9
2012
1411.69
0
512.7
48.2
96.29
0
754.5
898.99
1411.69
2013
1045.79
0
301.8
48.2
90.49
0
605.3
743.99
1045.79
2014
678.51
0
161.5
47
168.11
0
301.9
517.01
678.51
2015
din care
B. Reabilitarea
drumurilor
nationale
1595.5
774.586
TOTAL
II. Costul aplicarii
acquis-ului
18292.66
Total (I+II)
Sursa: Estimare furnizată Ministerului Integrării Europene de către Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
48
În calitate de ţară candidată, România beneficiază de asistenţa financiară nerambursabilă
din partea ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession), care are ca
obiectiv dezvoltarea infrastructurii de căi ferate, porturi şi aeroporturi. Doar pentru
proiectele legate de infrastructura feoviară, asistenţa ISPA se ridică la 240 milioane euro,
sumă condiţionată de participarea natională cu încă 70 milioane euro.19
Acquis-ul privind transporturile presupune şi o seria de alte costuri, care se ridică la 1,59
miliarde euro pentru perioada 2004-2009 (vezi anexa 3).
19
http://www.cfr.ro/JF/engleza/0010/financing.htm
49
6. AGRICULTURA ŞI POLITICA AGRICOLĂ
Pentru România, agricultura constituie unul din domeniile sensibile ale
negocierilor de aderare, dat fiind în principal numărul mare al populaţiei care lucrează în
acest domeniu, precum şi productivitatea foarte scăzută. O analiză a structurii ocupării în
agricultură relevă faptul că ponderea salariaţilor este extrem de scăzută şi în acelaşi timp
cea a lucrătorilor cu timp parţial de muncă este foarte mare. Dacă luăm în considerare
faptul că în ciuda acestor aspecte migraţia din urban în rural continuă să o depăşească pe
cea din rural în urban, se profilează imaginea unui sector de subzistenţă, mărturie a
costurilor sociale pe care tranziţia le-a presupus în România.
Date fiind preponderenţa suprafeţei agricole în totalul suprafeţei arabile (63%
reprezintă suprafaţă arabilă), preponderenţa proprietăţii private (63% din total suprafaţa
agricolă este în proprietate privată), şi dimensiunea medie redusă exploataţiilor agricole
(circa 2 hectare), se poate afirma că Politica Agricolă Comună (PAC) va avea un efect
semnificativ asupra României. Producţia realizată de România în acest sector se află sub
incidenţa PAC: în 2002, 57% din producţia agricolă a fost reprezentată de producţia
vegetală (dominată de cereale) – care repezintă principala grupă de produse sub incidenţa
PAC, şi 41% de producţie animală - aflată în totalitate sub incidenţa politicii agricole
comune.
Astfel, în Documentul comun de poziţie prin care s-au închis provizoriu
negocierile (la 4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea
rurală, suprafată cultivabilă pentru cereale, zootehnie- cresterea animalelor, sectorul vitivinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului si laptelui). Aceste domenii reliefează faptul
că politica agricolă pe care România o are în vedere este coerentă cu noua Politică
Agricolă Comună, care se orientează tot spre dezvoltare rurală, eliminarea treptată a
cotelor de producţie (până în 2013), reducerea treptată a plăţilor directe şi transferul
banilor către dezvoltare rurală, reducerea subvenţiilor si condiţionarea acestora de
respectarea normelor de siguranţă alimentară, mediu si îngrijirea animalelor etc.
Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce
priveşte agricultura şi politica agricolă derivă din competitivitatea şi gradul redus de
dezvoltare al agriculturii româneşti faţă de standardele comunitare. Aşa cum se arată în
ultimul Raport de ţară al Comisiei Europene (2003), „agricultura României este extrem de
vulnerabilă la condiţiile meteorologice nefavorabile din cauza problemelor structurale
ale acestui sector. Una din problemele majore este reprezentată de fragmentarea
terenului agricol, ceea ce face ca fermele să fie prea mici pentru a-şi permite să facă
investiţiile necesare şi să aplice tehnologia. Activitatea fermelor este, în continuare, prea
puţin corelată cu piaţa, având în vedere că unităţile de procesare şi comercializare
continuă să se orienteze spre marile unităţi producătoare şi mai puţin spre fermele mici,
care, care în momentul actual sunt majoritare”. În perioada imediat următoare cea mai
mare parte a costurilor derivă din necesitatea „realizării concordanţei depline până la
aderare în ce priveşte cerinţele comunitare pe siguranţa alimentară şi protecţia
consumatorului. România trebuie să-şi concentreze în continuare eforturile asupra
întăririi capacităţii administrative în vederea implementării şi intrării în vigoare a
acquis-ului, în special în sectorul sanitar veterinar şi cel fitosanitar şi asupra accelerării
reformei structurale în sectorul agricol şi cel agroalimentar” (Comisia Europeană, 2003).
50
Efectele implementării PAC trebuie analizate din mai multe perspective.
Agricultorii vor trebui să producă respectând normele de calitate, normele sanitare şi
fitosaniatre etc. ale Uniunii Europene dacă vor să îşi poată vinde produsele pe piaţă (fie că
este vorba de piaţa naţională, fie de piaţa Uniunii Europene sau de vânzarea producţiei
către FEOGA). Pentru a putea beneficia de susţinere în cadrul PAC, vor trebui să cultive
mai puţin şi să producă la standarde europene. În caz contrar, vor putea continua să
producă, dar nu vor mai putea vinde; toată producţia realizată va putea fi utilizată doar
pentru autoconsum. O astfel de alternativă nu ar face decât să transforme o mare parte a
agriculturii româneşti, şi implicit cea mai mare parte a economiei rurale (bazată în
principal pe agricultură), într-o agricultură de autoconsum şi respectiv o economie de
autoconsum. O astfel de alternativă este imposibil de acceptat în condiţiile unei economii
de piaţă. Se creează, într-o anumită măsură un cerc vicios: fără respectarea standardelor
UE, fermierii nu vor putea vinde, nu îşi vor putea procura resursele financiare necesare
pentru rentabilizarea fermelor şi implementarea standardelor, se va perpetua caracterul de
autoconsum al agriculturii şi economiei rurale, beneficiile rezultate din creşterea
preţurilor la produsele agricole (datorită faptului că preţul de intervenţie este superior
nivelului actual al preţurilor pe piaţa românească) nu vor putea fi valorificate pentru că
FEOGA nu va achiziţiona decât produsele conforme cu standardele UE, capacitatea
financiară va rămâne modestă şi nu se vor putea susţine costurile implementării
standardelor PAC.
La nivel macroeconomic, pentru a susţine agricultorii în procesul de implementare
PAC şi de competitivizare a agriculturii româneşti, vor trebui finanţate programe
naţionale, din fonduri proprii şi va fi necesară o mai bună valorificare a fondurilor
europene disponibile anterior preaderării, în cadrul programului SAPARD. Dat fiind
gradul ridicat de fragmentare a proprietăţii agricole în România, cu consecinţe evidente
asupra dimensiunii reduse a exploataţiilor agricole, competitivitatea produselor româneşti
este serios afectată, iar costurile pe termen scurt pentru eficientizarea acestora includ nu
numai costuri de retehnologizare şi eficientizare, ci şi costuri de aliniere la standardele
sanitare si fitosanitare şi alte norme ale Uniunii Europene. Cele mai afectate de
introducerea noilor standarde de calitate şi norme sanitare şi fitosanitare vor fi
exploataţiile agricole de mici dimensiuni. În acest condiţii, demararea unui program de
identificare a măsurilor de susţinere a fermelor de semisubzistenţă pentru susţinerea
exploataţiilor agricole de mici dimensiuni care pot fi viabile constituie o categorie de
„investiţii obligatorii” pentru competitivizarea agriculturii româneşti şi pentru a crea
premisele valorificării beneficiilor derivate din statutul de membru al Uniunii Europene.
Principalele elemente generatoare de costuri pot fi sintetizate astfel:
a. Costuri bugetare de implementare a politicii agricole comune. Gradul de
adoptare şi transpunere a acquis-ului comunitar, în ceea ce priveşte capitolul 7
„Agricultura” rămâne încă scăzut. Astfel, în 2003 au fost adoptate circa 253 de acte
normative de transpunere a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională (circa 100 de
astfel de acte au fost adoptate în anul 2002, şi 14 în primele trei luni ale anului 2004); cele
mai multe dintre acestea au vizat domenii sensibile ale negocierilor de aderare,
menţionate şi în ultimul Raport de ţară al Comisiei, respectiv organizarea comună de
piaţă, certificare calităţii, control sanitar şi fitosanitar etc. Dat fiind gradul relativ redus de
transpunere şi implementare a acquis-ului comunitar, precum şi caracteristicile sectorului
agricol şi a ale mediului rural din România, în perioada imediat următoare vor deveni
51
vizibile o serie de costuri legate de implementarea noilor prevederi, de necesitatea
realizării, la nivel local şi regional, a unor redefiniri instituţionale precum şi costuri la
nivel microeconomic. Costurile de tipul „investiţii obligatorii” aferente implementării
politicii comunitare vor continua să fie evidente până în 2015.
In plus, dobândirea statutului de membru de către România implică transferuri de
fonduri din bugetul comunitar pentru susţinerea acestei politici (din cadrul Fondului
European de Orientare şi garantare Agricolă, - secţiunea Garantare). Aceste sume ar
trebui să fie disponibile, în integralitatea lor, de la bugetul comunitar. Studii ale Comisiei
Europene indică însă faptul că Uniunea Europeană nu va putea face faţă acestei obligaţii,
decât cel mai devreme din 2013, moment până la care va creşte gradual participarea
comunitară la finanţarea politicii agricole a noilor membri (în conformitate cu
mecanismul PAC); o astfel de concluzie implică faptul că România să asigure surse
proprii de finanţare a aplicării prevederilor specifice ale PAC.
b. Costuri legate de construcţia instituţională. La aceste costuri se adaugă
costurile legate de construcţia cadrului instituţional de aplicare a acestei politici.
Eforturile de aliniere a României la PAC au inclus până în prezent, pe lângă adoptarea
parţială a cadrului legal care formează acquis-ul comunitar, şi redefinirea sistemului de
susţinere a agriculturii româneşti pe criterii de eficienţă şi de natură să stimuleze creşterea
dimensiunii exploataţiilor agricole. Având în vedere că mecanismul de susţinere adoptat
de România (ca şi cel european) presupune instrumente de susţinere prin preţ, implicaţiile
bugetare, în termeni de cost, sunt evidente. În domeniul agriculturii, construcţia
instituţională este departe de a se fi finalizat. Procesul poate fi considerat început o dată
cu crearea Agenţiei SAPARD şi a mecanismelor instituţionale pentru implementarea
programului. La rândul lor, costuri legate de participarea la programul SAPARD pot fi
măsurate în termeni legaţi de dimensiunea obligaţiilor de cofinanţare din partea
guvernului României, cât şi în costuri legate de gradul redus de utilizare a acestor fonduri
şi de întârzieri în derularea programului. Întinderea în timp a acestor costuri are ca limită
superioară momentul aderării (anul 2007).
În acest moment, procesul de construcţie instituţională este încă în derulare şi a
presupus crearea unor noi instituţii, necesare pentru gestionarea, după aderare, la nivel
naţional a PAC (ex. Agenţia Română pentru Siguranţa Alimentară, Reţeaua de Informare
Contabilă Agricolă etc.). Astfel de costuri se vor diminua progresiv, pînă în 2007 –
termenul limită până la care procesul de construcţie instituţională trebuind finalizat (cel
puţin în linii generale), iar cadrul instituţional pentru aplicarea PAC ar trebui să fie creat
şi operaţional.
c. Costuri legate de adoptarea şi implementarea standardelor de calitate a
produselor agricole şi prelucrate, a normelor sanitare şi fitosanitare, a sistemelor de
certificare a calităţii etc. Aceste costuri se materializează atât la nivelul macroeconomic
(pe linia adoptării legislaţiei specifice, a creării cadrului de certificare a calităţii
produselor etc.), cât şi la nivel microeconomic (derivate mai ales de impunerea unor
standarde de calitate şi de producţie mai ridicate decât cele existente în prezent). Faptul că
cea mai mare parte a producţiei agricole este obţinută în cadrul exploataţiilor agricole
private (91% din produţia de cereale în anul 2002 a fost obţinută de pe suprafeţe aflate în
proprietate privată) constituie un element de natură să transfere cea mai mare parte a
costurilor implementării standardelor sanitare şi fitosanitare prevăzute în cadrul PAC la
nivelul exploataţiilor agricole private de mici dimensiuni. Elementele de cost aferente
52
implementării PAC vor fi suportate în mod direct de producătorii agricoli, neexistând nici
o componentă în cadrul PAC de acordare a unor facilităţi fermelor de mici dimensiuni;
actualele mecanismele PAC nu sunt favorabile exploataţiilor mici. Altfel spus, cei mai
afectaţi, în termeni relativi vor fi micii fermieri, datorită capacităţii financiare reduse care
nu le permite, simultan, implementarea standardelor PAC şi eficientizarea producţiei.
Pentru perioada 2004-2007 cheltuielile totale pentru dezvoltarea cadrului
instituţional, inclusiv cele menite să ridice standardele de calitate ale produselor şi să
ajute la îndeplinirea normelor sanitare şi fitosanitare sunt estimate la 538,0261 milioane
euro, din care circa 80% pentru sanitar veterinar, iar restul sunt repartizate după cum se
poate urmări în graficul de mai jos.
Grafic 6.1.: Cheltuielile pentru dezvoltarea cadrului institutional pentru implementarea
standardelor pentru produsele agricole, mai putin cele sanitar-veterinare
100%
Intarirea Directiilor Fitosanitare
ISTIS
Inspectia Piscicola
Inspectia Nationala pentru Calitatea Semintelor
Inspectie legume fructe legume
Reteaua Statistica Agricola
RICA
Sistemul Integrat deAdministrare si Control - IACS
Autoritatea de Management FEOGA - Orientare
Agentia de Plati si Interventie
80%
60%
40%
20%
0%
Beneficiile adoptării politici agricole comunitare sunt evidente pe termen mediu şi
lung, cu precădere, şi derivă din:
a. Susţinerea financiară din bugetul comunitar a politicii agricole în România.
Documentul de poziţie prin care se încheie provizoriu capitolul 7 „Agricultura”
menţionează că România va primi 4 miliarde de euro pentru perioada (2007-2009), (plus
aprox. 800 de milioane, estimate ca finanţare din fondurile structurale), ceea ce reprezintă
mai mult decât dublul bugetului Ministerului Agriculturii pe anul 2004. In perioada de
preaderare se desfăşoară Programul SAPARD (Special Pre-Accession Programme for
Agriculture and Rural Development), finanţat de Uniunea Europeană şi cofinanţat de
Guvernul Romaniei, un program special destinat susţinerii agriculturii şi dezvoltării
rurale. In cadrul acestuia, pentru Romania sunt alocate 150 milioane Euro anual între
2000 şi 2006, fiind a doua ţară, după Polonia, în ceea ce priveşte dimensiunea fondurilor
primite. Din păcate până în prezent acest program nu a avut succesul sperat, fondurile
neputând fi utilizate în proporţie de 100%, datorită unor imperfecţiuni în sistemul de
informare şi consultanţă, dar şi unor condiţii de eligibilitate care nu pot fi îndeplinite
53
pentru un număr foarte mare de aplicanţi din sectorul agricol şi agro-alimentar, condiţii
precum: capital privat 100%, lipsa datoriilor în ultimii ani etc.
b. Dezvoltarea zonelor rurale. Dezvoltarea rurală este declarată deja ca fiind
unul dintre domeniile prioritare ale politicii agricole ale României pentru următorii ani,
ceea ce este perfect în acord cu priorităţile Politicii Agricole Comune (în Agenda 2000
dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC). Dezvoltarea rurală are ca scop
reducerea decalajelor dintre sat si oras, pentru a absorbi forţa de muncă de la ţară în
sectoare non-agricole (servicii, industrializarea produselor agricole, agroturism etc.),
dezvoltarea infrastructurii, pentru a asigura un nivel de trai cât mai ridicat locuitorilor din
mediul rural si pensii rezonabile agricultorilor etc. Măsurile de dezvoltare rurală cuprind:
măsuri direct aplicabile resurselor umane implicate în activitiăţi agricole şi rurale
(pensionarea înainte de limita de vârstă în anumite condiţii, sprijin financiar pentru
fermierii din zonele defavorizate sau cele cu probleme specifice de mediu etc). Pentru
dezvoltarea rurală România a obţinut aproximativ 2,3 miliarde de euro plus încă
aproximativ 0,8 miliarde pentru proiecte finantate din fondurile structurale (FEOGA
Orientare).
c. Creşterea producţiei agricole, determinată de creşterea preţurilor produselor
agricole după aderare, inclusiv prin sistemul de subvenţii, va constitui un puternic
stimulent pentru producătorii agricoli. Creşterile vor fi diferenţiate în funcţie de structura
producţiei agricole în România. In cadrul negocierilor, în ceea ce priveste suprafata
cultivabilă cu cereale, suprafată de bază eligibilă pentru subventii este de 7 milioane de
hectare. Alt domeniu căruia i s-a acordat atenţie în negocieri a fost sectorul zootehnic,
pentru care s-au obţinut subvenţii la toate animalele pentru care se acordă subventii şi în
UE, deşi nivelul acestora este inferior celui solicitat de România. În ceea ce priveste
zahărul, negocierile au fost foarte dificile, având în vedere producţia scăzută obţinută de
România în anii trecuti (producţia medie din perioada 1998 – 2002 fiind de 99000 tone,
cu 55000 tone în 2000) si a faptului că România este tară net importatoare de zahăr.
Totusi, s-a obţinut o cotă totală de zahăr (cota pentru zahărul din sfeclă, plus o cotă de
procesare a zahărului din trestie), care, împreună cu ce s-a obţinut la izoglucoză, acoperă
integral consumul intern al României. Deşi numai 40% din laptele produs în perioada de
referinţă în România corespunde parametrilor comunitari de calitate, s-a obţinut o cotă de
peste 3 milioane de tone, dintre care peste 1 milion pentru livrările la unităţile de
procesare si aproape 2 milioane de tone pentru vânzări directe la consumatori, precum şi o
cotă de restructurare (consumul propriu în gospodării) de 106995 tone. Negocierea unor
anumite nivele ale cotelor nu reprezintă însă o garanţie a menţinerii acestora după
aderare. Mai precis, dacă în doi ani după aderare aceste cote nu sunt atinse, ele vor fi
diminuate automat la nivelul producţiei reale. Deci este absolut necesară o creştere a
competitivităţii şi mai ales a productivităţii. În plus, s-au obţinut mai multe perioade de
tranzitie si aranjamente în negocieri pe baza argumentelor furnizate de producătorii care
au prezentat planuri de modernizare si viabilizare a acestor unităţi. Unele dintre acestea
vor oferi un timp suplimentar producătorilor si procesatorilor din domeniul laptelui, al
cărnii etc. pentru îndeplinirea standardelor comunitare.
d. crearea şi dezvoltarea mecanismelor de piaţă. Crearea unor instituţii similare
celor din Uniunea Eruopeană precum creşterea rolului asociaţiilor profesionale vor juca
un rol extrem de important în funcţionarea şi organizarea pieţelor, printr-un mai bun
54
management şi control, ducând astfel la beneficii atât pentru producători, cât şi pentru
consumatori (chestiuni privind securitatea alimentară, dar şi preţuri mai „corecte”).
e. beneficii derivate din libera circulaţie a produselor agricole şi din
mecanismul UE de garantare a preţurilor. Pentru aceasta însă produsele româneşti
trebuie să satisfacă normele de calitate, sanitare şi fitosanitare similare cu cele ale UE şi
doar unităţile de producţie acreditate de UE (lista A) vor putea vinde produsele pe piaţa
europeană. Pentru o parte dintre unităţile de producţie s-a agreat, în cadrul Documentului
de poziţie comun, o perioadă de graţie pentru restructurare şi modernizare (lista B), dar
dacă acestea nu vor reuşi să ajungă la standardele necesare, vor trebui să-şi închidă porţile
chiar a doua zi după ce acest termen expiră.
7. POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI
În Uniunea Europeană, o politică de mediu în adevăratul sens al termenului a fost
lansată în 1972. Ea a fost concepută ca o modalitate de a lansa un real program
managerial pentru îngrijirea şi protejarea climatului ambiental la nivelul întregii grupări.
La început, această strategie armonizată s-a alimentat din prevederile Art. 2 al Tratatului
de la Roma coroborate cu Art. 100 şi 235. Acestea se refereau la dreptul organelor
comunitare de a elabora noi reglementări şi de a armoniza reglementările din ţările
membre dacă ele afectează direct funcţionarea pieţei integrate. Principiile pe care se
fundamentează politica ambientală a UE sunt:
•℘ prevenirea este mai bună decât tratarea;
•℘ orice prejudiciază mediul înconjurător trebuie combătut la nivelul sursei;
•℘ cel care poluează va trebui să plătească pentru repararea oricărui prejudiciu
şi curăţirea mediului.
Actul Unic European a statuat obligativitatea ca aspecte legate de protecţia
mediului să facă parte integrantă şi din celelalte politici sectoriale comunitare. Această
politică sectorială este strâns intercorelată cu P.A.C., cu Politica Comună în domeniul
Transporturilor, Politica Energetică, Politica Regională, Politica în domeniul Turismului
şi cu iniţiativele în domeniul cercetării şi dezvoltării.
Costurile implementării politici europene de mediu cuprind în primul rând
investiţii şi crearea mecanismelor de adaptare la standardele europene. Aplicarea
standardelor europene de mediu va determina dispariţia unor activităţi productive
poluante, va presupune investiţii suplimentare în tehnologii nepoluante, al căror cost este
ridicat pentru marea majoritate a firmelor româneşti şi a IMM-urilor (ca principali agenţi
economici zonali), putând conduce, pe termen scurt şi mediu la reducerea volumului de
activitate sau chiar dispariţia unor activităţi economice, reducerea ocupării şi a veniturilor.
În condiţiile în care într-un număr foarte mare de zone se observă un grad mare de
concentrare a activităţilor economice poluante sau sunt amplasate activităţi economice ale
căror produse rezultate nu respectă normele ecologice europene amploarea acestor
55
fenomene asupra nivelului de dezvoltare economică va fi considerabilă pe termen scurt şi
mediu; nici măcar obţinerea unor perioade de tranziţie mai mari nu va elimina aceste
efecte negative.
Până la acest moment, în România a existat o falsă dilemă, şi anume: date fiind
resursele financiare limitate de care dispunem, s-a pus problema dacă este oportun să ne
concentrăm întâi pe aspectele ecologice ale dezvoltării sau acestea să fie tratate în plan
secundar, ulterior, după ce problemele legate de nivelul redus de dezvoltare economicosocială să fi fost soluţionate într-o anumită măsură. Reticenţele legate prima manieră de
abordare este aceea că rezolvarea problemelor ecologice generează costuri semnificative
într-un moment în care dezvoltarea economică este redusă şi economia nu este capabilă să
genereze suficiente resurse care să permită investiţii în continuare în programe de
dezvoltare regională şi în acelaşi timp să asigure o amortizare rapidă a costurilor de natură
ecologică. A doua abordare este una mai facilă, presupunând amânarea problemei
ecologice pentru mai târziu, când economia va fi capabilă să suporte aceste costuri. În
legătură cu această ultimă abordare se ridică următoarele probleme: perioada de timp
necesară pentru ca România să atingă un nivel de dezvoltare suficient pentru suportarea
costurilor ecologice este foarte mare; dat fiind decalajul de dezvoltare faţă de UE şi alte
state dezvoltate sau în tranziţie, este puţin probabil ca într-o astfel de abordare probleme
de mediu să fie considerate pe termen mediu prioritare.
În identificarea alternativei celei mai adecvate dintre cele două nu trebuie ignorat
următorul aspect: decalajele ecologice dintre regiunile României sunt mult mai mari decât
cele de dezvoltare şi de multe ori au stat, cel puţin după 1990, la baza decalajelor de
dezvoltare. Astfel, dacă anterior anului 1990, judeţele cele mai dezvoltate erau şi cele mai
poluate (deoarece structura lor economică se baza în mare măsură pe sectorul secundar,
dar preţul unui nivel de dezvoltare ridicat era ecologic, dezvoltarea economică se baza pe
concentrarea în zona respectivă a unor sectoare industriale poluante), după 1990, procesul
de restructurare industrială şi încercările modeste de a soluţiona probleme ecologice au
determinat efecte negative în planul dezvoltării economice a regiunii respective
amplificând disparităţile regionale. Aceste disparităţi sunt mult mai evidente în plan
social: regiunile cele mai poluate sunt şi cele care se confruntă cu şomajul cel mai ridicat.
Rezultatele preliminare ale proiectelor finanţate de Comisia Europeană, în cadrul
cărora au fost evaluate progresele înregistrate în aplicarea legislaţiei de mediu au arătat ca
transpunerea integrala a legislaţiei nu se poate termina până în 2005. "Implementarea
Acquis-ului comunitar va solicita investiţii substanţiale, astfel încât calendarul de
implementare va fi în mare măsură dependent de dezvoltarea economică în ansamblu a
României. Investiţiile trebuie să conducă la o atingere graduală a standardelor de mediu
cerute de prevederile directivelor Uniunii Europene. Acestea revin în cea mai mare parte
în sarcina sectorului public (în particular cel al municipalităţilor şi vor constitui o
povara apăsătoare asupra finanţelor publice".
O astfel de situaţie este consecinţa faptului că României i-a lipsit o politică
coerentă de protecţie a mediului, iar în măsura în care la nivel formal au existat
reglementări naţionale de combatere a poluării mediului, sistemul de sancţiuni pentru
nerespectarea acestor norme poate fi considerat ineficace (un argument în acest sens fiind
şi gradul relativ ridicat de poluare existent). Studiile existente (PAIS, 2001) estimează
costuri extrem de ridicate de implementare a acquisului comunitar. Perioadele de tranziţie
relativ mari solicitate de România la acest capitol (până la 20 de ani) indică de asemenea
56
un volum mare al costurilor în condiţiile unei insuficienţe, evidente, a resurselor
financiare necesare. Costurile de implementare a acquisului comunitar sunt suportate în
primul rând de sectorul public, dar şi de firme. Costurile suportate de firme sunt legat, în
primul rând, de respectarea tehnologiilor şi metodelor de producţie „environmentally
friendly” care să permită respectarea criteriilor ecologice pentru eco etichetarea
produselor realizate. Cele mai afectate vor fi unităţile din industria siderurgică şi
petrolieră (dat fiind faptul că cele mai multe dintre acestea se află în proprietate pivată,
aceste costuri nu vor implica eforturi semnificative din partea statului). La nivelul
sectourului public vor fi resimţite cea mai mare parte a costurilor de implementare a
acquisului comunitar în domeniul protecţiei mediului deoarece administraţia publică va fi
responsabilă pentru: ecologizarea activităţilor regiilor autonome (incluse în sectorul
public) din domeniul producţiei de energie termică, extractivă, utilităţile publice etc.,
implementarea unor programe finanţate din bugetul de stat şi din fondurile atrase (ISPA
anterior aderării şi fondurile de coeziune după anul 2007) pentru depoluarea unor
suprafeţe şi bazine hidrografice etc. Indiferent de sursa de finanţare a activităţilor de
ecologizare, costurile acestora se vor regăsi în preţul final al produselor realizate şi
serviciilor prestate către populaţie şi vor fi suportate de utilizatorii finali.
În ceea ce priveşte gradul de transpunere a acquisului comunitar în domeniul
protecţiei mediului, performanţele României, la acest moment, nu sunt dintre cele mai
notabile, existând cel puţin două explicaţii: volumul mare de acte normative care
formează acquisul comunitar şi faptul că guvernul României s-a concentrat pe adoptarea
normelor aferente capitolelor mai puţin sensibile, pentru care au fost deschise deja
negocierile. Începând cu 2002, se poate observa o intensificare a eforturilor legislative de
transpunere a acquisului comunitar. Cea mai mare parte a normelor adoptate în perioada
2003-2004 vizează: adoptarea criteriilor ecologice pentru ecoetichetarea produselor
româneşti, regimul aplicabil deşeurilor şi managementul deşeurilor, introducerea
schemelor de management şi audit ecologic după modelul UE, şi construcţia instituţională
pentru aplicarea programelor de protecţie a mediului.
În ceea ce priveşte beneficiile, sunt de luat în considerare potenţialul de creare de
locuri de muncă al aşa-zisei eco-industrii (producţia de echipament de control a poluării)
concomitent cu dezvoltarea noilor tehnologii de tip “ curăţă şi prelucrează”, în măsura în
care firmele se vor orienta spre aceste sectoare. Totodată, prin aplicarea prevederilor
politici europene de protecţie a mediului, societatea în ansamblul său beneficiază efecte
pozitive, dificil de cuantificat, care se manifestă sub forma îmbunătăţirii calităţii vieţii.
Din punct de vedere metodologic analiza impactului integrării în domeniul
mediului ridică probleme legate de corelarea costurilor şi beneficiilor atât în timp, cât şi
ca domeniu. Costuri respectării standardelor sunt localizabile deoarece sunt legate de
activităţi sau tehnologie specifice, sunt mai uşor de cuantificat şi cu un orizont de timp
mai redus şi mai clar eşalonat. Efecte/beneficii sunt atât locale cât şi pe arii geografice
mai largi, fiind totodată mult mai greu de cuantificat. Cu toate acestea “beneficiile
rezultate din creşterea calităţii aerului şi controlul poluării industriale ar putea fi de opt ori
mai mari decât costurile conformării” şîn cele cinci sectoare cu implicaţiile cele mai mari:
57
industria energetică, minieră, chimică şi petrochimică, siderurgică, materialelor de
construcţiiţ20.
Principala problemă este deci echilibrarea unor costuri directe cu beneficii mai
puţin vizibile şi pe grade diferite de extindere (care pot merge până la sănătatea noilor
născuţi), ceea ce face mult mai laxă evaluarea. Domeniile cele mai frecvente în care se fac
simţite beneficiile sunt sănătatea, anumite ramuri ale economiei cum ar fi pescuitul şi
turismul, precum şi anumite beneficii sociale (incluzând aici caracteristicile estetice ale
apelor).
Porivit estimărilor realizate de către Ministerul mediului şi gospodăririi apelor,
totalul costurilor pentru implementarea acquisului comunitar de mediu în perioada 20042021 este de circa 29,5 miliarde euro, din care:
-
19,5% de la bugetul de stat
-
28,8% din fonduri comunitare
-
35,76% de la agenţii economici
-
15,94% din alte surse
Tabel 7.1. Estimarea costurilor de mediu pe principalele domenii cu sursele de
finanţare în perioada 2004-2021 (milioane euro)
TOTAL
din care:
TOTAL
BUGET
Legislatie
orizontală
TOTAL
TOTAL
FONDURI
Agenti
UE
Economici
TOTAL
Alte surse
9,05
9,01
Calitatea aerului
804,28
19,97
3,20
774,51
6,60
Managementul
deşeurilor
2474,78
571,48
1010,18
648,98
244,14
Calitatea apei
16282,06
3427,84
7008,88
2198,34
3647.00
9797,64
1655,26
540,26
6909,32
692,80
7,32
7,32
Chimicale
29,73
6,23
1,00
22,50
0,00
CNCAN
31,80
27,03
Zgomot
1,15
1,15
Controlul
poluării
industriale
Protectia naturii
20
0,04
4,77
Manoleli D., PlatonV., Stănescu P., Prisecaru P., Georgescu L., Impactul transpunerii standardelor UE
privind protecţia mediului înconjurător în anumite sectoare din România, Institutul European din România,
2002.
58
Protectie civila
TOTAL
85,52
22,43
29523,32
5747,73
63,09
8563,52
10553,64
4658,43
Sursa: Estimare realizată de Ministerul mediului si gospodăririi apelor.
Evaluări privind costurile legate de implementarea Directivelor de mediu sunt
disponibile şi ca urmare a setului de studii de pre impact PAIS I.
Studiul PAIS 521 evaluează impactul a doua Directive de mediu ale UE care
implica cele mai mari costuri în cinci sectoarea le economiei: Directiva privind centralele
mari de ardere (LCP 88/609) si Directiva privind prevenirea si controlul poluarii
industriale (IPPC, 96/61). Cele cinci sectoare sunt cele mai poluante şi anume: industrile
energetică, miniera, chimică si petrochimică, siderurgică, şi cea a materialelor de
constructie. Pentru conformarea la acquisul comunitar, cele cinci sectoare economice
trebuie să cheltuiască suplimentar 650 de milioane euro pe an, aproape 40 de procente din
aceste costuri revenind industriei fierului si otelului; cele mai mici costuri revenind
industriei materialelor de constructie care deja a investit în echipament pentru controlul
poluării.
Tabel 7.2. Costurile implementării Directivei privind centralele mari de ardere
(LCP 88/609) şi Directivei privind prevenirea si controlul poluarii industriale (IPPC,
96/61)
Costurile de
investire (mil Euro)
Costurile de
menţinere şi operare
(mil Euro)
Costurile anualizate
Energetic
382-1142
33,7-100,3
64,3-191,7
Minerit
533
5,6
48,2
Industria chimică şi
petrochimică
1006
118
198,5
Industria fierului şi
oţelului
932-1219
127,4-162,5
201,9-260
Industria
materialelor de
construcţii
190-269
17,2-27,6
32,4-49,2
TOTAL
3043-4169
301,9-414
545,3-747,5
(mil. Euro)
Sursa: Dan Manoleli, Victor Platon, Rodica Stanescu, Petre Prisacaru, Lucian Georgescu, Impactul
acquis-ului european de mediu asupra unor sectoare industriale în România.
21
Dan Manoleli, Victor Platon, Rodica Stanescu, Petre Prisacaru, Lucian Georgescu, Impactul acquis-ului
european de mediu asupra unor sectoare industriale în România.
59
Studiul evaluează beneficiile rezultate din cresterea calitatii aerului si controlul
poluarii industriale ca find de opt ori mai mari decât costurile comformarii celor cinci
sectoare economice, ele provenind în principal din scăderea numarul de îmbolnaviri şi a
numarului de morti premature.
Din momentul în care cele cinci sectoare vor implementa acquis-ul comunitar,
populatia României se va putea bucura de apa potabila curata si va. Un studiu a estimat că
beneficiile datorate unei calitati mai bune a aerului si controlului poluarii ca urmare a
implementarii directivelor LCP si IPPC sunt cuprinse între 0,78 si 0,85 miliarde euro pe
an. Limita superioară a acestor beneficii este de aproximativ opt ori mai mare decât limita
superioara a costurilor de conformare. Aceste beneficii nu măsoară creşterea bunăstării
sau a PIB, iar companiile nu pot conta pe ele pentru finanţarea implementării acquis-ului.
Costurile de implementare sunt semnificative, ele putând creste costul electricitaţii
cu 6 procente, iar costul fierului şi otelului cu aproape 20 de procente.
În ultima variantă a documentului de pozitie privind Capitolul 22, România a cerut
cinci si, respectiv, şapte ani perioadă de tranziţie pentru directivele LPC si IPPC. Autorii
studiului evaluează că aceste perioade de tranziţie sunt prea scurte având în vedere
numarul mare de instalatii care trebuie retehnologizate. România ar trebui să înceapă să-si
stabilească programul prin care să evalueze de cât timp are nevoie pentru transpunerea
directivelor UE.
Un alt studiu PAIS22 estimează costurile pentru implementarea acquis-ul UE
privind calitatea apei la valoarea de 13,4 miliarde euro (16,2 mld potrivit evaluării
ministerului), ceea ce reprezintă o mare parte din costurile pentru conformarea cu
cerintele privind protectia mediului. Suplimentar, vor fi necesare costuri de natură
administrativa şi institutională. Cel mai greu efort financiar va trebui suportat de utilitaţile
locale. Eforturi financiare vor trebui facute şi de industrie si agricultură.
Un studiul similar23 estimează costurile pentru modernizarea controlului emisiilor
de zgomot la circa 10 milioane euro (comparative cu 2,15 potrivit estimărilor
ministerului), considerând că aceste costuri vor fi compensate integral de beneficiile
legate de sănătatea muncitorilor şi de reducerea zgomotului la nivel local.
Costul estimat pe care autoritatile române (centrale si locale) trebuie să-l suporte
pentru implementarea directivelor privind aerul este de 200 milioane euro, luând în
considerare investitia totală desfăşurată în primul an şi costurile de operare pentru patru
ani (fără componente). Pentru realizarea implementarii va fi nevoie de aproximativ 600
staţii de măsurare pentru Reţeaua de Monitorizare a Aerului, 800 componente şi retele
pentru Sistemul de Inventariere a Emisiilor şi un personal de 762 persoane.24
Efortul total pentru transpunerea prevederilor Directivei privind gestiunea
accidentelor majore implicând substante periculoase este evaluat la 810.000 - 820.000
22
Rodica STANESCU, Cristina Sorana IONESCU, Dan MANOLELI, Impactul implementarii directivelor
91/271/EEC, 98/83/EC, 76/464/EEC (si cele sapte directive fiice) si 91/676/EEC asupra industriei,
agriculturii si sistemelor de utilitati locale, p.40.
23
Studiu de impact privind transpunerea si aplicarea directivei 2000/14/ec a parlamentului european si a
consiliului din mai 2000
24
Estimarea Costurilor Institutionale si Administrative necesare pentru implementarea unor Directive ale
UE- Directiva Cadru privind Aerul si Directivele Fiice.
60
25
euro . La nivelul institutiilor locale costurile sunt de aproximativ 522.000 - 530.000 euro
din care: cheltuieli curente pentru cele 5 institutii implicate - 203.000 - 211.000 euro,
(40%din costurile totale) si cheltuieli de capital - 320.000 euro, (60% din costurile totale).
IMP trebuie sa realizeze cheltuieli totale în valoare de 325.000 - 330.000 euro (mai mult
de 60%), din care aproximativ 165.000 euro (79% - 80%) sunt cheltuieli curente si
163.000 euro (51%), cheltuieli de capital. Autoritatea Centrala - MAPM cumulează
costuri totale de 291.000 euro din care: 52.000 euro cheltuieli de capital şi 240.000 euro
cheltuieli curente.
25
Constantin Ciutacu, Victor Platon, Evaluari ale costurilor institutional – administrative generate de
implementarea Directivei Nr. 96/82/CE SEVESO II
61
8. COMERŢUL EXTERIOR
Conform angajamentelor asumate prin documentul de poziţie aferent capitolului
25 „Uniunea vamală”, cea mai mare parte a măsurilor necesare pentru realizarea uniunii
vamale şi implementarea prevederilor politicii comerciale comune vor trebui finalizate
până în anul 2005. Principalele angajamente vizează: „Finalizarea implementării TARIR
(Tariful Vamal Român) şi asigurarea compatibilităţii depline cu TARIC (Tariful Vamal
Comun) – termen: 2005; Finalizarea Convenţiei de Tranzit Comun prin generalizarea
implementării NCTS (Noul Sistem de Tranzit Comun) – termen: 2005; Aplicarea
integrală a acquis-ului comunitar în domeniul contingentelor cantitative şi al plafoanelor –
termen: data aderării” (Documentul de poziţie privind Uniunea vamală). În ceea ce
priveşte regimurile vamale, procedurile vamale, armonizarea poate fi considerat un proces
încheiat în linii generale încă de la sfârşitul anului 2003.
În planul politicii comerciale comune, Raportul periodic din 2003 realizat de
Comisia Europeană relevă necesitatea continuării eforturilor de armonizare cu prevederile
din acquis referitoare la produsele cu dublă utilizare, autorizaţii generale de export şi la
creditele de export. După cum sugerează acelaşi Raport, pentru perioada imediat
următoare se impune, asigurarea unei mai mari stabilităţi a cadrului instituţional26, cu
precădere în domeniul politicii comerciale.
Integrarea unei economii de mici dimensiuni într-un spaţiu economic de natura
UE, cu un grad ridicat de stabilitate economică, implică anumite costuri si beneficii.
Efectele aderării României în plan comercial trebuie analizate pe două axe: costurile şi
beneficiile implicate de funcţionarea Acordului European (anterior aderării) şi costurile si
beneficiile adoptării politicii comerciale a UE (după aderarea propriu-zisă).
În ceea ce priveşte prima axă, costurile şi beneficiile pentru România derivă, în
principiu, din procesele de liberalizare comercială graduală a comerţului cu produse agroindustriale şi instituirea unei zone de liber schimb între România şi UE în domeniul
produselor industriale (crearea acestei zone a fost iniţiată prin semnarea Acordului
European în 1993 şi finalizată în ianuarie 2002).
Costurile derivate din liberalizarea comercială dintre România şi UE sunt legate,
în acest caz, cu precădere de reducerea protecţionismului (în primul rând eliminarea
taxelor vamale), confruntarea directă cu produsele europene mult mai competitive decât
cele româneşti şi costurile de aliniere la standardele europene de calitate a produselor
(nerespectarea acestora fiind un factor de natură să limiteze accesul produselor româneşti
la piaţa europeană). Beneficiile sunt legate de accesul mai facil la o piaţă mai largă de
desfacere şi aprovizionare, stimularea competitivităţii, redefinirea specializării
internaţionale. De asemenea, este vizibil efectul de reorientare a schimburilor comerciale
româneşti (peste 60% din acestea se derulează cu ţările UE şi alte ţări asociate).
26
Cadrul instituţional de aplicare a politicii comerciale comune, în România, este asigurat de către
Departamentul de Comerţ Exterior, iar cel de aplicare a reglementărilor cu caracter vamal de Autoritatea
Naţională de Control, cu rol de control şi coordonare care acoperă serviciile vamale, şi de Administraţia
Vamală Română.
62
În plus, la sugestia, mai mult sau mai puţin formală a UE ca formă de integrare
regională de tipul zonelor de liber schimb, România a devenit membră, alături de celelalte
ţări asociate, a Acordului European de Liber Schimb al Europei Centrale (CEFTA). Ca şi
în cazul Acordului European, produsele agro-alimentare au fost considerate produse
sensibile, liberalizarea acestora făcându-se treptat, diferenţiat pe tipuri (liste) de produse.
Acordurile bilaterale semnate de România cu fiecare din celelalte membre CEFTA au
stimulat schimburile comerciale, dar în mai mică măsură decât aşteptările.
În ceea ce priveşte a doua axă de analiză, costurile şi beneficiile sunt legate de
adoptarea politicii comerciale comune, România nemaiavând nici o competenţă
decizională în materie de politică comercială (aceasta este transferată nivelului comunitar
de decizie). Astfel, se impun două direcţii majore de modificare a politicii comerciale:
1. eliminarea barierelor comerciale în interiorul Uniunii Vamale lărgite a UE şi
adoptarea Tarifului Exterior Comun (TEC) al UE (taxele vamale aplicate), care vor duce
deci la modificarea protecţiei tarifare şi implicit a importurilor. Modificarea taxelor
vamale va fi heterogenă pentru partenerii comerciali.
2. negocierea unei Liste de Angajamente Comune la Organizaţia Mondială a
Comerţului (care se referă la taxele vamale consolidate, numite şi plafoane tarifare). Mai
concret, România va retrage lista de angajamente la OMC şi va negocia, împreună cu UE
lărgită o nouă listă, valabilă pentru toţi membrii noii uniunii vamale. Aceasta ar putea
eventual duce la formularea de cereri pentru măsuri compensatorii din partea ţărilor terţe
(care consideră că le sunt lezate interesele comerciale).
Atât impactul asupra protecţiei tarifare, cât şi cel asupra comerţului, vor trebui să
împlinească prevederile Articolelor XIV şi XVII ale GATT referitoare la extinderea
Uniunii Vamale27.
Costurile legate de adoptarea politicii comerciale a UE sunt în principal generate
de:
a. liberalizarea comercială indusă în relaţiile cu terţii, respectiv:
1) reducerea nivelului de protecţie tarifară prin adoptarea tarifului exterior comun,
ceea ce va facilita accesul produselor din afara UE în România. Taxele vamale aplicate în
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (MFN) vor scădea de la 18,6% la 6,3%
pentru ansamblul produselelor, de la 30% la 16,2% pentru produsele agricole, şi de la
15,4% la 3,6% pentru produsele industriale (Comisia Europeană, Raport periodic, 2003).
2) România devine donor de preferinţe, prin aplicarea schemelor preferenţiale ale
UE (ex. Sistemul Generalizat de Preferinţe (GSP), Acordul Asia Caraibe Pacific (ACP),
etc.).
b. întărirea capacităţii de control la frontierele vamale ale României; la acest tip de
cost de adaugă şi cel asociat fenomenului previzibil de reducere a personalului vamal
determinat de diminuarea volumului de activitate prin eliminarea controlului vamal în
schimburile comerciale intracomunitare, această activitate fiind aplicabilă numai în
relaţiile cu terţii;
27
Pe de o parte extinderea Uniunii Vamale ar trebui să nu determine un nivel de protecţie tarifară mai mare
decât acela dinaintea extinderii, pe de altă parte trebuie să nu aibă un impact negativ asupra importurilor din
ţările terţe.
63
c. diminuarea veniturilor bugetare provenind din taxe vamale. Această reducere
are doi determinanţi principali: reducerea taxelor vamale şi faptul că toate taxele vamale
colectate la frontiera vamală a României sunt transferate la bugetul comunitar, utilizarea
acestor venituri fiind de competenţa autorităţilor comunitare.
Beneficiile, în plan comercial, implicate de aderarea la Uniunea Europeană sunt
mai cu seamă legate de:
a. valorificarea oportunităţilor de acces pe pieţe terţe derivate din participarea la
acordurile comerciale preferenţiale ale UE;
b. îmbunătăţirea poziţiei în cadrul rundelor de negocieri în cadrul OMC şi cu alţi
parteneri comerciali derivată din apartenenţa la gruparea europeană.
c. creşterea opţiunilor de alegere din partea producătorilor în privinţa bunurilor de
producţie şi a tehnologiilor utilizate şi din cea a consumatorilor legat de diversificarea
bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.
d. atunci când nivelul de integrare depăşeşte stadiul uniunii vamale, pot să apară
câştiguri suplimentare ca urmare a creşterii mobilitaţii factorilor de producţie şi
coordonarii politicilor monetare şi fiscale: acumularea de capital fizic, care se realizează
prin investiţii străine directe; o mai bună repartizare a forţei de muncă.
e. efectul producerii de profit care apare în special în sectoarele în care preţul
intern este mai mare decat costul mediu de producţie. În acest caz, creşterea volumului
producţiei va genera creşterea venitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare
unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal.
f. scăderea costurilor ca urmare a creşterii dimensiunilor producţiei prin lărgirea
pieţei.
Estimările noastre (vezi Graficul 8.1.) arată o dinamică mult mai mare a
comerţului exterior românesc în cazul scenariului integraţionist, cu o creştere de 3,6 ori a
exporturilor în perioada 2003-2015 şi de 2,8 ori a importurilor. În cazul scenariului
izolaţionist, creşterea fluxurilor comerciale este estimată la de 2,4 ori pentru exporturi şi
de 1,8 ori pentru importuri pentru aceeaşi perioadă. In ambele scenarii balanţa comercială
urmează să se îmbunătăţească, spre sfârşitul perioadei de prognoză urmând să se
înregistreze un sold pozitiv.
Grafic 8.1. Dinamica previzionată a comerţului exterior în scenariul integraţionist şi
cel izolaţionist
64
70
60
mil USD
50
E xp_ izola tionis t
Im p_izolationist
E xp_ integra tionist
Im p_integrationis t
40
30
20
10
2003
200 4
2005
2006
2007
2 008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
20 15
9. CONCURENŢA
Prevederile comunitare în domeniul concurenţei urmăresc asigurarea unor condiţii
concurenţiale egale în cadrul Pieţei Unice. Dintre prevederile comunitare, relevante
pentru România, sunt cele legate de acordarea ajutorului de stat. Adoptarea şi
implementarea acestor prevederi vor genera costuri, în principal sub forma creşterii
preţurilor la produsele şi serviciile care au beneficiat de ajutor de stat (subvenţii directe,
ştergeri ale datoriilor către bugetul de stat în cazul unor firme etc.). Un astfel de cost va fi
resimţit şi de către populaţie, dat fiind faptul că în general astfel de ajutoare au fost
orientate către furnizorii de servicii de interes general (utilităţi publice). Beneficiile
derivate din adoptarea acestor măsuri pot fi sintetizate astfel: accelerarea restructurării
beneficiarilor de ajutoare de stat, reducerea cheltuielilor bugetare (fondurile astfel
mobilizate putând fi utilizate pentru investiţii în alte sectoare) etc.
„Legislaţia română în domeniul concurenţei este aliniată în mare măsură cu
regulile comunitare cu privire la anti-trust, deşi în domeniul ajutorului de stat nu se
realizează suficiente controale. Calitatea deciziilor privind ajutorul de stat trebuie
îmbunătăţită, iar nivelul conştientizării principiilor importante ale ajutorului de stat este
scăzut în cadrul autorităţilor furnizoare de ajutor de stat. România va trebui să
întărească poziţia autorităţilor de concurenţă faţă de autorităţile furnizoare. Trebuie să
fie acordată o atenţie deosebită alinierii la acquis a schemelor de stat incompatibile şi
aplicării regulilor în domeniul concurenţei schemelor de ajutor de stat ne-notificate şi
ajutorului existent. România va trebui, de asemenea, să se asigure că se realizează o
notificare la timp a planurilor de acordare a ajutoarelor de stat companiilor din
domeniul siderurgic şi că există o transparenţă faţă de UE a măsurilor de ajutor de stat
în favoarea acestor companii” (Comisia Europeană, 2003).
65
66
10. EDUCAŢIA ŞI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE
Resursele umane constituie un factor important al creşterii economice şi al
creşterii competitivităţii firmelor pe piaţa europeană. Aspectele legate de dezvoltarea
resurselor umane se regăsesc în două capitole de negocieri: capitolul 18 „Educaţie,
formare profesională şi tineret” şi capitolul 13 „Politica socială şi ocuparea forţei de
muncă”. În general, în UE, aspectele legate de resursele umane sunt plasate în
responsabilitatea statelor membre, la nivelul grupării fiind adoptate măsuri necesare
pentru asigurarea coordonării măsurilor şi politicilor naţionale.
Aşa cum este prevăzut în tratatele constitutive, educaţia, formarea profesională şi
tineretul sunt în primul rând de competenţa statelor membre. Acquis-ul comunitar constă
dintr-o Directivă din 1977 (educaţia copiilor persoanelor care îşi schimbă locul de muncă
în cadrul comunităţii), programe de acţiune şi Concluzii, Rezoluţii şi Declaraţii ale
Consiliului sau ale Consiliului şi ale adunărilor Miniştrilor Educaţiei din cadrul
Consiliului, care abordează diferite aspecte (de exemplu, egalitatea şanselor,
analfabetismul, siguranţa în şcoli, facilităţi pentru minorităţi etc.). Mai mult, au fost
înfiinţate două organisme, respectiv Centrul European pentru Dezvoltarea Formării
Profesionale (CEDEFOP) şi Fundaţia Europeană pentru Învăţământ, al căror rol constă în
a facilita dialogul între statele membre şi de a coordona eforturile de armonizare, la nivel
european, a sistemelor de educaţie şi formare profesională. Rolul Uniunii Europene, în
acest domeniu constă în crearea premiselor necesare pentru asigurarea calităţii în
educaţie, dezvoltarea unei dimensiuni europene a educaţiei şi formării profesionale,
dezvoltarea şi implementarea unei politici care să vină în completarea şi să susţină
eforturile statelor membre de în acest domeniu; obiectivul final al politicii UE în
domeniul formării profesionale vizează creşterea ratei angajărilor. Principiul de bază al
acestei politici este cel al repsectării diversităţii culturale şi lingvistice. Pentru
implementarea prevederilor comunitare, Uniunea a dezvoltat trei programe cu dimensiune
comunitară: Socrates, Leonardo da Vinci şi Youth. Rolul acestor programe este acela de a
facilita armonizarea sistemelor de educaţie şi formare profesională prin facilitarea
mobilităţii cadrelor didactice şi studenţilor, dezvoltarea curriculară a programelor
existente şi diseminarea de bune practici în domeniul educaţiei şi formării profesionale.
Conform prevederilor tratatelor constitutive, responsabilitatea politicilor sociale şi
de ocupare revine statelor membre. Prevederile comunitare furnizează liniile directoare,
obiectivele comune şi principiile elaborării, de către statele member, a politicilor sociale
şi de ocupare. Principalele documente comunitare în care se regăsesc prevederi referitoare
la politica socială şi la ocupare sunt: tratatele constitutive, Carta Socială Europeană,
Cartea Alba „Politica Sociala Europeană”, precum şi „Carta comunitară privind drepturile
sociale fundamentale”. Conform acestor documente, obiectivele politicii sociale se referă
la: promovarea ocupării forţei de muncă; îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
protecţia socială corespunzătoare; asigurarea unui dialog între angajaţi şi angajatori;
dezvoltarea resurselor umane în vederea obţinerii şi menţinerii unei rate înalte de ocupare
a forţei de munca; combaterea excluderii sociale. Cu ocazia Consiliului European de la
Lisabona, ocuparea forţei de munca a fost declarată ca obiectiv prioritar al Uniunii,
67
urmând ca până în 2010, rata de ocupare să atingă nivelul de 70%. Dacă până la
reuniunea de la Lisabona, strategia europeană de ocupare a forţei de muncă se baza pe
măsuri luate la nivel naţional şi comunitar, odată cu publicarea liniilor directoare pe anul
2000, ocuparea forţei de munca a căpătat o dimensiune locală. „Îmbunătăţirea condiţiilor
de lucru şi a respectării drepturilor muncitorilor este unul din cele mai importante
obiective ale Uniunii, prin care aceasta urmăreşte ca dezvoltarea pieţei unice sa nu fie
însoţita de scăderea standardelor de lucru şi de distorsiuni” (documentul de poziţie al
României aferent capitolului 13)
Abordarea comunitară a aspectelor de politică socială şi ocupare poate fi
sintetizată astfel:
-
definirea, la nivel comunitar, a cerinţelor minime aferente siguranţei la locul
de muncă şi a condiţiilor de muncă constituie elementul principal în ceea ce
priveşte legislaţia muncii. Ceea ce se urmăreşte nu este armonizarea
legislaţiilor naţionale, ci mai degrabă definirea unor cerinţe minime de
natură să asigure respectarea drepturilor angajaţilor şi un cadru comun de
referinţă în ceea ce priveşte condiţiile de muncă.
-
promovarea de măsuri de cooperare şi acţiuni comune constituie
instrumentul principal în domeniul protecţiei sociale
-
programele de acţiune multianuale au constituit instrumentul pentru
respectarea şi implementarea, la nivel comunitar, a principiului egalităţii de
şanse între bărbaţi şi femei.
-
promovarea parteneriatelor şi dialogului social ca element definitoriu al
modelului social european.
Plasarea responsabilităţii politicilor de ocupare la nivel naţional este justitificată
prin prisma eterogenităţii ridicate a pieţei europene a muncii, diferenţele între statele
membre fiind evidente. La nivel comunitar a fost adoptată „Strategia Europeană de
Ocupare a forţei de muncă” care fixează pilonii politicii de ocupare şi care serveşte drept
cadru comun de referinţă pentru elaborarea politicilor naţionale. Conform recomandărilor
Consiliului Ministerial al UE (2004), obiectivele politicilor de ocupare în statele membre
ar trebui să vizeze: ocuparea totală, calitatea şi productivitatea muncii şi întărirea
coeziunii şi incluziunii sociale. Printre măsurile pe care UE le propune statelor membre se
regăsesc: creşterea mobilităţii forţei de muncă (se referă atât la mobilitatea geografică,
libera circulaţie a persoanelor creând condiţiile pentru funcţionarea acesteia, cât şi la
mobilitatea intersectorială), dezvoltarea sistemelor de formare continuă etc.
În ceea ce priveşte impactul adoptării acquisului comunitar în materie de
dezvoltare a resurselor umane (capitolele referitoare la educaţie, formare profesională şi
tineret şi la politică socială şi de ocupare), principalele surse de cost îşi au originea în
discrepanţele relativ mari existente între sistemele de educaţie şi formare, piaţa muncii şi
politica socială din România şi din UE. Conform Raportului Comun de Evaluare (JAP,
2002), situaţia în România se prezintă după cum urmează:
- rata participării (pentru cei cu vârsta între 15-64 ani) a ajuns la 68,5% în 2001, sub
media UE de 69,2%.
- nivelul educaţional mediu al întregii forţe de muncă (15 ani şi peste) a crescut oarecum
de la mijlocul anilor ’90, dar a rămas scăzut în comparaţie cu standardele UE. „În 2000,
68
8,4% aveau studii superioare (comparativ cu 7,6% in 1994), 77,4% (comparativ cu
74,3% in 1994) aveau studii liceale, din care, cca 72% aveau studii post-liceale, şi 14,3%
aveau studii primare sau mai puţin decât atât (18,2% în 1994)” (JAP, 2002). Trebuie
menţionat că ponderea populaţiei cu educaţie terţiară se află la jumătate faţă de cea
înregistrată în UE-15. 28
- rata de ocupare, pe ansamblu a cunoscut scăderi, cele mai evidente fiind în cadrul
grupelor de vârstă între 15-24, a căror rată de ocupare a scăzut la 34,2% în 2001, iar pe
cei cu vârste între 45-54 (de la 80,2% la 73,1%). „Încă de la începutul tranziţiei,
pierderile de locuri de muncă s-au concentrat în industrie, şi mai puţin în servicii.
...Agricultura a jucat un rol de tampon prin absorbirea pierderilor de locuri de muncă în
timp ce, datorită creşterii greoaie şi dezvoltării neregulate a sectorului servicii,
realocarea ocupării către acest sector a fost marginală. ...În 2000, agricultura era
principalul furnizor de locuri de muncă (41,4% din ocuparea totală) contribuind de
asemenea cu 23% la ocuparea populaţiei în vârstă de muncă” (JAP, 2002)
- Ratele de abandon sunt estimate la 0,8% pentru învăţământul obligatoriu şi 3,5% pentru
învăţământul secundar inferior, privit în ansamblu. „Pentru şcolile profesionale rata de
abandon este mai înaltă (6% la mijlocul anilor 90). Totuşi, situaţia nu poate fi reflectată
cu precizie. Conform informaţiilor disponibile, referitoare la situaţia existentă la sfârşitul
anilor 90, 17% dintre elevii care au început educaţia primară nu au finalizat-o, iar între
3% şi 5% nu s-au înscris la şcoală. Ratele de abandon înregistrează de asemenea valori
importante în învăţământul secundar superior, în special în regiunile din mediul rural”
(JAP, 2002).
- Participarea în învăţământul post-secundar a înregistrat o creştere substanţială de la
începutul anilor 90 dar rămâne foarte mică.
- Există un grad ridicat de necorelare a sistemului de educaţie şi formare profesională cu
cerinţele pieţei muncii; corectarea acestor deficienţe s-a realizat parţial prin programe
cofinanţate de Banca Mondială şi Phare care au urmărit restructurarea învăţământului
profesional şi tehnic bazat pe standarde ocupaţionale, creşterea accesului la educaţie în
mediul rural şi pentru grupurile de populaţie dezavantajte (ex. Rroma) etc.
- participarea la cursuri de formare este foarte scăzută pentru şomeri şi pentru cei angajaţi,
ceea ce are efecte negative asupra eficienţei măsurilor de creştere a ocupării.
- dialogul social şi implicarea partenerilor sociali rămâne la un nivel scăzut.
Alte astecte care merită menţionate legat de învăţământ sunt:
- cu toate că România se remarcă la nivelul învăţământului secundar printr-o bună calitate
a educaţiei în domeniul matematicilor şi ştiinţelor29, abilitatea elevilor de aplicare a
teoriilor în cazuri concrete este extreme de scăzută.30
28
Innovation Scoreboard 2002;
Global Information Technology Report 2003 plasează România poziţia 9 (din 82 de ţări), cu un score de
5.81 (raportat la un maxim de 7) în ceea ce priveşte calitatea educaţiei în domeniul matematicii şi ştiinţeleor
30
Sondajul PISA (OECD Programme for Students Assessment) realizat în 2000 cu scopul de a măsura
calitatea educaţiei pentru elevii în vârstă de 15 ani “ pe baza capacităţii tinerilor de a folosi cunoaşterea şi
aptitudinile pentru a acţiona în faţa unorprovocări de tipul celor reale, mai degrabă decât doar analizând
29
69
- cum numărul studenţilor a crescut mai mult în domeniul economic şi al drepului,
ponderea domeniului ştiintific şi tehnologic în totalul acestora s-a diminuat. Această
situaţie se explică în primul rând prin lipsa de viziune a potenţialilor studenţi privind
viitorul pieţei muncii.
În aceste condiţii, aderarea la UE implică pentru România în ceea ce priveşte
educaţia, o serie de costuri (investiţii obligatorii şi riscuri) legate de:
creşterea cheltuielilor cu educaţia ca pondere în PIB. Cu o singură excepţie în
1998, cheltuielile publice cu educaţia ca procent din PIB au oscilat în jurul a 3%, în ciuda
faptului că Legea Educaţiei prevede un minim de 4% (art 170). Nivelul existent al acestor
cheltuieli plasează România pe ultimul loc atât faţă de vechii membrii cât şi faţă de noii
intraţi, la distanţă semnificativă de media UE-15 (5%). Ar mai trebui menţionat şi faptul
că învăţământul privat este slab dezvoltat în România şi deci nu are o contribuţie
compensatorie. De altfel, chiar Guvernul recunoşte faptul că “sistemul de învăţamânt
trebuie îmbunătăţit” precum şi faptul că pentru acesta se impune “creşterea sumelor
alocate din bugetul statului pentru educatie şi dezvoltarea dezvoltarea sectorului
educational particular”.31
integrarea României în spaţiul european al învăţământului superior şi al
cercetării (ceea ce presupune o redefinire de structură a sistemului de învăţământ
superior). Una dintre consecinţe va fi recunoaşterea diplomelor româneşti în UE, ceea ce
poate fi un factor determinant al migraţiei. Pe de altă parte, recunoaşterea a cât mai multor
diplome constituie baza unui schimb de experienţă, în măsura în care o parte din
specialişti se întorc în ţară.
creşterea gradului de compatibilitate a sistemului de educaţie şi formare
profesională din România cu cel din UE. În această categorie se includ şi eforturile de
dezvoltare a sistemului VET (vocational education and training), insuficient dezvoltat în
România, în conformitate cu principiile europene.
-
redefinirea cadrului general al educaţiei, formării şi calificărilor profesionale;
alinierea la legislaţia muncii din UE. Acest demers implică nu numai costuri
specifice de creare a cadrului legal şi instituţional, dar prevederile sale au implicaţii şi
asupra competitivităţii firmelor româneşti (ex. obligativitatea garantării unui salariu
minim al cărui nivel este mult mai ridicat în ţările UE decât nivelul existent în România,
susţinerea financiară a formării continue angajaţilor etc.)
construirea şi consolidarea cadrului legal şi instituţional de adoptare şi aplicare
a politicii de protecţie şi asistenţa socială a UE. Un astfel de demers generează, în primul
rând, costuri de natură bugetară determinate de structura şi nivelul mai ridicat de protecţie
socială la nivel comunitar. O serie de instituţii necesare pentru implementarea acquisului
comunitar au fost deja create: Agenţia naţională de ocupare a forţei de muncă, Consiliul
naţuional de formare profesională a adulţilor, etc.
capacitatea de a face faţă programei şcolare” a plasat România pe poziţia 30 din 32 de ţări (28 fiind membre
OCDE), doar înainte de Mexic şi Brazilia
31
Masuri de politica economica necesar a fi aplicate in scopul indeplinirii crieriilor economice de la
Copenhaga - economie de piata functionala si capacitatea de a face fata concurentei si a fortelor de piata din
interiorul Uniunii http://www.mfinante.ro/macro/masuri_copenhaga.htm
70
recalificarea si reorientarea personalului pot fi considerate parte dintre
investiţiile obligatorii pe care le presupune integrarea în UE. Trebuie menţionat faptul că
România se află pe ultimul loc din Europa în privinţa educaţiei permanente32, situaţie care
afectează considerabil competitivitatea. La aceasta se adaugă şi un număr foarte mare de
absolvenţi de liceu cu profil general, deci cu minim de specializare. Faptul că unul dintre
avantajele comparative ale ţării noastre îl reprezintă costul redus forţei de muncă este
puternic contrabalansat de aceste aspecte. Această situaţie este deja reflectată în ponderea
redusă a ocupării în sectoarele de medie şi înaltă tehnologie.
Dintre beneficiile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar în ceaa ce priveşte
educaţia pot fi menţionate:
creşterea nivelului mediu de educaţie, ceea ce în plan economic creează premisele
pentru creştere a nivelului de sofisticare atât a activităţilor productive cât şi a cererii.
creşterea gradului de corelare dintre abilităţile pe care le dezvoltă sistemul
educaţional şi cele cerute pe piaţa muncii, fapt ce contribuie la creşterea gradului de
utilizare a potenţialului uman.
asigurarea unui cadru uniform al calificărilor şi standardelor ocupaţionale, ceea ce
va crea premisele unei bune funcţionări a libertăţii de circulaţie a forţei de muncă cu
efecte pozitive şi pe linia reglării dezechilibrelor existente pe piaţa muncii;
În plan mai general, costurile legate de capitalul uman mai vizează:
Sănătatea. “ Desi nu este mentionat in raportul Comisiei Europene punându-se
accent pe capitalul uman cu un înalt nivel de pregătire, sănătatea reprezintă un alt punct
nevralgic pentru România. Sumele alocate din bugetul Romaniei pentru acest sector fiind
cu mult mai mici decat in alte tari candidate”33
Efectele sociale ale restructurări. Şi acesta este un fenomen care s-ar fi produs şi
independent de procesul de integrare, dar care este şi va fi grăbit de acesta. Reorientarea
forţei de munca către sectoarele competitive implica o creştere a nivelului şomajului,
deoarece transferul forţei de munca dintr-un sector în altul nu se face imediat, ci necesită
o perioada de timp pentru recalificarea sau reorientarea acesteia, iar, în plus, sectoarele de
competitivitate înaltă sunt de regulă mai puţin intensive în utilizarea forţei de muncă (în
special, cea necalificată). Amploarea efectelor negative ale integrării va depinde şi de
dezvoltarea unui unui sistem de recalificare precum şi a unui sistem eficient de protecţie
socială. Eforturile care trebuiesc realizate în acest domeniu constituie o premisă
fundamentală a unor politici socio-economice consistente, care să poată asigura creşterea
balansată a nivelului de trai al populaţiei pe termen mediu si lung (reducerea decalajelor
de venituri, diminuarea fenomenului de excludere socială, etc.).
De aceea, capitolulul de negociere 13 - Politica socială si ocuparea fortei de
muncă presune anumite costuri, în special în perioada de dinainte de aderare. Aceste
costuri sunt eşalonate astfel:
32
European Innovation Scoreboard – Country Report Romania 2002.
Masuri de politica economica necesar a fi aplicate in scopul indeplinirii crieriilor economice de la
Copenhaga - economie de piata functionala si capacitatea de a face fata concurentei si a fortelor de piata din
interiorul Uniunii http://www.mfinante.ro/macro/masuri_copenhaga.htm
33
71
-
2004: 26, 11 milioane Euro
-
2005: 47,17 milioane Euro
-
2006: 42,91 milioane Euro
Din totalul de 116, 2 milioane Euro: 56% vor trebui suportate din bugetul de stat,
0,7% din bugetul asigurărilor pentru somaj, 11,9% din surse extrabugetare, 25,3% din
asistenţa nerambursabilă şi 4,4% din alte surse. (Vezi Anexa 4). 34
Migraţia permanentă. În ultimii ani, migraţia permanentă are un trend descendent,
atingând doar 10000 de persoane, majoritatea având ca destinaţie UE şi în special
Germania. Pe de altă parte, nivelul scăzut al veniturilor din România a făcut ca migraţia
pentru muncă să devină o strategie de viaţă35. Din acest motiv este de aşteptat ca efectele
liberei circulaţii să fie puternic corelate cu decalajul privind veniturile faţă de UE. Cum
studiile arată că persoanele care migrează pentru muncă sunt în primul rând persoane cu
educaţie superioară36, problema majoră este legată de riscul de “scurgere de materie
cenuşie” (brain drain). Este cazul mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei (TI) unde
un sfert dintre noii absolvenţi părăsesc ţara. Numărul mare de specialişti cu certificate TI
existent în România (aproximativ 16000), care plasează ţara noastră pe locul cinci în
lume, relevă nu numai calitatea învăţământului din ţara noastră, ci şi disponibilitatea
specialiştilor de a pleca în ţări în care astfel de certificate sunt recunoscute. Pe ansamblu
însă cea mai probabilă evoluţie este că “emigratia în tarile UE va atinge aproape 3-4% din
populatia României în decurs de o decadă sau doua după introducerea liberei circulatii
pentru cetatenii români. Dat fiind că valorile agregate vor fi relativ reduse, efectele
migraţiei asupra României si UE vor fi probabil determinate de aptitudini si de
concentrarea în profil regional a fluxurilor de ieşire” 37 Trebuie însă remarcat faptul că
“toate estimările fluxurilor viitoare rămân pure exerciţii intelectuale, deoarece pâna în
prezent nu a existat un sistem al imigratiei reglementat legal – ca sa nu mai vorbim despre
libera circulatie – din România catre tările UE”38
Imigraţia pentru muncă. Deşi la prima vedere, avem tendinţa sa afirmăm că în
cazul liberalizării circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor, a bunurilor si serviciilor,
apare riscul ca o mare parte din forţa de muncă autohtonă să migreze către alte state
membre UE, trebuie sa luăm în calcul si fenomenul invers. Se estimează că odată cu
influxul de investiţii străine din partea ţărilor membre UE, să aibă loc o creştere a
interesului pentru piaţa muncii din România. Astfel poate avea loc o creştere a ponderii
forţei de muncă imigrante, cu precădere la nivelul personalului calificat, cu experienţă,
sau altfel spus o creştere a presiunii concurenţiale pe anumite segmente ale pieţei muncii.
Printre beneficii integrării în ceea ce priveşte capitalul uman, poate fi menţionată
migraţia temporară pentru muncă, dată fiind dimensiunea deloc neglijabilă a veniturilor
repatriate, precum şi transferul de experienţă (teoretică, tehnică, managerială sau
antreprenorială). “Migratia temporara este determinata de caracteristicile capitalului
34
Estimare a Ministerul muncii, solidarităţii sociale şi familiei
Dumitru Sandu, Migraţia în Barometrul de opinie publică, Fundaţia pentru o societate deschisă,
noiembrie 2002.
36
idem.
37
Studiul PAIS: Libera circulatie a persoanelor si serviciilor: implicatii pentru România si procesul de
negociere, p.42.
38
idem
35
72
social si uman ale celor care migreaza: este vorba mai ales de persoane calificate, tineri
din zone cu venituri ridicate, având legaturi familiale sau etnice în strainatate, si care
dispun de mijloacele materiale pentru a se deplasa” 39 Din păcate diferenţele foarte mari
privind veniturile îi determină pe mulţi români să accepte în străinătate posturi inferioare
pregătirii si capacităţii lor, ceea ce diminuează si veniturile returnate în ţară. De
asemenea, migraţia temporară pentru muncă riscă să devină un canal de scurgere a
materiei cenuşii, situaţie la care contribuie şi politicile specifice din anumite ţări de
destinaţie cum ar fi SUA, Canada si Australia, dar si Germania (cartea verde pentru cei
care lucreaza în domeniul IT) şi Franţa (legea imigratiei adoptata în 1998 a avut drept
scop simplificarea conditiilor de intrare pentru anumite categorii profesionale înalt
calificate). Se poate însă afirma că “asumarea unui angajament credibil în direcţia
integrării în UE (urmate în viitorul apropiat de libera circulatie) reduce înclinaţia de a
emigra permanent” 40.
Cu excepţia Germaniei de Est, care reprezintă un caz special datorită subvenţiilor
masive alocate dinspre Germania de Vest, impactul comerţului si al investiţiilor străine
directe asupra pieţei forţei de munca, a fost studiat destul de puţin (Krueger si Pischke, si
Bird et al.41). Studiile întreprinse au relevat ca structura salariilor şi a angajaţilor este
foarte importantă pentru creşterea si dezvoltarea firmelor respective. Datorită
modificărilor survenite în reglementările privind piaţa muncii, avantajele obţinute ca
urmare a educaţiei, priceperii si experienţei se pot schimba considerabil. În Germania de
Est, avantajele asociate cu educaţia formală au crescut, însă cele asociate cu experienţa au
rămas neschimbate (Bird et al.). Modificările în distribuţia veniturilor personale, ca si
influenţa acestora asupra sistemului de asigurări sociale sunt principalele consecinţe ale
schimbărilor în structura salariilor. Dar, în afara acestora, apar efecte de stimulare a
formării profesionale, ca si creşterea mobilităţii. Teoriile de selecţie ale migraţiei arată că
structura capitalului uman al emigranţilor reacţionează puternic la diferenţele între
posibilităţile de câştig ale ţării de origine şi ale ţarii primitoare, ceea ce prezintă
importanţă pentru capitalul uman al populaţiei din ţările de origine.
Teoriile investiţiilor directe de capital si comerţului conduc la predicţii
contradictorii privind salariile relative în Est. Teorema Heckscher-Ohlin din domeniul
comerţului internaţional afirma că liberalizarea comerţului măreşte diferenţialul salariilor
relative (salariile personalului calificat/salariile personalului necalificat) în ţările cu
abundenţa de personal calificat (UE) si micşorează acelaşi diferenţial de salarii relative în
ţările sărace în personal calificat (ţările central si est europene). Conform acestei teoreme,
liberalizarea comerţului măreşte eficienţa si în acelaşi timp reduce dispersia salariilor în
ţările central si est europene. Pe de alta parte, investiţiile străine directe, ca si exporturile,
pot fi o cale importantă de difuzie a tehnologiei si cunoştinţelor, mărind în acest fel,
veniturile personalului cu calificare superioară în ţările central si est europene si respectiv
România şi lărgind diferenţele în distribuţia veniturilor. Rezultatele observate până în
prezent în America Latină nu confirmă predicţia teoremei Heckscher-Ohlin cu privire la
diminuarea ecartului salariilor relative (Robbins42).
39
Idem.
idem
41
Bird E. J., Schwarze J. and Wagner G., Wage Effects of the Move Towards Free Markets in East
Germany, Industrial and Labour Relations Review 47, 1994.
42
Robbins D. J., Trade, Trade Liberalization and Inequality in Latin America and East Asia, Harvard
University, 1996.
40
73
Este dificil de întreprins un studiu asupra impactului pe care l-a avut liberalizarea
comerţului si a investiţiilor străine directe asupra forţei de munca şi a distribuţiei
veniturilor în România, în special datorită faptului ca valoarea investiţiei străine directe pe
locuitor este foarte redusă, negenerând încă efecte de antrenare clare.
74
11. CERCETAREA, DEZVOLTAREA ŞI INOVAREA
La doi ani de la Strategia de la Lisabona, Consiliul European a stabilit că ponderea
cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea (CD) trebuie (în mod indicativ) să se apropie de
3% din PIB până în 2010, aceasta fiind pentru UE-15 în jur de 2%.
România se află foarte departe de acest deziderat având în vedere că ponderea
cheltuielilor cu CD în PIB în ţara noastră era de doar 0,38% în 2002, deci la mai puţin de
o cincime din media UE-15.
Grafic 11.1. Cheltuielile cu cercetarea dezvoltarea ca pondere din PIB
0.9
0.8
0.8
0.71
0.7
0.58
0.6
0.49
0.5
0.4
0.4
0.37
0.39
0.38
2000
2001
2002
0.3
0.2
0.1
0
1995
1996
1997
1998
1999
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2003
Chiar dacă acestă ţintă de 3% este doar indicativă, România va trebui să se înscrie
pe o curbă de convergenţă rapidă la acest indicator, dată fiind importanţa pe care CD o are
asupra competitivităţii.43 Competitivitatea prin preţ, bazată pe costul redus al forţei de
muncă se dovedeşte din ce în ce mai puţin funcţională în industrie, în condiţiile în care ea
presupune o orientare către activităţile intensive în muncă, care afectează raportul de
schimb. Ea se poate însă dovedi decisivă în domeniul serviciilor inclusiv a celor conexe
activităţilor industriale.
Având în vedere ritmul de creştere pe care România trebuie să-l înregistreze la
nivelul cheltuielilor cu CD pentru a realiza convergenţa cu ţările UE, se ridică probleme
privind capacitatea sitemului de CD de a absorbi în mod eficient aceste resurse, inclusiv
privind potenţialul de creştere a numărului de cercetători. Pentru a obţine o utilizare cât
43
Potrivit studiului Sources of Economic Growth in OECD Countries, 2003
(http://www1.oecd.org/publications/e-book/1103011E.PDF), analiza econometrică confirmă importanţa
activităţii de cercetare-dezvoltare pentru creşterea economică.
75
mai bună, majorarea resurselor va trebui să se realizaze în paralel cu introducerea unor
scheme de finanţare bazate pe transparenţă şi competiţie reală, asigurând accesul la
resurse atât a unităţilor publice cât şi a celor private.
Tot în 2002, Uniunea European a fixat ca obiectiv indicativ ca sectorul privat s
acopere 2/3 din finanţarea CDI, şi numai 1/3 s fie acoperit de stat. Totuşi, dintre toate
ţ rile membre şi candidate, numai Suedia atinge acest nivel, cu o pondere a finanţ rii
private a cercet rii de 67%. În România, ponderea finanţ rii private în total este relativ
ridicat prin comparaţie cu nivelurile din alte ţ ri candidate sau chiar membre ale UE
(media ţ rilor candidate era în 1999 de 55% iar a UE de 44%).
Având în vedere majorarea expectată a cheltuililor cu CD la nivelul Uniunii
Europene, va creşte şi cererea de cercetători44 ceea ce induce un risc sporit de scurgere de
materie cenuşie. Impactul acestui fenomen va depinde în bună măsură de capacitatea de
redresare a sistmului naţional de CDI.
România a fost asociată la Programul Cadru CDT V din 1999, iar la 29 octombrie
2002 a semnat la Bruxelles Memorandumul de întelegere privind participarea la Programul
Cadru 6. Ambele programe presupun participarea cu o sumă determinată ca procent din
PIB, iar beneficiile provin din valoarea proiectelor câştigate în cadrul licitaţiilor. Cu toate
că la Programul Cadru V România a beneficiat conform întelgerii de o perioadă de graţie
ce a însemnat reducerea cotei de participaţie, din cauza atât a numărului redus de proiecte
cât şi a ratei scăzute de acceptare a acestora, ţara noastră nu şi-a recuperate valoarea
contribuţiei plătite la program. Se poate afirma deci că România a fost donator de fonduri
în acestă direcţie, recuperănd aproximativ 20 mil euro45, însă putem considera aceste
pierderi ca inerente unui proces normal de învăţare.
Din păcate, cu toate că numărul de proiecte depuse a crescut considerabil faţă de
PC5, dintre cele 1.066 de proiecte de cercetare care includ si un participant din România,
propuse in cadrul Programului Cadru 6, numai 10,27% au fost selectate pentru a primi
finantare europeana46 De aceea, probabil contribuţia totala la PC 6 pentru cei patru ani
(2002-2006), în valoare de 88 de milioane de euro, nu va fi decât parţial recuperată, chiar
în condiţiile în care pentru plăţile ce vor fi efectuate de România a fost solicitată
acoperirea unui procent de 50%, din bugetul programului PHARE.
Se fac însă eforturi pentru îmbunătăţirea participării româneşti la PC 6, chiar
printr-un proiect din cadrul acestuia. Este vorba de Romnet-Era, un program suport
destinat cercetarii românesti finanţat de Comisia Europeană prin PC 6, în valoare de
340.000 euro. Acesta îsi propune sa abordeze frontal factorii care frânează participarea
românească la PC 6 prin difuzarea informaţiilor, formarea unor reţele de cercetare din
44
”Departe de a atinge obiectivele stabilite la Lisabona privind numărul de cercetători, Europa riscă o criză
creată de scăderea numarului cercetătorilor " spune Prof. José Mariano Gago preşedintele unui grup la nivel
înalt de experţi, care a prezentat recomandări privind creşterea resurselor uname din domeniul ştiinţei şi
tehnologiei la nivel european, către Comisarul European privind Cercetarea Philippe Busquin, la o
conferinţă internaţională ţinută la Bruxeles pe 2 aprilie.
45
Cercetarea, dezvoltarea si inovarea -Bilantul anilor 2001 – 2002, Ministerul Educaţiei si Cercetării
http://www.mct.ro/web/2/publicistica/comunicate/2003/bilant2001.pdf
46
Declaraţie a lui Michele Genovese, specialist al Direcţei de Cercetare a Comisiei Europene, cu ocazia
seminarului "De la reţelele naţionale de cercetare la integrarea in Spaţiul European al Cercetării", organizat
în cadrul programului Romnet-Era, aprile 2004.
76
cele mai bune institute românesti, facilitarea contactului direct cu potenţialii parteneri din
străinatate.
12. TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI SI COMUNICAŢII (TIC)
În ceea ce priveşte telecomunicaţiile, la nivelul UE primele măsuri de acquis au
vizat asigurarea competiţiei în cadrul pieţei unice şi au fost introduse în 1998, fiind
urmate în 1999 de măsuri ce vizau convergenţa dintre dintre telecomunicaţii, media şi
tehnologia informaţiilor. Acquisul privind telecomunicaţiile a fost îmbogăţit în februarie
2002, prin introducerea unor noi clauze precum separarea responsabilităţilor privind
reglementarea domeniului de cele care vizează aspecte operaţionale. Aceasta presupune
printre altele înfiinţarea unei autorităţi de reglementare independente, precum şi evitarea
conflictelor de interes dintre autorităţilor care stabilesc politicile în domeniu şi
proprietatea asupra firmelor ce concurează pe piaţă.
Motivaţiile care stau la baza acestor linii de măsuri sunt legate de importanţa pe
care domeniu TIC îl are asupra competitivităţii generale a UE.
Principalele direcţii pe care trebuie să acţioneze ţările candidate sunt47:
•℘ Adoptarea unei politici naţionale în domeniul telecomunicaţiilor pentru
dezvoltarea acestui sector în concordanţă cu politica Uniunii Europene;
•℘ Pregătirea agenţilor economici pentru a face faţă presiunii concurenţiale care
se va manifesta odată cu aderarea;
•℘ Pregătirea pieţei telecomunicaţiilor prin transpunerea şi implementarea
legislaţiei comunitare, în special prin reechilibrarea preţurilor;
•℘ Asigurarea unei îmbunătăţiri reale a structurii legislative prin crearea unei
autorităţi de reglementare bine-instruite şi care să dispună de resurse adecvate;
•℘ Soluţionarea nevoilor din domeniul comunicaţiilor din regiunile mai slab
dezvoltate, în special prin adoptarea unei politici privind serviciile universale.
Pe data de 8 noiembrie 2002, la Bruxelles, România a închis provizoriu Capitolul
19 de negocieri pentru aderarea la Uniunea Europeană, care se referă la telecomunicaţii si
tehnologia informaţiei. Negocierile pentru acest capitol au fost iniţiate in anul 2000.48
Raportul Comisiei Europene privind România cu referire la domeniul
telecomunicaţiilor din 2002 a indicat faptul că “S-au facut progrese ferme în alinierea la
acquis-ul privind telecomunicatiile şi s-au inregistrat progrese in pregatirea liberalizării
pieţelor de comunicaţii si poştale” iar “ Eforturile viitoare vor trebui orientate către
dezvoltarea nou înfiinţatelor administraţii de implementare în cadrul unui organism
independent si cu adevarat eficient”.49
47
Sursa informaţiilor: http://europa.eu.int/comm/enlargement/negotiations/chapters/chap19/
http://www.mcti.ro/mcti0.html?page=1251&mlang=1
49
2003 Regular Report on Romania’s progress towards accession,
48
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_2003/pdf/rr_ro_final.pdf
77
Liberalizarea pieţei telefoniei se arată a primi o reacţie consitentă din partea
sectorului privat. Astfel, până în luna mai 2004, 51 de companii au fost autorizate să
furnizeze servicii de telefonie au obtinut deja licente de numerotaţie din partea ANRC.50
Cu toate acestea, la nivelul ofertelor comerciale efective evoluţia a fost mult mai
lentă. La un an de la liberalizare, pe piaţa locală au intrat doi noi competitori: ATLAS
TELECOM şi ASTRAL TELECOM. Cu toate că noile oferte au avut tarife mai mici
decât Rometelecom, rebalasarea tarifelor furnizorului principal a fost întârziată. Pe piaţa
interurbană nu exista încă un un nou intrat. Pe piaţa internaţională competiţia era deja
puternică, Romtelecom confruntându-se cu ofertele furnizorilor de Internet (ISP) şi ale
furnizorilor de cablu, tarifele înregistrând reduceri semnificative.51
Pentru 2004 sunt anunţate oferte comerciale ale altor operatori de amploare:
Telecomunicaţii CFR, Teletrans (deţinut de Transelectrica), POSTelecom (80% din
capital deţinut de Poşta Română). Faptul că aceste firme sunt majoritar de stat se explică
prin nevoia unei puteri financiare considerabile pentru a rupe efectiv monopolul de pe
piaţa telecomunicaţiilor.
Presiunea competiţiei s-a făcut resimţită abia în 2004, când în luna martie
Romtelecom a anunţat reduceri ale tarifelor interurbane şi internaţionale cu până la 20%
şi o scădere de 2% pe segmentul fix-mobil.52
Dincolo de prevederile obligatorii ale acquisului care vizează în principal
competiţia, UE acordă o importanţă deosebită domeniului TIC pe latura utilizării. Având
în vedere obiectivul de la Lisabona de a deveni “cea mai competitivă economie a
cunoşterii”, a fost dezvoltat Planul de acţiune eEurope lansat în iunie 2000, iar în 2002
la Sevilia a fost lansat planul eEurope 2005.
Planul de acţiune e-Europe are la bază două grupuri de acţiune care se susţin
reciproc. Pe de o parte, se urmăreşte stimularea serviciilor, aplicaţiilor şi a documentaţiei,
astfel încât să fie acoperită întreaga plajă a serviciilor publice on-line şi cea a afacerilor
prin internet; pe de altă parte, se doreşte o susţinere a infrastructurii telecomunicaţiilor şi a
securităţii acestora.53
Planul de acţiune cuprinde patru tipuri de măsuri:
1. Măsuri politice, astfel încât să poată fi realizată o revizuire şi adaptare a legislaţiei la
nivel naţional şi internaţional; asigurarea cadrului legislativ nu trebuie să restricţioneze
apariţia unor servicii noi; se urmăreşte îmbunătăţirea concurenţei şi a interoperativităţii,
îmbunătăţirea accesului la diverse reţele, demonstrarea aptitudinii de management politic.
eEurope 2005 identifică acele domenii în care politicile publice pot furniza şi adăuga
valoare şi de accea se canalizează pe un set restrâns de acţiuni în zonele prioritare. Dintre
principalele obiective sunt următoarele:
50
www.anrc.ro
Nicolae Oacă, Anul de telecomunicaţii 2004, http://telecom.globtel.ro/prez2004/256,1, Anul de
telecomunicaţii 2004
51
52
http://www.roportal.ro/discutii/ftopic312.html
http://europa.eu.int/information_society/eeurope/2002/news_library/documents/eeurope2005/execsum_en.
pdf
53
78
•℘ Conectarea unităţilor administraţiei publice, a unităţilor de învăţământ şi a
celor de sănătate la reţelele de telecomunicaţii;
•℘ Servicii publice interactive accesibile tuturor şi disponibile pe mai multe
platforme;
•℘ Furnizrea de servicii de sănătate on-line;
•℘ Îndepărtarea obstacolelor din dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţii;
•℘ Revizuirea legislaţiei care reglementează afacerile prin internet;
•℘ Crearea unei forţe care să asigure securitatea transferurilor informaţionale.
2. eEurope va facilita schimburile de experienţă, acordarea de instructaj de către
profesionoşiti şi proiectele demonstrative, dar şi diseminarea experienţei obţinute din
eşecuri. Vor fi lansate proiecte pentru a accelera dezoltarea programelor cu grad mare de
noutate şi a infrastructurii.
3. Măsurile politice vor fi monitorizate şi direcţionate prin stricta supraveghere a
evoluţiilor şi a progreselor obţinute în realizarea obiectivelor şi a creării de politici.
4. O coordonare de ansamblu a politicilor existente va scoate la lumină sinergia dintre
acţiunile propuse. Un grup de supraveghere va furniza o mai bună perspectivă sistemică a
evoluţiilor politice şi va susţine schimbul de informaţii cu autorităţile de decizie europene
şi cu sectorul privat. Acest grup de supraveghere va face posibilă aderarea ţărilor
candidate la UE într-un timp cât mai scurt cu putinţă.
La Conferinţa Ministerială Europeană de la Varşovia din 11-12 mai 2000, ţările
din estul şi ventral Europei au recunoscut obiectivele startegice stabilite de UE-15 la
Lisabona şi au agreeat propunerea membrilor UE dea lasa un “Plan de acţiune similar
eEurope”, care să fie complementar angajamentului politic al UE de a deveni “cea mai
competitivă economie a cunoşterii” 54.
Finanţarea acţiunilor din cadrul planului eEurope+ se va realiza în cea mai mare
parte din fonduri naţionale, anume de la bugetul de stat, din investiţii private, din
programe şi fonduri disponibile prin intermediul programelor UE şi prin instrumente ale
instituţiilor financiare internaţionale, ca BERD, Banca Europeană pentru Investiţii, Banca
Mondială.
Se aşteaptă ca prin intermediul PHARE sa fie puse la dispoziţie resurse importante
pentru susţinerea implementării planului de acţiune, prin intermediul programului
PHARE pentru coeziune economică şi socială, care este menit să furnizeze asistenţă
ţărilor central şi est-europene pentru pregătirea fondurilor structurale după aderare.
Principalele domenii de asistenţă sunt dezvoltare resurselor umane, sprijinirea IMM-urilor
şi a infrastructurii afacerilor. 55
54
http://europa.eu.int/information_society/topics/international/regulatory/eeuropeplus/action_plan/index_en.
htm
55
eEurope+2003 Action Plan
http://europa.eu.int/information_society/topics/international/regulatory/eeuropeplus/doc/eEurope_june2001.
pdf
79
Pentru a urmări îndeplinirea criteriilor prevăzute Planul eEurope+ conţine un
sistem de indicatori ce servesc la monitorizarea evoluţiilor pe direcţiile specificate.
Potrivit rapoartelor eEurope+, cu toate România a înregistrat în ultimii ani
progrese considerabile privind atât ratele de penetrare cât şi utilizarea TIC, acestea rămân
departe de nivelul înregistrat de vechii membrii ai UE, şi încă sub cel al ţărilor candidate
sau nou intrate.
Grafic 12.1. Ratele de penetrare si utilizare TIC in 2003, per 100 locuitori
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
Romania
Media tarilor
candidate
UE-15
Nr. linii
telefonie
fixă
Nr. linii
PC-uri
telefonie
PC-uri
acasă
Conexiuni
Internet
acasă
mobilă
Utilizatori
Internet
Sursa datelor: eEurope+, Final Progress Report, 2004
În ceea ce priveşte utilizarea TIC se observă în România un decalaj între sectorul
public şi cel privat. Astfel, în urma unor programe de amploare, numărul de calculatoare
şi conexiuni Internet la nivelul sistemului de educaţie a crescut considerabil, la nivelul
educaţiei secundare depăşind media ţărilor candidate sau nou intrate.
Tabel 12.1. Numărul de calculatoare la 100 de elevi sau studenţi
România
Media ţărilor candidate sau
în curs de integrare
2001
2003
2001
2003
Educatie
primară
1
2,3
4
5,9
Educaţie
secundară
2,7
10,4
4,2
6,5
Educaţie
terţiară
5
5
Sursa: eEurope+ (2004 Final Progress Report şi 2003 Progress Report)
80
De asemenea, la nivelul e-guvernării s-au realizat progrese importante. Astfel, în
urma programului de reformă digitală, în 2001 a fost introdus sistemul de achiziţii publice
e-procurement, care a înregistrat un real success, iar în 2003 a fost introdus sistemul
electronic naţional, un portal de eGovernment prin intermediul căruia sunt oferite
informaţii şi servicii electronice cetăţenilor şi mediului de afaceri.56
Din păcate atât numărul de calculatoare cât şi cel al conexiunilor internet este încă
extrem de redus la nivelul firmelor, fapt care se reflectă sintetic în numărul mic al
angajaţilor ce folosesc acest mod de comunicare.
Tabel 12.2. Ponderea angajaţilor care folosesc Internetul
Sector
2001
2002
Industrie şi construcţii
4.0
3.7
Comerţ
4.1
7.8
Servicii
5.2
13.1
Bănci şi asigurări
11.5
18.1
Media în sectorul corporatist
4.4
6.3
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
Comerţul electronic este şi el în stadiu incipient, însă preconizata extindere a
sistemului e-procurement la B2B va stimula considerabil acest domeniu.
Tabel 12.3. Situaţia vânzărilor on-line în 2002
2002
Ponderea firmelor care vând online (total)
0.6%
1.0%
Comerţ
0.4%
Servicii
1.0%
Ponderea veniturilor obţinute via Internet
0.4%
Ponderea veniturilor obţinute via Internet în totalul
veniturilor companiilor care vand online
9%
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
Începând din 2004 , România participă la programul eTen. Acesta reprezintă un
program comunitar creat in scopul extinderii serviciilor electronice (e-services) la
dimensiune trans-europeana. Programul vizează în principal serviciile publice care
56
www.mcti.ro
81
contribuie la creşterea beneficiilor societăţii informaţionale pentru cetăţeni, firme şi
administraţie. Obiectivul programului este de a oferi asistenţă financiară în primele stadii
ale dezvoltării unor astfel de servicii, ajutându-i pe investitori să constituie o afacere care
apoi să funcţioneze din resurse proprii57. Domeniile pentru care se acordă finanţare sunt:
e-guvernare, e-sănătate, e-învăţare, e-business şi serviciile de securitate electronică.
Programul se desfăşoară în perioada 2003-2006, având un buget total alocat de
172,5 milioane euro. La cererea de proiecte din 2003 s-au înregistrat peste 1.000
participanţi din 27 ţări. Pentru 2004 bugetul programului eTEN este de aproximativ 43
milioane euro. Ca şi in cazul altor programe europene, participarea la eTEN este
conditionată de colaborarea cu parteneri din alta ţară asociată la acest program
comunitar.58
eTEN poate furniza o parte din necesarul investiţional cerut pentru a face
operaţional acest serviciu (în prezent 10%, urmând a fi revizuit în viitor). În faza inţială
de lansare, atunci când este creat planul de afaceri, pot fi acoperite până la 50% din
costuri. Această primă fază, în care sunt testate asumpţiile privitoare la costurile
operaţionale, la venituri şi la profitul scontat, este vitală pentru reuşita funcţionării
serviciului.
Cu toate că la licitaţia de proiecte din 2004 participarea firmelor româneşti a fost
modestă, eforturile realizate de MCTI pentru promovarea acestui program vor creşte
probabil numărul firmelor participante.
În concluzie, în ceea ce priveşte TIC avem următoarele costuri şi beneficii:
Costuri
-
asigurarea supravegherii concurenţei pe piaţa serviciilor TIC. Finanţarea
ANRC se realizează în primul principal prin intermediul unui comision de
monitorizare de 0,02% aplicat veniturilor firmelor din domeniu, ceea ce în 2003 a
însemnat un 4 milioane euro.59 Extrapolând evaluările EITO60 privind evoluţia
pieţei telecomunicaţiilor ajungem pentru perioada 2004-2007 la suma de 22,4
milioane euro, iar pentru 2008-2014 la 70,5 milioane euro. Exceptând costurile de
constituire a ANRC, toate celelate sunt suportate de agenţii economici din
domeniu.
-
finanţarea programelor de e-Government, aplicarea Planului eEurope+ şi
susţinerea dezvoltării infrastructurii. Aceste costuri sunt suportate de MCTI, iar
în 2002 au reprezentat 832532 euro, estimările pentru 2003 fiind de 762157 euro.
Având în vedere atât intenţia MCTI de a construi telecentre în mediul rural (în
colaborare cu USAID), cât şi angajamentul de lărgire a e-guvernării, aceste
cheltuieli vor creşte semnificativ.
Tabel 12.4. Bugetul alocat pentru programele MCTI (euro)
57
http://europa.eu.int/information_society/programmes/eten/index_en.htm
http://financiar.rol.ro/stiri/2004/06/135488.htm
59
http://www.networkworld.ro/general.php?c0=161,1,206,5,0,0
60
European Information Technology Observatory 2003.
58
82
Infrastructura naţională de comunicaţii
Implementarea Planului de acţiune
eEurope+
Trecerea Romaniei la e-Government
2002
2003
2004
2005
2006
111981 80213.9 81546.1 109462 86023.6
384607
184289
187166
160428
190274 198637
163092 170243
200709
172033
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice (valorile pentru 2004-2005 sunt estimări)
http://www.mfinante.ro/buget/buget2003
- informatizarea sistemul educaţional. Proiectul SEI - Sistem Educaţional
Informatizat are un buget de 200 milioane USD. Dintre aceştia au fost deja alocaţi
6 milioane USD din bugetul MEC din 2001 şi utilizate în cadrul programului
pilot, şi încă o tranşă în valoare de peste 60 milioane USD, obţinute de MEC în
2002 prin leasing financiar extern şi alocată fazei 2002-2003.61
Beneficii
-
scăderea tarifelor la serviciile TIC ca urmare a intensificării concurenţei.
-
creşterea ratelor de penetrare a telefoniei şi Internetului ca urmare a reducerii
tarifelor.
-
participarea la programul eTen. Beneficiile acestei participări depind de
abilitatea firmelor româneşti de a câştiga proiecte.
-
beneficiile generale aduse de dezvoltarea societăţii informaţionale:
o reducerea corupţiei (datorită creşterii transparenţei)
o economiile datorate simplificării interacţiunii cu instituţiile statului
o intensificarea concurenţei datorită creşterii vizibilităţii actorilor economici
o racordarea la evolutiile tehnice internaţionale
o creşterile de productivitate a muncii prin utilizarea TIC
o economiile şi fluidizarea activităţii economice presupuse de dezvoltarea
serviciilor de e-banking şi e-commerce
Trebuie menţionat că estimările pe care introducerea interacţiunii B2B le produc indică
valori ce depăşesc pentru multe ramuri 20%.
Ramura
Rata de economisire produsă de
introducerea B2B
Industria aerospaţială
11%
61
http://www.portal.edu.ro/pls/portal30/docs/FOLDER/GENERAL_PORTAL/INFORMATIISEI/2003-0214+SEI+FAQ+V3.PDF
83
Chimie
10%
Cărbune
2%
Comunicaţii
5-15%
Calculatoare
11-20%
Componente electronice
29-39%
Industria alimentară
3-5%
Produse forestiere
15-25%
Transoprt feroviar
15-20%
Sănătate
5%
Ştiinţele vieţii
12-19%
Prelucrarea metalelor
22%
Media şi publiciate
10-15%
Servicii de întreţinere
10%
Petrol şi gaze
5-15%
Hârtie
10%
Oţel
11%
Sursa: Gheorghe Zaman, Economia digitală, în Societatea informaţională – societatea cunoaşterii.
Concepte, solutii şi strategii pentru România (coord. Gh. Filip), Academia Română, 2001
84
13. POLITICA REGIONALĂ
Adoptarea modelului european de politică regională (acquis-ul comunitar în
materie de politică regională) constituie un factor important al europenizării în România
(şi în general în ţările candidate) generator de costuri şi beneficii. Politica regională a fost
percepută ca un element de condiţionalitate europeană de către toate ţările candidate
deoarece implementarea acestei politici a impus guvernelor acestor ţări redefinirea
structurilor instituţionale după regulile europene impuse de Comisia Europeană (Hughes
et al, 2001).
Politica regională a UE urmăreşte promovarea unei dezvoltări economice
echilibrate în profil regional. O distribuire echitabilă sau existenţa unei percepţii de
distribuire echitabilă este unul din factorii importanţi de natură să motiveze şi să justifice
participarea statelor la scheme integraţioniste, în caz contrar, gruparea având puţine şanse
de reuşită. Una dintre cele mai importante consecinţe ale disfuncţionalităţilor din procesul
repartiţiei se manifestă pe plan teritorial sub forma dezechilibrelor regionale. Politica
regională a UE se bazează pe două criterii importante62 :
•℘ eficienţa - deoarece concentrarea anumitor activităţi economice, a producţiei
anumitor bunuri etc., preponderent în anumite regiuni ar împiedica alocarea
eficientă a resurselor, diminuând efectele de bunăstare globale,
•℘ echitatea - întrucât necesitatea repartizării echitabile între regiuni şi categorii
sociale a efectelor de bunăstare - este privită ca un "act de solidaritate" al
regiunilor prospere cu cele sărace.
Costurile şi beneficiile adoptării modelului comunitar de politică regională derivă
din caracteristicile acesteia.
Politica regională a UE, aşa cum a fost concepută pentru perioada 2000-2006
urmăreşte:
•℘ ameliorarea eficienţei instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui
număr mai mic de obiective ale politicii structurale şi prin clarificarea
partajării responsabilităţilor între diferiţii participanţi;
•℘ menţinerea nivelului bugetar al coeziunii economice şi sociale;
•℘ extinderea eforturilor privind coeziunea regională în rândul viitoarelor ţări
membre.
Sunt descentralizate şi simplificate procedurile de gestionare a resurselor
comunitare, stabilindu-se o delimitare clară a responsabilităţilor diferiţilor actori implicaţi
în proces şi aplicarea consecventă a principiului subsidiarităţii.
62
Molle Wiliam, The Economics of European Integration, Darmouth, 1990
85
Obiectivele politicii regionale sunt:
Obiectivul numărul 1- promovarea dezvoltării şi a ajustării structurale
a regiunilor întârziate din punct de vedere economic, al căror PIB mediu pe
locuitor este inferior plafonului de 75% din media comunitară a PIB/locuitor. Acest
nou obiectiv vizează în mod egal atât regiuni ultraperiferice, precum dominioanele
franceze, insulele Azore, Madeira şi Canare, dar şi din Finlanda sau Suedia. Circa 2/3
din totalul Fondurilor structurale vizează acest prim obiectiv, aproape 20% din
populaţia UE urmând a fi afectate de aceste acţiuni. România este calificabilă în
întregimea teritoriului său pentru a primi finanţare din fondurile structurale în cadrul
acestui obiectiv.
Obiectivul numărul 2 - susţinerea reconversiei economice şi sociale a
regiunilor care se confruntă cu dificultăţi structurale, altele decât cele eligibile în
cadrul obiectivului numărul 1. Acest obiectiv aminteşte de vechile obiective 2 şi 5; în
general, vizează zonele aflate în mutaţii economice, zonele rurale în declin, zone în
criză, dependente de pescuit, precum şi cartierele urbane în dificultate. Maxim 18%
din populaţia UE vor beneficia de ajutoarele referitoare la acest obiectiv, repartizarea
fiind în funcţie de tipul de activitate dominant (10% în zonele industriale, 5%, rurale,
2%, populaţie urbană, 1%, sectorul pescuitului).
Obiectivul numărul 3 - acoperă toate acţiunile în favoarea dezvoltării
resurselor umane, altele decât cele legate de obiectivul 1. Acest obiectiv răspunde
vechilor obiective 3 şi 4, regrupând activităţile desfăşurate până atunci sub incidenţa
Fondului Social European. El constituie cadrul de referinţă al ansamblului măsurilor
luate în numele capitolului privind utilizarea forţei de muncă din Tratatul de la
Amsterdam şi a strategiei europene privind folosirea forţei de muncă.
Realizarea şi implementarea politicii regionale a UE se bazează pe următoarea
construcţie a cadrului principial:
•℘ principiul programării multianuale a finanţării proiectelor de dezvoltare
regională. Acest principiu presupune realizarea planurilor de dezvoltare
regională pe anumite perioade. Finanţarea proiectelor de dezvoltare regională
se poate face pe o perioadă de maximum 3-6 ani.
•℘ principiul subordonării presupune subordonarea planurilor de dezvoltare
regională unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.
•℘ Realizarea de parteneriate la nivel local, naţional, regional între autorităţile
comunitare şi cele naţionale sau locale. Parteneriatul reprezintă, în
conformitate cu definiţia dată de Comisia Europeană, în 1988, “colaborarea
strânsă între Comisie, statul membru şi autorităţile competente situate la
diferite nivele administrative ale statului respectiv, în cadrul cărora fiecare
parte acţionează ca partener pentru realizarea unui obiectiv comun”. Ulterior,
după 1993 în aceste parteneriate puteau fi atrase nu numai autorităţile locale,
naţionale şi comunitare, ci şi toate celelalte părţi interesate.
86
•℘ Caracterul adiţional, complementar al măsurilor comunitare, a fost introdus
în vederea creşterii eficienţei fondurilor structurale şi pentru evitarea
situaţiilor, frecvente anterior, în care fondurile comunitare erau utilizate ca
substituent al resurselor naţionale.
•℘ Sincronizarea măsurilor de politică regională cu celelalte politici sectoriale.
•℘ Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel mai puţin dezvoltate şi
evitarea disipării fondurilor spre un număr mare de obiective.
În România putem vorbi de o politică regională construită pe principiile,
obiectivele şi respectând modelul european de implementare după 1998, după adoptarea
legii 151/1998 privind dezvoltarea regională. Acest moment poate fi considerat unul de
referinţă, respectiv momentul în care se poate vorbi de începerea procesului de adoptare a
acquis-ului comunitar în domeniu şi din care a pot fi evaluate costurile şi beneficiile
aferente.
Politica regională a României este conformă, în linii generale, cu cea a Uniunii
Europene, în ceea ce priveşte obiectivele, principiile, cadrul legal şi mecanismele de
implementare. De asemenea, întreaga construcţie a politicii regionale a României se
bazează ca şi în cazul UE pe planurile naţionale (PND) şi regionale de dezvoltare.
Construcţia acestor planuri a reprezentat un exerciţiu de programare financiară şi de
stabilire a priorităţilor de dezvoltare de tipul bottom-up şi poate fi considerat un bun
exerciţiu pentru accesarea in viitor a fondurilor structurale. Utilizarea instrumentelor
financiare de preaderare, ca principală sursă de finanţare a activităţilor din PND, a avut
efecte duale: pe de o parte a facilitat transpunerea principiilor europene de utilizare a
fondurilor structurale, iar pe de altă parte, dat fiind bugetul limitat alocat de UE,
priorităţile de dezvoltare au fost reduse şi concentrate în jurul celor indicate de oficialii
europeni, alterând astfel calitatea exerciţiului de planificare impus de realizarea PND.
Asistenţa tehnică acordată de UE României pentru elaborarea PND şi a planurilor de
dezvoltare regională constituie un important beneficiu, în sensul că a asigurat un
important transfer de know-how în elaborarea unor astfel de planuri şi în perspectiva
accesării fondurilor structurale. Obligaţia de cofinanţare din partea statului român, ca
beneficiar al programelor cu componentă de dezvoltare regională promovate de UE
pentru statele candidate, constituie de asemenea un element de cost în perioada de
preaderare, care va creşte în cuantum după aderare (ca urmare a creşterii contribuţiei
comunitare din cadrul fondurilor structurale).
Principalele elemente generatoare de costuri sunt:
-
construcţia cadrului instituţional de adoptare şi implementare a politicii
regionale;
-
dificultăţile de aplicare a principiilor politicii regionale a UE;
-
gradul relativ redus de utilizare a fondurilor europene, ceea ce privează
economia regională de o serie de resurse financiare ce pot fi utilizate pentru
investiţii în dezvoltarea economică şi socială a regiunii respective.
Aceste tipuri de costuri se vor diminua progresiv, în timp. Argumentul pentru
susţinerea acestor afirmaţii este următorul: aceste costuri se compun din „cheltuieli
iniţiale”, în sensul că ele au reprezentat investiţii obligatorii pentru adoptarea şi
87
implementarea politicii regionale a UE, şi costuri suplimentare generate de lipsa de
experienţa a părţii române (atât la nivel macro cât şi la nivel micro) în managementul unei
astfel de politici care, se bazează pe ideea finanţării dezvoltării regionale pe bază de
competiţie de proiect şi nu prin alocări de fonduri, centralizat, pe criterii administrative
sau de altă natură. Prima componentă a acestor costuri, şi-a diminuat vizibil importanţa şi
implică, în perspectiva aderării şi ulterior aderării eventualele costuri legate de redefinirea
cadrului instituţionale, redefinirea mecanismelor de implementare şi adoptare a politici
regionale etc. A doua componentă a costurilor, e va diminua sensibil, până la eliminare,
pe măsură ce autorităţile şi actorii privaţi ai comunităţii de afaceri vor dobândi experienţă
în utilizarea instrumentelor specifice ale politicii regionale, aşa cum au fost dezvoltate de
UE.
La nivel macro, în acest domeniu, mai poate fi menţionat şi următorul aspect:
după 2007, finanţarea politicii regionale, şi în general a coeziunii economice şi sociale, se
va face din fondurile structurale şi de coeziune (în principal), iar efectele, în termeni de
cost sau beneficii nete, depind, în mare măsură de capacitatea unităţilor naţionale de
implementare a fondurilor structurale de administra eficient aceste instrumente. Deşi în
perioada de preaderare, instrumentele financiare create de UE pentru România (şi
celelalte state candidate) au fost concepute după modelul fondurilor structurale şi de
coeziune, tocmai în ideea de pregăti autorităţilor naţionale pentru realitatea implicată de
statutul de membru, totuşi, în Poziţia Comună a UE referitor la Politica regională şi
coordonarea instrumentelor structurale şi documentele ulterioare, se menţionează faptul
că, autorităţile române nu dispun încă de o capacitate adecvată de gestiune a
instrumentelor structurale, ceea ce evident are implicaţii în termeni de costuri.
Ceea ce se poate constata în acest moment sunt anumite deficienţe în aplicarea
efectivă a principiilor europene:
•℘ Principiul programării multianuale este dificil de aplicat în practică în România
deoarece: există încă diferenţe dintre datele şi informaţiile din teren şi datele
statistice;
•℘ Colectarea şi procesarea datelor socio-economice corecte este un exerciţiu
costisitor, iar utilizarea surselor de date preexistente (statistici standard de serii
temporale) este o opţiune atractiva pentru aceasta raţiune, dar a cărei eficienţă
este redusă din perspectiva reflectării în plan statistic a tuturor diferenţelor
apărute la un moment dat într-o regiune, putându-se adopta măsuri neadecvate
datorită lipsei de corectitudine a informaţiilor.
•℘ Modul de constituire a regiunilor de dezvoltare a condus la situaţii în care
problemele unei regiuni sunt extrem de variate şi complexe generând dificultăţi
de formulare a unei strategii de dezvoltare regională coerente şi unitare,
dificultăţile metodologice fac dificile evaluările ex-ante ale impactului unei
anumite măsuri, dificultăţile autorităţilor de a elabora planuri pe termen lung (6
ani, conform cerinţelor de programare ale politicii regionale europene), absenţa
unor obiective coerente corelate în dinamică etc. Această situaţie a determinat
apariţia unui număr semnificativ de mare de priorităţi de dezvoltare, atât pe
terme scurt, cât şi pe terme mediu, la nivelul fiecărei regiuni, limitând
aplicabilitatea principiului concentrării;
88
•℘ Dificultăţi de constituire de parteneriate şi de cooperare (interministerială,
interregională, intraregională, public-privat, între autorităţile naţionale şi cele
regionale) între factorii implicaţi.
•℘ Dificultăţi majore în aplicarea principiului adiţionalităţii conform căruia
transferurile de fonduri comunitare au doar un rol complementar completând
eforturile financiare ale recipienţilor şi nu le înlocuieşte;
•℘ Insuficienţa personalului calificat în domeniu. O problemă cu care s-a
confruntat România până la acest moment se referă la disponibilitatea redusă a
personalului calificat în plan teritorial.
•℘ Eficienţă relativ redusă în elaborarea instrumentelor financiare de preaderare;
Aceste costuri pot fi urmărite pe următoarele planuri:
- legislativ;
- instituţional;
- social şi economic.
Cea mai mare parte a acestor costuri este dificil de evaluat într-o formă financiară
la acest moment. Cert este că cele mai multe dintre ele se vor manifesta şi vor fi resimţite
în plan regional sub forma menţinerii la un nivel scăzut a gradului de dezvoltare
economică sau a încetinirii dezvoltării sau chiar a scăderii nivelului de dezvoltare actual.
În plan legislativ, analiza costurilor legate de adoptarea acquis-ului comunitar în
materie de dezvoltare regională poate fi defalcată pe două perioade: anterioară aderării şi
ulterioară acestui moment.
Până la momentul actual, costurile apărute în plan legislativ pentru armonizarea
reglementărilor naţionale în materie de dezvoltare regională cu cele comunitare sunt
reduse. Aceasta se datorează faptului că la momentul în care s-a constituit legislaţia
României, a fost concepută în conformitate cu normele europene. Altfel spus, costurile
legislative sunt nesemnificative deoarece anterior anului 1998 nu exista o politică
regională a României (conformă sau neconformă cu prevederile comunitare). În cazul în
care ar fi existat o politică regională bazată pe un corpus de legi, s-ar fi putut vorbi la
acest moment de costuri de armonizarea a cadrului legal existent cu cel al Uniunii
Europene.
Dimensiunea costurilor legate de adoptarea acquis-ului comunitar aferente
perioadei anterioare aderării ar putea creşte după 2007. Anul 2007 este anul în care expiră
actuala perioadă de programare financiară pentru politica regională a UE şi sunt posibile
noi modificări ale acesteia. În măsura în care acestea se vor produce, adoptarea şi
implementarea acestora în legislaţia română s-ar putea dovedi costisitoare. Este extrem de
posibil ca reforma din 2007 a politicii regionale să vizeze o reducere a contribuţiei
financiare a UE alocate regiunilor mai puţin dezvoltate.
În plan instituţional, costurile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar
vizează mai ales crearea structurii instituţionale necesare pentru aplicarea prevederilor
politicii regionale. Aşa cum a fost prezentat anterior, anterior anului 1998 nu se poate
vorbi de o infrastructură instituţională de aplicare a politicii regionale. Faptul că la nivel
european nu există modele standard de structură instituţională naţională de aplicare a
89
politicii regionale a reprezentat un element de natură să limiteze costurile creării
instituţiilor de politică regională în România. În actuala structură instituţională se regăsesc
elemente ale arhitecturii instituţionale aplicate în diferite state membre adaptate la
condiţiile specifice din România. Crearea acestei structuri instituţionale era necesară şi s-a
realizat aşa cum s-a arătat deja astfel încât să asigure cadrul de aplicare a principiilor şi
normelor europene ale politicii regionale. Faptul că această structură este de dată recentă
şi că a fost încă de la început compatibilă cu normele comunitare face dificilă estimarea
costurilor implicate de această "compatibilitate" cu normele europene. Modificările
intervenite în această structură nu au implicaţii majore şi de natură să mărească elemente
de cost, ci dimpotrivă pot fi încadrate în categoria măsurilor de natură să crească eficienţa
acestei structuri, pe linia unei mai bune coordonări a măsurilor de politică regională cu
cele sectoriale şi a elaborării unei viziuni unitare de dezvoltare economică şi de reducere a
disparităţilor regionale.
Costurile cele mai vizibile legate de crearea structurii instituţionale de aplicare a
acquis-ului comunitar sunt cele legate de asigurarea acestora cu personal calificat. Cel
mai vizibil deficit s-a manifestat la nivelul CDR şi ADR (ca organisme regionale).
Primele costuri în acest plan au apărut deja sub forma numărului mic de proiecte finanţate
în cadrul proiectelor comunitare (grad mic de utilizare a fondurilor UE), datorită
disponibilităţii reduse a personalului ADR de a oferi asistenţă tehnică şi consultanţă
pentru întocmirea proiectelor în conformitate cu normele europene. Eliminarea acestor
deficienţe de funcţionare a structurii instituţionale regionale prin calificarea resurselor
umane, diversificarea activităţilor ADR, CDR în plan regional, creşterea capacităţii
acestora de a stimula crearea de parteneriate între autorităţi, agenţi economici şi instituţii
neguvernamentale sunt elemente de natură să reducă în termeni relativi costurile
instituţionale şi să permită o "amortizare" mai rapidă a acestora. O parte din costurile
legate de realizarea acestor obiective sunt finanţate din fonduri PHARE. Totodată un
control şi o evidenţă mai riguroasă din partea organismelor teritoriale şi naţionale cu
privire la respectarea principiilor europene şi la utilizare fondurilor destinate finanţării
programelor de dezvoltare regională ar putea creşte eficacitatea acestor organisme şi a
măsurilor promovate de acestea.
În structura instituţională de aplicare a politicii regionale există şi organisme care
nu au corespondent la nivelul actualelor state membre: agenţia SAPARD şi ISPA şi
Oficiul naţional de Plăţi care gestionează fondurile PHARE.
Costurile economice şi sociale legate strict de aplicarea acquis-ului comunitar în
materie de dezvoltare regională, ar trebui să fie reduse. Ideea de bază a politicii regionale
europene este aceea de a crea un cadru normativ şi instrumente adecvate pentru creşterea
nivelului de dezvoltare economică, grupării şi distribuirii lor uniforme şi echitabile în
profil regional. Altfel spus, este acea de încurajare a creşterii ocupării şi venitului la
nivelul regiunilor prin creşterea eficienţei activităţilor economice, sprijin financiar acordat
regiunilor care se confruntă cu declin industrial sau cu procese de restructurare
economică, măsuri de creştere a ocupării şi de creştere a nivelului de calificare al
resurselor umane etc. În măsura în care realizarea acestor obiective presupune
restructurări economice, costurile vor fi vizibile în termeni de creştere a şomajului şi
reducere a venitului regional, dar măsurile de politică regională se vor orienta spre
tragerea de investiţii în zonă, reorientarea spre activităţile economice eficiente etc. de
natură să valorifice potenţialul endogen al regiunii. Ideea de bază a politicii nu este aceea
90
de a impune anumite măsuri, standarde sau restricţii ci tocmai acela de a diminua efectele
negative ale anumitor evoluţii economice la nivelul regiunilor şi de a stimula şi de a
contribui la creşterea nivelului de dezvoltare economică şi socială a regiunii.
Pentru a se conforma cerinţelor de membru al Uniunii, pentru a putea valorifica
beneficiile induse de participarea la un exerciţiu de integrare regională şi pentru ca
acestea să fie distribuite uniform/echitabil la nivel regional, România va trebui să depună
eforturi pe linia reducerii disparităţilor de dezvoltare dintre regiunile sale şi cele ale
Uniunii Europene. Acest demers, se poate dovedi generator de costuri, datorită existenţei
unor factori exogeni: limitarea transferurilor din fondurile structurale şi din bugetul UE
către regiunile sărace (motivată de necesitatea satisfacerii criteriilor de convergenţă, de
opoziţia Germaniei faţă de creşterea bugetului comunitar), dependenţa multora dintre
regiunile rămase în urmă de industrii aflate în declin, efectele reformei PAC.
La nivelul României, sunt dificil de identificat elementele de cost legate în mod
direct de aplicarea acquis-ului comunitar din mai multe motive:
- în primul rând, respectare normelor europene nu generează efecte negative, ci
dimpotrivă încearcă limitarea lor şi simulează apariţia de efecte pozitive pe linia creşterii
nivelului de dezvoltare economică a regiunilor;
- în al doilea rând, efectele negative manifestate sub forma nivelului scăzut de
dezvoltare, a şomajului ridicat, a declinului industrial etc. manifestate la nivelul regiunilor
sunt determinate de procese de restructurare sau factori independenţi de implementarea
acquis-ului comunitar în materie de dezvoltare regională. Aceste cauze s-au manifestat şi
au produs efecte anterior declanşării procesului de armonizare legislativă în materie de
dezvoltare regională.
- în al treilea rand, o mare parte din efectele negative resimţite la nivelul regiunilor
se vor menţine şi există posibilitatea să se agraveze pe măsura adoptării acquis-ului
comunitar din alte domenii (cum ar fi: mediu, concurenţă - reglementarea ajutoarelor de
stat -, agricultură etc.) care presupun introducerea anumitor restricţii de natură să afecteze
nivelul de dezvoltare economică al regiunilor.
În planul politicilor de dezvoltare regională, măsurarea gradului de pregătire al
României pentru a putea face faţă cerinţelor ce derivă din statutul de membru este un
demers dificil, implicând analiza capacităţii României de a asigura un ritm ridicat şi
echilibrat de dezvoltare economică şi socială a regiunilor, a capacităţii instituţionale de
implementare a pachetului legislativ comunitar etc. Gradul cel mai ridicat de pregătire se
regăseşte în plan legislativ şi instituţional. Astfel, reglementările comunitare în domeniu
au fost deja adoptate şi implementate sau sunt în curs de implementare. Modificarea legii
151/1998, realizată în anul 2003, poate fi considerat pasul final pentru asigurarea deplinei
compatibilităţi a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare. De asemenea, pregătirile
în plan instituţional, au intrat în „linie dreaptă”, în anul 2003 fiind desemnate instituţiiile
adminsitraţiei centrale responsabile, după dobândirea statutului de membru, pentru
gestionarea fondurilor structurale şi a fondurilor de coeziune ale UE. Cu toate acestea,
experienţa ultimului exerciţiu de planificare în Cadrul Planului Naţional de Dezvoltare
2004-2006 a demonstrat existenţa unor disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte activitatea în
cadrul grupurilor interministeriale şi confirmă, într-o anumită măsură, observaţiile
cuprinse în Poziţia Comună a Uniunii Eurpopene pentru capitolul 21 de acquis, şi anume
91
capacitatea relativă redusă a a instituţiilor administraţiei centrale de a gestiona eficient
fondurile structurale.
13.1. O abordare strategică prospectivă (foresight-modelare) a dezvoltării regionale în
România
Problema dezvoltării regionale poate fi analizată – din punct de vedere al balantei
costuri-beneficii - prin intermediul relaţiei dintre produsul intern brut regional pe locuitor
şi factorii esenţiali care contribuie la evoluţia indicatorului respectiv. Analiza va urmări,
în primul rând, identificarea principalilor factori care explică ecartul inter-regional al
PIB/locuitor. În al doile rând, poate fi construit - pentru fiecare dintre aceşti factori - un
indicator simplu, dar, în acelaşi timp, observabil şi robust din punct de vedere statistic,
precum şi un model econometric pentru studierea corelaţiei dintre variaţia indicatorilor
respectivi la nivel regional.
Din analiza efectuată a rezultat că patru factori sunt puternic legaţi de diferenţele
inter-regionale ale PIB/locuitor şi PIB/persoană ocupată:
−℘ structura activităţii economice (estimată pornind de la ponderea populaţiei
ocupate pe sectoare economice în populaţia totală ocupată, la nivel regional);
−℘ amploarea şi potenţialul activităţii de inovare (ca variabilă proxi am utilizat
numărul de lucrători în activităţile de cercetare-dezvoltare la 10,000 persoane
ocupate, pe judeţe);
−℘ infrastructura şi accesibilitatea regiunii (infrastructura este apreciată prin
densitatea reţelei de cale ferată, densitatea reţelei de drumuri şi densitatea
reţelei telefonice);
−℘ educaţia şi calificarea mâinii de lucru (estimate pe baza datelor regionale
referitoare la ponderea absolvenţilor de studii elementare, medii, respectiv
superioare în populaţia stabilă de peste 12 ani).
Corelaţiile dintre produsul intern brut regional (pe judeţe) şi factorii menţionaţi de
creştere economică sunt prezentate în tabelul 13.1. În conformitate cu anticipările
teoretice, analiza empirică demonstrează existenţa unor corelaţii relativ puternice între
factorii menţionaţi şi potenţialul de creştere economică. Astfel, ratele ocupării populaţiei
active în industrie, construcţii şi servicii sunt corelate pozitiv cu nivelul dezvoltării, în
timp ce o pondere ridicată a ocupării în agricultură blochează creşterea economică. De
asemenea, un nivel înalt al educaţiei favorizează creşterea economică, la fel ca şi existenţa
unei intrastructuri adecvate.
Pe baza rezultatelor obţinute, am dezvoltat analiza ţinând seama de modificările
previzibile de politică economică, în perspectiva integrării europene. Anticipăm, în
acest context, o creştere a autonomiei sferei economice, astfel încât dezvoltarea se va baza
pe iniţiativa întreprinzătorilor, capacitatea economiei de a genera progres tehnic prin
invenţii şi inovaţii, funcţionarea liberă a mecanismului preţurilor şi a pieţelor specifice
(piaţa bunurilor, piaţa muncii, piaţa financiară - monetară şi de capital, piaţa valutară).
Motorul dezvoltării, într-un asemenea model îl constituie concurenţa dintre
întreprinzători, capacitatea de generare a progresului tehnic şi înclinaţia (incitaţia) spre
92
asumarea iniţiativei private, într-o economie care garantează dreptul de proprietate. Toate
acestea se vor aplica nediscriminatoriu în spaţiul economic naţional, urmând practic
liniile directoare ale scenariului de dezvoltare de tip “ţinte Lisabona”.
Promovarea în perspectivă a unei politici economice coordonate ţintite pe
armonizare inter-regională ar găsi în poziţii relativ favorabile doar câteva regiuni. Fără
modificări esenţiale în starea regională a factorilor de dezvoltare preconizaţi de modelul
utilizat, ar fi favorizat în dezvoltare Municipiul Bucureşti şi, într-o oarecare măsură,
judeţele Cluj, Constanţa, Braşov, Sibiu, Prahova, Timiş şi Arad.
Estimările calitative sunt prezentate în figura următoare. Indicatorii care măsoară
potenţialul de dezvoltare regională au fost aduşi prin transformări liniare în intervalul
[-2, +2], astel încât -2 reprezintă situaţia cea mai nefavorabilă, iar +2 situaţia cea mai
favorabilă. În figura următoare, intensitatea culorilor merge de la alb (pentru +2), la
negru, pentru -2 şi diferite nuanţe de gri pentru situaţiile intermediare (-1, 0, +1).
Celelalte regiuni ar putea beneficia de un proces de dezvoltare numai dacă se vor
realiza două condiţii:
(1) dezvoltarea naţională pre- si post-aderare va fi sprijinită prin măsuri de politică
regională
(2) măsurile de liberalism economic ar duce la un progres economic general, iar acest
progres economic, dezvoltat în polii de creştere menţionaţi, s-ar difuza după ce
atinge un anumit prag, în stucturile teritoriale.
Această prezentare relevă mai întâi faptul că evaluările regionale diferă
considerabil: negative pentru o serie de judeţe şi relativ pozitive pentru altele. În
acelaşi timp nu există nici o singură regiune pentru care evaluarea este în întregime
favorabilă şi viitorul economic, în consecinţă, asigurat în totalitate. În acest cadru, analiza
regională comparativă, pornind de la oportunităţile şi slăbiciunile economice la nivel
regional, poate fi interpretată ca un indicator al problemelor economice, sociale şi politice
importante ale fiecărei regiuni.
O a doua concluzie care se impune este aceea că, în majoritatea regiunilor, în
ciuda diversităţii lor, trebuie consolidate elementele de dezvoltare din perspectiva
pieţei libere. De asemenea, pornind de la situaţia existentă în domeniile care constituie
sarcini clasice ale administraţiilor publice naţionale şi locale, respectiv educaţia,
infrastructura şi sănătatea ş.a., trebuie consolidate, în aceeaşi măsură, elementele specifice
dezvoltării regionale din perspectiva coordonării.
Deoarece cele două abordări strategice propuse (coordonarea dezvoltării şi
liberalismul economic) sunt într-o anumită măsură contradictorii, nu este posibil să se
extragă o formulă univocă de reuşită în dezvoltarea economică naţională şi/sau regională.
Cu toate acestea, se consideră că, indiferent de teoria care la un moment dat
fundamentează politica economică de dezvoltare, o constantă a progresului general este
reprezentată de inovaţia socială. Inovaţia socială este definită ca fiind capacitatea şi
voinţa indivizilor, a întreprinderilor şi a guvernelor de a modifica în mod continuu
formulele vechi de succes şi de a stabili un nou echilibru între diferiţii factori ai
progresului economic din perspectiva noilor realităţi.
93
Tabel 13.1. Coeficienţii de corelaţie dintre PIB/loc la nivel regional şi factorii de
creştere economică (2002)
Factorii de creştere economică
Ocuparea în:
Coeficienţii
de corelaţie
Agricultură şi silvicultură
-0.74
0.68
Servicii
0.49
Studii superioare
0.76
Nivelul de educaţie Studii medii
Studii primare
0.73
-0.82
Ocuparea în activităţi de cercetare-dezvoltare
0.48
Infrastructura de transport feroviar
0.39
Infrastructura de transport terestru
0.09
94
95
Estimări ale potenţialului de
creştere economică regională, în
perspectiva integrării europene
Legendă:
Indicatorii care măsoară potenţialul
de dezvoltare regională au fost
aduşi prin transformări liniare în
intervalul [-2, +2], astel încât -2
reprezintă situaţia cea mai
nefavorabilă, iar +2 situaţia cea
mai favorabilă.
Au rezultat 5 nivele de adaptabilitate
(-2, -1, 0, +1, +2).
În figură, intensitatea culorilor merge
de la alb, pentru +2 la negru pentru
-2.
13.2. Scenarii de dezvoltare regională a României
Pornind de la consideraţiile generale de mai sus, sunt analizate calitativ două
scenarii de dezvoltare regională, precum şi caracterul sustenabil sau nu, în diferitele
contexte regionale, ale modelului de dezvoltare preconizat de fiecare dintre aceste
scenarii. Analiza comparativă a oportunităţilor şi factorilor de blocaj pentru judeţele
României, pornind de la caracteristicile pe care le presupune fiecare dintre modelele
prezentate este realizată în figurile 13.2, respectiv 13.3.
13.2.1. Scenariul de dezvoltare regională bazat pe perspectiva coordonării
Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva coordonării are ca
punct de pornire teoria neo-keynesiană. Deoarece informarea imperfectă nu permite
formularea unor anticipaţii corecte, ci doar a unor anticipaţii schimbătoare,
comportamentele instabile ale agenţilor economici pot provoca perturbaţii cumulative
care necesită adoptarea unor politici anticiclice din patrea statului. Elementele esenţiale
ale acestui model de dezvoltare sunt nivelul educaţiei, starea infrastructurii, calitatea
acţiunii publice, cooperarea între stat, patronat şi sindicate, adaptabilitatea colectivă.
Motorul dezvoltării îl constituie cooperarea între agenţii menţionaţi, cooperare care
reduce incertitudinea şi creşte calitatea anticipaţiilor, ducând la o adaptare şi ajustare
colectivă la noile situaţii apărute în economie. Rolul statului în acest proces este esenţial.
Pentru aprecierea efectelor regionale ale unei politici economice bazate pe această
teorie, este estimată (la fel ca şi în celelalte două scenarii) starea principalilor factori de
progres economic. Nivelul educaţiei este estimat, la fel ca şi în scenariul precedent după
metodologia urmărită în calcului indicatorului dezvoltării umane. De asemenea,
infrastructura este apreciată prin agregarea, cu ponderi egale, a indicatorilor normalizaţi
privind suprafaţa locuibilă pe locuitor, densitatea reţelei de cale ferată, densitatea reţelei
de drumuri şi densitatea reţelei telefonice. Cooperarea între stat, patronat şi sindicate este
apreciat prin numărul conflictelor colective de muncă. Deoarece numărul conflictelor de
muncă este un indicator de stare au fost luate în considerare datele pentru perioada 19921998. Structura pe judeţe a acestui indicator a fost corectată cu structura populaţiei
ocupate.
În lipsa unui estimator corespunzător al adaptabilităţii colective, aceasta a fost
estimată pornind de la adaptarea populaţiei active pe piaţa muncii. S-a considerat că
gradul de adaptare este cu atât mai mare cu cât rata şomajului este mai mică. De
asemenea, calitatea acţiunii publice este estimată prin indicatorul dezvoltării umane,
calculat pentru colectivităţile respective. Estimările calitative sunt prezentate în figura
următoare.
Figura 13.2. Scenariul bazat pe perspectiva coordonării
Sub rezerva corectitudinii estimatorilor folosiţi pentru factorii de progres
prevăzuţi de acest model, afirmăm faptul că un asemenea model de dezvoltare ar
favoriza, într-o oarecare măsură, Municipiul Bucureşti şi judeţele Argeş, Bihor, Cluj,
Prahova, Timiş. Defavorizate ar rămâne judeţele Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Tulcea,
Vaslui. Modelul de cooperare presupune intervenţia activă a statului, inclusiv pentru
sprijinirea dezvoltării regionale, în cooperare cu agenţii economici locali.
13.1.2. Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei
libere
Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei libere are ca
punct de pornire teoria dezvoltată de şcoala de gândire economică neo-austriacă.
Elementele esenţiale ale progresului economic, potrivit teoriei respective, sunt autonomia
sferei economice, iniţiativa întreprinzătorilor, capacitatea economiei de a genera progres
tehnic prin invenţii şi inovaţii, funcţionarea liberă a mecanismului preţurilor şi a pieţelor
specifice (piaţa bunurilor, piaţa muncii, piaţa financiară - monetară şi de capital, piaţa
valutară). Motorul dezvoltării îl constituie concurenţa dintre întreprinzători, într-o
economie care garantează dreptul de proprietate. Există o profundă neîncredere în ceea ce
priveşte rolul statului şi a politicilor publice.
Deoarece dreptul de proprietate, libertatea de funcţionare a pieţelor şi autonomia
sferei economice dacă sunt promovate în politica economică, atunci se aplică
nediscriminatoriu în spaţiul economic naţional, în aprecierea efectelor regionale ale unui
asemenea scenariu sunt analizate, chiar pornind de la informaţii incomplete, capacitatea
de generare a progresului tehnic şi înclinaţia (incitaţia) spre asumarea unei iniţiative
97
private. Iniţiativa privată este estimată ca o medie ponderată pornind de la greutatea
specifică a proprietăţii private din agricultură în totalul suprafeţei agricole (coeficient de
ponderare = 1) şi numărul de întreprinzători particulari la 1000 de persoane (coeficient de
ponderare = 2), la mijlocul anului 1997.
Potenţialul de inovare este estimat prin numărul personalului din activitatea de
cercetare-dezvoltare la 10 mii de persoane şi indicele educaţiei.
Promovarea în perspectivă a unei politici economice ale cărei principii de bază să
fie fundamentate pe teoria dezvoltată de şcoala de gândire austriacă, inclusiv dezvoltările
ulterioare ale acestei teorii, ar găsi în poziţii favorabile mult mai puţine regiuni decât
modelele precedente. Fără modificări esenţiale în starea regională a factorilor de
dezvoltare preconizaţi de acest model al pieţei libere, ar fi favorizat în dezvoltare
Municipiul Bucureşti şi, într-o oarecare măsură, judeţele Cluj, Braşov, Prahova, poate
chiar Iaşi şi Timiş. Celelalte judeţe ar putea beneficia de un proces de dezvoltare doar
dacă se vor realiza două condiţii: măsurile de liberalism economic ar duce la un progres
economic general; acest progres economic, dezvoltat în polii de creştere menţionaţi, s-ar
difuza după ce atinge un anumit prag, în stucturile teritoriale.
La fel ca în cazul scenariului precedent, indicatorii care măsoară factorii de
dezvoltare regională, au fost aduşi prin transformări liniare în intervalul ş-2, +2ţ, astel
încât -2 reprezintă situaţia cea mai nefavorabilă, iar +2 situaţia cea mai favorabilă. În
figurile următoare, intensitatea culorilor merge de la alb, pentru +2 la negru pentru -2.
Figura 13.3. Scenariul bazat pe perspectiva pieţei libere
Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prezentate şi chiar dacă putem admite a
priori că progresul economic nu se manifestă peste tot în acelaşi timp şi că, atunci când
îşi face apariţia, forţe puternice acţionează în sensul concentrării geografice a creşterii
în jurul acestor puncte de pornire, procesul de difuzare a dezvoltării dinspre poli spre
98
periferie este incert şi, în orice caz, parţial. Aceasta deoarece, aşa cum se demostrează în
teoria polilor de creştere, pe lîngă incertitudinea existenţei pragului începând de la care
forţele de difuziune devin dominante faţă de cele de polarizare, apare problema calităţii
efectelor acestei difuziuni, operate dinspre poli spre restul zonelor.
Apariţia unor fenomene de filtraj a activităţilor, în procesul de difuziune a
dezvoltării, poate duce la persistenţă dezechilibrelor. Regiunile dezvoltate acumulează
întotdeauna elementele de valoare şi au tendinţa de a împinge spre celelalte zone
activităţile care devin la un moment dat incomode, activităţile în declin s.a. De asemenea,
zonele dezvoltate exercită şi un proces de filtraj aplicat asupra fluxurilor de intrare, filtraj
care are ca efect pierderea de competitivitate a zonelor rămase în urmă (de exemplu, o
depopulare calitativă). Manifestarea combinată a acestor două procese poate duce la
apariţia unei anumite tendinţe de perpetuare a opoziţiei dintre regiunile relativ dezvoltate
(cu o mai mare capacitate de inovare, un nivel mai înalt de calificare şi productivitate a
forţei de muncă şi, drept urmare, cu venituri superioare pentru întreaga populaţie) şi
celelalte regiuni în care creşterea economică şi sporirea ocupării se realizează, în primul
rând, ca urmare a proceselor de descongestionare a zonelor dezvoltate. Aceasta înseamnă
că, la nivel regional, chiar în cazul unui proces general de dezvoltare, tocmai calitatea
unui asemenea proces poate conduce la o anumită generalizare a persistenţei
dezechilibrelor şi la o creştere cumulativă a inegalităţilor în dezvoltare, deoarece, în
condiţiile specifice modelului pieţei libere, capacitatea superioară de inovare şi
capacitatea concurenţială a zonelor mai dezvoltate pot determina un tip de dezvoltare
continuu polarizată.
Această prezentare a scenariilor relevă mai întâi faptul că evaluările regionale
diferă considerabil: negative în toate cazurile pentru o serie de judeţe şi mai degrabă
pozitive pentru altele. În acelaşi timp nu există nici o singură regiune pentru care
evaluarea este în întregime favorabilă şi viitorul economic, în consecinţă, asigurat în
totalitate. În acest cadru, analiza regională comparativă, pornind de la oportunităţile şi
slăbiciunile economice la nivel regional, poate fi interpretată ca un indicator al
problemelor economice, sociale şi politice importante ale fiecărei regiuni.
O a doua concluzie care se impune este aceea că, în majoritatea regiunilor, în
ciuda diversităţii lor, trebuie consolidate elementele de dezvoltare din perspectiva pieţei
libere. Problema este de actualitate, în România, având în vedere procesul de reformă
economică. De asemenea, pornind de la situaţia existentă în domeniile care constituie
sarcini clasice ale administraţiilor publice naţionale şi locale, respectiv educaţie,
infrastructură şi sănătate ş.a., trebuie consolidate, în aceeaşi măsură, elementele specifice
dezvoltării regionale din perspectiva coordonării.
99
14. CONCLUZII FINALE
Din punct de vedere al evoluţiei indicatorilor macroeconomici, analizele din
capitolele anterioare şi prognozele bazate pe rularea celor două scenarii propuse a fi
rulate pe structura modelului LINK-Dobrescu pentru România ne conduc către
următoarele concluzii:
1. Nu există nici-un dubiu asupra oportunităţilor oferite creşterii economice
sustenabile de integrarea cât mai rapid cu putinţă a României în Uniunea
Europeană. Pe perioada de prognoză considerată - din 2004 până în 2015 –
ritmul mediu de creştere anuală rezultă a fi cu aproximativ 2 puncte
procentuale mai mare în cazul scenariului integraţionist. Această diferenţă, în
afara faptului că reprezintă un surplus anual de produs intern brut echivalent
cu circa 900 milioane – 1 miliard euro, face ca în cazul scenariului
integraţionist să putem vorbi despre un fenomen de convergenţă a nivelului de
trai din România către cel mediu al UE, în timp ce în cazul scenariului
întârziat să intervină divergenţă la orizontului anilor 2011-2012.
2. Integrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 poate genera costuri
mai mari decât un scenariu alternativ izolaţionist sau de integrare întârziată în
prima perioadă de timp, corespunzând pre-aderării şi primilor doi-trei ani
post-integrare în anumite sectoare de activitate economică şi pentru anumite
grupuri de agenţi economici. Este cazul ratei de creştere a salariului mediu
brut real pe economie care apare mai ridicată în cazul scenariului de integrare
întârziată, în primii ani ai perioadei de interes, până către anii 2009-2010. De
asemenea, deficitul balanţei comerciale este mai mare în cazul scenariului
integraţionist până în preajma anului 2010, cu valori de aproape 1 miliard euro
pe an. Rata şomajului prezintă valori mai mici în primii 5-6 ani în cazul
scenariului alternativ, dar se deteriorează către finalul perioadei de prognoză.
3. Unul dintre principalele avantaje ale integrării rapide a României în Uniunea
Europeană este furnizat de gradul de deschidere al economiei către restul
lumii (ponderea sumei exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii în
PIB). Acesta oscilează în cazul scenariului alternativ între 76-80% pe perioada
de prognoză, în timp ce în scenariul integraţionist creşte treptat de la 76% la
peste 100% în anul 2015. Fenomenul de deschidere este însoţit de efecte
benefice precum creşterea fluxurilor de investiţii străine către ramurile
economiei româneşti, creşterea capacităţii de acoperire a necesarului de
finanţare externă a deficitelor interne, creşterea fluxurilor bilaterale de forţa de
muncă cu alte state ale UE şi implicit ale fluxurilor de venituri ale factorilor
de producţie, creşterea productivităţii muncii în economia românească, chiar şi
în sectoare slab dezvoltate precum agricultura, ca urmare a transferurilor
mărite de tehnologie şi de fonduri structurale destinate dezvoltării şi a
presiunii competitive crescute din partea pieţei unice europene.
100
4. Chiar dacă se presupune că politicile adoptate în cazul unui scenariu
izolaţionist ar copia politicile scenariului integraţionist, rezultatele continuă să
fie diferite, în favoarea scenariului de inegrare rapidă. Acest lucru
demonstrează că economia nu evoluează după regulile unei aritmetici simple,
ci este un sistem cu reactie compensatorie, care face ca efectele pozitive să se
amplifice prin sinergii între factorii de influenţă, cum ar fi restructurarea
sistemului de preţuri, domestice şi externe, factorii de progres tehnic sau cei
de dezvoltare a capitalului uman. Exemplul concret este oferit de evoluţia
economiei României în perioada 2000-2003, prin comparaţie cu rezultatele
obţinute în urma rulării a două scenarii distincte, unul plecând de la măsuri de
politică social-economică similare cu cele din realitate, celălalt de la
prelungirea ipotezelor reale specifice anului 2000 pe toată perioada de
simulare până în 2004 (îngheţarea politicilor economico-sociale la nivelul
anului de bază). Simulările bazate pe cele două scenarii oferă rezultate sub
realizările efective din economia reală, ceea ce demonstrează că un model nu
va putea surprinde şi modificările structurale şi comportamentale la zi din
macro- şi micro-economie. Creşterea PIB real cumulată în scenariul simulat
izolaţionist, în perioada 2000-2003, este de 7,34%, în scenariul integraţionist,
de 12,93%, în timp ce în realitate, creşterea în volum a produsului intern brut
în România a fost de aproape 18% în cei patru ani.
Analizele sectoriale prezentate în lucrarea de faţă induc la rândul lor anumite
concluzii importante:
1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice,
în nici-unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna
perdanţi şi câştigători relativi. Una dintre problemele esenţiale pentru
decidenţii politici va fi să găsească soluţiile şi măsurile de politică
economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo
unde apar sau sunt pronunţate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi
metode pentru a transfera toate diferenţele sectoriale într-o zonă de
creştere globală.
2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau
socială, rezultă că costurile şi beneficiile posibile ale integrării sau izolării
europene a României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade
în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe ansamblul
economiei, urmate de perioade de prevalenţă a beneficiilor. Analizele ar
trebui efectuate pe termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe baza
tendinţelor evidenţiate către sfârşitul intervalelor de prognoză.
3. Din rezultatele parţiale prezentate în capitolele anterioare, sectoarele care
par a avea de câştigat în următorii ani, datorită proceselor specifice presau post-aderării, sunt: serviciile de piaţă, care îşi vor continua procesul de
dezvoltare început după 1990 în ritm superior restului economiei,
agricultura, datorită eforturilor concertate de restructurare pe care
România le va face cu un ajutor financiar şi de capital cognitiv important
din partea UE, precum şi sectoarele foarte expuse competitţiei
internaţionale care au supravieţuit impactului concurenţial iniţial şi
101
diminuării cererii interne din primii ani de tranziţie. Dezvoltarea
exporturilor şi importurilor va continua în ritm susţinut, ceea ce va mări
suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare.
4. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel
puţin pe termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi
cele relaţionate cu necesitatea restructurării pe linia protecţiei mediului
înconjurător, sectoarele de utilităţi publice. Piaţa forţei de muncă poate
experimenta fenomene distorsionante în anii următori, indiferent de
scenariul ales de decidenţii politici pentru dezvoltarea României, înainte
de a resimţi favorabil efectele dezvoltării sustenabile, între care vom
aminti în principal generarea de locuri noi de muncă.
102
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.
Angelov Ivan, “Costs and Benefits of Bulgarian Integration in the EU”, Academia
Bulgară de Ştiinţe, 2001.
http://www.iki.bas.bg/CVita/angelov/publications.htm
2. Aghion, Phillippe and Olivier Blanchard (1994), “On the Speed of Transition in
Central Europe”, National Bureau for Economic Research Macroeconomics Annual:
283-319
3. Baldwin, Richard and Charles Wyplosz, The Economics of European Integration,
2000,
http://heiwww.unige.ch/~baldwin/papers.htm
4. Bojan Dimitrijević, Comparative Analysis of Costs and Benefits of European Union
Accession in the selected countries, Policy and Legal Advice Centre - An EU-funded
project managed by European Agency for Reconstruction, November 2002
http://www.placyu.org/DownLoads/1.1.2ComparativeAnalysisOfCostsAndBenefits_e
ng.pdf
5. Fritz Breuss/Mikulas Luptacik/ Bernhard Mahlberg, How far away are the CEECs
from the EU economic standards? IEF Working Paper Nr. 35, University of
Economics and Business Administration Vienna, 2002
6. Ciupagea et al., Impactul Uniunii Europene asupra României. Abordări teoreticometodologice privind costurile şi beneficiile integrării României în Uniunea
Europeană, studiu CERES, 2003.
7. Ciupagea, Constantin. Macroeconomic models for the Romanian economy. Editura
IEM, Bucuresti, 2000
8. Ciupagea et al. "Modelarea scenariilor de integrare", studiu CERES, 2003.
9. Curbis, R, Welfe, W, Central and Eastern Europe on its way to EU. Simulation
Studies based on Macromodels, - Peter Lang, 1999.
10. Goldberg, Pinelopi and Frank Verboven, Market Integration and Convergence of the
Law of One Price: Evidence from the European Car Market, Discussion Paper 2926,
CEPR: London, 2001.
11. James Hughes, Gwendolyn Sasse, Claire Gordon, Enlargement and European
Governance The Ambivalence of Conditionality: Europeanization and
Regionalization in Central and Eastern Europe, ECPR Joint Sessions Turin, 22 - 27
March 2002 Workshop 4:
12. Nicolae IDU (coord.), Costuri si beneficii ale aderarii la Uniunea Europeana pentru
tarile candidate din Europa Centrala si de Est , Institutul European din România
Bucuresti, decembrie 2001.
103
13. Milena Jovičić, Methodological Framework for Impact Assessment of EU Accession
Process for Yugoslavia, 2003
http://www.plac-yu.org/Task1.1FrameworkForImpactAssessment.htm
14. Gabriel Lataianu, Europeanisation as a modernising factor of Post-communist
Romania, Graduate School for Social Research, Warsaw.
15. Martin, Carmela, Francisco Velasquez and Bernard Funck, European Integration and
Income Convergence, World Bank Technical Paper No. 514, World Bank:
Washington, D.C., 2001.
16. Molle Willem, The Economics of European Integration. Theory, Practice, Policy (4th
ed.), Aldershot, UK; Brookfield, VT: Dartmouth Publishing Company Ltd ,2001.
17. Dragomir Sundac, Croatia And The Eu Integration Process: Benefits, Costs And
Challenges, 2003, http://www.seeiia.freeservers.com/Croatia%20Article.htm.
18. WIIW, Boris Majcen, “Measurement of Costs and Benefits of Accession to the
European Union for Selected CEECs – Country Report Slovenia”, No 256, May
1999, http://www.wiiw.ac.at
19. WIIW, Vit Barta, “Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European
Union for Selected CEECs – Country Report for the Czech Republic”,
http://www.wiiw.ac.at
20. WIIW, E. Kawecka-Wurzukowska, “Measurement of Costs and Benefits of Accession
to the European Union for Selected CEECs – Country Report Poland”,
19. Amato, Giuliano, Charman and Judy Batt, "The Long-Term Implications of the EU
Enlargement: The Nature of the New Border". Final Report of the Reflection Group.
April 1999. http://europa.eu.int
20. Barta, Mario, (1999) "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the
European Union for Selected CEECs, Country Report for the Czeck Republic", WIIW,
21. Bobek, V. et al, eds. (1996): "Strategy of International Economic Relations – From
Associated to Full-Fledged Membership in the European Union", în Boris Majcen
(1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for
Selected CEECs. Country Report Slovenia"
22. Caf, D si J. Damijan (1995): "Welfare Effects of Trade Liberalisation and Integration
on the Slovene Economy: A General Equilibrium Analysis" în Majcen, Boris (1999):
"Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected
CEECs. Country Report Slovenia"
23. Cizelj, Boris (2001): "Corporate Readiness for Enlargement in Central and Eastern
Europe: A company survey on the State of Preparations for the Single Market",
Bruxelles: Eurochambres si SBRA
24. Czyzewski, B si W.M.Orlowski (1993): "Simulation model of Polish Agricultural
Policy" (Model de simulare a politicii agricole în Polonia), în Kawecka-Wyrzykowska
104
Selected CEECs. Country Report Poland"
25. Daianu, Daniel (2001), coordonator: "Câstigatori si perdanti în procesul de integrare
europeana. O privire asupra României", Bucuresti: Centrul Român de Politici
Economice
26. Dorgai, Laszlo (1997): "Can We Count on the Assistance of the EU in the Treatment
of Regional Inequalities?", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of
Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"
27. Erjavek, E, B. Majcen si M. Rednak (1997) "The Effects of Inclusion of Slovenia into
the International Integration on the Slovene Agriculture: Slovene Agriculture and the
European Union", în Boris Majcen (1999): "Measurement of Costs and Benefits of
Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"
28. Grawe, (de) P si Y. Aksoi (1997): "Inclusion of the Central European Countries in the
European Monetary Integration Process", în Majcen, Boris (1999): "Measurement of
Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country
Report Slovenia"
29. Gros, Daniel si G. Vandille (1995): "Slovene and European Trade Structures", în
Majcen, Boris (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the
European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"
30. Halmai, Peter si Laszlo Velikovszky (1998): "Quantitative Analysis of the Expected
Agricultural Effects of the EU membership of Hungary" (Analiza cantitativa a
efectelor preconizate ale aderarii Ungariei la Uniunea Europeana asupra agriculturii),
în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European
Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"
31. Havasi, Eva et al (1994): "The Effect of the Europe Agreement on the Performance
and Competitiveness of the Hungarian Economy", în Szemler (1999): "Measurement
of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs.
Country Report Hungary"
32. Horvath, Gyula si Ivan Illes (1997): "Regional Development and Policy. Tasks of
Strenghtening the Economic and Social Cohesion in Hungary in the Period of the
Accession to the European Union", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and
Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report
Hungary"
33. Inotai, Andras, Benefits and Costs of EU Enlargement for Present Members, FirstRound Candidates and Other Associated Countries. Paris, June 1999
http://www.worldbank.org
34. Kawecka-Wyrzykowska, Elzbieta (1998): "Measurement of Costs and Benefits of
Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland",
WIIW, http://www.wiiw.ac.at
35. Keuschnigg, Christian et al., Eastern Enlargement to the EU: Economic Costs and
Benefits for the EU Present Member States? Germany. Final Report on Study
XIX/B1/9801, EU, September 1999, http://europa.eu.int
105
36. Kwiecinski, Andrej (1995): "Structural Funds in the European Union. Possible
Benefits for Poland", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and
Poland"
37. Majcen, Boris (1995): "Foreign Trade Liberalisation of Industrial and Agriculture
Products", în Majcen, Boris (1999): "Masurarea costurilor si beneficiilor aderarii la
Uniunea Europeana pentru câteva tari candidate. Cazul Sloveniei"
38. Mortensen, Jorgen si Sandor Richter (2000): "Measurement of Costs and Benefits of
Accession to the European Union for Selected CEECs. Final Report", WIIW No.263,
January 2000, Working papers
39. Orlowski, M. Witold (1998): "Results of Poland’s Accession to the EU Customs
Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of
Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"
40. Orlowski, Witold (1996): "Road to Europe. Macroeconomics of Integration into the
European Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and
Poland"
41. Piskorz, W si Jerzy Plewa (1996): "Scenarios for Integration of Polish Agriculture
with the European Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs
and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report
Poland"
42. Potocnik, J. si B. Majcen (1996): "Possible Effects of Slovene Integration into the
EU", în Majcen, Boris (1999): "Masurarea costurilor si beneficiilor aderarii la Uniunea
Europeana pentru câteva tari candidate. Cazul Sloveniei"
43. Rowinski, Janusz. (1998): "Agriculture – A Key Issue", în Kawecka-Wyrzykowska
Selected CEECs. Country Report Poland"
44. Somai, Miklos (1998): "The Chances of the Hungarian Agricultural Sector on the
Threshold of the EU Accession Talks", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and
Hungary"
45. Strapec, Mario et al., "Models Used and to be Used in Costs and Benefit Evaluations
of the European Union’s Eastern Enlargement", June 1999 http://www.wiiw.ac.at
46. Szemler, Tamas (1998): "The Economic Benefits for Hungary of EU Accession", în
Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European
Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"
47. Szemler, Tamas (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the
European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary", Budapesta: Institutul
pentru Economie Mondiala al Academiei de Stiinte a Ungariei, http://www.wiiw.ac.at
48. Szlachta, J. (1997): "Programming of Regional Development in the European Union",
Varsovia: Wydawnyctvo Naukowe PWN
106
49. Welfe, W, A. Welfe si W. Florczak (1997): "Alternative Scenarios of Long Term
Growth of Polish Economy", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of
Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country
Report Poland"
50. Zamfirescu, Iulia, 2001, "Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană
pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est", Institutul European din
România, Bucureşti.
51. ***EU, "Agenda 2000: The Effects of the Union’s Policies of the Enlargement to the
Applicant Countries of Central and Eastern Europe. Impact Study" http://europa.eu.int
52. ***Raportul de Ţară pentru România, Comisia Europeană, 2003
53.*** Costs and Benefits of Poland’s Membership in the European Union, Centrum of
Europejskie Natolin, Warsaw, 2003
54. *** European Commission, Directorate General for Economic and Financial Affairs,
“European Economy – Enlargement papers – Report on macroeconomic and financial
sector stability developments in candidate countries”, number 8, April 2002;
http://europa.eu.int/comm/economy_finance
55. *** Enlargement of the European Union – an historic opportunity”, 2001
http://europa.eu.int/comm/enlargement/docs/pdf/corpusen.pdf
56. Proiectul PHARE RO 9907.02.01, Studiul de impact nr. 4, Adaptarea politicilor
României la cerintele UE cu privire la taxele vamale si politica comerciala, Institutul
European din România, Bucureşti, 2002
57. Proiect Phare RO 9907-02-01, Studii de impact în perioada de preaderare, Studiul nr.
2, Politica Agricola Comuna - Consecinte Asupra României, Institutul European din
România, Bucureşti, 2002
107

Institutul European din România

Transcription

Similar documents

Transparenta fondurilor europene 2010

Analiza mmfl final - Centrul Roman de initiative

Vladimir Putin a demis guvernul Mărturisire ºocantă

PAED_Municipiul ZALA..

format , 1.0 MB - RECREAŢII MATEMATICE

Bote März 2014 - Luth. St. Thomasgemeinde Grünhof