Dan Scutaru Nașterea ,,Puterii a patra"Editura IRRD, București, 2011

Transcription

Dan Scutaru
Naşterea ,,Puterii a patra”
Presa scrisă în Revoluţia Română
din Decembrie 1989
Redactor:
Ştefan Diaconu
Coperta şi tehnoredactare:
Alexandru Diaconu
Corectura aparţine autorului
© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureşti
tel./fax: 021.311.87.06; tel. 021.311.99.80;
e-mail: contact@irrd.ro
www.irrd.ro
Dan Scutaru
Presa scrisă în Revoluţia Română
din Decembrie 1989
EDITURA INSTITUTULUI REVOLUŢIEI ROMÂNE
DIN DECEMBRIE 1989
Bucureşti, 2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SCUTARU, DAN, JURNALISM
Naşterea ,,Puterii a patra” / Dan Scutaru. - Bucureşti :
Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
2011
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-92847-1-1
070(498)’’1989’’
Biblioteca IRRD
Publică studii, eseuri, memorii, jurnale, culegeri de articole, interviuri şi documente, albume foto şi de artă, lucrări care pot
îmbogăţi baza de date şi informaţii privitoare la Revoluţia Română din
Decembrie 1989, constituind o Addenda la Programul de cercetare
ştiinţifică al IRRD.
CUPRINS
Prefaţă..................................................................................................7
Introducere...........................................................................................9
Argument............................................................................................10
Marile întrebări îşi aşteaptă răspunsul. Revoluţia printre file de carte...11
Istoriografia problemei.......................................................................15
Problemele supuse cercetării.............................................................17
I.Anul 1989. Context intern şi internaţional
Anul schimbărilor. Scurtă cronologie..................................................19
Cenzură şi propagandă.......................................................................27
Ţările comuniste se „democratizează”................................................34
II.Presa în momentul schimbărilor
Lupta zvonurilor. Începuturile. Timişoara............................................43
22 Decembrie. Schimbare de paradigmă?..........................................57
În pas cu evenimentele.......................................................................73
23 decembrie......................................................................................73
24 decembrie......................................................................................89
25 decembrie......................................................................................97
Drumul spre normalitate....................................................................98
Dan Scutaru
III.Dosarele presei – dosarele istoriei
Noi am fost teroriştii.........................................................................105
Tinerii în luptă.................................................................................111
Moarte tiranului!..............................................................................116
Jos comunismul!?.............................................................................124
De la economia naţională la cea democratică.................................131
Ai cui sunt copiii României?...............................................................133
IV. Caracteristicile presei în zilele Revoluţiei
Presa ca spectator angajat................................................................140
„Lumina” vine de pe baricade..........................................................146
Portretul presei în timpul Revoluţiei.................................................147
Libertăţile presei locale.....................................................................154
De la cenzură la dezinformare..........................................................156
În loc de concluzii.............................................................................164
Anexe................................................................................................171
Bibliografie.......................................................................................182
Indice general...................................................................................186
PREFAŢĂ
Lucrarea jurnalistului Dan Scutaru, intitulată sugestiv
Naşterea „Puterii a Patra”, reprezintă un efort de a rescrie, cu ochiul
profesionistului, clipele în care se năştea nu numai libertatea noastră,
ca urmare a Revoluţiei Române din Decembrie 1989, ci avea loc şi o
renaştere a presei româneşti.
O presă aflată sub controlul extrem de strict al Partidului
Comunist Român, cu ajutorul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste
(CCES), şi nu numai, o presă în care cenzura era la ordinea zilei, precum
şi auto-cenzura, fără a mai vorbi de numărul publicaţiilor (cotidiene,
săptămânele etc.) aflate la îndemâna românilor. Exemplicator în acest
sens este subcapitolul intitulat Cenzură şi Propagandă. Relaţia dintre
presă şi stat în perioada comunistă care descrie mecanismele prin care
am fost văduviţi de o liberă şi corectă informaţie în perioada regimului
comunist astfel încât aveam, cu toţii, în decembrie 1989, o „foame”
aproape milenară după tot ce era cuvânt tipărit şi emisie TV.
Revoluţia Română a descătuşat energia creatoare a jurnaliştilor
din presa scrisă, cenzuraţi şi autocenzuraţi până atunci, astfel încât am
avut în faţa ochilor, începând cu dimineaţa de 23 decembrie 1989, atâtea
şi atâtea cuvinte tipărite încât era greu de acceptat că totul este real.
Era începutul renaşterii noastre naţionale, o renaştere ce avea loc sub
un foc misterios care secera vieţi şi punea sub semnul întrebării dreptul
nostru la libertate, în timp ce mass-media internaţională îşi focaliza
atenţia, cu mai mult sau mai puţin profesionalism, asupra Revoluţiei
noastre. În subcapitolul 22 decembrie. Schimbare de paradigmă?
cititorul va regăsi modul în care presa s-a transformat, începând cu
după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, şi cum au receptat şi descris
jurnaliştii acele clipe din decembrie 1989, pentru concetăţenii lor şi
pentru eternitate, pentru istorie. Lectura acestui moment de istorie,
supus analizei de către jurnalistul Dan Scutaru, relevă bucuria eliberării,
Dan Scutaru
limitele gândirii noastre, incapacitatea jurnaliştilor de a vedea mai
mult decât clipa însângerată şi speranţa unei înnoiri a vieţii noastre
atât de pângărite. Autorul cărţii sesizează faptul că „presa nu găsea
resurse să se reformeze” în acele clipe şi exista, totodată, „o neputinţă
de disociere faţă de trecut”. Plăteam cu toţii tribut universului din
care evadasem cu atâta întârziere şi după atâta suferinţă. „Au existat o
serie de disfuncţionalităţi, iar încercarea de readaptare a jurnaliştilor
la «trendurile» democraţiei a fost mai mult decât stângace. Presa a
fost o bună perioadă de timp dependentă de factorul politic, iar după
22 decembrie aceasta nu reuşea să se desprindă de Putere, deşi nu
sunt informaţii că s-ar fi exercitat vreo presiune asupra jurnaliştilor.
Dimpotrivă...”, concluzionează autorul lucrării. O opinie la care
subscriu.
Dan Scutaru ne readuce în atenţie modul în care presa acelor
clipe a redat personajele principale ale Revoluţiei Române: Armata,
Dictatorii, Teroriştii, Miliţia, Securitatea, Tineretul, Muncitorii etc.
Autorul observă că, totuşi, „discursul antiterorist a fost caracterizat
prin cuvinte descalificante la adresa inamicului, dar din păcate
a şi derapat din sfera raţionalului”. Comparând discursul presei
occidentale, referitor la clipele din decembrie 1989, cu cel al presei
româneşti, Dan Scutaru remarcă faptul că „în timp ce ziarele româneşti
inventau terorişti, călăi, vipere şi alte bestii care să înfricoşeze
imaginarul colectiv, în descrierea apărătorilor regimului ceauşist, în
presa occidentală, cu preponderenţă, luptele date de revoluţionari
erau date cu...susţinători fanatici ai clanului dictatorial”. Într-un sfârşit
de subcapitol, jurnalistul Dan Scutaru concluzionează: „Speranţa era
practic cea care domina discursul articolelor”.
Cartea pe care v-o propunem spre lectură consemnează
renaşterea speranţelor noastre şi a credinţei că va urma o lume mai
bună şi mai dreaptă, după acel decembrie de neuitat al anului 1989
şi, totodată, naşterea „Puterii a Patra” ca semn distinctiv al libertăţii
noastre.
Dr. Constantin CORNEANU
Introducere
România anului 1989 rămânea, în pofida presiunilor,
încremenită în proiect. În marele efort de construire a comunismului şi
de „urcare pe cele mai înalte culmi ale societăţii socialiste multilateral
dezvoltate” românii erau tot mai săraci şi lipsiţi de elementare drepturi
politice şi sociale. Dincolo de limbajul de lemn folosit, regimul comunist
nu mai era în stare să gestioneze situaţia internă. Practic, românii
trăiau o iluzie, făurită de conducerea partidului - stat, în frunte cu
soţii Ceauşescu. Dar realitatea cotidiană a intrat în conflict cu „viitorul
luminos” pregătit de cuplul dictatorial. Mai lipsea doar o scânteie...
Poate de aceea, cuvintele baricadelor – „Jos Tiranul!” sau
„Armata e cu noi!” – au rămas în memoria colectivă a românilor şi,
probabil, vor rămâne mult timp de aici înainte, marcând istoria recentă
a ţării. Practic, nu există evoluţie instituţională românească fără a face
referire la momentele decisive din Decembrie 1989.
Revenind la acea perioadă, amintim că tumultul evenimentelor
a dus invariabil la o avalanşă de impresii. Televiziunea, mass-media
în general, au dus (dez)informarea pe noi culmi. Şi totuşi, credem că
sub „asaltul” evenimentelor au reieşit cele mai bune mărturii despre
revoluţie.
Dan Scutaru
Argument
Necesitatea abordării unui astfel de subiect – „Presa scrisă
în Revoluţia Română din Decembrie 1989” – este mai mult decât
evidentă. Avem la dispoziţie, mai ales prin mijloacele moderne, o
multitudine de mărturii, care mai de care mai nuanţate. Şi cu toate
acestea, la peste 20 de ani de la trecerea evenimentelor dramatice de
atunci, parcă nu ştim mai multe. Au apărut unele declaraţii „şlefuite”
sau altele care intră în contradicţie cu sine, chiar dacă au fost date
de aceiaşi autori. În acest sens, este de interes major relevarea
evenimentelor „la cald” de către presa vremii. Este bine de remarcat
că timpul şi reflecţiile ulterioare au „cosmetizat” unele atitudini şi
declaraţii. Astfel, au apărut eroi, acolo unde nu s-a întâmplat nimic, iar
unele fapte de vitejie au fost hiperbolizate şi îmbrăcate cu o hlamidă
care nu corespunde adevărului istoric. Cert este că, după atâta timp,
o incursiune în trăirile de atunci, relevate prin presa vremii, este mai
mult decât necesară. Importanţa abordării unui astfel de subiect este
cu atât mai mare cu cât mărturiile nu sunt alterate de timp. Este bine
ştiut că odată cu trecerea acestuia, apare selecţia, mai mult sau mai
puţin, naturală a faptelor şi evenimentelor.
În acelaşi timp, suntem conştienţi de limitările, uneori severe,
obiective sau nu, ale presei, mai ales din acea vreme. Cu toate acestea,
mărturiile din presă sunt de neînlăturat în studiul Revoluţiei din
Decembrie şi, din această cauză, este necesară relevarea lor, chiar şi
după 20 de ani de la petrecerea acesteia.
10
Marile întrebări îşi aşteaptă răspunsul.
Revoluţia printre file de carte
Motto:
Reporter: Did you have a good Christmas?
Peter O’Toole: Not as interesting as the Ceausescu’s!
Demersul nostru de a recenza tot ceea ce s-a scris despre
Decembrie ’89 este, dintr-un punct de vedere, încă inutil. Calitatea
materialelor este invers proporţională cu numărul apariţiilor – de la
articole la eseuri şi romane. De altfel, printr-o incursiune prin biblioteci,
se poate constata bogăţia de apariţii editoriale despre tema în cauză.
Dar poate că trebuie să avem în vedere şi timpul care s-a scurs din
1989 până azi, totdeauna prea scurt, ce nu a permis încă stingerea
orgoliilor.
Aşa că acest aspect are două tăişuri: pe de o parte asfixierea
cititorului cu trăiri şi pasiuni revolute, pe de altă parte reţinerea
atenţiei lui prin acurateţea descrierii evenimentelor. Este, totuşi,
indicată analiza acestora cu echidistanţă, fără a cădea în capcana
sentimentalismelor ieftine şi a intereselor de conjunctură. Or, pornind în
căutarea adevărului, descoperim că tocmai acest lucru nu se respectă.
Adânciţi să demonstreze superioritatea propriei realităţi, autorii „uită”
de rigurozitatea ştiinţifică şi de setarea calităţii informaţiilor. Aşa că,
deşi nu este ceva absolut, dominanta este dată de emoţional.
Pentru a uşura demersul nostru am procedat la o clasificare
a apariţiilor editoriale despre Decembrie ’89, în funcţie de modul
cum autorul - în cazul celor români - a luat contact cu fenomenul
11
Dan Scutaru
(evenimentele), adică fie se afla în anturajul Puterii, fie a participat
direct, prin forţa împrejurărilor, la derularea evenimentelor. În fine,
am adăugat o a patra categorie, formată din autori străini, de regulă
profesionişti în materie, care aduc un plus de claritate şi originalitate
în tratarea subiectului, deşi unii dintre ei folosesc copios „izvoare”
autohtone, cum este Thomas Kunze, care citează pasaje întregi din
Viorel Domenico („Ceauşescu la Târgovişte”, Bucureşti, 1999).
Cu siguranţă clasificarea nu este totalizatoare, iar cercetarea
se vrea a fi un început pentru studierea cărţilor, studiilor, dar mai ales
a presei care au atins subiectul, atât de sensibil şi după atâţia ani,
Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
1. Curtenii
Am desemnat, în acest fel, pe cei care au scris despre
Ceauşescu şi Revoluţie din poziţia omului din umbră, dar mereu în
preajma „subiectului”. În acest sens, semnalăm: „După 14 ani sosia lui
Nicolae Ceauşescu se destăinuie” şi „Ceauşescu: adevăruri din umbră.
Convorbiri”.
Prima carte începe într-un stil patriotard, unde locotenentcolonelul Dumitru Burlan, aflat în dialog cu Ion Coja, încearcă reabilitarea
Securităţii (în sensul că nu toţi oamenii Securităţii erau călăi sau sub
acoperire). Autorul dă informaţii interesante despre comportamentul
unor revoluţionari faţă de securişti. Din păcate, analiza nu este lucidă,
discursul este incoerent.
Nici cea de-a doua carte nu are informaţii folositoare. Arhitectul
Ceauşeştilor, Camil Roguski, perfect familiarizat cu intimităţile
dictatorului, nu este în măsură să facă o analiză corectă a revoluţiei, iar
amintirile sale sunt contrazise flagrant de faptele istorice concrete.
12
2. Egocentriştii
Parafrazând un celebru film în care actorul întruchipa un timid
patologic care nu reuşea să-şi exprime sentimentele, sunt autori care
nu reuşesc să descrie coerent evenimentele pentru că sunt preocupaţi
să se certe cu ei înşişi.
Ne-au reţinut atenţia lucrările lui Roland Vasilievici, „Piramida
umbrelor”, Stelian Ţurlea, „Revoluţia în oglindă” şi Ion Ianoşi, „Eu şi
el”.
Prima carte apărută, la puţin timp, după Decembrie 89, poartă
amprenta multor informaţii neverificate şi a unor emoţii nedefinite.
Această carte are multe în comun cu presa românească a vremii,
dominată de pasiune şi nu de profesionalism şi rigoare deontologică.
În cartea sa, Stelian Ţurlea foloseşte un stil patriotard, ceea ce
o aruncă din start în subiectiv, în interpretabil. De fapt, autorul mai
mult adună o serie de articole ale vremii, editate la „Lumea azi”. Ne-a
reţinut atenţia însă pasajul următor care este edificator în înţelegerea
mecanismelor Revoluţiei: „Enigmele sunt nenumărate. Revoluţionarii,
şi mai apoi armata, au luptat cu un adversar care nu a avut chip şi n-a
lăsat în urmă nici o victimă. Dar, au murit 1.033 de persoane.”
Ion Ianoşi declara că poate „vorbi despre o istorie trăită de mine”.
Ca atare se raportează la sentimentele şi la trăirile proprii, nicidecum
la evenimentele propriu-zise. „Resimţeam nevoia impetuoasă de a mă
elibera, printr-o exorcizare”.
. A se vedea situaţia actualizată cu victimele Revoluţiei în Caietele Revoluţiei
nr. 29-30 din 2010, p. 82 şi urm.
13
Dan Scutaru
3. Miracol ’89
Este titlul unei cărţi disperate, care plânge în surdină. Publicată
la 10 ani după evenimente, cartea trage un semnal de alarmă: Unde-i
adevărul? „Armata a tras în aer… Securitatea a tras în aer… Iar noi am
tras aer în piept”. Cu un stil lapidar, cartea consemnează sec biografiile
unor eroi ai Revoluţiei. „Ce se poate spune despre un tânăr de 18 ani
fără biografie, care moare pentru poporul său, pentru libertate? Ce
cuvinte pot să surprindă sacrificiul său?!”
Printre martiri au fost şi militari. „Chemaţi să apere sediul
MApN de terorişti, sunt măcelăriţi chiar de cei care i-au solicitat ajutor.
S-a spus, pe scurt, EROARE MILITARĂ, şi gata”.
4. Out-sider-ii
Observatorii străini au venit cu o viziune nouă asupra
Revoluţiei. Jurnalişti de profesie, autorii respectivi au urmărit definirea
unor răspunsuri pe care, o dată descoperite, le-au redat cu diferite
măsuri. În acest sens menţionăm: „Die rumanische Revolution. Eine
Foto - Dokumentation”, „Revoluţia română văzută de ziarişti americani
şi englezi”, „The life and the evil times of Nicolae Ceausescu” de John
Sweeney, „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca” de Edward Behr
şi „Nicolae Ceauşescu. O biografie” de Thomas Kunze. Flash-urile
jurnalistice surprind realităţi diferite pentru a face un tablou cât mai
complet al evenimentelor.
O fotografie face cât o mie de cuvinte. Conştient de acest lucru,
Ştefan Petrescu surprinde o revoluţie în imagini. Dar jurnaliştii nu s-au
oprit aici în demersul lor. Au descoperit mult mai multe: „Românilor
le vine greu să creadă că, responsabili pentru cruzimea luptelor
desfăşurate, în totalitate, au fost concetăţenii lor”.
14
O carte echilibrată, dar care are mai multe întrebări decât
răspunsuri, este cea a lui Edward Behr. Principala interogaţie a autorului
se învârte în jurul dictaturii: „Ce lasă un dictator în urma lui? Ce rămâne
după un Ceauşescu, un Jivkov, un Kim Ir Sen? Multe, dar, din păcate,
nimic dătător de speranţe”.
Dincolo de realităţile (incomplete) surprinse de fiecare autor
rămân câteva întrebări la care nu s-a reuşit până în prezent să se dea
un răspuns concret despre Revoluţie sau lovitură de stat, teroriştii şi
armata, securitatea sau eroii Revoluţiei.
O variantă de răspuns este dată de Kunze: „După ocuparea
instituţiilor, revoluţionarii au intrat în posesia armelor şi le-au folosit
în mod iresponsabil sau numai neîndemânatic. Dar aceasta nu explică
numărul mare de victime”… Şi nici producerea evenimentelor din
Decembrie ’89. Cum, de altfel, nici cărţile nu reuşesc. Doar într-o mică
măsură. La 20 ani după producerea avalanşei, încă nu s-a răspuns la
marile întrebări.
Istoriografia problemei
Nu ne asumăm originalitatea temei. Au apărut de-a lungul
timpului lucrări de diferite tipuri care au abordat subiectul mass-mediei
în timpul revoluţiei. Cu un amendament. Cu puţine excepţii, în acele
lucrări, mass-media reprezenta un subiect colateral. Nu s-a discutat
foarte mult de revoluţia reflectată în presa vremii. Astfel, lucrarea de
faţă îşi propune să abordeze atât natura relatărilor din presa vremii,
fie că vorbim de cea românească sau străină, cât şi rolul acesteia în
revoluţie.
15
Dan Scutaru
Astfel, această abordare este cu totul nouă. Dincolo de
perspectiva personală, intervine şi abordarea unitară a fenomenului
presei scrise ca atare, mai ales a celei româneşti. Dar trebuie subliniat
că nu au apărut foarte multe lucrări despre mass-media din timpul
revoluţiei. Excepţie fac lucrările despre televiziunea naţională sau
radiodifuziune scrise de cei care au lucrat acolo în acele momente.
Despre presa scrisă nu au apărut lucrări care să releve rolul acesteia
în revoluţie. Dincolo de impactul major avut de televiziunea publică,
presa scrisă a avut un rol deosebit în relatarea evenimentelor, dar şi în
influenţarea atitudinilor oamenilor.
Carenţa lucrărilor despre presa scrisă din timpul revoluţiei, nea trimis direct la sursa primară. Practic, am luat la rând mass-media
şi am studiat relatările din acele vremuri. Amintim cu această ocazie
„Libertatea”, ziar al Frontului Renaşterii Naţionale, „Scînteia” devenită
„Scînteia poporului”, ulterior „Adevărul”, „Tineretul liber”, „România
liberă”. Nu am uitat de presa internaţională, punând accent pe cea
franceză. Aceasta a relatat pe larg, probabil şi pe o filiaţie francofonă,
revoluţia română fiind foarte bine ilustrată de „Paris Match” sau
„VSD”.
Am remarcat, în paginile cotidianelor vremii nume, astăzi
sonore din presa românească. Amintim, fără o încercare de politizare,
pe Octavian Andronic, Sorin Roşca Stănescu sau Nicolae Manolescu.
Primii doi s-au remarcat prin luarea pulsului străzii, prin relatări vii
printre revoluţionarii aflaţi în stradă.
16
Problemele supuse cercetării
Este limpede că având presa scrisă ca subiect principal am
analizat principale ştiri ale vremii. Am urmărit cu interes nu numai
simpla relatare a evenimentelor ci, le-am corelat cu nuanţele şi
contextul politic al vremii. Din acest punct de vedere am plecat de
la premisa că anul 1989 a fost un an al schimbărilor de paradigmă.
În ţările din fostul bloc est sovietic au avut loc mişcări importante.
Românii remarcau cum vecinii socialişti făceau schimbări în viaţa lor.
Reformele din Cehoslovacia şi Polonia erau urmărite cu viu interes
de cercurile politice occidentale, relatate cu patos în presa vestică. În
schimb, în România se ignora subiectul cu desăvârşire. Linia trasată
de partidul totalitar era respectată cu sfinţenie. Acest lucru a fost dus
până la capăt, încât pe 22 decembrie 1989, mai apar articole elogioase
la adresa Conducătorului.
Ulterior, presa a însoţit evenimentele şi a evoluat odată
cu acestea. Este interesant faptul că, deşi strada urma o evoluţie
spectaculoasă, presa, mult mai timidă, parcă încerca să-şi ceară
scuze pentru prestaţia sa anterioară acelui decembrie însângerat.
Descătuşarea energiilor poporului a fost urmată, sub o altă formă, de
descătuşarea scrisului.
Dar, dincolo de atitudinile, mai mult sau mai puţin deschise faţă
de schimbările structurale din decembrie 1989, am urmărit evoluţia
scrisului şi a presei, în general, în acele zile de foc.
Am pornit de la analiza contextului internaţional din 1989.
Cu acest prilej am făcut o comparaţie între presa occidentală şi cea
17
Dan Scutaru
românească, între subiectele abordare de fiecare şi gradul de realism
al celor relatate. Indiscutabil, am atins, cu acest prilej, şi relaţiile
dintre stat şi presă. Într-un stat totalitar, bineînţeles, cea din urmă era
subordonată puterii. Astfel, au fost atinse dosare sensibile ca cel al
drepturilor omului, temă larg dezbătută în presa occidentală.
Dar în acelaşi timp, odată cu declanşarea Revoluţiei, a fost
interesant de relevat rolul presei în evenimente. Curios lucru, la o
aplecare atentă peste ani, presa a fost mult mai temperată în atitudini
decât mulţimea de pe stradă. Au fost abordate subiecte de interes
pentru populaţie cum ar fi hrana şi pregătirea economiei pentru
a asigura oamenilor cele necesare. În schimb, maniera nu era cea
mai potrivită. Limbajul elogios nu dispăruse total din vocabularul
jurnaliştilor.
În ultima parte a lucrării, ne-am orientat spre marile teme
dezbătute în presă. Astfel, am abordat, rând pe rând, subiecte,
fierbinţi ale Revoluţiei, ca teroriştii, schimbările politice şi legitimarea
noii conduceri, clanul dictatorial, lupta împotriva comunismului, dar
şi hrana populaţiei (văduvită atâţia ani de lipsuri) şi soarta copiilor
instituţionalizaţi (orfani).
Lucrarea a încercat să arate atât rolul presei scrise în Revoluţia
din Decembrie, cât şi modalităţile de manifestare a acesteia în acest
spaţiu, tulburat în acele vremuri de mişcări sociale şi politice. Ca întro oglindă, coerenţa acţiunilor clasei politice în formare s-a reflectat
în coerenţa relatărilor presei. Cu ce rezultat? Vom vedea în paginile
următoare...
18
I. Anul 1989. Context intern
şi internaţional
Cel puţin pentru est-europeni, anul 1989 a fost un an deosebit.
Schimbările politice radicale din a doua jumătate a anului, revoluţiile
din ţările cu „autentice democraţii populare” au provocat adevărate
clivaje în mentalul colectiv. La aceasta a contribuit foarte mult şi
Revoluţia violentă din Decembrie 1989 din România.
Anul schimbărilor. Scurtă cronologie
Pentru început vom prezenta principalele evenimente ale
anului 1989, în Europa. Ca termen de comparaţie, vom descrie pe scurt
şi câteva momente din istoria mondială. Astfel:
• La 5 martie, în Polonia la Gdansk, au loc ciocniri între poliţie
şi tineri înarmaţi cu pietre. Protestele se fac auzite nu numai în toată
ţara, ci şi în toată lumea.
• Pe 13 martie, taberele creştine şi musulmane încalcă acordul
de încetare a focului în Beirut. Astfel, nu peste mult timp, pe 19 martie,
luptători musulmani lansează rachete asupra zonelor creştine din
Liban.
• În martie, Nicolae Ceauşescu este interpelat printr-o scrisoare
(„scrisoarea celor şase”) care sancţionează nerespectarea Acordului
final de la Helsinki, referitor la interzicerea contactelor cu străinii,
19
Dan Scutaru
construirea Centrului civic, funcţionarea Securităţii, munca în zile de
sărbătoare, planurile cincinale, haosul din agricultură. Semnatarii
scrisorii – Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin
Pârvulescu, Grigore Răceanu, Silviu Brucan şi Gheorghe Apostol – cer
renunţarea la planul de sistematizare al satelor, restabilirea garanţiilor
constituţionale privind drepturile omului, încetarea exporturilor de
alimente etc.
• Pe 4 aprilie, Germania federală îşi chemă ambasadorul de
la Bucureşti, în semn de protest faţă de violarea drepturilor omului în
România.
• Pe 3-4 iunie, unităţi ale armatei chineze iau cu asalt Piaţa
Tien An Men. Îşi pierd viaţa 13 persoane, alte 100 fiind grav rănite.
• Primul ministru ungar Miklos Nemet îi informează la 24 august
pe cancelarii Helmuth Koln (Germania) şi Frank Vranitky (Austria) că va
deschide frontiera cu Austria. Astfel, ca urmare a acestei decizii, pe 10
septembrie, Ungaria va permite unui număr de 7.000 de refugiaţi estgermani să plece în Republica Federală a Germaniei.
• Pe 27 august, limba română devine limbă oficială în RSS
Moldovenească.
• În perioada 6-8 octombrie, la Berlin, au loc festivităţile
consacrate aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea RDG. La eveniment,
participă şi Nicolae Ceauşescu.
• La scurt timp după festivităţi, pe 18 octombrie, Erich Honecker
a fost îndepărtat de la conducerea PSUG din RDG.
• Ca urmare a schimbărilor, pe 9 noiembrie are loc „deschiderea”
zidului Berlinului şi a frontierelor inter/germane.
• O zi mai târziu, pe 10 noiembrie, are loc înlăturarea lui Todor
Jivkov de la conducerea Partidul Comunist Bulgar şi înlocuirea acestuia
cu Petar Mladenov, fost ministru de externe.
20
• Pe 15 noiembrie, ministrul belgian al afacerilor externe,
Mark Eyskens, lansează ideea constituirii unei Confederaţii Europene
de state democratice împreună cu adoptarea unei Carte europene de
securitate. Ideea este susţinută pe 31 decembrie şi de preşedintele
Franţei, Franqois Mitterand, care preconiza o Confederaţie Europeană
care să asocieze „toate statele continentului într-o organizaţie comună
şi permanentă de schimburi, de pace şi securitate”.
• Între 20 şi 24 noiembrie are loc Congresul al XIV-lea al PCR.
Pregătirile pentru congres s-au desfăşurat sub semnul realegerii lui
Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului. Presa
occidentală trăgea semnale de alarmă în privinţa „României îngheţate”.
Parcă nu se schimba nimic.
• Pe 23 noiembrie, 300.000 de demonstranţi adunaţi în
piaţa Wenceslas din Praga cer reforme democratice în Cehoslovacia.
Mişcările se vor transforma în ceea ce cunoaştem astăzi ca „Revoluţia
de catifea”.
• Pe 2-3 decembrie are loc la Malta întâlnirea dintre George
Bush (senior) şi Mihail Gorbaciov.
• La Moscova, pe 4 decembrie, are loc întâlnirea conducătorilor
statelor din cadrul Tratatului de la Varşovia. Cu acest prilej are loc
întâlnirea dintre Gorbaciov şi Ceauşescu. România şi Albania erau
singurele ţări în care conducerile de partid ale statului nu erau
schimbare.
• Pe 7 decembrie în Lituania cade supremaţia partidului
comunist şi se legalizează sistemul multipartit.
• Pe 11 decembrie are loc eliberarea din funcţie a preşedintelui
Cehoslovaciei, Gustav Husak.
21
Dan Scutaru
• La Iaşi, un grup de studenţi şi muncitori încearcă să se adune
în piaţa Unirii, pe 14 decembrie. Tentativa a fost oprită de autorităţi.
• Pe 16 decembrie începe Revoluţia română la Timişoara.
Mai mulţi credincioşi se strâng în jurul casei parohiale a pastorului
Laszlo Tokes pentru ca acesta să nu fie evacuat. Pe acest fundal, se
manifestă nemulţumirile faţă de puterea locală. Românii redescoperă
solidaritatea şi pleacă spre piaţa Maria, unde scandează „Libertate”,
„Dreptate” şi cântă „Deşteaptă-te române!”. Au loc primele ciocniri cu
forţele de ordine. Urmează arestări, iar în ziua următoare demonstraţii
de forţă ale autorităţilor.
• Pe 17 decembrie comitetul judeţean de partid este luat
cu asalt. Apar ciocniri violente. Urmare a mişcărilor de la Timişoara,
Nicolae Ceauşescu dă dispoziţii pentru reprimarea revoltei.
Are loc şedinţa extraordinară a Comitetului Politic Executiv
al CC al PCR, la care Ceauşescu convins de complotul din jurul său,
este pe cale să impună arestarea miniştrilor de Interne, ai Apărării
şi pe comandantul Securităţii. În cadrul aceleiaşi şedinţe, Ceauşescu
simulează demisia şi gestul de a părăsi sala, dar, prin manifestări de
servilism, este înduplecat să revină asupra deciziei.
La teleconferinţa convocată de dictator, prin indicaţii se
instituie starea de necesitate în întreaga ţară. „Am convocat această
conferinţă având în vedere unele evenimente care au avut loc ieri şi
azi la Timişoara. Am dat ordin să se tragă... să se someze şi dacă nu se
supune, să se tragă”.
• Pe 20 decembrie muncitorii de la Timişoara ies în stradă şi
ocupă piaţa Operei. Sunt formulate cu acest prilej primele revendicări.
Balconul Operei este cucerit de revoluţionari, de unde vorbesc Lorin
Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache etc. Se înmânează lui Constantin
22
Dăscălescu o listă cu revendicări, printre care eliberarea arestaţilor,
redarea trupurilor celor ucişi familiilor, demisia lui Ceauşescu etc.
În aceeaşi zi, înconjurat de fideli şi apropiaţi, Nicolae Ceauşescu
rosteşte la televiziunea de stat o cuvântare în care îşi exprimă poziţia
faţă de evenimentele de la Timişoara. „În zilele de 16 şi 17 decembrie,
sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe judecătoreşti legale,
câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de
manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat,
distrugând şi jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice,
iar în ziua de 17 decembrie şi-au intensificat activitatea împotriva
instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv a unor unităţi militare(...)
În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie,
fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment
împotriva celor care au continuat să acţioneze împotriva unităţilor
militare şi instituţiilor de stat şi politice (...)
Deoarece, acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au
continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate
cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile
întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară (...)
Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara
cu deplină certitudine că aceste acţiuni, cu caracter terorist au fost
organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare,
imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite
ţări străine”
Urmare a condamnării „grupurilor de elemente huliganice” de
la Timişoara, în aceeaşi zi este dat un decret prezidenţial prin care se
instituie starea de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş, ca urmare a
„gravei încălcări a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de
distrugere a unor bunuri obşteşti”.
23
Dan Scutaru
• Pe 21 decembrie are loc în Piaţa Palatului, în faţa sediului
CC al PCR, un miting cu participarea membrilor de partid care înfierau
„duşmanii poporului”, dar şi de solidarizare cu conducerea partidului,
în frunte cu Nicolae Ceauşescu. Dar la miting se aud strigăte ca
„Timişoara, Timişoara”, „Ai omorât copii nevinovaţi”, „Jos călăul”. Se
produce panică atât în rândul manifestanţilor cât şi a conducerii de
stat. Transmisia televizată a mitingului se întrerupe. Apar ciocniri între
forţele de ordine şi manifestanţi în marile oraşe ale ţării: Bucureşti,
Cluj, Sibiu, Craiova, Iaşi, Braşov.
• A doua zi mii de muncitori de pe marile platforme industriale
se îndreaptă spre sediul CC al PCR şi protestează împotriva represiunii
ceauşiste. Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu fuge de pe clădirea CC
al PCR, pierzând practic puterea. În aceeaşi zi, are loc constituirea CFSN
(Consiliului Frontului Salvării Naţionale) care „grupează toate forţele
sănătoase ale ţării”. La radio şi televiziune se transmite Comunicatul
către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale în care se declara:
„Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului
Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi
încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul
FSN”.
Este emisă şi o platformă program care dorea abandonarea
rolului conducător al unui singur partid şi impunerea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere,
separarea puterilor în stat, elaborarea unei noi Constituţii, promovarea
liberei iniţiative în economie, democratizarea învăţământului şi
culturii, respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale,
respectarea drepturilor omului etc.
24
Încep confruntările armate între noua putere şi terorişti.
Exemplele sunt mai mult decât grăitoare: Trei ABI-uri primesc ordin
să se deplaseze la sediul MApN şi să-l apere. Sunt interceptaţi de alte
unităţi ale armatei care deschid focul şi nimicesc tehnica şi personalul
aferent. Sunt ucişi şapte ofiţeri şi subofiţeri. Militari în termen de la
Câmpina sunt trimişi pentru a apăra aeroportul Otopeni împotriva
teroriştilor. Cei din dispozitivul de apărare al aeroportului deschid focul
şi mulţi militari mor în confruntare.
Pe toată perioada revoluţiei au murit 1.290 de oameni. (defalcat
pe perioade, în intervalul 17-22 decembrie s-au produs 306 de victime,
în perioada 23- 25 decembrie 743, în perioada 26 – 31 decembrie s-au
produs un număr de 85 de victime etc.).
• Pe 23 decembrie, SUA trimite în Panama 2.000 de militari
pentru a învinge trupele panameze ale generalului Manuel Noriega.
În România, Ion Iliescu prezintă la posturile de radio şi televiziune o
informare din partea CFSN în care se arată că s-a dat atenţie „acţiunilor
coordonate de luptă împotriva teroriştilor, soldate cu victime în rândul
militarilor”. Cu acest prilej anunţă şi arestarea soţilor Ceauşescu şi
eliberarea tuturor deţinuţilor politici.
• Pe 24 decembrie este prezentat la televiziune un
comunicat al CFSN prin care se hotărăşte: încetarea completă şi
imediată a focului pe întreg teritoriul ţării şi pedepsirea aspră a
celor ce vor încălca această dispoziţie; toţi cei care au intrat în
ultimele zile în posesia armelor sunt obligaţi să le predea cel târziu
. Ultimele statistici privind victimele Revoluţiei sunt cuprinse în Caietele
Revoluţiei nr. 29-30 / 2010, p.82 şi urm.
25
Dan Scutaru
până la 25 decembrie orele 17; unităţile Ministerului de Interne se
integrează Ministerului Apărării Naţionale, care preia comanda unică
asupra tuturor trupelor şi mijloacelor de luptă ale ţării.
• Pe 25 decembrie are loc procesul soţilor Ceauşescu,
instrumentat de Tribunalul Militar Extraordinar, în incinta unei unităţi
militare din Târgovişte. Inculpaţii sunt învinuiţi de: 1. genocid – peste
60.000 de victime; 2. subminarea puterii de stat prin organizarea de
acţiuni armate împotriva poporului şi a puterii de stat; 3. infracţiunea
de distrugere a bunurilor obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor
clădiri, explozii în oraşe etc.; 4. subminarea economiei naţionale; 5.
încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard
de dolari depuse la bănci străine. În baza acuzaţiilor inculpaţii au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi.
• Ziua următoare, Petre Roman este numit, până la alegeri,
prim-ministru, iar Nicolae Militaru, ministru în MApN. Prin decretelege sunt anulate mai multe acte normative considerate abuzive ale
clanului Ceauşescu.
• Pe 27 decembrie are lor prima adunare plenară a CFSN prin
care se constituie organizaţiile teritoriale ale FSN. Se aleg structurile
de conducere în care Ion Iliescu este ales preşedinte, Dumitru Mazilu,
prim-vicepreşedinte, Cazimir Ionescu şi Kiraly Karoly, vicepreşedinţi,
Dan Marţian, secretar.
• Pe 28 decembrie se constituie Comitetul provizoriu al Uniunii
Scriitorilor. Mircea Dinescu este ales preşedinte.
• Pe 29 decembrie, scriitorul disident Vaclav Havel este ales
preşedinte al Republicii Cehoslovacia. În România se dă un decretlege pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni, care
prevede majorarea pedepselor pentru acte de vandalism, distrugeri,
furturi, tâlhărie şi violenţă.
26
• Pe 30 decembrie, Seimul polonez aprobă mai multe acte
normative prin care se decidea desfiinţarea monopolului puterii
deţinut de către partidul comunist, înfiinţarea unor partide politice,
protecţia proprietăţii private. În acelaşi timp, în România, se înfiinţează
Grupul pentru Dialog Social.
Selecţia făcută nu este absolută, dar arată, în câteva rânduri,
principalele evenimente de peste an (1989), dar mai ales, nu poate
să nu ridice întrebări asupra „tăvălugului” care a venit peste România.
Ţara noastră rămăsese ultima ţară nereformată.
Cenzură şi propagandă.
Relaţia dintre presă şi stat în perioada comunistă.
Cenzura este actul oricărei entităţi politice, religioase, militare
ori administrative de a condiţiona exprimarea / difuzarea de informaţii,
opinii, idei (în sens mai larg chiar şi creaţii intelectuale), pe care publicul
are dreptul să le cunoască în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege
să le protejeze la un moment dat.
În cartea sa, Tiberiu Troncotă porneşte de la ideea că cenzura
apare tocmai din autoatribuirea dreptului de examinare, control şi, de
cele mai multe ori, interzicerea oricărui produs care nu este conform
cu tiparele impuse. Când sunt limitate sever, drepturile de acces ale
publicului, ne punem întrebări asupra regimului politic, a coerenţei
normelor juridice, dar şi a relaţiilor de putere (influenţare) în cadrul
acelui grup (stat).
. Marian Petcu, Puterea şi cultura, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.12 în
Tiberiu Troncotă, România comunistă. Propagandă şi cenzură, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006, p. 17.
27
Dan Scutaru
Revenind la cenzură, tipologia sa rămâne diversă, în funcţie de
autori, dar se detaşează clar o clasificare, în funcţie de timp (momentul
exercitării acestui act). Astfel, remarcăm o cenzură preventivă şi o
cenzură a posteriori.
Cenzura preventivă este orientată pe eliminarea „surprizelor”,
în fapt a elementelor care nu concordă cu politica organului de cenzură.
În cazul presei se intervine asupra planului editorial, a „oportunităţii”
publicării unor anchete sau articole, a „acurateţei” materialelor de presă
etc. Imixtiunea organelor de cenzură lua diferite forme. De la „avize”
formale, la „prelucrări” diferite, cenzura nu permitea ca articolele de
presă să ajungă la public în forma originală. Cenzura a posteriori era
redundantă, de cele mai multe ori, când cea preventivă acţiona fără
greş. Se transforma, după caz, într-o simplă formalitate. Dar cenzura a
posteriori se manifesta prin controale ale produsului final – urmate de
sancţiuni mult mai dure, dacă se „impunea”.
Indicaţiile „preţioase”, normativele şi directivele luate în
şedinţele de partid, locale sau centrale, trebuiau transpuse ad-literam în
„operele” jurnalistice, fie că erau în presa scrisă, radio sau televiziune.
Tiberiu Troncotă vorbeşte şi de spaima de a fi interzis, în
afara sancţiunilor oficiale. Această spaimă s-a transformat treptat
într-o formă de autocenzură. Apariţia unor cenzori, pe lângă redacţii
a oficializat într-un fel cenzura. Astfel, în cazul unei „devieri” de la
linia oficială, măsurile, progresive la început, erau foarte dure. Iniţial,
îmbrăcau forma unei sancţiuni administrative (aviz, avertisment etc.).
Următoarea etapă era deja interzicerea de la publicare. În funcţie de
nesupunere, era stabilită şi o perioadă de interdicţie de publicare a
jurnalistului respectiv.
. Tiberiu Troncotă, op. cit., p. 17 şi urm.
28
Repetăm, cenzura preventivă îşi făcea de obicei datoria şi,
îmbinată cu autocenzura (frica de sancţiuni), nu mai impunea luarea
altor măsuri „administrative”. Astfel, libertatea de exprimare suferea
grav, iar spaţiul de manifestare al jurnaliştilor era sever afectat. Să nu
uităm că de cele mai multe ori autocenzura funcţiona mai bine decât
celelalte forme de cenzură.
Nu trebuie să uităm şi de limitările economice pe care le putea
impunea statul în relaţia sa cu presa sau cu un anumit organ de presă.
Astfel, erau avantajate unele publicaţii, în detrimentul altora, criteriile
fiind deseori ambigue şi menite să sporească şi mai mult confuzia.
Monopolul statului asupra resurselor nu crea alternative presei. Dar,
în afara accesului limitat la resurse, breasla jurnaliştilor se confrunta
cu două mari probleme: accesul la profesie şi cenzura populară. Dacă
prima problemă se referă la piedicile în practicarea meseriei (oricine
scria un articol era verificat înainte după criterii foarte riguroase, dar
mai puţin cunoscute publicului larg), cenzura populară se referă la
presiunile unor grupuri cu o intoleranţă zero faţă de abateri. De fapt,
cei din aceste grupuri conduceau, de regulă, organele de presă. Fie
că erau activişti de partid, fie simpatizanţi sau fanatici ai normelor
impuse, exista garanţia că regulile se impuneau din interiorul grupului
(redacţiei) în primul rând, fără a mai fi, de multe ori, necesară intervenţia
organelor de cenzură centrale.
„Practicile de intimidare şi descurajare sunt însă mult mai
complexe. Se reclamă astfel: existenţa unei legislaţii ambigue,
interpretări abuzive, arbitrare, care nu garantau în niciun fel
independenţa
administrativă,
îngrădind
. Ibidem, p. 20.
29
necondiţionat
accesul
Dan Scutaru
la informaţie pe temeiul clasării acestora ca secrete ori neconforme
principiilor democraţiei sociale instituite în România după anul 1945” ,
ne spune Tiberiu Troncotă.
În acelaşi timp, propaganda a urmărit anumiţi paşi foarte
bine delimitaţi. Manipularea maselor era baza propagandei. Acestea
au fost bombardate cu simboluri ale noii puteri comuniste. Avalanşa
acestor simboluri se produceau în cadrul unor evenimente regizate
(festivaluri, evenimente etc.). Astfel, inocularea devenea mult mai
uşoară. În mijlocul acestor festivităţi trona „Omul nou” şi, din ce în
ce mai mult, spre sfârşitul perioadei comuniste, „eroul salvator” sub
chipul „Conducătorului iubit”.
„În acest context, jurnalistul, ca şi omul de cultură sau artistul,
devine o simplă marionetă, care joacă un rol important în schema
propagandistică. Intelectualitatea în general, aceea care până la urmă
a acceptat compromisul, a fost atrasă într-o acţiune permanentă
de subminare a vechilor valori, dărâmate doar din motive politicoideologice.
Aceştia au ajutat la crearea de noi mituri, în principal prin
informaţii şi opinii tendenţioase şi vădit deviate”.
Dar de ce presa a devenit un instrument al puterii? Grigore
Gafencu scria despre propagandă că e „fiica blestemată a timpului,
a celui mai cumplit tip de prostie din istoria lumii care stropeşte
cuvintele, în măsura în care înăbuşeşte simţămintele pe care le
tot exaltă, care depăşeşte toate felurile şi nu atinge niciunul, care
tulbură neliniştea şi nu convinge, împiedicând apropierea părerilor şi
unificarea spiritelor, fiindcă sprijină mereu, cu argumente extreme,
. Ibidem, p. 27.
. Ibidem.
30
teze extreme, potrivnice”. În acelaşi timp trebuie să fim conştienţi că
ziarele s-au raportat, în măsura posibilităţilor (deşi era o concurenţă
neoficială între acestea care ridică mai multe osanale conducerii), la
directivele partidului-stat, care cuprindeau şi aspecte propagandistice.
Curios este faptul că propaganda avea un caracter „cultural”. De aceea,
în reprezentările publicaţiilor, propaganda era un act cultural şi un
imperativ al momentului.
Noţiuni ca libertatea presei nu intrau în discuţie. Nici de
libertate a conştiinţei.
În iulie 1971, Ceauşescu a anunţat noi măsuri pentru
„îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice”. „Tezele din iulie”, cum au
rămas ele în memoria colectivă, reprezentau un nou ghid pentru toate
producţiile culturale din România.
„Subliniind rolul conducător pe care trebuie să-l joace partidul
în toate domeniile, secretarul general a lansat un atac neaşteptat
împotriva care încercau să menţină cultura română conectată la
curentele artistice, modele culturale şi tendinţele novatoare din
Occident. Cu alte cuvinte, intelectualii români trebuiau să se inspire
exclusiv din surse autohtone, mai precis din realităţile României
socialiste.”
Autorii raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturi
comuniste din România ne informează că în contextul implementării
„revoluţiei culturale româneşti” (de inspiraţie maoistă), un rol major la avut Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). Acesta reprezenta
organismul care „dirija şi orienta orice activitate cultural-educativă” a
. Grigore Gafencu, Jurnal, Bucureşti, Editura Globus, 1991, p. 188.
.Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Comisia
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport final,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 404.
31
Dan Scutaru
ţării. Cu subordonare dublă, faţă de partid şi stat, adică faţă de CC al
PCR şi Consiliul de Miniştri, CCES controla orice activitate în spectrul
cultural al ţării. Adică tot: de la programe artistice, la planuri editoriale.
Astfel, CCES avea ca sarcină „avizarea repertoriilor instituţiilor teatrale
şi muzicale, a tematicii muzeelor, a planurilor editoriale şi tirajelor
cărţilor, a producţiei şi difuzării filmelor”.10 Practic, misiunea acestei
instituţii era să alinieze întreaga cultură, orice creaţie intelectuală,
inclusiv ziarele, la linia directoare a partidului, într-un spirit autentic
naţional. Prin decretul adoptat de CPEx, de la 11 octombrie 1977,
privind organizarea şi funcţionarea CCES, acesta controla toate
publicaţiile din România.
Deşi, oficial nu exista cenzură, desfiinţarea Comitetului pentru
presă şi tipărituri venind să întărească acest lucru, CCES a preluat o
parte din atribuţiile fostei structuri şi a întărit controlul instituţional.
Astfel, răspunderea pentru conţinutul politic şi ideologic a fost
delegată unor comisii speciale în radioteleviziune şi colegii de redacţie
în presă11. Acestea erau formate din activişti de partid şi reprezentanţii
conducerii instituţiei care aveau grijă ca publicaţia să nu devieze de
la linia şi „învăţăturile sănătoase” ale partidului. Explicaţia este dată
chiar de marele Conducător: „Nu putem lăsa această activitate chiar
aşa la voia întâmplării. Libertate, libertate, dar în toată lumea există un
control asupra tuturor publicaţiilor. Există un minister al informaţiilor,
10. Ibidem.
11. Conform decretului de organizare şi funcţionare a CCES, Centrala
Editorială şi Centrala Industriei Poligrafice (printre multe alte instituţii de cultură) i se
subordonau direct. În plus, preşedintele CCES era şi membru în Consiliul de Miniştri,
numit prin decret prezidenţial. Mai mult chiar, odată cu desfiinţarea Comitetului pentru
presă şi tipărituri, au fost adoptate decretele de funcţionare şi reorganizare a agenţiei
Agerpres, dar şi modificarea legii presei din 1974 prin care se introduce autocenzura la
nivel instituţional.
32
în toată lumea, care dă autorizaţii, suspendă un ziar care a greşit sau îl
dă în judecată. Nu înseamnă că nu te mai trage nimeni la răspundere.
Trebuie să fie un organ de stat investit cu asemenea atribuţii”.12
Prin implicarea CCES în toate laturile manifestării artistice,
intelectuale şi culturale, partidul-stat a intrat în orice minte. De acum,
amatorismul şi servilismul erau mai căutate decât profesionalismul
şi talentul. Mai ales, dacă erau ridicate osanale cuplului prezidenţial,
şansele ca să fii publicat sau difuzat erau mai mari. Mult mai mari.
Dar pe termen lung, politica culturală, care a plecat de la
„tezele din iulie”, a fost dezastruoasă. Aceasta a impus un control sever
asupra circulaţiei informaţiei de orice fel şi a dus ireparabil, deseori, la
un control al conştiinţelor.
În acest sens, Troţki surprinde foarte bine relaţiile dintre
presă şi stat: „în timp de război, toate instituţiile, organe ale puterii
guvernamentale şi ale opiniei publice, devin direct sau indirect, organe
ale conducerii războiului. Şi acest lucru priveşte în primul rând presa.
Niciun guvern, aflându-se în fruntea unui război serios, nu va permite
difuzarea pe teritoriul său, a unor publicaţii care, deschis sau nu, susţin
duşmanul!”.13
Poate părea exagerată comparaţia, dar de cele mai multe
ori, lupta împotriva „imperialismului, cosmopolitismului, lupta
pentru neamestecul în treburile interne, lupta de clasă sau împotriva
elementelor duşmănoase” au fost mici războaie duse de partidul-stat.
12. Stenograma şedinţei CPEx din 13 septembrie 1977, ANIC, fond CC al
PCR- Cancelarie, dosar 101/1977, f. 73 în Vladimir Tismăneanu... op. cit., p. 406.
13. Stephane Courtois, Cartea neagră a comunismului. Crime teroare,
represiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 711.
33
Dan Scutaru
Revenind la relaţia dintre presă şi putere, Henri-Pierre Cathala
spune că „atunci când ziaristul vorbeşte de libertatea presei, el se
referă la o dublă atitudine: una faţă de puterea politică, iar cealaltă
faţă de el însuşi”.14 În România comunistă a anilor ‘80, jurnalistul îşi
pierduse ambele libertăţi.
Ţările comuniste se „democratizează”
Pe coperta întâi a publicaţiei franceze „Paris Match”15
tronează trei titluri reflectând realităţile din spatele Cortinei de fier:
„Dubcek preşedinte” (relevând schimbările politice din Cehoslovacia),
„Moscova: Marea întoarcere a religiei” (despre politica de relaxare
impusă de Gorbaciov şi reformele sale în cadrul perestroika) şi al treilea
titlu despre România: „Bucureşti: reporterii noştri văd o ţară ruinată de
visele nebune ale Conducătorului”.
În paginile revistei, editorii fac o scurtă, dar crudă radiografie a
ţărilor comuniste: „URSS sub semnul îndoielii, R.D. Germană o fisură în
zid, numai România îngheţată în spatele lui Ceauşescu. Cehoslovacia a
renăscut înaintea întâlnirii dintre Bush şi Gorbaciov”.
Nici alte publicaţii nu erau mai blânde în aprecierea liderului
comunist şi a situaţiei din ţară. În anul 1989, „Geniul din Carpaţi” nu
mai surprindea pe nimeni.
„Departe de turbulenţe, Ceauşescu a construit visul său,
ruinând o ţară – continuă dezvăluirile din „Paris Match”16. Vorbind
despre realităţile româneşti, jurnaliştii francezi dezvăluie o „Românie
14. Henri-Piere Cathala, Epoca dezinformării, Editura militară, Bucureşti,
1991, p. 184.
15. Paris Match, nr. din 7 decembrie 1989, pag. 1 şi urm.
16. Ibidem.
34
pietrificată”, cu o Securitate atotputernică, raţii de mâncare, şantiere
care au mutilat centrul Bucureştiului şi, peste toate, „chipul faraonic al
Fiului poporului”. Sunt analizate aspectele socio-politice care guvernau
ţara. Sub bagheta „fiului cel mai iubit al poporului”, ţara suferea de
foame. Cu titulaturi care frizau ridicolul, „Geniul din Carpaţi” nu
permitea nimănui să se afirme. Toţi trebuiau să se închine visurilor
marelui Conducător. Ţara a devenit un imens şantier pentru realizarea
marilor proiecte după planurile şi indicaţiile sale. Am găsit şi un intertitlu
relevant în acest sens: „Ceauşescu a îngenunchiat ţara cu visurile sale
triumfale”. În acelaşi timp, jurnaliştii francezi prezintă rezultatele
sistematizării satelor, şi a implementării planurilor urbanistice – locuinţe
insalubre, neîncăpătoare şi un trai la limita decenţei. Verdictul final:
„România este un circ. Cozi la alimentare pentru asigurarea hranei
zilnice, umilirea zilnică pentru supravieţuire, ce contrastau cu discursul
oficial al Conducătorului”.
În fapt, este ceea ce ştiau şi românii. Doar simţeau cel mai
acut lupta zilnică pentru supravieţuire, pentru asigurarea hranei, dar
şi a unei slujbe, în care nu mai conta de mult timp competenţa şi
profesionalismul ci, doar servilitatea faţă de regim.
Ceea ce nu ştiau decât foarte puţini români era faptul că şi
Occidentul era la curent cu modul de viaţă al românilor. Peste tot,
în lumina mişcărilor politico-sociale din celelalte ţări, se aştepta
schimbarea şi în România. Dar parcă uita să mai vină. În acest sens,
titluri din publicaţiile occidentale ca „România pietrificată”, nu are de
ce să mire. Românii de atunci parcă trăiau în altă eră.
„Epoca de aur”, cea promisă de propaganda ceauşistă, numai
era aşteptată de nimeni. Deziluzionaţi şi obosiţi, românii erau îngropaţi
în grijile cotidiene.
35
Dan Scutaru
În acelaşi timp, erau dedicate pagini întregi politicii de
deschidere iniţiate de Gorbaciov. Sunt redate în publicaţiile occidentale
încercările de reformă ale liderului de la Kremlin şi lupta contrariilor
din această ţară, bântuită încă de fantomele lui Lenin şi Stalin.
În acelaşi timp, presa românească nu amintea nimic
de schimbările politice din celelalte „ţări prietene”. Realizările
Conducătorului erau suficiente.
Să nu omitem faptul că „regimul comunist din România, prin
specificitatea sa dată de forma stalinist-ceauşistă, a imprimat, la rândul
său, mass-mediei o evoluţie aparte. A fost vorba de un control mult
mai strict, totalitar, a tuturor mijloacelor de comunicare, a surselor de
informare.
Prin urmare, principala funcţie a sistemului mediatic din
România a rămas îndoctrinarea, el purtând amprenta ideologiei oficiale
până în momentul prăbuşirii regimului comunist”.17
Afirmaţia de mai sus este mai mult decât îndreptăţită. Putem
lua exemplu „României libere”18, cotidianul Consiliului Naţional al
Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Pe prima pagină trona
triumfător titlul:
EXPRESIE A UNITĂŢII DE NECLINTIT A ÎNTREGULUI POPOR
ÎN JURUL PARTIDULUI, A ANGAJĂRI FERME DE A ÎNFĂPTUI
NEABĂTUT SOCIALISMUL ŞI COMUNISMUL PE PĂMÂNTUL
PATRIEI
TOVARĂŞUL NICOLAE CEAUŞESCU A FOST REALES
SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN.
17. Ion Bucur, Mass-media românească în primele zile ale revoluţiei. Câteva
consideraţii în 1989 – an decisiv în istoria Europei. Colocviu: Târgovişte-2007, coord.
Alexandru Oşca, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008, p. 152.
18. România liberă nr. 14012 / 25 noiembrie 1989.
36
Apoi urma pe un spaţiu generos, Cuvântarea Tovarăşului
Nicolae Ceauşescu la închiderea lucrărilor Congresului al XIV-lea.
„Încremenirea în proiect”, obedienţa faţă de Conducător şi aparatul de
stat era atât de puternică, încât lumea occidentală ne proiecta în altă
epocă. Titlurile din ziarele oficiale (de fapt, toate erau oficiale) întăreau
acest lucru: DIN INIMA ŢĂRII, OMAGIU FIERBINTE CONDUCĂTORULUI
IUBIT este un exemplu elocvent în acest sens.
„Stimaţi tovarăşi19,
Congresul al XIV-lea se încheie prin adoptarea în unanimitate
şi deplină unitate a tuturor hotărârilor, a Programului-Directivă
privind dezvoltarea economico-socială a patriei noastre în cincinalul
al noulea şi, în perspectivă, până în anii 2000-2010, care completează
în mod minunat Programul partidului de făurire a societăţii socialiste
multilateral dezvoltate şi înaintare fermă a României spre înaltele
piscuri ale civilizaţiei comuniste. (Urale şi aplauze puternice: se
scandează îndelung <<Ceauşescu – PCR!>>, <<Ceauşescu, eroism
– România, comunism!>>). La dezbateri – în plen şi în secţiuni – au
luat cuvântul 554 de delegaţi din toate judeţele şi din Capitala patriei,
precum şi din toate sectoarele şi ramurile de activitate, care au analizat
în spirit critic şi autocritic, activitatea de până acum şi au prezentat
hotărârea organizaţiilor de partid a tuturor oamenilor muncii, a
întregului popor, de a înfăptui neabătut hotărârile ce vor fi adoptate
de Congres. (Aplauze puternice, prelungite).
Aş dori să menţionez cu multă satisfacţie, nivelul înalt al
discuţiilor – şi politic şi ideologic şi, din punct de vedere ştiinţific
– demonstrând creşterea puternică a nivelului general al partidului,
al clasei muncitoare, a întregii noastre naţiuni, uriaşul nivel politicideologic care constituie forţa partidului, a naţiunii noastre socialiste.
19. Ibidem.
37
Dan Scutaru
(Aplauze şi urale puternice, prelungite: se scandează <<Ceauşescu –
PCR!>>, <<Ceauşescu, eroism – România, comunism!>>.) Cred că veţi
fi de acord cu mine să subliniem că în Congres au vorbit academicieni,
oameni de ştiinţă, dar au vorbit şi muncitori, şi ţărani, şi activişti din
diferite domenii şi, să vă spun drept – nu vreau să supăr pe nimeni –
dar am remarcat un înalt nivel de pregătire şi înţelegere la cooperatorii
noştri, la muncitorii noştri, care nu numai că ştiu să producă, dar au şi un
nivel politic şi ideologic ridicat, au înalte cunoştinţe tehnice, ştiinţifice
şi culturale, demonstrând apropierea nivelului de dezvoltare între
categoriile sociale din patria noastră şi drumul ferm spre crearea unui
popor muncitor, unit, înarmat cu cele mai noi cunoştinţe ale ştiinţei şi
tehnicii în toate domeniile de activitate. Aceasta este, poate, cel mai
mare succes şi rezultat al construcţiei socialismului în România – omul
nou! (Aplauze şi urale puternice, prelungite: se scandează îndelung
<<Ceauşescu şi poporul!>>.)” 20.
Se remarcă fără nicio dificultate că Ceauşescu era cantonat
în crezul său ce-l exprima ori de câte ori avea ocazia – lupta pentru
„construirea omului nou şi a societăţii socialiste în drumul ei spre
comunism”.
Dar cuvântarea „Conducătorului iubit” (întotdeauna marcată
de un discurs maraton) nu se oprea aici: „Lucrările Congresului al
XIV-lea, marele forum democratic al comuniştilor, au reprezentat cea
mai largă dezbatere democratică asupra tuturor problemelor privind
stadiul actual şi perspectivele dezvoltării României socialiste. Prin
aceste lucrări, odată cu încheierea Congresului al XIV-lea, se încheie
de fapt şi dezbaterile generale din partid şi din întregul popor care
au demonstrat unitatea şi voinţa de nezdruncinat a întregii naţiuni
de a înainta sub conducerea partidului, pe calea socialismului şi
20. Ibidem.
38
comunismului, a întăririi independenţei şi suveranităţii României!
(Aplauze şi urale puternice, prelungite: se scandează <<Ceauşescu
– PCR!>>, <<Ceauşescu, eroism – România, comunism!>>.)
Având în vedere toate aceste largi dezbateri democratice se
poate afirma, cu deplin temei, că hotărârile adoptate, în unanimitate
de marele forum al comuniştilor români reprezintă înţelepciunea şi
voinţa întregului partid, a întregului nostru popor, care acţionează ca un
tot unic pentru ridicarea României pe culmi tot mai înalte de progres,
civilizaţie şi bunăstare a întregii naţiuni. (Aplauze şi urale puternice: se
scandează îndelung <<Ceauşescu şi poporul, România viitorul!>>.)”21
Se remarcă imediat că principalele funcţii ale jurnaliştilor şi
ale presei româneşti constau „în a urma fără niciun fel de şovăială
partidul, de a promova în toate domeniile politica acestuia, de aşi autocenzura orice formă de gândire liberă, educare, îndoctrinare
politico-ideologică, propagandă, agitaţie, dar mai ales, în a întreţine, în
permanenţă, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Prin urmare, o
totală depersonalizare a jurnalistului”22.
În acelaşi timp, din discursurile oficiale, dar şi din analiza
publicaţiilor vremii, am remarcat subordonarea pe care o avea poporul
faţă de putere. Pentru că, în fiecare enumerare, în fiecare cuvântare,
întâi prima partidul şi apoi poporul. Dacă la nivel oficial, unde grija
faţă de cuvinte şi semnificaţii era maximă, poporul este subordonat
partidului-stat, de ce nu ar fi şi în realitate? Cei care au trăit în acea
perioadă ne pot confirma că nu doar în discursurile oficiale, ci şi în
viaţa de zi cu zi, partidul guverna peste tot. Clasa muncitoare, poporul
erau doar instrumente ale propagandei şi pentru legitimarea acţiunilor
aparatului de stat.
21. Ibidem.
22. Ion Bucur, op. cit., p. 153.
39
Dan Scutaru
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm de contextul internaţional.
Până la finele lunii noiembrie, România rămăsese singura ţară din fostul
bloc est comunist care nu înfăptuise reforme. „România pietrificată”, leitmotivul din presa occidentală, era singura ţară din ţările Tratatului de la
Varşovia care respinsese prin liderul ei, Nicolae Ceauşescu, reformele
iniţiate de Mihail Gorbaciov. Dacă la acest tablou, adăugăm şi tot mai
desele acuze ale statelor occidentale că în regimul comunist din ţara
noastră nu respectă elementare drepturi ale omului, ne dăm seama
că la finele anului 1989, România rămăsese o ţară izolată. Singurele
contacte diplomatice autentice erau cu ţări din Lumea a Treia. Dacă
cu ani în urmă, Ceauşescu se putea lăuda cu un palmares bogat de
contacte diplomatice, la cel mai înalt nivel, în ultimii trei ani, nicio ţară
occidentală nu îl mai invitase pe Ceauşescu. Acesta, ca şi România era
izolat. Ultimele vizite ale lui Ceauşescu au fost în Republica Democrată
Germană cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea statului, la
Moscova şi în Iran.
Pe plan internaţional, SUA a acţionat din ce în ce mai hotărât
şi, în 1988, a anunţat că va retrage ţării noastre clauza naţiunii celei
mai favorizate dacă nu sunt respectate drepturile omului. În replică,
Nicolae Ceauşescu a anunţat că România va renunţa la clauză, ceea
ce a dus la îngheţarea relaţiilor, în primul rând, economice, dintre cele
două state.
Iniţiativa SUA a fost urmată de Republica Federală Germană,
care la începutul anului 1989 a îngheţat relaţiile diplomatice cu România.
Cauza? Acelaşi dosar al nerespectării drepturilor omului în România.
R.F. Germană a dat tonul, fiind urmată de alte ţări din Europa.
40
Comunitatea Europeană a suspendat convorbirile economice
cu ţara noastră în semn de protest, iar Subcomisia pentru prevenirea
discriminării şi protecţia minorităţilor a ONU publică un raport
(întocmit de fapt de Dumitru Mazilu) în care condamna acţiunile
regimului comunist din România în dosarul drepturilor omului. Nici în
privinţa celorlalte aspecte, regimul nu era iertat: sistematizarea satelor,
distrugerea agriculturii, politica de asimilare a minorităţilor, în special a
celei maghiare, au fost amplu discutate în presa occidentală şi criticate
în forumurile internaţionale. Treptat, în doar câţiva ani, România a
ajuns un stat izolat, iar dictatorul devenise un factor disturbator al
politicii internaţionale. Gloria de altădată a Conducătorului dispăruse
pentru totdeauna.
Încercările lui Ceauşescu (într-o viziune proprie) de a se salva
nu au avut rezultatele scontate. Chiar dacă dictatorul a încercat să vină
cu ceva nou, să condamne pactul Ribbentrop-Molotov, rezultatele
în sânul poporului au lipsit cu desăvârşire. Fără acces la elementare
drepturi, populaţia era mai preocupată de asigurarea traiului zilnic.
La Congres, Dictatorul a cerut „să se treacă la adoptarea măsurilor
necesare soluţionării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În
primul rând, apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc,
de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania
hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor
urmărilor acestor acorduri şi dictate”23. În speţă, acesta însemna
anularea celebrului pact. Pe plan internaţional, această declaraţie a
provocat iritare în rândul marilor puteri, replicile fiind date pe baza
Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de
la Helsinki, 1975, ce prevedea inviolabilitatea graniţelor.
23. România liberă nr. 14012 / 25 noiembrie 1989.
41
Dan Scutaru
Declaraţia lui Ceauşescu a fost percepută tocmai ca o încercare
de violare a graniţelor. Astfel că, deşi a mizat pe un sprijin popular,
Dictatorul nu a reuşit nici să anime populaţia, ba mai mult a provocat
nelinişte în cercurile internaţionale.
În 1989, Ceauşescu „era complet izolat de marile puteri şi
de structurile internaţionale, condamnat de ONU şi de Comunitatea
Europeană, privit ca un lider incapabil să înţeleagă noile realităţi.
Mass-media occidentale, dar şi din statele socialiste îndemnau
poporul român să urmeze exemplul polonezilor, bulgarilor, germanilor,
cehilor, slovacilor, ungurilor şi să înlăture dictatura odioasă”.24
Dacă presa occidentală, în ton cu cancelariile occidentale,
puneau la zid regimul comunist condus de clanul Ceauşescu, în presa
românească nu era relatat niciun eveniment despre schimbările din
ţările prietene. Considerate deviaţii de la linia „socialismului autentic”,
în viziunea lui Ceauşescu, aceste reforme, iniţiate de la Kremlin, nu
au făcut subiectul mediatizării în spaţiul public românesc. Dincolo de
realizările „tovarăşului” nu mai era loc de nimic altceva.
Chiar şi în ziua de 20 decembrie, data apariţiei pe postul
naţional de televiziune a Conducătorului, acesta nu realiza adevărata
dimensiune a mişcărilor de la Timişoara. Nu şi-a închipuit vreodată
că mişcările de revoltă ale „unor huligani” vor marca începuturile
revoluţiei.
24. Ioan Scurtu, Solidarizarea Europei cu Revoluţia română din 1989 în
Caietele Revoluţiei nr. 1 / 2008, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie
1989, Bucureşti, 2008, p. 10 şi urm.
42
II. PRESA ÎN MOMENTUL SCHIMBĂRILOR
Prăbuşirea regimului comunist în România, nu a dus în mod
automat şi la liberalizarea mentalităţii celor din presă. Astfel că, deşi
la Timişoara izbucnise Revoluţia, presa, aflată sub controlul aparatului
de stat comunist omitea cu bună ştiinţă evenimentele din Banat şi
abia după fuga dictatorului, parcă descătuşate de lanţurile sclaviei
intelectuale, publicaţiile s-au dezlănţuit împotriva regimului şi a clanului
Ceauşescu. Dar s-au liberalizat acestea suficient încât să sprijine noile
schimbări?
Lupta zvonurilor. Începuturile. Timişoara.
S-au vehiculat o serie de ipoteze şi teorii menite să clarifice
evenimentele din Decembrie 1989. Unul dintre contestatarii Revoluţiei
şi adeptul teoriei loviturii de stat, Alex Mihai Stoenescu identifică
două scenarii de lucru: populist şi realist. În lucrările sale, autorul
trece în revistă aproape toate scenariile despre Revoluţie. O revoluţie
despre care fiecare român are propria-i părere şi poate fi de o parte
sau de alta a baricadei în această dispută a ideilor şi a adevărurilor
privind Revoluţia Română din Decembrie 1989. Scenariul populist şi
convenţional cuprinde următoarele teorii:
„1. Poporul român n-a mai răbdat dictatura personală a lui
Nicolae Ceauşescu, n-a mai suportat condiţiile proaste de viaţă şi s-a
43
Dan Scutaru
revoltat spontan împotriva regimului, mai întâi la Timişoara, apoi la
Bucureşti şi în alte localităţi mari.
2. Încă de la început, adică de la Timişoara, acţiunea eroică
a populaţiei, în frunte cu tinerii, s-au îndreptat împotriva sistemului
comunist, pe care a vrut să-l dărâme, atrăgând de partea sa Armata,
«suflet din sufletul poporului român».
3. Poporul care a luptat în stradă a fost conştient că înfăptuieşte
o revoluţie, motiv pentru care el a avut şi o conştiinţă politică bine
definită, exprimată prin vocea primilor săi lideri: Lorin Fortuna, Claudiu
Iordache, Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.
4. Valul revoluţionarilor a determinat fuga dictatorului şi
ridicarea la conducerea statului a unui grup de revoluţionari condus
de Ion Iliescu, disident urmărit permanent de Securitate pentru că era
adversarul politic al lui Nicolae Ceauşescu. Poporul a încredinţat acestui
grup puterea şi dreptul de a conduce ţara în era postcomunistă.
5. Armata ţării nu a tras în popor, ci a luptat eroic cu teroriştiisecurişti, copii orfani crescuţi de Ceauşescu pentru a forma o gardă
personală fanatică, la care s-au asociat terorişti arabi angajaţi de
Ceauşescu pe baza relaţiilor sale de prietenie cu liderii palestinieni,
libieni şi irakieni. Armata a trecut de partea poporului atunci când
Ceauşescu a ordonat asasinarea ministrului apărării, Vasile Milea, erou
naţional care s-a opus masacrului. Revoluţia este rezultatul efortului
comun al revoluţionarilor din stradă, al Armatei şi al liderilor emanaţi
de revoluţie”25.
Simpla enumerare a acestor scenarii de mai sus ne duce cu
gândul la presa vremii care le susţinea, mai mult sau mai puţin direct, şi
25. Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere. 1989 – 1990:
prima guvernare Petre Roman, Bucureşti, Editura RAO, 2006, pag. 15 şi urm.
44
aplauda jertfa oamenilor care ieşiseră în stradă. În acelaşi timp, trebuie
să amintim că la ceva vreme după Revoluţia din Decembrie 1989, au
început să circule zvonuri şi teorii, pe care Alex Mihai Stoenescu le
introduce în scenariul realist, respectiv:
„1. Pentru a evita o prăbuşire economică şi politică previzibilă,
conducerea URSS a hotărât să declanşeze un program de reformă a
sistemului de putere. A fost ales un reformator, Mihail Gorbaciov, şi o
strategie: «moartea aparentă», cu scopul e a salva statutul de mare
putere al conglomeratului sovietic.
2. Punerea în aplicare a strategiei de liberalizare, în cooperare
cu marile puteri occidentale, a presupus schimbarea liderilor şi a
regimurilor dictatoriale din Estul comunist al Europei. Administraţia
Gorbaciov a iniţiat două structuri de analiză şi estimare a posibilităţilor
şi mijloacelor de reformare a relaţiilor cu sateliţii săi europeni – Comisia
Bogomolov şi Departamentul Internaţional din cadrul CC al PCUS. Pentru
România a fost planificată o acţiune neconvenţională, determinată de
lipsa de reacţie a populaţiei la excesele dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.
Diminuarea capacităţii de reacţie a societăţii româneşti a fost estimată
de Comisia Bogomolov pe baza câtorva factori: eşuarea revoltei de la
Braşov (1987); calitatea slabă a disidenţei şi opoziţiei; teama indusă de
Securitate; unanimitatea votului acordat de organizaţiile PCR realegerii
lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea; destructurarea funcţională
a aparatului superior de partid; persistenţa rezistentă a efectelor
propagandei naţionalist-comuniste şi ale succeselor internaţionale din
perioada 1968-1981 asupra populaţiei.
3. Pe fondul unei puternice campanii internaţionale de imagine,
Moscova (...) îndepărtează conducerile regimurilor comuniste (...)
4. În România, Nicolae Ceauşescu rezistă acestei schimbări
45
Dan Scutaru
artificiale (...) Profitând de percepţia internă cvasi-generală că România
comunistă este desprinsă de URSS şi se dezvoltă independent, precum şi
de lipsa de reacţie a populaţiei şi a structurilor de partid la erorile politicii
sale, Nicolae Ceauşescu îi va permite să contraatace neconstituţional şi
ilegal, ripostând la intervenţia sovietică neconvenţională din decembrie
1989, printr-o represiune militară care a lovit însă în cetăţenii proprii.
5. În termeni generali, acţiunea sovietică din România este
astăzi cunoscută: infiltrarea de unităţi de comando, reactivarea unor
reţele de spionaj şi iniţierea altora noi, influenţarea unor factori politici
ezitanţi sau derutaţi, organizarea şi sprijinirea unui complot politicomilitar şi a unei disidenţe, toate cu scopul de a genera o revoltă
populară controlată în fruntea căreia să fie plasată o echipă reformistgorbaciovistă.
6. (...) Moscova a iniţiat o operaţiune militară neconvenţională
menită să asigure o răsturnare controlată a regimului Ceauşescu.
Prima acţiune a fost declanşată la Iaşi, începând cu ziua de 9 decembrie
1989, dar în ziua de 14 decembrie ea a fost dezamorsată de Securitate.
Alte oraşe unde erau pregătite instigări profesioniste la revoltă au
fost Braşov – unde, de asemenea Securitatea a reacţionat printr-o
operaţiune de prevenire, - Cluj-Napoca, unde grupul din jurul Doinei
Cornea s-a dovedit nepregătit şi slab organizat, şi Timişoara, unde
acţiunea era planificată a se dezvolta în jurul unui pastor reformat,
aflat de mai mult timp în legătură cu spionajul maghiar.
7. În faptul cooperării serviciilor secrete sovietice, americane,
franceze şi maghiare, instigarea profesionistă a produs incidentele
violente, din 16-17 decembrie, la care Nicolae Ceauşescu a ripostat
prin represiune, folosind neconstituţional şi ilegal aparatul militar
al statului. Diversiunea de la Timişoara reuşeşte abia în ziua de 20
46
decembrie, când în oraş izbucneşte o grevă generală, urmată de o
revoltă populară paşnică.
8. Lovitura principală este dată la Bucureşti, prin sabotarea
profesionistă a mitingului organizat de Nicolae Ceauşescu în ziua de 21
decembrie 1989, urmată de rezistenţa unui grup mic, dar foarte hotărât
de tineri în zona de centru a Capitalei. Nicolae Ceauşescu, secondat de
ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, reacţionează din nou prin
represiune militară. Grupuri de agitatori reuşesc să mobilizeze angajaţii
platformelor industriale şi, începând cu ora 03.00 din dimineaţa de 22
decembrie 1989, în Bucureşti se declanşează revolta populară.
9. Începând cu ora 10.07 din dimineaţa de 22 decembrie, noul
ministru al Apărării, general Victor A. Stănculescu, şi, independent de
acesta, generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, iniţiază o lovitură de stat
militară prin care îl îndepărtează de la putere pe Nicolae Ceauşescu.
Aparenţa a rămas că presiunea mulţimii adunate în Piaţa Palatului a
produs fuga şefului statului la ora 12.09. Fără a se formula un anunţ
oficial, puterea în stat este preluată de Armată; din ordinul generalului
Stănculescu, trupele Ministerului Apărării Naţionale preiau controlul
asupra Comitetelor Judeţene de Partid din ţară, a sediilor Palatului
Telefoanelor, Radioului şi Televiziunii din Capitală.
10. În jurul orei 13.40, ca urmare a unei convorbiri telefonice,
generalul Stănculescu îl recunoaşte drept succesor pe Ion Iliescu,
principalul disident al PCR, personalitatea pe care miza şi Uniunea
Sovietică, şi îl cheamă la sediul MApN pentru a-i asigura protecţia.
În cadrul întâlnirii de la sediul MApN (ora 16.00), Ion Iliescu este
recunoscut de toate ministerele de forţă drept succesor al lui Nicolae
Ceauşescu. Situaţia critică în care se afla conducerea Armatei, lipsa de
legitimitate a noii puteri politice (grupul strâns în jurul lui Ion Iliescu),
47
Dan Scutaru
precum şi dezordinea publică, determinată din partea forţelor sovietice
infiltrate, cu complicitatea unor comandanţi din MApN, declanşarea
unei diversiuni, cunoscute cu denumirea de «fenomenul terorist».
Situaţia, în care sunt înregistrate numeroase cazuri de foc dezordonat
din partea forţelor MApN, scapă de sub control.
11. După 25 decembrie, (...) grupul Ion Iliescu se consolidează
la putere, acest nucleu fiind lipsit de legitimitate juridică.
12. Violenţa publică înregistrată în perioada 16-25 decembrie,
precum şi lipsa de legitimitate juridică a noii conduceri vor influenţa
decisiv instabilitatea socio-politică a statului român în următoarele luni
şi în viitorii zece ani”.
Subscriem teoriei care relevă faptul că „în momentul în care
au izbucnit cele două revolte populare – Timişoara (20 decembrie) şi
Bucureşti (22 decembrie 1989) – proiecţia emergentă a massei ieşite din
comunism (după ce l-a traversat fără revoltă) se construia pe cele două
componente ale imagologiei: imaginea despre sine (revoltă spontană,
conştiinţă politică, eroism) şi imaginea despre celălalt, despre inamic
(securiştii şi activiştii de partid credincioşi lui Ceauşescu)”26.
În Enciclopedia Blackwell a gândirii politice se poate citi:
„Revoluţiile sunt descrise ca episoade dramatice care implică schimbări
politice. Revoluţia nu este un unic eveniment ci un proces complex. Într-o
revoluţie, guvernul central (puterea) pierde capacitatea de a-şi impune
legile asupra unei părţi însemnate a teritoriului sau a populaţiei sale.
Diverse grupuri, inclusiv guvernul de până atunci, luptă pentru putere,
pentru a se institui ca autoritate centrală. Această luptă poate îmbrăca
forma unui amplu război civil, a unei fulgerătoare lovituri de stat sau
a unei prelungite lupte de gherilă. Competitorii încearcă să edifice noi
26. Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 18.
48
instituţii politice (deseori şi economice) în locul celor vechi. Aceste trei
aspecte ale revoluţiei – prăbuşirea statului, competiţia dintre aspiranţii
la autoritatea centrală şi edificarea de noi instituţii – nu se produc
în etape net separate sau într-o ordine constantă. Fiecare aspect le
influenţează pe celelalte...Ceea ce deosebeşte revoluţia de alte forme
de violenţă politică este tocmai combinarea şi împletirea tuturor celor
trei aspecte”27.
Referitor la declanşarea Revoluţiei Române din decembrie 1989,
presa vremii a fost destul de zgârcită în a da informaţii de o acurateţe
acceptabilă. Este explicabil în condiţiile în care după izbucnirea revoltei
de la Timişoara, graniţele au fost închise, iar ziariştii au făcut cu greu
rost de informaţii credibile. Totuşi, corespondenţi străini au reuşit să
transmită câteva informaţii despre izbucnirea Revoluţiei. Radio „Europa
Liberă” a fost una din sursele principale de informaţii pentru români în
perioada Revoluţiei iar emisiunea din 18 decembrie 1989, „Actualitatea
românească”, este mai mult decât elocventă în acest sens:
„La microfon, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu,
Şerban Orescu.
Emil Hurezeanu: Dragi ascultători din România şi din
străinătate. Sunteţi între timp la curent cu evenimentele dramatice
care s-au desfăşurat în ultimele 2-3 zile la Timişoara, îndeosebi. Spun
la Timişoara îndeosebi pentru că informaţii despre care vom discuta în
cursul acestei emisiuni vorbesc şi despre evenimente asemănătoare,
chiar dacă nu de proporţiile celor de la Timişoara, care ar fi avut loc
la Arad şi în alte oraşe ale României. Aşadar, Timişoara sâmbătă 16
decembrie 1989: O manifestaţie de mari proporţii, intervenţii masive
27. (Coord.) David Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, pag. 730.
49
Dan Scutaru
ale poliţiei, ale trupelor speciale ale securităţii, ale armatei. La început,
câteva sute de persoane, apoi mii şi după unele informaţii chiar zeci
de mii de persoane. Oraşul Timişoara a fost practic blocat începând
de sâmbătă şi apoi continuând cu a doua zi, cu ziua de duminică, când
demonstraţiile au fost escaladate”28.
Comentariile moderatorului au fost intercalate cu mărturiile
unui timişorean, martor ocular la evenimente: „Timişorenii s-au format
în grupuri mai mari, de sute de oameni, care strigau <<Jos Ceauşescu!>>,
<<Vrem libertate!>>. Aceste grupări nu mai aveau absolut nimic de a
face cu preotul maghiar.
Ieri, în cursul amiezii, în jur de ora 12, s-a format iarăşi o
mare grupare, de aproximativ 2-3.000 de tineri, muncitori, studenţi şi
foarte mulţi copii, în cartierul universitar. Eu am fost personal de faţă
când această grupare a pornit de la Universitate şi s-a îndreptat spre
hotelul Continental, trecând peste Bega, şi scandând lozincile: <<Jos
cu Ceauşescu!>>, <<Jos cu dictatorul!>>, <<Libertate! Libertate!>>. O
altă lozincă a fost <<Românii sînt un popor unit!”>>, <<Românii sînt
un popor unit!>>. Această coloană a devenit tot mai mare, pentru că
ieri, în Timişoara, a fost absolut toată populaţia pe străzi, ştiind că se
va întâmpla ceva. Pe marginea străzii oamenii aplaudau cu lacrimi în
ochi (...)
Emil Hurezeanu: Dragi ascultătoare, dragi ascultători, din
România şi din străinătate.
Cu puţin timp înainte de terminarea acestui program am
primit din partea regelui Mihai, fostul suveran al României, următorul
mesaj:<<Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi. Sunt ca şi voi,
28. Blogul lui Marius Mioc ne-a fost mai mult decât folositor în demersul
nostru. Pentru mai multe informaţii, a se vedea: http://mariusmioc.wordpress.com/.
50
îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la putere
atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare. Şi totuşi,
totodată aveţi şi am mari speranţe. Fiindcă luaţi cuvântul manifestând.
Fiindcă nu vă mai temeţi. Fiindcă prin însăşi sălbăticia represiunii
înţelegeţi şi înţelegem cu toţii că le e frică de voi celor de la putere.
Manifestaţi paşnic, cu lozinci care să le spună care vă sînt năzuinţele!
Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile! Nu-i provocaţi,
fiţi paşnici, dar demni! Cu Dumnezeu înainte!>>”29.
Relatările moderatorilor români de la postul de radio nu au
fost singulare. Presa occidentală acorda cu mai multă generozitate
spaţiu pentru a vorbi despre evenimentele (în curs de escaladare) din
România. În aceiaşi perioadă, „Chicago Sun Times” din 20 decembrie
1989 publică un articol despre revoluţia de la Timişoara. Şi publicaţia
americană aminteşte de ciocnirile dintre putere şi manifestanţi soldate
cu sute de morţi (este citat ziarul „Magyar Hirlap” care scrisese despre
300 de morţi şi agenţia iugoslavă Tanjug care pomenise „mai multe
sute” de morţi). Ziarul menţionează şi tăcerea autorităţilor române
despre acest subiect.
„Interesantă mi se pare analiza agenţiei <<Reuters>> publicată
de <<Chicago Sun Times>>, în 20 decembrie 1989, ne spune pe blogul
său Marius Mioc. Sub titlul <<Romanian upheaval perplexing for
Soviets>>, jurnaliştii occidentali spun că sovieticii sînt <<perplecşi>>
de răscoala din România, că Mihail Gorbaciov este în dilemă şi că are o
politică de neamestec în treburile interne ale aliaţilor săi est-europeni.
<<Gorbaciov a spus clar că zilele în care Moscova îndepărta liderii esteuropeni care nu îi conveneau, cum a făcut în Cehoslovacia în 1968,
sunt terminate>>.
29. Ibidem.
51
Dan Scutaru
Întrebat cu câteva luni în urmă ce va face Kremlinul cu România,
un membru al Comitetului Central Sovietic a spus în particular: <<Ce
aţi vrea să facem? Să trimitem tancuri?>>, implicând că aceasta era o
opţiune exclusă”30.
Pe blogul personal, Marius Mioc prezintă ce scria „New York
Times” în 19 decembrie 1989 despre revoluţia română: „Confruntare
locală devine protest anti-regim într-un oraş românesc” de Thomas
L. Friedman: „În timpul sfârşitului de săptămână, o confruntare între
poliţie şi un conducător bisericesc proeminent a dus la un protest
antiguvernamental de amploare în România, despre care se relatează
că a provocat multe victime după ce forţele de securitate [<<security
forces>> în engleză, nu se înţelege neapărat <<Securitatea>> ci poate
avea înţelesul mai larg de forţe de menţinere a ordinii] au răspuns cu
tunuri de apă, gaze lacrimogene şi unele focuri de armă.
Ziariştii nu au fost lăsaţi lângă scena confruntării, în oraşul
Timişoara din Vestul României, nu departe de graniţa cu Ungaria.
Relatări ale răzmeriţei au fost adunate din bucăţi aici [adică în redacţia
<<New York Times>>], de la agenţii de presă est europene şi vestice,
care au discutat cu martori ce au părăsit România în ultimele două zile.
Amănunte au venit de asemenea de la emisiuni de radio monitorizate
de Serviciul de Informaţii despre Emisiunile Străine al Departamentului
de Stat şi de la informaţii ale funcţionarilor departamentului.
(...) Funcţionarii Departamentului de Stat şi agenţiile de presă esteuropene au spus că protestele au un caracter larg antiguvernamental,
ca şi în alte părţi din estul Europei. Agenţia de presă oficială iugoslavă
a spus că poliţia a folosit arme şi tunuri de apă împotriva a 10.000 de
manifestanţi în Timişoara, care scandau <<Libertate!>>, <<Românilor,
30. Ibidem.
52
ridicaţi-vă!>> şi <<Jos cu Ceauşescu!>>. [Foarte corectă această relatare
a agenţiei iugoslave] <<Se pare că vremea României ar putea să fi venit
în sfârşit>>, a spus un analist al Departamentului de Stat. <<Aş sublinia
totuşi cuvintele „ar putea”. Ceauşescu are un control solid al locului.
Dar se va întâmpla mai devreme sau mai târziu>>”31.
Pentru românii din ţară, emisiunile „Europei libere” reprezentau
un semnal. Cu toate că presa occidentală şi „Europa liberă” au
început să-şi îndrepte atenţia asupra mişcărilor din România, în presa
românească, oficială, nu se spunea nimic. Astfel, pe 21 decembrie în
„România liberă”32 apărea Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu
la posturile de radio şi televiziune în care se declara:
„În zilele de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul împiedicării
aplicării unei sentinţe judecătoreşti legale, câteva grupuri de
elemente huliganice au organizat o serie de manifestări şi incidente,
trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o serie
de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie
şi-au intensificat activitatea împotriva instituţiilor de stat şi de partid,
inclusiv a unor unităţi militare (...) în aceste împrejurări grave, în seara
zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin
focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze
împotriva unităţilor militare şi instituţiilor de stat şi politice...
Deoarece, acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au
continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate
cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile
întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară (...)
31. Ibidem.
32. România liberă nr. 14034 / 21 decembrie 1989.
53
Dan Scutaru
Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara
cu deplină certitudine că aceste acţiuni, cu caracter terorist au fost
organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare,
imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite
ţări străine”33.
Urmare a condamnării „grupurilor de elemente huliganice” de
la Timişoara, în aceeaşi zi este dat un decret prezidenţial prin care se
instituie starea de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş, ca urmare a
„gravei încălcări a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de
distrugere a unor bunuri obşteşti”.
În aceiaşi zi, la radio „Europa liberă”34 se vorbea despre aceiaşi
„cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu (care) a vrut să fie o completă
infirmare a semnificaţiilor şi însemnătăţii de proporţii ce ar putea
deveni istorice ale demonstraţiilor de la Timişoara, dar nu a reuşit decât
să justifice în modul cel mai convingător atât ivirea protestului de masă
ale timişorenilor cât şi dreptatea fundamentală ale revendicărilor lor,
care nu sînt numai ale lor, căci discursul nu a demonstrat decât ceea
ce era dinainte atât de bine cunoscut: totala înstrăinare de realitate a
şefului Partidului Comunist Român, prins în armura autoconfecţionată
a minciunii de sine şi a celorlalţi, a unor şabloane ideologice de mult
incinerate de alte partide comuniste din răsăritul Europei, şi al obsesiei
puterii. De aici, sentimentul de irealitate şi confuzie iremediabilă
pe care le-a emanat această pledoarie ratată pentru o cauză de
mult pierdută. Ar fi prea mult să spunem că discursul este un lanţ
33. Ibidem. Se remarcă imediat incapacitatea conducerii PCR de a înţelege
situaţia. Practic, aceasta, prin vocea lui Nicolae Ceauşescu, nu înţelegea noile mişcări
populare, pe care le cataloga ba huliganice, ba teroriste.
34. Europa liberă din 21 decembrie 1989 pe blogul lui Marius Mioc, http://
mariusmioc.wordpress.com/.
54
de contradicţii. El este mai degrabă o masă informă de contradicţii.
Nicolae Ceauşescu pune totul pe seama câtorva grupuri huliganice,
teroriste, de tip fascist, dar aceasta minimalizare interesată este
contrazisă de faptul că tot el vorbeşte de, citez, <<evenimente grave>>,
<<împrejurări grave>>, <<situaţii deosebit de grave>>, de <<periclitarea
independenţei şi suveranităţii României>> şi de <<pericolul de
dezmembrare a ei>>. Ceea ce la primele cuvinte era acţiunea unor
grupuri de huligani devine în scenariul înceţoşat a lui Nicolae Ceauşescu
parte a unui mare complot internaţional. Apare şi comparaţia
grotească cu situaţia din 1968 din Cehoslovacia, dar Nicolae Ceauşescu
ştie prea bine că dacă în Cehoslovacia trupele Pactului de la Varşovia
interveneau atunci pentru nimicirea <<Primăverii de la Praga>>, la
Timişoara singurele trupe care pot interveni şi au şi intervenit cu atâta
brutalitate împotriva mişcării de emancipare populară de la Timişoara,
au fost cele aflate încă sub comanda supremă a lui Nicolae Ceauşescu
însuşi. În proclamaţia să către ţară, comandantul suprem nu a catadicsit
să spună nici un cuvânt despre victimele represiunii sângeroase de la
Timişoara. În schimb, sub semnul cinismului, forţele de intervenţie antipopulară sînt prezentate ca victime. Monologul lui Nicolae Ceauşescu
nu a acordat nici o clipă discutării cât de cât a cauzelor reale, sociale,
economice, umane, ale sângeroaselor evenimente de la Timişoara.
În schimb, a găsit timp pentru evocarea unor programe măreţe de
făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În mod repetat,
Nicolae Ceauşescu a cerut să se acţioneze în aşa fel ca nicăieri în ţară,
citez, <<să nu se mai poate organiza şi să nu se mai poate produce
asemenea situaţii>>. În timp ce străinătatea e făcută vinovată,
Ceauşescu invocă drept răspunsul cel mai bun la toate relele şi
maşinaţiile străinilor şi uneltelor lor, unitatea întregii naţiuni. Probabil
55
Dan Scutaru
că nu-şi dă seama de pericolele pe care le conţine pentru el însuşi şi
dictatura lui o adevărată unitate a naţiunii. Iar în fond, acest discurs
care nu poate ascunde nici gravitatea momentului şi nici deruta lui
Nicolae Ceauşescu, nu reprezintă decât o reacţie mult prea târzie la
ceva care departe de a fi unitate, este dezbinarea iremediabilă dintre
actuala conducere şi poporul român căruia nu i se mai pot refuza
nici drepturile elementare şi nici întoarcerea în sfârşit la un destin
istoric autentic.
Proteste au avut loc în ultimele luni în trei ţări socialiste:
Republica Democrată Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria. Ele s-au
desfăşurat însă paşnic, tocmai pentru că partidele din acele ţări au
înţeles. Protestele au dus la înlocuirea paşnică a vechilor conduceri
de partid, sclerozate şi corupte. Ei bine, tocmai aceasta nu înţeleg
Ceauşeştii, care consideră România ca moşia lor pe veci. Demonstraţia
de la Lepizig, de la 8 noiembrie, ar fi putut să se transforme într-un
masacru de tip Timişoara. Ambulanţele erau deja pregătite de tiranul
Honecker, dacă o anumită mână nu i-ar fi oprit braţul. La fel la Praga cu
Jakes. Şi la Sofia au ieşit demonstranţii în stradă, dar Todor Jivkov, un
Ceauşescu al Bulgariei, s-a retras. În nici o ţară europeană nu s-a găsit
vreodată un tiran să scoată în stradă armata şi să-i ordone să tragă în
demonstranţi neînarmaţi. A trebuit ca ceauşismul să înscrie şi această
ruşine în istoria ţării noastre”35
Discursurile lungi, caracteristice vremurilor, descriau cu lux de
amănunte evenimentele din România. Ba mai mult, comentariile pe
marginea fiecărui discurs oficial încercau să fie de o înaltă ţinută, având
în vedere miza.
35. Ibidem.
56
Prin intermediul agenţiei de ştiri TASS, aflăm amănunte despre
începuturile Revoluţiei la Bucureşti. Relatările agenţiilor de presă
nu erau foarte lungi, dar reuşeau să cuprindă esenţialul. „La amiază
aici s-a început un miting. După câţiva muncitori a luat cuvântul N.
Ceauşescu. El a subliniat încă o dată că <<dezordinile din Timişoara
au fost inspirate şi pregătite de forţele duşmănoase României, care
doresc împărţirea teritorială a ţării>>. El a comunicat de asemenea, că
la şedinţa de dimineaţă a Comitetului Executiv al CC al PCR a fost luată
hotărârea cu privire la măsurile suplimentare de ridicare a bunăstării
poporului: creşterea salariilor, pensiilor, indemnizaţiilor pentru nounăscuţi.
Concomitent, pe bulevardul central Magheru al Bucureştiului,
adiacent pieţei Republicii, s-a adunat un mare număr de oameni. Ei sau adunat într-un cerc strâns şi au început să strige lozinci antipartinice
şi antiguvernamentale, cerând demisia conducerii ţării. S-au auzit
explozii de grenade cu gaze lacrimogene. Miliţia şi forţele de securitate
au încercat să împrăştie mulţimea.
Căile de acces spre piaţa Republicii au fost închise de către
unităţile armatei RSR. Miliţia a încercat să împrăştie demonstranţii,
însă nu a izbutit36”.
22 decembrie, schimbare de paradigmă?
Arătam că, este explicabilă lipsa relatărilor din presa
românească. Ceauşescu a ţinut frâiele puterii cu o mână de fier. Pe
acest fond, era clar că presa nu se putea manifesta decât în câmpul
puterii. Cenzorii încă nu le lăsa jurnaliştilor mână liberă.
36. Ibidem.
57
Dan Scutaru
În această ordine de idei, „România liberă” din 22 decembrie
relata cu emfază: „Marea adunare a oamenilor muncii din Capitală
s-a desfăşurat sub semnul hotărârii de a face totul pentru APĂRAREA
FERMĂ A CUCERIRILOR REVOLUŢIONARE, A MUNCII PAŞNICE ŞI
CONSTRUCTIVE, A INDEPENDENŢEI ŞI SUVERANITĂŢII NAŢIONALE”37.
Titlul pompos este urmat de „cuvântarea tovarăşului Nicolae
Ceauşescu” care promitea introducerea indemnizaţiei de naştere de
1.000 de lei pentru toate femeile pentru primul copil şi de 2.000 de
lei începând cu al doilea copil etc. În rest, acelaşi limbaj de lemn, greoi
şi plicticos. Restul ziarului este ocupat de titluri care exprimă întreaga
solidaritate a poporului român cu partidul-stat. „Întreaga naţiune,
în deplină unitate în jurul partidului, este hotărâtă să-şi apere cu
fermitate cuceririle revoluţionare, independenţa şi integritatea patriei,
să continue neabătut construcţia socialistă” sau „Condamnăm cu toată
puterea încercările de incitare la vrajbă şi destabilizare” (Întreprinderea
<<23 August>>) sau „Asigurăm partidul, pe secretarul său general, că
vom apăra cu hotărâre munca paşnică, demnitatea poporului nostru”
(Întreprinderea de utilaj chimic <<Griviţa Roşie>>). Nu putem să nu ne
gândim că frazele cheie au fost date de „însăşi, tovarăşul” la miting, în
cuvântarea sa: „În ce priveşte evenimentele de la Timişoara, am vorbit
despre ele aseară. Apare tot mai clar că este o acţiune conjugată a
cercurilor care vor să distrugă integritatea şi suveranitatea României,
să oprească construcţia socialismului, să pună din nou sub stăpânire
străină poporul nostru. De aceea, trebuie să apărăm cu toate forţele
integritatea şi independenţa României! (Urale, aplauze, se scandează:
<<Vom munci şi vom lupta, ţara o vom apăra!>>, <<Pace!>>,
<<Pace!>>)”38
38. Apariţia în plină zi a manifestărilor de stradă a ziarului pe „stil vechi”,
58
În aceiaşi zi, din relatarea corespondentului la Bucureşti a
ziarului „Pravda” aflăm: „Dimineaţa devreme, puteai vedea, trecând
prin oraş, mitinguri spontane. Sute de mii de oameni se îndreptau spre
centrul Bucureştiului.
Manifestanţii erau aşteptaţi în centrul oraşului de către armată.
Situaţia se schimba de la un minut la altul. Pauzele de confruntare
paşnică între răpăitul focurilor – focuri de avertisment, după toate
aparenţele – au ajuns să se transforme în înfrăţirea triumfătoare şi plină
de bucurie cu soldaţii şi ofiţerii. În sfârşit, cordoanele au fost înlăturate.
Oameni pe tancuri, blindate şi pe jos se deplasau spre piaţa principală
a capitalei, spre clădirea CC al PCR. Au apărut lozinci <<Armata e cu
noi>>”39.
În ediţie specială, de vineri 22 decembrie, „Scînteia poporului”40
(urmaşa „Scînteii”), „cotidian politic şi social” sparge tiparele de până
atunci şi scrie cu litere mari:
„GLORIE PATRIEI LIBERE, POPORULUI EI EROU!”
Iar în acelaşi număr, uralele pentru Revoluţie marchează, întrun fel, începutul descătuşării presei:
„DICTATURA A CĂZUT, POPORUL E LIBER!”
Sau
„REVOLUŢIA POPULARĂ A ÎNVINS!
ACUM E NEVOIE DE RAŢIUNE, CALM ŞI VIGILENŢĂ
ÎN APĂRAREA LIBERTĂŢII ŞI VALORILOR NAŢIONALE!”
Dincolo de aceste îndemnuri ce domină întreg ziarul este
comunist, este ceva normal dacă ne gândim la modalitatea de tipărire şi apariţie a
cotidianelor. Pe 21 decembrie, la închiderea ediţiei, partidul-stat era încă la putere. A
doua zi, situaţia se schimbase, însă...
39. Marius Mioc, op. cit.
40. Scînteia poporului, ediţie specială din 22 decembrie 1989.
59
Dan Scutaru
publicată poezia „Deşteaptă-te române!” şi două titluri mari,
considerate de editori cele mai importante din moment ce sunt pe
pagina întâi: „Victoria adevărului” şi „Recunoştinţă fierbinte armatei
române”.
Să nu uităm de scuze şi justificări: „ziarul nostru apare azi întro ediţie specială, într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al
poporului” care explică şi modalitatea inedită de apariţie...
În prima zi liberă din Bucureşti, „Scînteia poporului” îşi cere
scuze şi se aliază străzii şi baricadelor.
În acelaşi timp, pe plan politic, Consiliul Frontului Salvării
Naţionale dă un comunicat prin care-şi anunţă intenţiile:
„Comunicat către ţară a CFSN din 22 decembrie 1989.
Cetăţeni şi cetăţene, Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara
la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem
că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de
sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând,
al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui,
sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care, ani
de zile, şi-au pus în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei.
Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a
României. În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim
în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi
care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de
naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în
apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare. Scopul Frontului
Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii
poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de
60
putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat
şi instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere în stat este
preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona
Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a
armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi
organele centrale în actuala lor structură îţi vor continua activitatea
normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a
asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale.
În teritoriu, se vor constitui consilii judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca
organe ale puterii locale. Miliţia este chemată ca, împreună
cu
comitetele
cetăţeneşti,
să
asigure
ordinea
publică.
Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea
aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi
apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii
reţele comerciale (erau bine cunoscute privaţiunile populaţiei pentru
achitarea datoriei externe, dar şi cele suplimentare la care au fost
supusă de Ceauşescu.
Noua conducere a avut printre obiective asigurarea unui minim
necesar – în plus erau condiţii de iarnă – pentru ca populaţia să se
bucure, alături de libertate, de noile beneficii ale proaspetei democraţii
– electricitate, apă caldă, hrană, fără restricţii. n.a.)”41.
Primul Comunicat al CFSN are o importanţă colosală. Noua
putere vine să aducă o relativă coerenţă şi ordine în haosul creat în
acele zile. Astfel, sunt redate pe scurt principalele directive pentru
conducerea ţării în acele zile.
41. Caietele Revoluţiei nr. 2 (4) din 2006, p. 26.
61
Dan Scutaru
Astfel, „Ca program, frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi
statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie42.
3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească
în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel
mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească
în viitor România.
Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să
funcţioneze imediat43.
4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor
rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice
de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi
a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.
5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii
ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor.
6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor
contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze
democrate şi umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune
poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii.
Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de
competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Aşezarea pe
baze noi a dezvoltării culturii naţionale. Trecerea presei, radioului,
televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
42. Primele alegeri libere post comuniste au fost în mai 1990.
43. În decembrie 1991 este elaborată şi adoptată Constituţia, fiind considerată
printre cele mai avansate din lume privind drepturile cetăţenilor.
62
7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale
şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii.
8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele
satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei
României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând
prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor44.
9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării
bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul
de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor
continentului.
Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul
rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia45.
10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate
nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al
drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare
liberă.
Constituindu-ne în acest front, suntem ferm hotărâţi să facem
tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România,
garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor
locuitorilor ţării.
În mod provizoriu, în componenţa consiliului intră următorii:
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dumitru
44. Să nu uităm că multe dintre aceste obiective erau, la acea vreme planuri
ambiţioase, dar care nu au putut fi finalizate. Alte măsuri au fost în schimb atât de
radicale încât au schimbat faţa economiei şi au influenţat dezvoltarea ţării în următorii
ani. Ne referim la fărâmiţarea excesivă a proprietăţii rurale, dezechilibrarea severă a
balanţei comerciale dintre export-import etc.
45. Blocurile militare, în pofida schimbărilor politice din est, coexistau. Abia
în 1991, Tratatul de la Varşovia se autodesfiinţează.
63
Dan Scutaru
Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşe, general Victor Stănculescu,
Aurel-Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu,
Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai
Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitan
Lupoiu Mihail, general Voinea, căpitan de rangul I Dumitrescu Emil,
Neacşa Vasile, Ciontu Cristina, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia
Iorga, Negriţiu Paul, Manole Gheorghe, Cazimir Ionescu, Adrian Sîrbu,
Cîrjan Constantin, Domokos Geza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă,
Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu, Ion Iliescu”46.
Dacă politica s-a mutat în stradă şi la televizor în acea perioadă,
nici presa scrisă nu a vrut să rămână mai prejos. Sub hlamidă roşie,
epitetele curgeau şi portretizau acele clipe. În primul număr al ziarului
„Libertatea”, apărut în 22 decembrie, apărea pompos: „Clipa cea mare,
clipa aşteptată atâta amar de vreme de poporul român, de 23 de
milioane de oameni a venit. Să o numim aşa cum se cuvine şi cum
suntem datori să o lăsăm în memoria urmaşilor noştri: clipa libertăţii! Mai cu seamă să învăţăm că această cucerire istorică, această
izbândă atât de greu plătită, această minune extraordinară care ni se
întâmplă fiecăruia dintre noi se cere să o păzim, preţuind-o cum se
cuvine, apărând-o de oricine ar putea crede că ar mai putea întoarce
vreo clipă mijloacele violenţei, ale pumnului izbit cu putere in masă,
sau ale cuvântului rostit cu ura înfiorătoare a puterii fără limită. Să
învăţăm că libertatea pe care am cucerit-o se cere făurită”47.
Tonul folosit de această publicaţie nu a părut strident în acele
momente. Obişnuiţi cu stilul formal, cu limbajul de lemn, din cotidianele
46. Componenţa CFSN-ului era foarte heterogenă. Personalităţi din medii
diferite, alcătuiau acest organism, fapt ce dă credibilitate asupra acestuia. Caietele
Revoluţiei nr. 2 (4) din 2006, p. 26 şi urm.
47. Libertatea nr. 1 din 22 decembrie 1989.
64
partidului-stat, românii poate nu au sesizat exaltarea, poate, exagerată
din articole. „Pe străzi, în marile pieţe ale oraşelor, ale aşezărilor din
întreaga ţară, să ne unim, paşnic, glasurile! A sosit momentul adevăratei
demnităţi, pe care jefuitorii şi asasinii au încercat s-o murdărească prin
frică, prin teroare! Să ne unim forţele, să arătăm lumii întregi, să arătăm
peste timp copiilor şi urmaşilor noştri că pot să fie mândri48 de noi, de
ceea ce vom face pentru libertatea şi demnitatea lor!
Suntem muncitori, suntem ţărani, suntem intelectuali, noi
suntem POPORUL ROMÂN ! Abia acum, cucerită de mâinile noastre,
averea ţării este cu adevărat a noastră! Să o apărăm cu toate forţele, să
ne organizăm în întreprinderi, în instituţii, să ferim de orice distrugeri
bunurile noastre, ale tuturor! Nu suntem huligani, cum a îndrăznit
să ne numească, fără ruşine, tagma asasinilor condusă de dementul
asasin Ceauşescu!”49
O activitate intensă a avut-o Agenţia Română de Presă –
„Agerpres”. În zilele revoluţiei, aceştia au asigurat cu informaţii şi ştiri
opinia publică şi redacţiile din mass-media centrală şi locală. Se arăta
într-o declaraţie a agenţiei că „Agerpres” „nu mai are nevoie de aprobări
speciale din partea cenzurii pentru a transmite false luări de poziţie
şi atitudini naţionale lipsite de orice bază reală. Alături de întreaga
presă centrală şi din ţară, de radio şi televiziune, de toate mijloacele de
informare în masă, <<Agerpres>> îşi va face datoria şi va informa în mod
real, cinstit şi civilizat întreaga opinie publică internă şi internaţională
asupra tuturor evenimentelor ce se vor desfăşura în România şi în lume.
Vom oferi presei, tuturor agenţiilor internaţionale de presă o viziune
48. Ibidem. Limbajul este greoi şi cu greşeli de exprimare. Poate graba de
a preda articolul la timp corelat cu presiunea acelor zile a determinat apariţia acestor
erori.
49. Ibidem.
65
Dan Scutaru
completă şi onestă a tuturor evenimentelor româneşti”50.
Pe acelaşi palier al scuzelor publice jurnaliştii de la „România
liberă” enunţau: „Toţi aceia care lucrăm la ziarul <<România liberă>>,
ziarişti la acest cotidian, facem cunoscut întregii ţări ca am fost siliţi
vreme îndelungată să scriem împotriva propriei noastre voinţe, împotriva
propriei noastre conştiinţe, împotriva convingerilor noastre şi a eticii
profesionale, împotriva adevăratelor noastre sentimente faţă de patria
şi poporul care a dat din rândurile lui nobile, victime tiraniei. Cu ochii
plecaţi în faţa naţiunii române ne cerem scuze pentru neadevărurile
tipărite şi sub frontispiciul <<Cotidian al tuturor forţelor patriotice şi
democratice din România>>. Vrem să slujim de aici înainte numai şi
numai adevărul, servindu-ne în modul cel mai cinstit şi demn patria şi
poporul”51.
Prin intermediul „Agerpres” populaţia s-a aflat la curent cu
ultimele măsuri politice ale noii conduceri. Pe 22 decembrie am aflat
că „Generalul Guşă ordonă militarilor intrarea în cazărmi” este doar un
exemplu în acest sens, dar lista poate continua, cu ştiri mai mult sau
mai puţin importante.
„Vineri, 22 decembrie, la ora 16,30, s-a constituit <<Comitetul
Naţional al Democraţiei din România>>, al cărui obiectiv îl constituie
pregătirea trecerii spre o viaţă democratică. Primul-ministru şi întregul
guvern şi-au dat demisia. Din Comitetul Naţional al Democraţiei fac
parte comandanţi militari, necompromişi în timpul dictaturii Ceauşescu,
muncitori, studenţi ce s-au aflat în fruntea luptei pentru răsturnarea
50. Ştiri Agerpres în Caietele Revoluţiei nr. 4 din 2007, p. 18 Dezicerea de
practicile din trecut şi de vechiul regim nu a fost un gest singular al jurnaliştilor. Toate
publicaţiile, redacţiile de radio şi televiziune şi-au cerut scuze public faţă de prestaţia in
timpul comuniştilor. Practic, prin acest gest, se recunoştea oficial că a existat o cenzură.
Nimic însă, despre autocenzură...
51. Ibidem, p. 20.
66
vechiului regim, intelectuali etc.”52 Remarcăm imediat limbajul folosit
de jurnalişti. Clasa muncitoare, care în propaganda oficială ocupa un
loc de frunte, este în prim plan şi în zilele revoluţiei. Acest lucru denotă,
în fapt, o neputinţă de disociere faţă de trecut. Chiar dacă presiunile
politice dispăruseră, presa nu găsea resurse să se reformeze.
Dar sunt şi ştiri clare, scurte care aduc în prim plan evenimentele
din stradă. „Veştile din Bucureşti de la radio şi televiziune sunt
recepţionate cu mare entuziasm.
Se scandează <<Ţara e cu noi>>, <<Trăiască România Liberă>>,
<<Jos tirania>>, <<Jos trădătorii>>, <<Armata e cu noi>>. În rândul
participanţilor sunt prezenţi militari şi ofiţeri ai forţelor noastre
armate”53.
Ştiri şi articole despre evenimentele din stradă ale „Agerpres”
nu sunt puţine în acele vremuri:
„Purtând tricolorul – steagul nostru sfânt, lozinci prin care
cerea democraţie şi libertate, <<Jos dictatorul>>, <<Jos despotismul>>,
<<Jos totalitarismul>>, <<Moarte călăului>>, <<Moarte autorului
masacrelor de la Timişoara şi Bucureşti>>, aceştia au ocupat piaţa
centrală a municipiului. Trupele militare au fraternizat cu demonstranţii
răspunzând adevărului scandat continuu – <<Armata şi Poporul>>.
Ad-hoc, tineri şi tinere au oferit militarilor flori, ţigări alimente, iar
conducători ai acţiunilor au folosit platformele maşinilor blindate drept
tribune pentru a se adresa demonstranţilor”54.
Tot Agerpres ne oferă date interesante despre începuturile
revoluţiei în Bucureşti:
52 . Ibidem.
53. Ibidem, p. 19.
54. Ibidem.
67
Dan Scutaru
„Desfăşurarea memorabilelor evenimente din capitala
României, a căror rapiditate a surprins şi uluit şi pe cei mai optimişti
observatori politici55, s-a întins pe mai bine de 24 de ore. Începute joi,
21 decembrie 1989, prin „marea adunare populară” din Piaţa Palatului
Republicii convocată de Ceauşescu, pentru a arăta lumii întregi cât de
mult este iubit şi sprijinit de oamenii muncii din Capitală, adunarea
s-a transformat într-un miting de protest împotriva represiunilor
sângeroase de la Timişoara, împotriva dictaturii şi a spolierii pentru
democraţie şi libertate. Dispersaţi pentru moment de odioasele
instrumente de teroare ale regimului, demonstranţii s-au reunit pe
Bulevardul Magheru, ocupând această arteră de la Piaţa Romană până
la Piaţa Unirii. La ora 14, au sosit primele blindate şi autoamfibii, care
au luat în stăpânire porţiuni din bulevard, fracţionând demonstranţii în
vederea dispersării lor.
Peste 20.000 de oameni aflaţi la această acţiune, având în
suflete durerea pentru martirii Timişoarei, ura faţă de cei 24 de ani
de regim totalitar, în care au suferit de foame şi de frig, în care au fost
spoliaţi de orice drepturi – au scandat: <<Jos Ceauşescu!>>, <<Jos
dictatura!>>, <<Timişoara plânge!>>, <<Pedeapsa pentru criminali!>>.
Autoblindatele, la bordul cărora se aflau soldaţi ai armatei naţionale,
au tras salve de avertisment, însă fără să atace populaţia. Cordoane
de miliţieni şi de trupe speciale ale Ministerului de Interne au blocat
accesele spre bulevard, iar tunurile cu apă ale pompierilor au intrat
în acţiune împotriva mulţimii Nimeni nu s-a mişcat. Au fost aduse
55. Ibidem. Remarcăm o neconcordanţă în afirmaţiile specialiştilor de la
„Agerpres”. Există dovezi clare, pe care le şi menţionam, că jurnaliştii occidentali erau
consternaţi tocmai de lipsa de reacţie a populaţiei româneşti. „România pietrificată” nu
era doar o sintagmă jurnalistică ci un crez al specialiştilor străini, că în ţara noastră nu
se va schimba regimul dictatorial.
68
elicopterele, care au survolat fără să impresioneze pe nimeni. În faţa
hotelului <<Intercontinental>> o tanchetă a tras o salvă de tun, care
a fost primită cu huiduieli şi strigate de <<Jos fascismul!>>. Nimeni nu
s-a urnit de aici în tot timpul nopţii. La ora 1, cursul evenimentelor a
devenit dramatic. Trupele speciale au primit, de la odiosul dictator
ordin să tragă. S-a tras. Au fost morţi şi răniţi – numărul lor nefiind încă
precizat. Dimineaţa, uzinele bucureştene şi-au încetat activitatea. Mii de
muncitori de la <<Griviţa Roşie>>, <<Vulcan>>, <<23 August>>, <<ICTB>>,
<<Republica>>, <<IMUAB>> s-au îndreptat spre centrul Capitalei,
protestând cu vehemenţă împotriva represiunii sângeroase, cerând
demisia criminalului. Demonstraţii s-au declanşat aproape simultan şi
în celelalte mari oraşe ale ţării Aradul, Oradea, Clujul, Sibiul, Braşovul,
Iaşiul, Craiova şi-au unit glasurile de protest cu ale Bucureştiului şi ale
Timişoarei cerând demisia dictatorului, judecarea acestuia şi a întregii
clici pentru omorurile săvârşite, pentru modul cum a oprimat întregul
popor, pentru abuzuri şi greşelile comise în conducerea economiei,
pentru corupţie şi îmbogăţire pe seama poporului pentru dezastrul în
care au adus tara atât pe plan intern, cât şi internaţional”56.
Remarcăm imediat că ştirile nu sunt infailibile. Pe flux apar
greşeli, dezinformări sau interpretări eronate ale evenimentelor.
Trecerea timpului a arătat că unele informaţii au fost inexacte sau
deformate. Dar, în general, ca materie primă, agenţia „Agerpres” a
reuşit să informeze opinia publică, chiar dacă cu sincope.
De altfel, agenţia a încercat, pas cu pas, să informeze populaţia
prin canalele oficiale, despre mersul revoluţiei. Un alt exemplu poate fi
dat de relatările despre evoluţia politică din acele zile: „În cursul serii,
posturile de radio şi televiziune au anunţat constituirea şi întrunirea
Comitetului Naţional de Salvare. Rând pe rând, au apărut în faţa
56. Ibidem.
69
Dan Scutaru
microfoanelor televiziunii şi ale mitingului organizat în Piaţa Republicii:
Ion Iliescu, fost secretar al CC al PCR, Dumitru Mazilu, reprezentantul
României la ONU în Comisia pentru drepturile omului, Ion Mînzatu,
fost adjunct de ministru, profesor universitar, Petre Mihai Băcanu,
ziarist al <<României libere>>, recent eliberat din beciurile Securităţii,
Sergiu Nicolaescu, generali şi ofiţeri ai armatei noastre populare, alţi
reprezentanţi ai opiniei publice.
<<Regimul a împins situaţia economico-socială a ţării, tensiunea
politică până la catastrofă şi se face vinovat, în ultimă instanţă, de
crimă împotriva poporului – a spus Ion Iliescu. Vinovatul principal este
Ceauşescu – om fără inimă, fără suflet fără raţiune. Un fanatic care
stăpânea cu metode medievale această ţară. S-a ajuns la această situaţie
dramatică de a deschide focul împotriva oamenilor muncii>>”57.
În acelaşi timp, principala activitate a „Agerpres” era canalizată
pe prezentarea de ştiri şi informaţi din presa străină, precum şi din
cancelariile occidentale. Având în vedere vecinătatea cu URSS şi alianţa
strategică cu aceasta prin Tratatul de la Varşovia, era explicabil de ce
foarte multe ştiri vin din această zonă. „Liderul sovietic, Mihail Gorbaciov,
a întrerupt vineri şedinţa Congresului Deputaţilor Poporului pentru a
anunţa că 500.000 de manifestanţi se află pe străzile Bucureştilor, că în
România a fost proclamată starea de urgenţă şi că ministrul român al
apărării s-a sinucis. Într-o tăcere totală, Gorbaciov a precizat că la ora
12.00, ora Moscovei, (ora 9.00 GMT), soldaţii au început să fraternizeze
cu manifestanţii”58.
57. Ibidem, p.24.
58. Ibidem, p. 26. Trebuie să avem în vedere că multe dintre aceste informaţii
nu erau verificate. Poate de aceea se vehiculau cu o prea mare uşurinţă cifre care par
astăzi halucinante. 500.000 de oameni reprezintă un sfert din populaţia Capitalei, cu tot
cu copii, bolnavi, bătrâni etc.
70
Noua orientare a României a adus, în acelaşi timp, şi o
preocupare a presei spre sursele din Occident. Descătuşate de chingile
comunismului, acum jurnaliştii se puteau uita la modelele din Vest.
„Agerpres”-ul are ştiri şi de aici: „Deputaţii Adunării Naţionale din
Franţa au păstrat miercuri, 20 decembrie 1989, la Paris, un minut
de tăcere în semn de protest faţă de intervenţia trupelor împotriva
demonstranţilor de la Timişoara. <<Libertatea poporului român va
învinge>>, a afirmat preşedintele Adunării Naţionale, Laurent Fabius
– citat de agenţia DPA”59. În acelaşi timp şi de peste Ocean veneau veşti:
„Adjunctul purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A.,
Richard Boucher, a afirmat că, în urma reprimării manifestanţilor din
România, administraţia Bush reexaminează relaţiile pe care le mai
menţine cu această ţară. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Marlin
Fitzwater, a repetat apelul adresat de S.U.A. României de a pune capăt
<<represiunii demonstranţilor de a-şi deschide frontierele şi de a
respecta angajamentele asumate la Helsinki>>”60. Mai târziu, în aceiaşi
zi, odată cu precipitarea evenimentelor de la Bucureşti, Casa Albă îşi
nuanţează poziţia (amintim că relaţii dintre cele două ţări erau reduse
la minim, în condiţiile în care SUA presa guvernul comunist să respecte
drepturile omului şi acordul de la Helsinki, iar Ceauşescu renunţase la
„clauza naţiunii celei mai favorizate”) şi putem citi în presă: „Purtătorul
de cuvânt al Casei Albe, Marlin Fitzwater, declara că Statele Unite şi-au
exprimat, vineri, bucuria în legătură cu înlăturarea de la putere a lui
Ceauşescu afirmând că <<împărtăşesc bucuria poporului român>>, care
s-a debarasat de <<uriaşa povară a regimului dictatorial>>. Casa Albă şi-a
manifestat speranţa într-o tranziţie paşnică şi o evoluţie spre democraţie
în România şi a arătat că Statele Unite sunt gata să stabilească relaţii
59. Ibidem.
60. Ibidem.
71
Dan Scutaru
normale cu această ţară şi să-i ofere o asistenţă economică dacă ea <<va
avansa pe calea reformelor democratice>>”61. Veşti s-au primit prin
intermediul agenţiei şi din alte capitale importante ale lumii. „Berlin.
22 decembrie: Cancelarul R.F.G., Helmut Kohl, a apreciat reprimarea
evenimentelor din România drept <<un lucru îngrozitor>>, care <<l-a
deprimat adânc>>. În prezenţa ziariştilor, la Dresda, el şi-a exprimat
speranţa că în România se va reveni cât mai repede posibil la relaţii
care să corespundă convenţiilor incluse în Actul final de la Helsinki”62.
Şi Londra este pe listă: „Primul ministru al Marii Britanii, Margaret
Thatcher, a salutat răsturnarea regimului Ceauşescu în România. Într-un
interviu acordat programului de televiziune <<Sky News>>, premierul şia exprimat speranţa că noua conducere a României <<va urma exemplul
celorlalte ţări şi va efectua alegeri libere în ţară. Aceasta este o noutate
minunată pentru poporul României. Pentru noi toţi, 1989 s-a dovedit a
fi un an istoric, cel mai fantastic dintre toţi>>”63. De la Haga, în aceeaşi
zi, guvernul olandez s-a „angajat să sprijine, împreună cu partenerii săi,
procesul de schimbare din România, în toate domeniile posibile – releva
un comunicat dat publicităţii. Căderea lui Ceauşescu şi a regimului său
reprezintă sfârşitul unei dictaturi sângeroase – adaugă comunicatul,
exprimându-se, totodată, „gândurile şi sentimentele de simpatie faţă
de toţi cei care au suferit în România.”64 De la Bruxelles, Secretarul
general al Alianţei nord atlantice, Manfred Woerner, a declarat că NATO
a aflat cu bucurie despre căderea regimului Ceauşescu. În urma acestui
eveniment, „putem spune că idealurile de libertate şi de democraţie
prevalează peste tot în Europa centrală şi răsăriteană” – se precizează
61. Ibidem, p. 31.
62. Ibidem.
63. Ibidem.
64. Ibidem.
72
într-un comunicat dat publicităţii de Woerner. „Sperăm, a adăugat el, că
România va înainta în mod paşnic în direcţia instaurării unei democraţii
autentice”65.
În pas cu evenimentele
23 decembrie
Ziarul „Magyar Hirlap” titra în zilele revoluţiei: „Poporul român
a învins dictatura lui Ceauşescu. Ieri mişcarea populară a măturat
dictatura ceauşistă”66
În acelaşi timp, noile structuri de putere începeau să se
organizeze. În ziua de 23 decembrie apare o declaraţie a Comitetului
Frontului Democratic Român din Timişoara:
„Având în vedere constituirea, în capitală a Frontului Salvării
Naţionale, Comitetul Frontului Democratic Român din Timişoara
hotărăşte:
1. Afilierea Frontului Democratic Român la programul Frontului
Salvării Naţionale.
2. Integrarea Frontului Democratic Român în cadrul Frontului
Salvării Naţionale.
3. Includerea Comitetului din Timişoara, al Frontului Democratic
Român în Comitetul Naţional al Frontului Salvării Naţionale.
4. Comitetul Frontului Salvării Naţionale din Timişoara astfel
format, este condus de următorul Birou executiv:
65. Ibidem.
66. Gino Rado, Reflectarea revoluţiei române în presa din Ungaria şi
Germania în 1989. An decisiv..., p. 193.
73
Dan Scutaru
1. Lorin Fortuna – preşedinte;
2. Claudiu Iordache – vicepreşedinte;
3. Mihaela Munteanu – secretară;
4. Ştefan Ivan – membru;
5. Petrişor Morar – membru”67.
În paralel, agenţia „Agerpres” anunţa apariţia primelor organe
de presă ale puterii – locale de această dată: „Luptătorul bănăţean”
– este noul cotidian judeţean apărut, sâmbătă, la Timişoara, ca organ al
Frontului Democrat Român.
„Apărut într-o ediţie specială, primul număr al acestui ziar
– liber de orice cenzură – poartă pe frontispiciu chemarea: „Trăiască
România liberă”. Pe prima pagină este publicată o mare fotografie
pe patru coloane înfăţişând un aspect de la marea demonstraţie a
oamenilor muncii timişoreni, care azi împlineşte o săptămână. Ziarul
mai inserează reportaje şi materiale ilustrând efortul oamenilor
muncii timişoreni pentru reluarea activităţii normale în unităţi. Titlul
acestor materiale, <<Ieri la Timişoara, azi în toată ţara>>, <<Primăvara
deşteptării naţionale>>, <<Dreptatea poporului>>, <<Sfânta emoţie,
sfânta bucurie>>, sunt reunite grupaje de ecouri internaţionale, precum
şi o listă, necompletă încă cu 90 de tineri aflaţi în spitalul judeţean din
localitate, maltrataţi de forţele securităţii lui Ceauşescu”68.
„Scînteia poporului”, metamorfozată din „Scînteia” scria
la aceeaşi dată un amplu material care este elocvent în demersul
nostru:
67. Declaraţie a Comitetului Frontului Democratic Român din Timişoara în
Caietele Revoluţiei nr. 2 (4) din 2006, p. 28.
68. Ştiri Agerpres în Caietele Revoluţiei nr. 4 din 2007, p. 36. Remarcăm
acelaşi limbaj specific vremii, aceleaşi structuri generate de propaganda comunistă.
Chiar şi abolită oficial, mai producea efecte: oamenii muncii etc.
74
În „Uniţi, la arme!”, redactorii cotidianului scriau: „Fiara
încolţită s-a agăţat cu ghearele şi cu dinţii de ultimele puncte de sprijin
în speranţa absurdă că va reuşi să reînvie odioasa dictatură.
Aşa cum s-a întâmplat din prima zi a marilor lupte, armata
noastră, armata poporului, dovedeşte dârzenia şi eroismul de care
este atâta nevoie în aceste clipe. Zi şi noapte, oră de oră, minut cu
minut înconjoară şi-i strânge în cleşte pe terorişti, bandele de securişti,
care nu vor să cedeze poziţiile, visând la păstrarea privilegiilor, sperând
într-o minune – pentru că numai o minune i-ar putea salva. Pentru
aceasta nu se dau în lături de la nicio fărădelege, recurgând la acte
tipic fasciste, trăgând fără alegere nu numai în ostaşii armatei noastre,
ci şi în populaţia civilă, atunci când li se iveşte prilejul, în femei, în copii,
mărind numărul jertfelor care şi aşa au fost prea multe în rândurile
oamenilor paşnici, în special ale tineretului.
Aşa cum se scria şi în numărul de ieri al ziarului nostru, armatei
române i se cuvine recunoştinţa sinceră a întregului popor, stima,
dragostea şi întreaga preţuire, şi mai presus de toate i se cuvine
sprijinul activ din partea întregii populaţii. La luptele împotriva
bandelor de terorişti participă şi gărzile patriotice formate în primul
rând din muncitori, dar şi din alţi oameni ai muncii, din tineri.
Ele au dovedit şi dovedesc în aceste clipe eroismul din totdeauna al
clasei muncitoare, al tineretului”69.
Adeziunea faţă de acţiunile armatei a atins cote maxime în
timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Justificat sau nu, tonul
folosit, ploaia de epitete amintea de elogiile aduse, doar cu câteva zile
în urmă, Comandantului suprem al Armatei.
Dar elogiile şi osanalele ziariştilor nu se opresc aici: „Ura
poporului creşte în aceste momente înzecit şi înmiit. Ura împotriva
69. Scînteia poporului, ediţie specială din 23 decembrie 1989.
75
Dan Scutaru
dictaturii, pe care poporul a răsturnat-o, însoţită de voinţa de a nu
permite sub niciun motiv, sub nicio formă revenirea la întunecata
perioadă pe care am trăit-o să se manifesteze prin unitatea întregului
popor, prin lupta sa dârză, în primul rând a eroicei clase muncitoare,
a viteazului tineret al României.
CETĂŢENI AI ROMÂNIEI, TOVARĂŞI!
Organizaţi cât mai prompt, întăriţi formaţiunile de luptători,
gărzile patriotice pentru a veni fără întârziere în sprijinul armatei.
Libertatea merită orice sacrificiu, iar cetăţenii ţării, tineretul au
dovedit în aceste zile că sunt în stare de orice sacrificiu pentru a cuceri
libertatea.
MUNCITORI, CETĂŢENI, MEMBRI AI PARTIDULUI COMUNIST
ROMÂN!
Sprijiniţi din toate puterile, din toată fiinţa, activitatea
de organizare şi de luptă a formaţiunilor patriotice! Participaţi cu
toată dârzenia la lupta armată, faceţi un front unic, puternic pentru a
înfrânge imediat şi definitiv rezistenţa bestială a teroriştilor, pentru a
da populaţiei zilele de linişte pentru care au căzut atâtea jertfe, pentru
a aduce seninul în stradă şi în casele oamenilor. Sugerăm Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, organismelor sale teritoriale o intervenţie
mai energică pentru organizarea luptei armate a poporului alături de
forţele noastre armate împotriva duşmanului comun”70.
Ziariştii nu reuşeau să iasă din logica orânduirii comuniste.
Aminteau de „lupta întregului popor”, de „duşmani de clasă” şi de
lupta muncitorimii şi a membrilor Partidului Comunist.
„CETĂŢENI, TOVARĂŞI, MEMBRI AI PARTIDULUI COMUNIST
ROMÂN!”, se continuă în aceeaşi notă.
„Duşmanul poate fi răpus fără întârziere şi definitiv prin lupta
70. Ibidem.
76
unită a tuturor, acum, în aceste clipe – acesta fiind în prezent ţelul
suprem al fiecărui om, al întregului popor71.
Să fim uniţi şi vom învinge!
TRĂIASCĂ LIBERTATEA, TRĂIASCĂ RĂSPUNDEREA!
S-a încheiat una dintre cele mai oribile dictaturi din istoria
poporului român. Sub presiunea poporului, dictatorul a fugit în mod
laş din faţa judecăţii. Pentru principiile pe care le afirma, era de datoria
lui să rămână în faţa poporului. Nu a făcut-o. Fuga ruşinoasă: aceasta
a fost adevărata ţinută politică, aceasta a fost „puterea principialităţii”
atât de des predicate cu limbajul lui agramat în faţa membrilor de
partid şi a poporului. Nimic nu mai trebuie demonstrat. O analiză
obiectivă, cinstită, a gravelor daune aduse de cultul personalităţii lui
şi al familiei lui asupra economiei româneşti, asupra vieţii politice şi
sociale, a îngenunchierii spiritului de iniţiativă al oamenilor, a spiritului
de creaţie în ştiinţă şi cultură va fi făcută cu calm, dar cu severitate.
Poporul român nu este un popor răzbunător.
Nu va cere sânge pentru sânge. Învăţăm după amar de ani să reînvăţăm
ce înseamnă, democraţia şi libertatea. Flacăra lor s-a păstrat, de fapt,
mereu în inima poporului, a mocnit acolo, în sufletele celor mulţi şi
buni.
Milioane de oameni au ieşit în aceste zile, în stradă cu sincera,
cu sfânta dorinţă ca starea precară a economiei, falsul democratism
să fie date în vileag. Au demonstrat în mod paşnic. Au cerut plecarea
dictatorului, au cerut schimbări care să permită afirmarea capacităţii de
creaţie a poporului nostru în economie, în tehnică, în ştiinţă, în cultură,
au cerut condiţii pentru demnitate umană. Li s-a răspuns cu gloanţe.
71. Lupta de clasă specifică regimurilor „proletare” este prezentă şi în acest
discurs.
77
Dan Scutaru
Au căzut jertfe, au fost traumatizaţi milioane de oameni. Ideile nu pot
fi însă călcate de şenilele tancurilor. Niciun glonţ nu poate pătrunde
pin miezul ideii. Analiza obiectivă a acestor perioade, numită cu
neruşinare „Epoca de aur”, pe care presa, radioteleviziunea au fost
forţate să o propage, să o susţină, împotriva voinţei, conştiinţei şi
convingerilor sufleteşti ale ziariştilor români, trebuie numită de acum
o epocă a ruşinii!
Analiza obiectivă a stărilor de lucruri din economia şi viaţa
social-politică a ţării ca stabili răspunderea celor care au instituit,
oficial minciuna, dezinformarea opiniei publice, a celor ce l-au lipsit pe
cetăţean de dreptul de a fi informat, a celor care au mistificat datele
economice, creând false iluzii cu privire la dezvoltarea industriei, şi
îndeosebi a agriculturii, ca şi a altor sectoare”72.
„Scuzele de rigoare”, obicei practicat ca un ritual la televiziune
sau în spaţiul public erau o modă în acea vreme.
Dincolo de „necesitatea” unor astfel de acţiuni, se punea
întrebarea asupra vinovăţiei reale (autocenzura sau teama de represalii
versus beneficii din partea partidului)?
„Este adevărat, în anii construcţiei socialiste s-au obţinut mari
şi importante rezultate în dezvoltarea industriei, în modernizarea altor
sectoare ale economiei; nu datorită însă cultului personalităţii lui
Ceauşescu, care a sufocat orice iniţiativă raţională, care a pus la index
economişti de valoare, tehnicieni de valoare, intelectuali de valoare.
Preţul plătit pentru ceea ce s-a obţinut este mult prea mare. Oricum,
să ne mândrim, tovarăşi, cetăţeni ai României, cu ceea ce aţi realizat
prin braţele, prin mintea voastră, pentru marile uzine şi combinate,
pentru oraşele modernizate, care se datorează numai şi numai vouă,
72 . Ibidem.
78
celor care aţi plătit din plin, prin muncă, prin sacrificii, înfăptuirea acestor
mari opere. Spiritul aventurier, politica aventuristă dictată de ambiţii
personale şi îngustime de vederi au adus mari şi profunde suferinţe
poporului. O gravă răspundere revine – pentru tot ceea ce a însemnat
daune aduse poporului român – Elenei Ceauşescu, intitulată fără bun
simţ elementar, fără ruşine, savant de renume mondial, o nulitate
intelectuală, o femeie-geniu al răului, care, în calitatea ei de prim
sfetnic al dictatorului, a îngenunchiat spiritele creatoare din ştiinţă, a
pus la index savanţi de certă valoare naţională şi internaţională. A avut,
pe plan general uman, o contribuţie funestă la starea de oprimare a
poporului. Dar toate acestea vor fi analizate cu calm, cu obiectivitate,
într-un spirit de desăvârşită cinste, caracteristice poporului român şi
aduse la lumină în faţa întregului popor.
Noi românii, nu copiem ceea ce neapărat au făcut unii sau
alţii dintre vecinii noştri, mai de aproape sau mai de departe. Marile
democraţii din aceste zile au avut ca lozinci îndepărtarea dictaturii
lui Ceauşescu, libertate, democraţie şi s-au pronunţat ferm pentru
socialism, pentru principiile socialiste cinstite, curate, pentru
proprietatea poporului, pentru normele de etică şi echitate reale,
neîntinate de spiritul aventurier şi de demagogia politică a lui
Ceauşescu, precum şi a celor care i-au fost atâţia ani sfetnici. Nimeni
n-a strigat jos socialismul, ci jos dictatura lui Ceauşescu”73.
Discursul jurnaliştilor de la „Scînteia” este elocvent pentru
spiritul acelor vremuri. Oamenii nu se gândeau la reforme reale (care
au apărut mai târziu) în plan politic, ci doar la răsturnarea dictaturii.
Aceste manifestări pun sub semnul întrebării chiar caracterul
anticomunist al revoluţiei.
73. Ibidem.
79
Dan Scutaru
„Primele momente ale victoriei au fost marcate în mod normal
de o stare de emoţie puternică. La radio, pe micul ecran s-au rostit
opinii, scurte cuvântări, desigur incomplete în conţinutul lor, poate
insuficient de clare în ceea ce priveşte viitorul patriei, al economiei,
al ştiinţei, al culturii, al vieţii politice şi sociale, opinii patriotice viu
marcate de marea emoţie. Ce facem, încotro ne îndreptăm? Este
în primul rând nevoie, aşa cum au spus-o mulţi dintre cei ce s-au
pronunţat în aceste zile, de o clarificare a programului politic, social
şi economic. Iar aceasta se poate face, în condiţiile pluralismului de
opinii, aşa cum s-a subliniat, numai şi numai într-o stare de profundă
disciplină şi organizare socială, graţie modului în care fiecare om al
acestei ţări îşi va face datoria la locul lui de muncă şi numai în condiţiile
în care nu se vor permite, în nicio formă, manifestările care ar leza
buna desfăşurare a vieţii care ar viza distrugerea bunurilor societăţii, a
bunurilor personale ale cetăţenilor, aşa cum, din păcate s-a întâmplat
uneori în cursul recentelor manifestări.
Apelul celor care s-au pronunţat, la radioteleviziune sau prin
alte mijloace, pentru ordine şi disciplină, pentru un climat de armonie
socială, este un apel profund raţional. Să ne unim eforturile cu toţii,
muncitori, ţărani, intelectuali, tineri, vârstnici, bărbat sau femeie, fără
deosebire de naţionalitate – pentru că fiecare este cetăţean al acestui
pământ, al acestei ţări. În acest sens socotim că este foarte important
de înţeles faptul că nu toţi cei care au îndeplinit anumite răspunderi, fie
în organele de partid, ale consiliilor populare sau în alte organisme, au
fost împotriva intereselor poporului. Viaţa, analiza cinstită vor dovedi
că majoritatea acestor oameni au fost în mod cinstiţi legaţi de interesele
poporului şi au căutat, pe măsura puterilor lor, a competenţelor lor,
să apere interesele oamenilor. Mulţi, foarte mulţi activişti – şi de
partid şi de stat – au fost destituiţi pentru <<indisciplină>>, pentru
80
că, într-un fel sau altul, au eludat <<deciziile>>, <<indicaţiile>> care
afectau interesele oamenilor muncii. Partidul Comunist Român este
format din oameni, din muncitori, din ţărani truditori, din intelectuali,
ingineri, scriitori, oameni de artă, oameni de ştiinţă care au intrat în
rândurile partidului cu inima deschisă, având cugetul curat, dorind
din toată fiinţa lor binele poporului, binele acestei naţiuni. Cei mai
mulţi, marea lor majoritate, sunt oameni demni de respect, ei înşişi
înscriindu-se în primele rânduri ale demonstraţiei din aceste zile,
fiind chiar organizatori ai acestor demonstraţii. În spiritul cinstei
caracteristice românului, vor fi apreciate munca, viaţa şi activitatea
fiecăruia indiferent ce funcţie a ocupat74. Cei necinstiţi să fie înlăturaţi
fără menajamente. Oamenii cu adevărat legaţi de oameni, de viaţă şi
de munca lor, de suferinţele lor, credem că trebuie încurajaţi, stimulaţi
să-şi continue cu devotament activitatea, să-şi pună energia, până
la ultimul strop, în slujba intereselor umane, ale colectivităţii, ale
poporului. Nouă românilor, ne sunt străine sentimentele de răzbunare,
ne este străin spiritul nedreptăţii, suntem un popor aşezat pe principiile
sănătoase ale cinstei, ale omeniei”75.
Sub o formă mascată, practic, ziariştii de la „Scînteia” aminteau
de „neamestecul în treburile interne” sau de libertatea ca fiecare popor
să-şi decidă soarta aşa cum înţelege. Adică, completăm noi, în spiritul
unei autentice democraţii populare. Astfel, se indica ca tot partidul să
se ocupe de reformele din ţară. „Socotim că este impetuos necesar
ca organizaţiile de bază ale partidului să dezbată în deplină libertate,
fără niciun fel de constrângere din partea nimănui, cauzele care au
dus la actuala situaţie politică, economică şi socială şi să decidă
asupra drumului pe care trebuie să meargă partidul. Concluziile
74. Înrolarea forţată sau nu în PCR este un subiect de dezbateri care rămâne
deschis şi astăzi.
75. Ibidem.
81
Dan Scutaru
dezbaterilor largi democratice ale comuniştilor, la care firesc, normal
este să participe toţi cei care doresc să sprijine procesul de reînnoire
socialistă, să fie sintetizate cu maximă răspundere. În vederea unui
apropiat congres extraordinar al partidului, chemat să definească
liniile directoare, programul de luptă şi acţiune pentru înfăptuirea
neabătută a principiilor socialiste alături de toate forţele progresului
din România76.
Ce trebuie făcut în continuare? Am cules opiniile a mii de oameni
exprimate în aceste zile şi cu mult, mult timp înainte de producerea
fericitului eveniment , pentru că ziariştii „Scînteii poporului” au fost
întotdeauna între oameni şi i-au ascultat cu respect, cu profundă
admiraţie pentru opiniile lor, dar dacă nu au putut să le exprime,
cauza este opresiunea, dictatura dintre cele mai feroce impuse presei,
ziariştilor”77.
Pe acelaşi palier al limitării libertăţilor cetăţeneşti sunt amintite
şi restrângerea libertăţii de exprimare şi de informare corectă.
Astfel, ziariştii aminteau de cenzură, propagandă exercitate în
primul rând de conducerea ceauşistă, şi mai puţin de partidul-stat.
În acest context al recâştigării drepturilor cetăţeneşti, se
propune începerea reformelor prin organizaţiile şi oamenii de
nădejdie ai Partidului Comunist. „Concluzia desprinsă din ascultarea
opiniilor este că pretutindeni, începând de la secţiile din uzină, din
instituţii, din sate, din comune, la nivelul fiecărei localităţi, să se
constituie comitete ale democraţiei şi dreptăţii, cu drept de decizie
prin hotărârile adunărilor populare, asupra orientării întregii activităţi
economice, politice şi sociale. Acestea sunt chemate să asigure ca viaţa
76. Ibidem. Autorii articolului nu reuşeau să depăşească cadrul de înţelegere
al noilor realităţi care nu mai aveau loc pentru socialism etc.
77. Ibidem.
82
economică, socială să decurgă în condiţii incomparabil mai bune decât
până acum. La ultima adunare care a avut loc în Capitală s-au făcut
propuneri nominale pentru un nou guvern. Nu este căderea noastră
să ne pronunţăm nominal asupra propunerilor, dar criteriul, principiul
fundamental care călăuzeşte munca pentru formarea noilor organe
de conducere ale ţării trebuie să fie principiul competenţei, al cinstei
desăvârşite. Naţiunea română are mult, foarte multe competenţe, în
toate domeniile. Ele au fost oprimate, n-au fost lăsate să se manifeste,
sunt încă necunoscute poporului. Este datoria noastră de cetăţeni, a
tuturor, să cumpănim cu răspundere asupra oamenilor care trebuie să
preia cârma, care să îndeplinească hotărârile pe care poporul le va lua.
Alegerile, după opinia noastră, vor demonstra întregii lumi că poporul
român este un popor matur, stăpân pe gândirea şi acţiunea lui. Că
va alege în deplină libertate oameni care să-i reprezinte cu adevărat
interesele, printr-un sistem electoral larg democratic, neciuntit în nicio
prevedere care să limiteze drepturile cetăţeanului.
Apreciind sprijinul unor foruri şi al opiniei publice loiale,
corecte de peste hotare pentru demersul şi acţiunea energică ale
poporului român, trebuie să respingem cu indignare sfaturile, uneori
chiar ordinele date de anumite foruri, cu totală lipsă de modestie,
cu aroganţă, sfaturi pe care unii dintre ei trebuie să şi le folosească
în propriul interes şi să lase poporul român să decidă de capul lui, cu
cugetul lui drumul pe care trebuie să-l urmeze. Iar drumul poporului
româneşte drumul socialismului, purificat de tot ceea ce anii din urmă
au dus la întinarea frumoaselor principii socialiste. Poporul român este
pentru socialism lipsit de cultul personalităţii, lipsit de aventurism,
un socialism care să-şi dovedească puterea lui, capacitatea lui de a fi
cu adevărat pentru OM”78.
78. În pofida unor declaraţii despre caracterul anticomunist al revoluţiei,
83
Dan Scutaru
Nu înseamnă că toate articolele vremii erau în aceeaşi notă.
Multe dintre acestea descriau faptele de eroism ale revoluţionarilor.
Elogiile la adresa revoluţiei, a oamenilor baricadelor sau armatei nu
mai conteneau. Practic, obiectul adoraţiei era schimbat (Ceauşescu era
înlocuit de valorile baricadelor), dar stilul era acelaşi.
Articolul „In memoriam”, apărut în „România liberă”, în ziua de
23 decembrie 1989 vine şi confirmă cele de mai de sus:
„În Marea Carte a istoriei sale poporul a înscris ieri o filă de
aur, de glorie nemuritoare. Pentru Reînvierea României libere, mii de
oameni nevinovaţi au adus jertfa supremă. Înfruntând moartea, ei şi-au
înscris pentru vecie numele în Pantheonul eroilor neamului românesc.
Pe altarul sfânt al libertăţii şi demnităţii noastre s-au jertfit în aceste
zile vieţi tinere, neîntinate, speranţe neîmplinite, vieţi mature, VIEŢI!
Părinţii îşi plâng copiii; copiii îşi plâng părinţii. Sunt ultimele
victime ale unei dictaturi nemiloase care a pângărit tot ce a fost curat,
frumos, sfânt, de la noţiunea de OM la cea de PATRIE.
În această zi înălţătoare, a cuceririi libertăţii şi demnităţii noastre
naţionale, în ZIUA REÎNVIERII ROMÂNIEI LIBERE facem legământ să
păstrăm etern în memoria neamului, în conştiinţa noastră, a poporului
român numele Eroilor martiri de la Timişoara, din Bucureşti, din Sibiu,
din întreaga ţară, care prin lupta lor, prin jertfa lor ne-au adus această
glorioasă zi a izbăvirii, pe care însă n-au avut fericirea s-o trăiască
acum cu noi. Să ne plecăm frunţile în faţa memorie sacre a EROILOR
NEAMULUI!...
articolul de faţă vine şi ne confirmă sau infirmă faptul că în acele zile importantă era
răsturnarea lui Ceauşescu şi implementarea de reforme.
84
Jurăm să nu îngăduim niciodată şi nimănui să pângărească
supremele valori umane şi idealuri ale poporului – libertatea şi
demnitatea sa!”79
Alături de presa românească, numeroase relatări ale agenţiilor
de presă occidentale umpleau cu regularitate pagina de externe ale
cotidianelor din ţara noastră, de regulă ultima pagină – cu vizibilitate
foarte mare, după cum se ştie după regulile jurnalistice. Un ajutor
imens a venit din partea „Agerpres” care a venit întotdeauna cu ştiri
proaspete.
Astfel de la Praga, „Ministerul de Externe al Cehoslovaciei
salută Victoria poporului român în lupta împotriva politicii represive
şi antipopulare a aparatului de partid şi de stat şi a dictaturii lui
Ceauşescu”80, iar de la Roma aflăm că unii „lideri politici italieni îşi
exprimă satisfacţia pentru libertatea recâştigată de poporul român,
concomitent cu durerea resimţită pentru tributul de sânge plătit în
dobândirea acestei libertăţi. Ministrul de externe, Gianni de Michelis,
a declarat: <<Ieşirea din scena a lui Ceauşescu ne face să credem că,
în sfârşit, românii pot să se asocieze procesului de transformări din
Europa răsăriteană, contribuind la realizarea pe deplin a libertăţilor
fundamentale înscrise în prevederile Actului Final de la Helsinki>>”81.
La rândul său, cotidianul „Frankfurter Rundschau” releva: „Situaţia ar
putea să fie şi mai întunecată decât se presupunea. De când puterea a
fost preluată de Ceauşescu, regimul a pierdut legătura cu realităţile ţării
şi nu a permis să apară nicio elită care să i se opună82. El a distrus tot
79. România liberă nr. 14036 din 23 decembrie 1989.
80. Agerpres..., p. 36.
81. Ibidem.
82. Lipsa elitelor româneşti din România capabile să facă o opoziţie
semnificativă faţă de Ceauşescu a alimentat teoriile loviturii de stat cu sprijin extern.
85
Dan Scutaru
ceea ce i se opunea pe faţă şi i-a intimidat pe cei ce se îndoiau. Spiritele
independente de care are nevoie România există, totuşi. „Deister und
Weserzeitung” adăuga în acest sens: „Cu sfârşitul Ceauşeştilor situaţia
catastrofală a ţării nu s-a schimbat. Sunt necesare de urgenţă ajutoare
occidentale generoase”83.„Fuldaer Zeitung” subliniază: „Acum, atât
acest bastion al stalinismului, cât şi acest avorton ce dispreţuia omul
au căzut. Din păcate, revoluţia din România nu a fost nesângeroasă:
necruţătorul, crudul dictator Ceauşescu voia să-şi conserve prin orice
mijloace puterea şi, pentru aceasta a jertfit brutal pe mulţi dintre
compatrioţii lui. Însă puterea dorinţei de libertate a fost mai puternică
decât forţa armelor”84. Pe fondul luptelor interne şi a încercării de
consolidare a noii puteri era notabilă apariţia ştirilor de la foştii aliaţi şi
„mentori” ai comuniştilor români:
„Armata română, care apără cuceririle poporului, a întreprins,
în noaptea de vineri spre sâmbătă, acţiuni energice pentru lichidarea
rezistenţei forţelor teroriste ale regimului Ceauşescu – transmitea
agenţia TASS. Au fost dejucate tentativele elementelor teroriste de a
prelua controlul asupra Radioului, Televiziunii şi a altor obiective” (...)
„Mihail Gorbaciov a spus că guvernul a decis să se adreseze
statelor participante la Tratatul de la Varşovia pentru a conlucra în
interesul acordării de sprijin poporului României. Sunt elaborate şi
o serie de alte măsuri. Pe linie guvernamentală a fost creat un grup
care urmăreşte evenimentele. Totodată, sunt exprimate temeri în
legătură cu soarta unor cetăţeni sovietici, surprinşi de evenimente la
Bucureşti, într-unul din punctele cele mai fierbinţi – câmpul de luptă de
la Televiziune”85.
83. Agerpres..., p. 39.
84. Ibidem.
85. Ibidem.
86
Nici ştirile de la prietenii chinezi nu sunt omise. Astfel aflăm că:
„Un purtător de cuvânt al M.A.E. chinez, citat de mai multe agenţii de
presă, a declarat că R.P. Chineză urmăreşte cu atenţie evenimentele
din România, pe care le consideră problema internă a acestei ţări.
Purtătorul de cuvânt a exprimat speranţa că prietenia între popoarele
chinez şi român se va menţine, iar evenimentele nu vor influenţa
raporturile prieteneşti dintre cele două ţări”86.
În acelaşi timp, vin veşti şi din alte zone ale Europei. Astfel,
„Gazeta”, ziarul Solidarităţii, a publicat sâmbătă, 23 decembrie 1989,
un număr special consacrat evenimentelor din România şi căderii
dictatorului Ceauşescu. În editorialul intitulat „România este liberă” se
arăta: „Românii au plătit pentru libertatea lor şi pentru democraţie un
preţ teribil. Ei au dovedit însă, făcând-o, că în Europa nu există
popoare mai puţin europene decât altele, dispuse să accepte domnia
răului (...) <<Fraţi români, conchide editorialul într-un impresionant
omagiu, aţi înfăptuit mai mult decât şi-ar fi putut imagina cineva...
Omenirea se înclină în faţa măreţiei voastre>>”.
Presa franceză era cel mai bine ancorată în realităţile baricadelor.
„Ziaristul Televiziunii Franceze, Jean Louis Calderon, în vârstă de 31 de
ani, a fost ucis, la Bucureşti în noaptea de vineri spre sâmbătă, strivit de
un tanc în cursul atacului criminal lansat de trupe speciale de securitate
împotriva sediului Comitetului Central – a anunţat astăzi, dimineaţa,
Canalul 5 al Televiziunii Franceze”87.
86. Ibidem.
87. Ibidem
87
Dan Scutaru
24 decembrie
Zilele treceau una după alta, pline de evenimente, iar ziarele
încercau să facă faţă valului şi să informeze opinia publică, cât mai
repede, cât mai veridic. Ceea ce au reuşit să facă, fără nicio sincopă, a
fost redarea mesajului noii conduceri. Comunicatele şi decretele lege
ale CFSN erau redate pe spaţii ample din cotidiane, semn al interesului
pentru măsurile puterii pentru a schimba din vechile tare ale regimului
comunist.
Publicat şi în ziarul „Libertatea” nr. 3 din 24 decembrie 1989,
se enunţa că: „în vederea restabilirii complete a situaţiei şi a asigurării
liniştii necesare unei vieţi normale în societatea noastră liberă,
Consiliul Frontului Salvării Naţionale hotărăşte adoptarea unor măsuri
excepţionale, impetuos necesare momentului actual:
1. O încetare completă şi imediată a focului pe întreg teritoriul
ţării. Oricine va încălca această dispoziţie se va face vinovat de crimă
împotriva poporului român, fiind pasibil de cea mai promptă şi
necruţătoare pedeapsă. Să nu mai fie vărsată nici o picătură de sânge.
Totodată, orice act de vandalism şi distrugere, precum şi
răzbunările personale, se situează în afara legii, pătând nobleţea
revoluţiei noastre.
Vinovăţia dictatorului şi a foştilor săi lachei în faţa istoriei şi a
legilor va fi stabilită de tribunale, care vor hotărî cu toată severitatea
sancţiunile cuvenite pentru acţiunea de distrugere a ţării.
2. Armata este singura deţinătoare a armelor, braţul ferm al
apărării intereselor poporului. Toţi care au intrat în aceste zile în posesia
armamentului şi a muniţiilor, indiferent de împrejurări, trebuie să-l
predea de urgenţă, cel târziu până luni 25 decembrie ora 17.
88
Cei care nu se vor supune acestor prevederi se vor face
vinovaţi de încălcarea gravă a legalităţii, fiind pedepsiţi cu cea mai mare
severitate.
3. Unităţile Ministerului de Interne se vor integra Ministerului
Apărării Naţionale care preia comanda unică asupra tuturor trupelor şi
mijloacelor de luptă ale ţării.
Organele de miliţie şi pompierii îşi păstrează toate atribuţiile
specifice, pe care trebuie să şi le exercite cu toată fermitatea.
4. Conducerile şi toţi oamenii muncii sunt chemaţi să asigure
protecţia unităţilor economice, comerciale, sanitare, de învăţământ,
ştiinţă şi cultură. Societatea românească trebuie să funcţioneze normal
prin contribuţia devotată a fiecăruia dintre noi.
De asemenea, facem apel la toţi concetăţenii să sprijine
organele de ordine în asigurarea integrităţii localurilor ambasadelor şi
imunitatea diplomaţilor.
5. Organele noilor structuri ale democraţiei trebuie să-şi
înceapă urgent activitatea de refacere a ţării, constituindu-se ferm,
intrând imediat în subordinea consiliului şi adoptând, împreună cu
acesta, măsurile de ordin politic, social, administrativ şi economic,
absolut necesare primelor etape ale reconstrucţiei (...)”88
În aceiaşi perioadă, instituţii politice, culturale încep săşi declare sprijinul deschis faţă de noua putere instalată. „Biserica
Ortodoxă Română, care de-a lungul secolelor a împărtăşit soarta
poporului român atât la dureri, cât şi la bucurii, se află alături de el şi
în aceste momente cruciale îşi exprimă întregul ei ataşament faţă de
88. Libertatea nr. 3 / 24 decembrie 1989 şi Caietele Revoluţiei nr. 2 (4) din
2006, p. 29.
89
Dan Scutaru
programul şi acţiunile Frontului Salvării Naţionale menite să asigure
triumful libertăţii şi demnităţii tuturor fiilor patriei”89.
Presa este şi ea alături de noua putere. Schimbarea de discurs,
formal cel puţin, se făcuse din 22 decembrie. Acum discursurile
jurnaliştilor deveniseră emfatice şi partizane. În acest sens, putem aminti
articolul „LUPTĂM ŞI ÎNVINGEM! VICTORIA NOASTRĂ E DEPLINĂ!” din
„România liberă” din 24 decembrie:
„Să bată toate clopotele ţării! Să sune sirenele iubitelor noastre
locuri de muncă! Este nevoie şi de acest sprijin! Întregul nostru popor,
de la mic la mare, toţi cetăţenii, fraţi de inimă şi idealuri, de depline
drepturi asupra a ceea ce există azi în România, cât şi asupra cuceririlor
noastre din viitorul în care am păşit, ne cerem ridicaţi la veghe, la luptă
necurmată pentru apărarea cu maximă dârzenie a primelor cărămizi ale
sublimului edificiu naţional pe care de câteva zeci de ore îl construim!
(rar am mai întâlnit un articol care să aibă atâtea epitete „înălţătoare”:
n.a.) Nu uitaţi! Uniţi-vă cu toţii pretutindeni, aşa cum ne-am unit din
primele zile ale victorioasei noastre insurecţii naţionale, fără a lăsa
niciun metru pătrat din scumpa noastră patrie nepăzit, neapărat!
În aceste clipe, <<România liberă>> se scrie nu atât cu condeiul,
cât mai ales cu arma în mână! Căci bandele teroriste trag şi asupra
noastră. Echipa de serviciu a numărului de ziar aflat acum în mâinile
tale, iubite frate, iubite prieten, iubite concetăţean necunoscut, dar
simţit mereu în inimile noastre, a primit arme şi muniţie! O parte din noi
scriu, cu automatul lângă ei (presa nu participă la război, ca şi sanitarii
nu trebuie să fie înarmaţi!: n.a.), ce au văzut la faţa locului, în focul
luptelor de stradă, în spitale, în alte puncte fierbinţi ale acestor ore,
alţii au ocupat locul de muncă, şi odată cu el, ţara şi uriaşele cuceriri
democratice, unice în istoria noastră de atâtea ori însângerată. Cuceriri
89. Agerpres.... p.44.
90
pe care le-am dobândit prin numeroase jertfe în lupta cu absolutismul
şi terorismul dictaturii ceauşiste, prin dăruire exemplară în aceste zile
de iarnă fierbinte, ce au culminat cu măreţul 22 decembrie. Aceasta
este condiţia ziaristului cetăţean şi patriot, aceasta este condiţia de
azi a tuturor fiilor patriei!”.90
Exista o lege a presei făcută de comunişti, e adevărat, dar
care stipula clar rolul presei în societate. Pe de altă parte regulile de
„angajare” ale presei erau foarte clare. Acum, revoluţia venea şi spărgea
toate tiparele. Cum se mai făcea presă? Cine stabilea regulile?
Dar gândurile ziariştilor se îndreptau acum spre viitor: reforme,
libertate şi iniţiativă. Concret, dincolo de cuvintele mari, aproape
nimeni nu intuia ce va urma. „Paşii deja făcuţi sunt imenşi, cu mult
mai mari decât ni i-am putut imagina în cele mai frumoase gânduri
ale noastre! Aceşti paşi imenşi cu mult mai mari se numesc libertate,
democraţie, adevăr, drept la o viaţă demnă; aceşti paşi se numesc
România, în configuraţia politică, economică şi socială consfinţită de
hotărârile aduse la cunoştinţa întregii noastre naţiuni prin istoricul
comunicat către ţară a Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Dar iată, nu avem dreptul să ne bucurăm pe de-a-ntregul, până când
aceşti paşi nu vor fi consolidaţi deplin! Să luptăm, aşadar, cu inima şi
cu fapta pretutindeni şi mai cu seamă în jurul punctelor de importanţă
strategică, vitală pentru asigurarea controlului absolut al poporului, al
armatei sale, asupra lor.
Oameni buni! Fraţi români! Experienţa puţinelor zile şi
nopţi de până acum ale revoluţiei noastre democratice impune deci,
mobilizarea generală a întregii suflări a României! Să nu rămână nimeni
în afara luptei! Ieşiţi în stradă ziua şi noaptea! Păziţi intrările în blocuri!
În fabrici şi uzine! Peste tot! Fiara este în stare de orice! Urmaţi cu
91
Dan Scutaru
neînfricare pilda nemuritoare a eroilor revoluţiei noastre! Fiţi cu toţii
treji! Mereu! Daţi dovadă, clipă de clipă, de cel mai înalt spirit civic!
Baraţi cu fermitate calea oricărei indiscipline, oricărei porniri spre
panică, spre o eventuală renunţare la luptă! Căci, poate mai există
printre noi şi oameni stăpâniţi de frică. Poate, e firesc. Dar cu siguranţă,
şi aceştia pot fi determinaţi să vină în prima linie, să-şi calce, aşadar, în
picioare teama, intrând în rândurile de oţel ale patrioţilor noştri.
Tineri şi tinere! Fii şi fiice! Fraţi şi surori! Mame! Taţi! Prieteni!
Zi de zi, noapte de noapte, fiţi fără întrerupere în stradă, peste tot,
veghind cu luciditate şi dăruire asupra cuceririi întregii noastre avuţi
naţionale, a uriaşelor cuceriri ale democraţiei populare din noua
Românie. Atât! Ne aşteaptă lupta şi aici!”91
Pe aceiaşi linie, a neputinţei depăşirii vechilor obiceiuri,
„Scînteia poporului”, din 24 decembrie, scria:
„Capitalei patriei noastre îi este dat să trăiască momente
dramatice, momente care cer mobilizarea tuturor energiilor pentru
a răpune fiara încolţită, ajunsă la gradul maxim de turbare, dincolo
de care nu mai este nimic. Securiştii fanatici, slugile oarbe ale fostului
dictator, nu se dau în lături de la nimic. Îşi dau acum măsura deplină a
caracterului lor de trădători, de infami ucigaşi, ucid unde pot oameni,
dau foc clădirilor, pun explozibile, se dedau la crime incalificabile. Aşa
cum s-a întâmplat din prima zi a marilor lupte, armata noastră, armata
poporului, dovedeşte dârzenia şi eroismul de care este atâta nevoie în
aceste clipe. Zi şi noapte, oră de oră, minut cu minut înconjoară şi-i
strânge în cleşte pe terorişti, bandele de securişti care nu vor să cedeze
poziţiile, visând la păstrarea privilegiilor, sperând într-o minune –
pentru că numai o minune i-ar putea salva. Pentru aceasta nu se dau
91. Ibidem.
92
în lături de la nicio fărădelege, recurgând la acte tipic fasciste, trăgând
fără alegere nu numai în ostaşii armatei noastre, ci şi în populaţia
civilă, atunci când se iveşte prilejul, în femei, în copii, mărind numărul
jertfelor care şi aşa au fost prea multe în rândurile oamenilor paşnici,
în special ale tineretului. Aşa cum scris şi în numărul de ieri al ziarului
nostru, armatei române i se cuvin recunoştinţa sinceră a întregului
popor, stima, dragostea şi întreaga preţuire, şi mai presus de toate i se
cuvine sprijinul activ din partea întregii populaţii. La luptele împotriva
rând din muncitori, dar şi din alţi oameni ai muncii, din tineri. Ele au
dovedit şi dovedesc în aceste clipe eroismul dintotdeauna al clasei
muncitoare, al tineretului.
Ura poporului creşte în aceste momente înzecit şi înmiit. Ura
împotriva dictaturii pe care poporul a răsturnat-o, însoţită de voinţa de
a nu permite sub niciun motiv, sub nicio formă revenirea la întunecata
perioadă pe care am trăit-o, trebuie să se manifeste prin unitatea
întregului popor, prin lupta sa dârză, în primul rând a eroicei clase
muncitoare, a viteazului tineret al României”92.
Revenind la activitatea agenţiei „Agerpres”, aceasta a reuşit să
informeze opinia publică în mod constant atât cu noutăţi şi ştiri din
viaţa internă cât şi cu ecourile revoluţiei în afara graniţelor.
„În ultimele 24 de ore pe teritoriul municipiului Bucureşti au
continuat schimburile de focuri între elementele teroriste şi forţele
armate, care împreună cu cadrele de miliţie şi luptători ai gărzilor
patriotice au acţionat cu mai multă fermitate pentru anihilarea acestora.
92. Scînteia poporului nr. 2 / 24 decembrie 1989. Se remarcă aceeaşi neputinţă
a presei de a se rupe de tarele trecutului. Încă se vorbeşte de „acte tipic fasciste” sau de
„clasa muncitoare”.
93
Dan Scutaru
Răspunzând Apelului Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ofiţerii
şi subofiţerii Miliţiei Capitalei s-au angajat cu întregul lor potenţial
uman şi material, cu toată tehnica de luptă, inclusiv mijloacele grele,
urmărind cu prioritate distrugerea forţei de şoc a teroriştilor, protejarea
populaţiei, a valorilor naţionale, a bunurilor obşteşti şi personale ale
cetăţenilor”93.
Ştirile externe, prin „Agerpres”, au continuat acelaşi trend, în
care se recunoştea noua putere, precum şi exprimarea adeziunii faţă de
cauza românească. „În numele preşedintelui Statelor Unite ale Americii,
George Bush, ambasadorul SUA la Bucureşti, Allen Green, a adresat
poporului român următorul mesaj, transmis de posturile româneşti de
radio şi televiziune: <<O îngrozitoare povară pare să se fi ridicat de pe
umerii poporului român – povara unui regim dictatorial. Statele Unite
ale Americii împărtăşesc bucuria naţiunii române şi sunt alături de ea în
speranţa unei tranziţii paşnice spre democraţie>>”94.
De la Oslo, Guvernul Norvegiei a recunoscut Consiliul Frontului
Salvării Naţionale din România drept singurul reprezentant legitim al
ţării noastre – informează agenţia APA. Această decizie a fost luată
după ce ambasadorul român la Oslo a declarat guvernului norvegian că
reprezintă noua conducere română”95.
Iar de la Moscova, aflăm că „Mihail Gorbaciov, secretar general
al CC al PCUS, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, i-a informat
pe deputaţi asupra situaţiei din România. Frontul Salvării Naţionale – a
arătat el – a apreciat că în legătura cu lipsa de muniţie este necesar
ajutor de peste hotare. Cu toate acestea – a declarat Gorbaciov – şeful
93. Agerpres..., pag. 45.
94. Ibidem, pag. 47.
94
Marelui Stat Major al Armatei Române a precizat, ulterior că armata
controlează situaţia din ţară şi nu are nevoie de nici un ajutor”96.
Nu toate ţările prietene susţineau noul regim. Astfel,
corespondentul agenţiei TASS din Phenian, Aleksandr Jebin, transmite
că, duminică, după mai multe zile de la răsturnarea de la putere a
clanului Ceauşescu, ziarele din RPD Coreeană au informat, pentru
prima oară, despre evenimentele din România. Agenţia ACTC a
transmis dimineaţa o ştire în care tragedia petrecută la Timişoara la
17 decembrie, unde au fost masacraţi oameni paşnici, a fost calificată
drept puci antiguvernamental”97.
Cotidianul „Al-Bayan”, din Dubai arăta într-un editorial că
„prăbuşirea lui Ceauşescu în România nu a fost o surpriză decât pentru
el însuşi”98.
25 decembrie
În stradă conflictele s-au mai temperat. La televiziunea publică,
noua conducere încerca să arate că are situaţia în mâini şi începea să
conducă efectiv. Primele măsuri politice, economice şi sociale erau
luate...
La Timişoara, ne spune „Agerpres”, este „o dimineaţă senină,
cu soare şi speranţă în inimi. Timişorenii au avut o noapte mai liniştită.
Cea mai mare parte a indivizilor fanatici, asasini au fost lichidaţi”99.
Ştirea cea mai importantă a zilei a fost despre procesul soţilor
Ceauşescu. În sensul acesta este dat şi un comunicat: „În ziua de 25
95
Dan Scutaru
decembrie 1989, a avut loc procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei
Ceauşescu în faţa Tribunalului Militar Extraordinar. Capetele de acuzare
au fost:
1. Genocid – peste 60 000 de victime;
2. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni armate
împotriva poporului şi a puterii de stat;
3. Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, prin
distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe etc.;
4. Subminarea economiei naţionale;
5. Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1
miliard de dolari depuse la bănci străine.
Pentru aceste crime grave săvârşite împotriva poporului român
şi a României, inculpaţii Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost
condamnaţi la moarte şi confiscarea averii. Sentinţa a rămas definitivă
şi a fost executată”100.
Pe plan extern, cancelariile unor ţări importante recunoşteau
nou statut al României şi noua conducere. „Agerpres” vine şi confirmă
acest lucru, astfel:
„Recunoscând Consiliul Frontului Salvării Naţionale din
România, guvernul URSS menţine cu acesta un contact permanent
prin intermediul Ambasadei sovietice la Bucureşti, inclusiv în probleme
vizând acordarea ajutorului necesar – se subliniază într-o declaraţie a
MAE al URSS”101. Nu este singura ştire în acest sens. Astfel, „Guvernul
RF Germania a recunoscut oficial Consiliul Frontului Salvării Naţionale,
96
informează agenţia DPA”102 sau „Alături de toate forţele democratice
din RD Germană, Partidul Socialist Unit din Germania – Partidul
Socialismului Democratic a salutat cu mare satisfacţie înlăturarea
clicii Ceauşescu, a declarat preşedintele partidului, Gregor Gysi. El
a condamnat cu indignare şi cu profund dispreţ încercările forţelor
reacţionare de a menţine acest regim duşman al poporului prin
utilizarea forţei celei mai brutale. <<Teroarea, măcelul şi vărsările de
sânge monstruoase şi antiumane ale acestora demonstrează încă o dată
că regimul clanului Ceauşescu nu a avut nimic comun cu socialismul>>,
se spune în declaraţia lui Gysi”103. Veşti s-au primit şi din alte zone ale
lumii. Declaraţiile oficiale sunt, însă, nuanţate în funcţie de interesele
proprii. „Albania a respectat şi respectă dreptul poporului român de a
soluţiona el însuşi, în patria sa, propriile probleme, în deplină libertate,
independenţă şi suveranitate”104.
În schimb comunităţile importante de români care au emigrat
în SUA dau o conotaţie aparte ştirilor din acea zonă:
„Mai multe mii de români din Statele Unite au demonstrat
la Washington, exprimându-şi deplina satisfacţie pentru înlăturarea
tiranului Ceauşescu. Ei au adăugat ca prin înlăturarea dictatorului
Ceauşescu „a fost eradicat un cancer din trupul Europei”105.
Pe acelaşi palier de preocupări filiaţia francofonă joacă un rol
important, fiind redescoperită în zilele Revoluţiei.
„Franţa va continua ajutorul umanitar destinat României. Vor
102. Ibidem.
103. Această declaraţie ne dă indicii importante asupra percepţiei schimbărilor
din Europa Centrală şi Răsăriteană. Practic, în momentul 1989, nimeni nu se gândea
la o schimbare a socialismului, ci doar o schimbare de ştafetă la conducerea partidelor
comuniste. Ibidem, pag. 64.
97
Dan Scutaru
constitui o prioritate acţiunile menite să sprijine întărirea stabilităţii
noilor autorităţi române alese pe cale democratică”106. Iar de la Oslo,
aflăm că „Opinia publică norvegiană îşi exprimă deplina solidaritate cu
lupta poporului român. În ţară a fost declanşată o campanie naţională
pentru strângerea de mijloace în fondul de ajutor pentru România, la
care participă partide politice, sindicatele, populaţia”107.
Drumul spre normalitate
Pas cu pas, lucrurile au intrat într-o oarecare normalitate.
Teroriştii au fugit sau au dispărut, armata a preluat controlul pe străzi,
iar uralele revoluţionarilor constituiau noile realităţi ale ţării. Dar presa
era conectată la aceste noi realităţi?
„Adevărul”, din 25 decembrie 1989, titrează: „Naţiunea a
învins!”
„România trăieşte visatul ceas de răscruce al destinului
naţional.
Dictatura clicii Ceauşescu – cea mai odioasă dintre năpastele
ce s-au abătut asupra istoriei noastre, o dictatură a robiei şi foamei,
a crimei organizate împotriva poporului – a fost răsturnată! Neamul
românesc şi-a cucerit prin eroică luptă, cu preţul sângelui său, dreptul
de a fi liber în ţara lui. Patruzeci şi cinci de ani, din care mai ales ultimul
sfert de veac de cruntă teroare n-au izbutit să îngenuncheze o naţiune
vrednică în credinţa şi fapta sa. Suntem mândri – şi avem dreptul să
fim! Toţi oamenii acestei ţări, de la mic la mare, şi-au înscris aportul
de luptă, hotărâre şi jertfă la înălţarea pe soclul istoriei naţionale a
Libertăţii şi Demnităţii. Glorie tinerilor, cei dintâi care s-au ridicat pe
98
baricadele luptei, apărându-le cu piepturile, înroşindu-le cu sângele
lor! Glorie muncitorimii române, glorie ţăranilor şi cărturarilor, glorie
ostaşilor care, în aceste ceasuri de cumpănă, au ştiut de partea cui
e dreptatea, neşovăind s-o slujească! Glorie veşnică martirilor de la
Timişoara, din Bucureşti, din alte centre, al căror sânge n-a curs în
zadar, ci pe rodnicul sol al izbăvirii naţionale!
Represiunea şi-a tocit tăişul ucigaş în piepturile noastre, care
respiră astăzi aerul tare al întemeierii de nouă istorie. Răgaz pentru
a ne bucura nu prea avem! Ceauşescu a fugit, dar clica lui şi acoliţii
ei au rămas şi încearcă, cu furia ultimei disperări a deposedaţilor de
putere şi privilegii, atacuri violente la adresa poporului şi a valorilor
trudite de el. Deci – toată lumea, fermă pe poziţii, pentru a apăra ce am
cucerit şi, în perspectiva imediată, pentru curăţirea climatului social
de toate zgurile şi cătuşele ruşinoasei epoci, pe care am lichidat-o şi
pentru edificarea unei societăţi a democraţiei, libertăţii şi demnităţii
adevărate. Aceste zile – aureolate de măreţe jertfe – vor intra în cartea
patriei ca zile de început de drum într-o Românie a românilor, a tuturor
oamenilor muncii, cinstiţi şi drepţi”108.
Considerăm că orice comentariu este de prisos. Neputinţa
jurnaliştilor de a crea un tablou coerent al zilelor revoluţiei, este astăzi,
mai vizibilă ca oricând. Deşi au fost numeroase ştiri şi relatări de la faţa
locului, din punctele cele mai fierbinţi ale revoluţiei, presa nu a reuşit –
credem noi – să se transforme radical şi să urmeze revoluţia. Epitetele
ce însoţeau nu cu mult timp în urmă cuvântările lui Ceauşescu, erau
folosite cu mărinimie în descrierea revoluţiei. Partizanatul politic al
mass-mediei s-a transformat peste noapte în partizanat al străzii. Unde
era obiectivitatea jurnalistului, ne întrebăm şi astăzi?
Tot în „Adevărul”, din 26 decembrie, aflăm o altă faţetă a
108. Adevărul nr. 1 / 25 decembrie 1989.
99
Dan Scutaru
revoluţiei. În „Pagini ale unei istorii a dezonoarei”, jurnalistul ne
dezvăluie amănunte cutremurătoare despre un alt fel de cimitir din
Timişoara. „Gropi comune abia descoperite şi scene pe care o minte
sănătoasă nu le poate închipui. Trupurile poartă mărturia atrocităţilor
săvârşite de forţele de Securitate ale lui Ceauşescu (...) Victimele
fuseseră torturate — aveau unghiile smulse, pielea arsă. Apoi au fost
ucise şi stropite cu acid pentru a nu putea fi recunoscute niciodată.
Cimitirul acesta nu este unic în Timişoara. Altele, probabil,
adăpostesc asemenea gropi comune. Am văzut gropile comune ale
victimelor lui Ceauşescu, trupul unei femei însărcinate cu pruncul
nenăscut scos afară odată cu viscerele”109
Articolul anterior, preluat de la agenţia Taniug, este un exemplu
arhicunoscut de dezinformare şi manipulare a opiniei publice în acele
zile. Conştient sau nu, presa a preluat în acele zile fierbinţi multe
informaţii pe care nu le-a verificat. Ori cunoştea adevărata întâmplare
– lucru puţin probabil, nefiind la faţa locului – ori fără a respecta o
minimă deontologie profesională (verificarea informaţiei din cel puţin
trei surse) a transmis mai departe ştirea.
În legătură cu relatarea de mai sus, s-a aflat că din dorinţa de
spectaculos (rating, cum îi spunem mai modern), un jurnalist a pus un
copil mort pe trupul unei femei străine, l-a fotografiat şi a dat ştirea
bombă. În acele clipe nimeni nu s-a gândit să verifice!
Această practică nu este nouă. De când s-a născut propaganda
şi dezinformarea, minciuna ca armă într-un război politic, militar, social,
cultural sau mediatic a fost folosită pentru un anume scop.
Dacă la început vorbeam de cenzură şi propagandă, nu credem
că trebuie să părăsim acest registru, chiar dacă evenimentele de după
22 decembrie au arătat voinţa noii conduceri politice de a face reforme
100
democratice. Credem, în acest sens, că presa a avut mână liberă.
Dar aceasta nu a ştiut să-şi gestioneze bine libertatea în acele
momente. Astfel, nu credem că aceasta a reflectat fidel realitatea de
pe străzi, realitatea printre revoluţionari.
Cenzura şi autocenzura mai ales, clădite ani de-a rândul au impus
în presă un limbaj bolovănos, eliptic şi greoi. Chiar dacă schimbarea de
macaz din 22 decembrie s-a produs, nu acest lucru s-a întâmplat în
privinţa limbajului şi a manierei de relatare a evenimentelor.
Atribute ale presei comuniste – mobilizarea, prozeletismul,
îndoctrinarea şi persuasiunea – erau acum folosite şi după 22
decembrie. „Ce trebuie făcut în continuare? – ne scriu ziariştii de
la „Scînteia poporului”, în ediţia din 23 decembrie 1989. Am cules
opiniile a mii de oameni, exprimate în aceste zile şi cu mult, mult
timp înainte de producerea fericitului eveniment , pentru că ziariştii
„Scînteii poporului” au fost întotdeauna între oameni şi i-au ascultat
cu respect, cu profundă admiraţie pentru opiniile lor, dar dacă nu au
putut să le exprime, cauza este opresiunea, dictatura dintre cele mai
feroce impuse presei, ziariştilor. Concluzia desprinsă din ascultarea
opiniilor este că pretutindeni, începând de la secţiile din uzină, din
instituţii, din sate, din comune, la nivelul fiecărei localităţi, să se
constituie comitete ale democraţiei şi dreptăţii, cu drept de decizie
prin hotărârile adunărilor populare, asupra orientării întregii activităţi
economice, politice şi sociale”110. Fenomenul, departe de a fi singular,
a apărut în peisajul românesc ca o piesă proastă cântată de două ori.
Facem doar o paralelă cu momentul 23 August 1944.
Ziarul „Universul”, una din publicaţiile cele mai citite în epocă
are o serie de articole mobilizatoare: „Europa de mâine”, „Europa
110. Scînteia poporului nr. 1 / 23 decembrie 1989.
101
Dan Scutaru
civilizată împotriva barbariei bolşevice”, „Pentru apărarea civilizaţiei
creştine”, „Apărarea limbii strămoşeşti” sau „Misiunea istorică a
poporului român”. După 23 August 1944, schimbă registrul, dar nu
şi stilul: „Armata Roşie, liberatoarea popoarelor de sub jugul fascist”,
„Relaţiile prezente şi viitoare dintre România şi Uniunea Sovietică” sau
„Necesitatea unităţii europene”. Un rol central care s-a regăsit constant
în paginile ziarelor, nu numai al „Universului”, l-au avut provinciile
româneşti. „Răzbunarea Basarabiei” sau „Ardealul, pământ românesc”
sunt doar două dintre multitudinea de articole cu această temă. Ziarul
„Semnalul” are un titlu de articol elocvent, în acest sens: „De vorbă
cu soldaţii României libere. Pentru cei care ne-au împins pe drumurile
morţii nu avem decât ură şi dispreţ. Vom merge până la Berlin să le
spunem”. Mai târziu nu a mai mirat articole ca „Glorioasa aniversare a
revoluţiei sovietice. Legitimitate istorică111”.
Libertatea de exprimare a presei s-a întins suficient de mult
pentru a critica vechiul regim de cenzură, dar insuficient când era vorba
de interesele noilor stăpâni de la Ministerul Propagandei Naţionale
(MPN). Totuşi la început, reformarea, în 1944, a MPN a fost salutată ca
o victorie a libertăţii de exprimare. Se credea că schimbarea regimului
va duce, invariabil, la schimbări ale modului de relatare. Unele
ziare s-au grăbit să indice o nouă direcţie, a libertăţii de exprimare,
ca articolul „Presa în Rusia Sovietică” din „Semnalul”: „Cu mult înainte
de revoluţia rusă, Nicolae [numele folosit de presa din epocă: n.a.]
Lenin a hotărât rolul pe care trebuie să-l aibe presa în Rusia. Presa
trebuie să fie propagandistică, de agitaţie şi de organizaţie. Ziarele nu
conţin pagini sau articole umoristice, nu se relatează crime sau alte
fapte diverse. Clişeele sunt rar utilizate. Masele citesc cu aviditate orice,
111. Semnalul nr. 779/ 9 noiembrie 1944, p.1
102
având respect pentru cuvântul scris”112. Recunoaşteţi clişeele? Vă mai
putem oferi un exemplu, de data aceasta din spectrul angajamentului
jurnaliştilor că vor servi adevărul, dreptatea, noua ordine politică etc.
„Revistele militare au menirea ca prin scrisul lor să reflecteze
adevărata noastră gândire militară, astfel ca pe lângă celelalte instituţii
de cultură ale armatei să contribuie şi ele la formarea cadrelor noastre
(ofiţeri şi subofiţeri), prin ridicarea lor profesională, educativă şi de
cultură generală.
Având în vedere că ţara noastră se află în stadiul desvoltării şi
cristalizării regimului de stat al democraţiei populare, căruia trebuie
să-i corespundă, în mod necesar o armată populară, se impune ca
un imperativ naţional pentru armata română, ca pe lângă pregătirea
strict profesională a cadrelor să se producă şi o transformare colectivă
a concepţiilor şi ideologiilor lor, asupra vieţii şi evoluţiei societăţii
omeneşti, pe considerentul că, armata este o instituţie socială... Este,
deci, de datoria revistelor ca să-şi organizeze activitatea interioară
astfel încât, prin conţinutul lor ele să satisfacă necesităţile de pregătire
intelectuală a tuturor cadrelor, imprimându-le totodată şi disciplina
spirituală în toate compartimentele care trebuie să guverneze acţiunea
lor într-o armată democrată”113.
,,Sunt convins că revistele noastre militare astfel orientate şi
cu organizarea nouă ce-au primit-o, vor răspunde chemării noastre şi
vor contribui efectiv la noua operă patriotică de superioară pregătire a
cadrelor oştirei noastre democrate şi prin aceasta, la întărirea acestei
oştiri, spre binele poporului nostru şi a tuturor popoarelor iubitoare de
pace.”114 Iar în 1989, „Agerpres” scria că „nu mai are nevoie de aprobări
112. Semnalul, nr. 773/ 3 noiembrie 1944, p. 1-2.
113. Arhivele Militare Române, fond 3027, dosar 13, f. 106-109.
114. Ibidem.
103
Dan Scutaru
speciale din partea cenzurii pentru a transmite false luări de poziţie
şi atitudini naţionale lipsite de orice bază reală. Alături de întreaga
presă centrală şi din ţară, de radio şi televiziune, de toate mijloacele de
informare în masă, „Agerpres” îşi va face datoria şi va informa în mod
real, cinstit şi civilizat întreaga opinie publică internă şi internaţională
asupra tuturor evenimentelor ce se vor desfăşura în România şi în lume.
Vom oferi presei, tuturor agenţiilor internaţionale de presă o viziune
completă şi onestă a tuturor evenimentelor româneşti”115. În România,
presa a avut o evoluţie aparte faţă de celelalte ţări din blocul sovietic.
Astfel, dacă în unele dintre acestea presa a reuşit să eludeze vigilenţa
oficialităţilor şi a cenzurii, existând o presă clandestină, în România
nu a existat asemenea manifestări. Dimpotrivă, controlul mult mai
strict al partidului-stat asupra presei a dus la o îndoctrinare mult mai
profundă.
Prăbuşirea regimului comunist, trecerea de la un sistem
totalitar la unul democratic, a dus la liberalizarea accesului la
informaţie. Cenzura a fost înlăturată şi controlul de stat a dispărut. Dar
trecerea – deşi evenimentele s-au desfăşurat foarte rapid, nu a fost
la fel de rapidă. A existat o serie de disfuncţionalităţi, iar încercarea
de readaptare a jurnaliştilor la „trendurile” democraţiei au fost mai
mult decât stângace. Presa a fost o bună perioadă de timp dependentă
de factorul politic, iar după 22 decembrie aceasta nu reuşea să se
desprindă de putere, deşi nu sunt informaţii că s-ar fi exercitat vreo
presiune asupra jurnaliştilor. Dimpotrivă...
115. Agerpres..., p. 18.
104
III. Dosarele presei - dosare ale istoriei
Evenimentele din Decembrie au fost descrise în fel şi chip. Nu
putem vorbi de un partizanat politic în acele vremuri. Partidele politice
nu erau înfiinţate, apariţia ulterioară a acestora nuanţând, într-adevăr,
interpretarea evenimentelor. Dar la cald, presa a devenit, pe de o parte,
portavocea noii puteri, iar pe de altă parte, libertatea nou câştigată,
i-a îndemnat pe jurnalişti să coboare în stradă şi să fraternizeze cu
mulţimea. Ceea ce a dus la relatări, emoţionante, dar şi influenţate de
tarele şi fobiile străzii aflate sub foc inamic.
Noi am fost teroriştii!
Intertitlul este după o carte apărută la Sibiu, scrisă de un
lucrător al fostei miliţii şi care descrie cu lux de amănunte evenimentele
din urbea ardeleană, punând accent pe confruntarea dintre Armată şi
Miliţie. Pentru necunoscători, sediile celor două instituţii (Academia
Forţelor Terestre – fostă şcoală militară pentru ofiţeri – şi Inspectoratul
judeţean/ fost sediu al Miliţiei judeţene) sunt vizavi, unul faţă de
celălalt. Presiunea străzii, i-a determinat pe lucrătorii Miliţiei să „ceară
azil” la Armată. Escaladarea gardului şcolii militare de către miliţieni,
în căutarea unui refugiu, departe de furia străzii, a fost interpretată de
militari ca o agresiune, iar riposta armată a acestora a fost pe măsură.
Astăzi, ca o ironie a sorţii, în faţa celor două instituţii se află două
monumente cu eroii căzuţi la revoluţie. Victimele însă sunt datorate, din
nefericire, conflictului dintre cele două instituţii, fără a descoperi, între
105
Dan Scutaru
timp, dacă la Sibiu au fost implicaţi într-adevăr terorişti sau nu. Dincolo
de opiniile personale, presa a avut şi ea un rol în crearea acestui mit
al teroriştilor. Descrişi în lumini sumbre, aceştia nu mai aveau calităţi
umane. Deşi, posteriori, avem impresia unei explozii de epitete şi
articole despre terorişti, lecturând ziarele vremii am constatat sărăcia
articolelor dedicate acestui subiect atât prin spaţiul alocat în paginile
cotidianelor, cât şi ca periodicitate.
În primul rând, este de înţeles că abia după 23 decembrie apare
fenomenul terorist în presă. Cuvântul, mult rostit de revoluţionari,
apărut şi în discursurile celor de la televiziune, îşi face mai greu loc
în mass-media scrisă. Din cauze obiective, tirajul ziarelor apare abia
a două zi după eveniment şi, lucru, deloc de neglijat, informaţiile
sunt filtrate odată cu trecerea timpului, impactul fiind mult diminuat.
Cu toate acestea, au apărut, cu preponderenţă în „România liberă”
articole dedicate fenomenului terorist. Astfel, în numărul din 27
decembrie al „României libere”, „Strigoii se retrag în cimitire”, de Victor
Dinu, se relata: „De cinci nopţi, nici morţii din cimitirul Ghencea nu mai
au odihnă. În cotloanele subterane ale acestei necropole s-au cuibărit
bande de terorişti care, în disperarea lor, cred că mai pot salva din cea
ce de fapt s-a prăbuşit pentru totdeauna. Criminalii fostului dictator
atacă în valuri. De fiecare dată au fost respinşi, nimiciţi. După perioade
scurte de acalmie scot capul din găurile lor de şobolani. Trupele armatei
noastre populare le dau de fiecare dată o ripostă hotărâtă. Cimitirul
este împrejmuit nu numai de forţă armată ci şi de cordoane formate
de populaţie civilă, în special tineri. Izolarea bestiilor criminale este
totală, şansele lor de scăpare nule. Anihilarea lor definitivă este
aproape pentru că îi blestemă până şi morţii. Criminalii în cimitir s-au
ascuns, în cimitir vor rămâne”116.
116. Victor Dinu, Strigoii se retrag în cimitire în România liberă nr. 5 / 27
decembrie 1989.
106
Se remarcă în discurs tonul uşor exaltat, dar realitatea ulterioară
ne-a dovedit că în cimitire nu a fost prins niciun terorist. Este mult mai
probabil ca şi aceste ştiri să fie rodul dezinformării care se practica în
acea vreme.
„Scînteia poporului”, din 24 decembrie, abordează, în stil
caracteristic acest subiect:
„Capitalei patriei noastre îi este dat să trăiască momente
dramatice, momente care cer mobilizarea tuturor energiilor pentru
a răpune fiara încolţită, ajunsă la gradul maxim de turbare, dincolo
de care nu mai este nimic. Securiştii fanatici, slugile oarbe ale fostului
dictator, nu se dau în lături de la nimic. Îşi dau acum măsura deplină a
caracterului lor de trădători, de infami ucigaşi, ucid unde pot oameni,
dau foc clădirilor, pun explozibile, se dedau la crime incalificabile”117.
Victor Vântu relata la rândul său, în „Colinde sub gloanţe”, în
„Adevărul” din 26 decembrie: „Ascultăm colindele urmărind apoi, cu
oroare şi mânie, mărturiile cinematografice despre masacrul dezlănţuit
de „kilerii” lui Ceauşescu (...)
Colinde sub gloanţe. Ultima pătimire a unui popor ridicat să-şi
facă dreptate”118.
Am remarcat şi diferenţe de discurs. Într-un fel se vorbeşte de
baricadele revoluţiei unde revoluţionarii luptau cu călăii vechiului regim
(securitatea, în general) şi în alt fel despre luptele pentru legitimarea şi
instaurarea noului regim. Mărturiile despre începuturile revoluţiei sunt
preluate din agenţii de presă sau ziare străine unde se redau pasaje
halucinante. Avem mărturii în presă despre teroriştii de la Timişoara.
Într-un comunicat al agenţiei „Agerpres”, preluat de „Adevărul” din
26 decembrie, intitulat „Pagini dintr-o istorie a dezonoarei” se scria:
118. Adevărul nr 2 / 26 decembrie 1989.
107
Dan Scutaru
„Am văzut pruncul smuls odată cu viscerele din trupul unei femei
însărcinate”. Relatările cutremurătoare asupra atrocităţilor de la
Timişoara informaţiile au fost „filtrate” de doi jurnalişti străini. Din
articolul cu pricina, redăm câteva pasaje: „Un cimitir din Timişoara.
Gropi comune abia descoperite şi scene pe care o minte sănătoasă nu
le poate închipui. Trupurile poartă mărturia atrocităţilor săvârşite de
forţele de securitate ale lui Ceauşescu.
Victimele fuseseră torturate – aveau unghiile smulse şi
pielea arsă. Apoi au fost ucise şi stropite cu acid pentru a nu putea fi
recunoscute... am văzut gropile comune ale victimelor lui Ceauşescu,
trupul unei femei însărcinate cu pruncul nenăscut scos afară odată cu
viscerele”119.
Demn de semnalat este faptul că astfel de mărturii, deşi
importante pentru restabilirea adevărului istoric sunt restrânse în massmedia. Reiterăm concluzia că în presa scrisă s-a vorbit destul de puţin
despre fenomenul terorist, dacă analizăm strict spaţiul alocat. Totuşi,
când a existat, discursul antiterorist a fost caracterizat prin cuvinte
descalificante la adresa inamicului, dar din păcate a şi derapat din sfera
raţionalului. Astfel, Victor Dinu în „Nimicirea gorilelor mercenare” în
„România liberă” din 25 decembrie vorbeşte de „lupte de un dramatism
fără seamăn s-au dat în împrejurimile Ministerului Apărării Naţionale.
Târziu, după miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, două tanchete
tip API, care nu sunt în dotarea forţelor noastre armate, au încercat
să pătrundă prin forţă în clădire folosind ca acoperire tricolorul. Bravii
şi eroicii noştri ostaşi, aflaţi la datorie, le-au nimicit pur şi simplu cu
focuri de tunuri. Şapte mercenari, angajaţi în slujba tiranului, au fost
lichidaţi pe loc. Trei dintre ei au reuşit pe moment să fugă sperând
într-un miracol al scăpării. Zadarnic! Una dintre <<gorile>> s-a căţărat
119. Ibidem.
108
pe scările primului bloc de locuinţe întâlnit, trăgând cu disperare în
tot ce întâlnea în cale. A fost repede reperată şi anihilată. Celelalte
două bestii cu chip de om au fost prinse după câteva ore în urma unor
lupte crâncene. Aceasta va fi soarta tuturor mercenarilor! Episodul s-a
încheiat fără nici o victimă în rândul ostaşilor şi locatarilor blocului.
Bravo militari ai Armatei Române!”120
În fapt, autorul articolul aduce, în prim plan, episodul USLA de
la Ministerul Apărării Naţionale. Dar, în articol apar multe inadvertenţe.
De la tehnica care este descrisă greşit – ABI, nu API, însemnând
abrevierea de la autovehicul blindat de infanterie – până la misiunea
călăilor chemaţi la ordin la sediul MApN, toate acestea derutează şi se
depărtează de la adevărul istoric.
În aceeaşi ordine de idei, în „România liberă”, maiorul Mihail
Floca (redactat greşit, Flora), redactor la „Apărarea patriei” scria în
„Ucigaşii de meserie ai teroristului nr.1”: „Am avut prilejul să-i cunosc
pe ei, pe terorişti. În 23 decembrie în jurul orelor 11, unul dintre ei
apărea pe balcoanele blocului din strada (...)
A doua zi la orele 7 stau pentru prima dată de vorbă cu un
terorist în <<carne şi oase>> la punctul de prim ajutor organizat în
minister. E pansat la gât, cade pe podea, sprijinindu-se în mâinile întinse
pe lângă corp. Faţă lată, fălcile puternice, gât gros de luptător, spatele
ca un zid. Deşi este rănit – schijă în sternocleidomastoidian, aproape
de carotidă – toată alura sa exprimă forţă brutală, siguranţa odioasă a
lipsei de suflet, a absenţei conştiinţei...”.
Este curios lucru, cum un militar de carieră a reuşit să facă
atâtea confuzii şi greşeli. Ar fi trebuit să ştie cine sunt militarii din
cadru USLA şi să facă diferenţa între armamentul folosit de terorişti (de
120. Victor Dinu, Nimicirea gorilelor mercenare, în România liberă nr. 3 /
25 decembrie 1989.
109
Dan Scutaru
parcă ar fi un armament standard?!) şi cel folosit de militarii din MApN.
Dar în general, tonul folosit în descrierea episoadelor cu terorişti s-au
înscris pe linia clasică a dezumanizării inamicului, a înfierării acestuia şi
a nimicirii sale, în primul rând pe planul imaginii.
În această ordine de idei, în „România liberă” numărul din 25
decembrie în articolul lui Viorel Chiurtu, „Bandele de terorişti apărute
la Brăila sînt lichidate”, în care se scria: „Prezenţi la datorie în toate
punctele oraşului, cu ochii în patru pentru a riposta bezmeticilor plătiţi
de călău cu arginţi scoşi din sudoarea noastră pentru a omorî oameni
nevinovaţi, tinerii, armata şi gărzile patriotice din Brăila au distrus
unele din punctele teroriştilor apărute ieri după amiază în diferite
colţuri ale oraşului. Toată noaptea un astfel de cuib de viespi veninoase
au slobozit rafalele morţii”121
Este interesant faptul că în timp ce ziarele româneşti inventau
terorişti, călăi, vipere şi alte bestii care să înfricoşeze imaginarul
colectiv, în descrierea apărătorilor regimului ceauşist, în presa
occidentală, cu preponderenţă, luptele date de revoluţionari erau date
cu... susţinători fanatici ai clanului dictatorial. Discursul mai moderat al
presei occidentale este dat poate şi din cauza unei neimplicării directe
în acţiunile străzii. Totuşi, apar în presa franceză mărturii care, acum
după trecerea timpului, nu mai sunt credibile şi pot fi puse doar pe
seama lipsei de documentare şi a dezinformării practicate în acele
vremuri.
Dar în general, discursul presei occidentale s-a limitat la scurte
ştiri despre evenimentele din România, la opiniile oficialităţilor străine
şi sprijinul faţă de Revoluţie şi noua conducere. Speranţa era practic
cea care domina discursul articolelor.
121. Viorel Chiurtu, Bandele de terorişti apărute la Brăila sînt lichidate, în
România liberă nr. 3 / 25 decembrie 1989.
110
Tinerii în luptă
Revoluţia română din Decembrie 1989 s-a detaşat prin acţiunile
glorioase descrise, uneori, cu lux de amănunte în presa vremii. Indiferent
că aducem în discuţie mass-media occidentală sau autohtonă, jurnaliştii,
în general au fost cuprinşi de febra revoluţionară. Partizanatul cu
oamenii străzii era ceva normal în acea vreme. Poate de aceea, unele
relatări sunt privite astăzi cu scepticism. Poate, în acest sens, se explică
şi unele dezinformări şi relatări exagerate. Dar în general, relatările
(erau foarte apreciate cele din mijlocul revoluţionarilor) au însoţit în
trup şi suflet evenimentele din stradă. Este explicabil, în acest sens,
maniera în care au fost scrise. Pentru exemplificare redăm din primul
număr al ziarului „Libertatea”122 unde în „Primele ore ale libertăţii”
sunt redate momente importante din timpul revoluţiei: „În clipa în care
scriem aceste rânduri, în faţa redacţiei ziarului, acum liber, se cântă
<<Hora Unirii>>. Sub această emoţie profundă relatăm întâmplările
petrecute ieri în piaţa Eroismului de la Universitate, unde am fost
martori oculari începând cu primul moment şi terminând cu odiosul
genocid, declanşat din ordinul <<celui mai iubit fiu al poporului>>.
La început, aproximativ 200 de studenţi, ale căror nume, pe
care nu le avem în acest moment, vor rămâne fireşte în memoria
naţiunii. La ora 14 erau deja peste 2.000. Dinspre piaţa Unirii veneau
mereu, în coloane, alţii şi alţii. Primele lozinci: <<Suntem studenţi>>,
<<Vrem guvern democratic>>, <<Ceauşescu cine eşti, criminal din
122. Sorin Roşca Stănescu, Horia Tabacu, Marian Cioba, Primele ore ale
libertăţii în Libertatea nr. 1/ 23 decembrie 1989, p. 2.
111
Dan Scutaru
Scorniceşti>>, <<Timişoara>>, <<Braşov>>, <<Şi voi sunteţi români>>,
<<Fără violenţă>>, <<Armata e cu noi>>. Un gest emoţionant al unor
femei: se oferă flori militarilor. Nu sunt aceeaşi cu asasinii de mai târziu.
Spre Intercontinental manifestanţii scandează: <<Europa e cu noi>>,
<<Povestiţi ce-aţi văzut>> (...)
La un moment dat, focurile de armă şi trasoarele încep nemilos
să secere trupuri. Luminile sunt stinse. Fără faruri, apare un tanc, ce
intră în plin în mulţime. Se aud strigăte de durere. Piaţa Universităţii
devine timp de 40 de minute un veritabil poligon de tragere. Un
adevărat masacru care a continuat în cursul nopţii şi în alte cartiere ale
oraşului”123.
În acelaşi ziar, Octavian Andronic spune în „Jurnal imediat”
despre eroii acelor zile. „Până în această seară noţiunea de eroism mi-a
sunat cam exterioară şi golită de sens, dacă nu împopoţonată cu reversul
său, atunci când n-a mai putut fi dezlipită de fruntea filosofului-cizmar.
Abia în această seară am înţeles ce înseamnă eroism total, sacrificiu de
sine necondiţionat, în numele unei poate, iluzorii speranţe. Eroii sun ei,
cei din piaţa înecată de fum şi incendiată de flăcările prin care venea, la
o fatală întâlnire, glonţul pornit din armele pe al căror trăgaci apăsase,
demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei naţiuni.Ce
va aduce ziua de mâine, până la care, iată, n-a mai rămas decât vreo
oră? Ce? Pentru că cel care ne-a schilodit sufletele a reuşit performanţa
de a nu ne mai lăsa nici măcar această ultima redută: speranţa...”124
Titlurile din ziarele vremii trădează de altfel tendinţa vremii:
„Crizanteme în mitraliere”, „Libertatea pe care am cucerit-o”, „Puterea
este în mâinile poporului” („Libertatea”), „Victoria adevărului”
123. Ibidem.
124. Octavian Andronic, Jurnal imediat în Libertatea nr. 1/ 23 decembrie
1989, p. 2.
112
(„Scînteia poporului”), „Acum nu ne mai e teamă” („Adevărul”),
„Bucureştiul oraş-erou”, „Înnoirea prin jertfă” („Tineretul liber”) sau
„Nemuritoarele clipe ale izbânzii” („Flacăra”). Exemplele pot continua...
Inedit, strada a încercat să se legitimeze. Presa a urmat-o şi a scris... În
articolul „Să nu se uite” vorbeşte de un adevărat „marş al revoluţiei,
ai Marii noastre Revoluţii (care) este triumfal. Noile ziare ale libertăţii
apar zilnic, sunt răspândite din camioane fierăstruite de gloanţe sau de
la ferestrele redacţiilor. Pentru martiri însă, pentru cei striviţi sub şenile
ori străpunşi de proiectilele bestiilor dresate să omoare cu orice preţ,
nu există încă tristele cuvinte de ultim bun rămas...” 125
Prin intermediul „Agerpres”, presa românească a preluat
din opiniile colegilor străini: „cinstire a memoriei miilor de luptători
neînfricaţi căzuţi pentru izbânda forţelor democratice”126 (colaj de
mesaje de la Moscova) sau „Românii au înscris în pieţele oraşelor
cuvintele libertate, democraţie şi echitate socială cu propriul lor
sânge”127 (colaj din presa bulgară). Relatările despre eroismul oamenilor
din stradă este combinat cu sloganuri mobilizatoare: „Glorie patriei
libere, poporului ei erou!” sau „Revoluţia populară a învins! Acum e
nevoie de raţiune, calm şi vigilenţă în apărarea libertăţii şi valorilor
naţionale!”, în „Scînteia poporului”128. Referitor la alte sloganuri folosite
în timpul revoluţiei, „Adevărul”129 titrează: „Imperativul momentului”.
„Umăr lângă umăr, cuget lângă cuget pentru continuarea drumului
victorios al revoluţiei!”. De altfel, nu este singurul slogan folosit în
stradă care să fie preluat, ulterior în spaţiul media.
125. Florin Rădulescu-Botică în Libertatea nr 4/ decembrie1989, p. 1.
126. Libertatea nr. 3/1989, p. 4.
127. Ibidem.
128. Scînteia poporului, ediţie specială de vineri 22 decembrie 1989.
129. Adevărul nr. 3/ 27 decembrie 1989.
113
Dan Scutaru
Şi presa franceză a acordat spaţii ample evenimentelor de la
Bucureşti şi din ţară. Tonul folosit a fost unul care concorda cu acele
momente. Practic, acesta nu diferea mult de cel folosit în presa
românească, deşi era mult mai moderat. Iar relatările prin „Agerpres”
sunt, de asemenea, elocvente, fiind numeroase în zilele Revoluţiei, cu
ştiri şi ecouri ale evenimentelor de atunci, cu prim plan pe mişcările
străzii şi pe schimbările politice.
De obicei, ştirile care veneau din exterior erau de încurajare,
dar şi de semnalare a situaţiei din stradă. În articolul „Pâine şi
gloanţe pe bulevardele revoluţiei române”130, presa bulgară vorbeşte
de responsabilităţile pe care trebuie să le aibă fiecare în contextul
schimbărilor politice. De altfel, dictonul (cu mici diferenţe) „Întreaga
lume salută consolidarea noii puteri în România” se regăseşte în toate
transmisiile presei străine. În acest sens, remarcăm spaţii largi dedicate
ştirilor despre ajutoarele pentru România, salutării noii puteri, dar şi
de admiraţie pentru revoluţionari, în special tinerii care au luptat în
stradă. „Inima lumii bate la unison cu inima României libere”. Spaţii
ample au fost acordate şi ilustraţiilor, poeziilor dedicate eroilor acelor
vremuri. Titluri ca „Lacrimi, Durere şi Veşnică Cinstire”131, „Eroi au fost,
eroi sunt încă!”132 sau „Prohod peste cruci şi morminte”133 sunt mai
mult decât edificatoare.
„Tineretul liber” dedică spaţii ample tinerilor în numele cărora
scria:
„Dragi tineri!
Din inimile şi dragostea voastră
pentru libertate a izbucnit
130. Adevărul, nr. 4/ joi 28 decembrie 1989.
131. Adevărul nr. 5/ 29 decembrie 1989.
132. Scânteia poporului din 23 decembrie 1989.
133. Tineretul liber nr. 7 / 28 decembrie 1989.
114
minunata Revoluţie a poporului nostru!
Aţi plătit cu sânge marea Victorie!
Nimeni nu are dreptul
să uite vreodată lucrul acesta!
Fiţi şi în lupta pentru Reconstrucţie
în primele rânduri,
căci voi sunteţi averea
cea mai de preţ a României,
şi tot voi,
temeiul identităţii şi eternităţii ei!” 134
Din ediţia specială din 24 decembrie 1989 a publicaţiei
„Flacăra” aflăm că „Dictatorul a fost pus pe fugă! Poporul român şi-a
cucerit cu sânge dreptul de a-şi fi singur stăpân în ţara lui”135. Astfel,
cu această ocazie sunt date relatări întregi despre revoluţia din toată
ţara. „100.000 demonstranţi la Craiova”, „Suceava a ieşit în stradă” sau
„Tricolorul pe tancuri”136 sunt doar câteva intertitluri din numărul special
al revistei. Tot ceremonios aflăm că „Au dispărut lozincile şi portretele.
Au apărut oamenii, adevărul, viaţa!”137. Pagini istorice sunt scrise cu
majuscule, toată presa românească a ieşit în stradă şi a fraternizat cu
revoluţionarii. În acest sens, jurnalistul pierde din obiectivitate. Este un
risc asumat, dar nu cred că jurnaliştii se gândeau la aşa ceva în acele
momente. Forţe descătuşate care erau mai mari decât ei, îi îndrumau
spre citate sub hlamidă roşie, epitete hiperbolizante. Adică cam tot
ceea ce nu trebuie să faci când eşti jurnalist. Nu existau trei surse de
informare, nu exista obiectivitate şi nici răgazul de a „rumega” ştirile.
Erau transmise la calup. În fapt, vremurile nu erau de asemenea natură
135. Flacăra, ediţie specială din 24 decembrie 1989.
136. Ibidem.
137. Ibidem.
115
Dan Scutaru
să permită acest lucru. Omeneşte, dacă ne gândim la acele momente,
eliberaţi parcă de cenzură, oamenii au scris sub imperiul propriilor
emoţii din acele vremuri. Emoţii care, uneori, au excedat logica
întâmplărilor. Altfel, nu se pot explica o serie de descrieri şi articole care
astăzi pot fi subiect de amuzament, cel mult. În „Cuvântul baricadelor”
de Ion Pavelescu sunt relatate câteva aspecte ale străzii şi momente
din emoţia revoluţionarilor: „Ţara trăieşte un moment cum puţine sau scris în analele sale atât de bogate în fapte de glorie şi de vitejie,
atât de nobile şi de luminoase. Letopiseţul ei nu se mai alcătuieşte în
tihna cabinetelor şi în tovărăşia tomurilor încărcate de mărturii. Acum
cuvântul se converteşte direct în acţiune fiind chemare şi îndemn,
mesaj şi flacără, încrâncenare şi revoltă. (...) Cum a fost posibil ca o ţară
care ani de-a rândul a scandat la comandă şi a aplaudat la comandă
să-şi regăsească dintr-o dată vocea adevărată, să treacă peste toate
opreliştile şi canoanele, să se pună în mişcare cu o asemenea forţă şi
să acţioneze cu o asemenea coeziune?...” 138
Moarte tiranului!
„Cetăţeni!
Fraţi români!
TIRANUL A FOST ÎNVINS!
Ceauşescu şi clica lui odioasă au fost înlăturaţi
De voinţa şi puterea poporului!
PUTEREA ESTE ÎN MÂINILE POPORULUI!
Asasinii vor fi pedepsiţi! Pentru toate crimele lor sângeroase,
de acum şi de ani întregi de zile, ani de mizerie morală şi materială,
de beznă şi suferinţă.
138. Ion Pavelescu, Cuvântul baricadelor în România liberă nr. 14036 / 24
decembrie 1989.
116
Să ne cinstim eroii, ucişi în aceste zile de neuitat pentru istoria
neamului! Au ieşit în stradă, au scandat înaintea armelor şi tunurilor,
şi-au dat viaţa pentru noi, pentru întregul popor, pentru libertatea
noastră! Să-i cinstim prin faptele noastre, prin ceea ce vom face să
arătăm că suntem demni de supremul lor sacrificiu.
Pe străzi, în marile pieţe ale oraşelor, ale aşezărilor din întreaga
ţară, să ne unim, paşnic, glasurile! A sosit momentul adevăratei
demnităţi, pe care jefuitorii şi asasinii au încercat s-o murdărească
prin frică, prin teroare! Să ne unim forţele, să arătăm lumii întregi, să
arătăm peste timp copiilor şi urmaşilor noştri că pot să fie mândri de
noi, de ceea ce vom face pentru libertatea şi demnitatea lor!
Suntem muncitori, suntem ţărani, suntem intelectuali, noi
suntem POPORUL ROMÂN! Abia acum, cucerită de mâinile noastre,
averea ţării este cu adevărat a noastră! Să o apărăm cu toate forţele, să
ne organizăm în întreprinderi, în instituţii, să ferim de orice distrugeri
bunurile noastre, ale tuturor! Nu suntem huligani, cum a îndrăznit
să ne numească fără ruşine tagma asasinilor condusă de dementul
asasin Ceauşescu!
Fraţi soldaţi! Ofiţeri ai armatei române! Noi suntem poporul,
fiţi de partea noastră – deci şi a voastră, apăraţi interesele naţiunii,
apăraţi naţiunea! Nu trageţi în cetăţenii paşnici, fraternizaţi cu ei, cu
noi toţi!
TIRANUL BARBAR a căzut!
Bucureştiul e al nostru! Ţara e din nou a noastră a românilor.
Să ne unim, să chibzuim împreună, să ne construim o soartă pe veci
liberă!
TRĂIASCĂ LIBERTATEA!
TRĂIASCĂ POPORUL ROMÂN!”139
Nu este deloc întâmplător că cele mai ample spaţii au fost
139. Libertatea nr. 1 / 22 decembrie 1989.
117
Dan Scutaru
dedicate răsturnării regimului ceauşist. Mai mult, în încercarea de
legitimare a acţiunii de stradă şi implicit a revoluţionarilor s-au căutat
toate argumentele pentru această luptă împotriva răului absolutizat şi
întruchipat de „familia criminală”. Ne-a surprins şi faptul că o mână de
ajutor au dat-o şi jurnaliştii străini. Au fost redate pagini întregi despre
familia Ceauşescu, despre copii (cu insistenţă pe Zoe şi Nicu), despre
conturile din străinătate, despre luxul în care trăiau, dar mai ales despre
contrastele dintre omul de rând şi familia dictatorială.
Epitetele folosite în toată presa erau dintre cele mai
descalificante, iar exemplele de mai jos vor confirma acest lucru:
Chiar şi presa străină vorbea de izolarea lui Ceauşescu şi de
lupta sa împotriva propriului popor. „Călăii poporului român au fost
executaţi”. „Teroarea, măcelul şi vărsările de sânge monstruoase şi
antiumane ale clanului Ceauşescu”140 erau titluri preluate de presa
românească (prin intermediul „Agerpres”). „Un cult al personalităţii
care cu greu poate găsi o paralelă în istoria contemporană” sau „A
fost eradicat un cancer din trupul Europei” sunt doar o mică parte a
titlurilor presei occidentale.
Să nu uităm din această ecuaţie caricaturile. Acestea au fost
foarte gustate de public în acea vreme, reuşind să transmită maximul
de mesaj, în locul a articole întregi. Folosindu-se de impactul vizual,
acestea au reuşit să asocieze portretul lui Ceauşescu de momentele
cele mai negre din viaţa cotidiană a românilor.
Publicaţiile franceze au manifestat un interes major în descrierea
cuplului dictatorial. Articole ca un album intim al dictatorului141 se
încadrează în peisajul publicistic al vremii. Descrieri ale „geniului din
Carpaţi”, apelativ ironic la adresa dictatorului, au umplut paginile
141. Paris Match nr. din 11 ianuarie 1990.
118
ziarelor occidentale şi nu numai. „Sfârşitul însângerat, dar triumfător,
al Revoluţiei române încheie unul dintre cei mai remarcabili ani din
istoria Europei”142 cuprinde un colaj de ştiri externe apărute după
vestea executării cuplului Ceauşescu.
Presa românească a încercat să arate momente din
intimitatea familiei Ceauşescu, insistând pe acele caracteristici care-i
dezumanizau.
„Cum a vrut să fugă Ceauşescu”143, „Huzurul criminal al
sinistrului cuplu”144, „Ceauşescu – mai diabolic decât Stalin”145,
În articolul „Năpârcile” de Ion Marin, este scris despre cuplul
dictatorial la modul absolut. Contrastând cu moda dinainte de decembrie
1989, autorul „desfiinţează” cuplul dictatorial: „Se autointitula cu cea mai
abjectă neruşinare „cel mai iubit şi mai stimat”. Şi ea, la fel, adăugânduşi în plus titlul de cea mai savantă. De pe glob. Omitea doar atât. Nu ştia
să scrie şi abia silabisea. Iar el vorbea ca ţăranii analfabeţi de la începutul
secolului din Scorniceşti: <<pretini>>, <<tutulor>>, <<tomnai>>. Avea
în vocabular şi cuvinte noi. <<Muncipiu>>, de pildă, cel pe care l-a
îmbogăţit cu monstruozităţi aşa-zis arhitecturale. Şi un alt cuvânt din
limbajul nemaipomenit: <<secoritate>>. <<Secoritatea>> era de fapt
obsesia şi dragostea lui cea mai năvalnică. Oamenii ei erau, la rândule, singurii care-l iubeau. Aveau şi de ce. Nu trebuiau pentru lefurile
uriaşe, pentru privilegiile şi peşcheşurile pe care le considerau ca pe
un drept natural, să muncească, să înveţe, să trudească oricât de puţin.
144. Ibidem, p. 4.
119
Dan Scutaru
Ci doar să umilească, să jignească, să urmărească oamenii, să-i
hăituiască, să-i prigonească. Pe oricine, pentru orice...” 146
În acelaşi număr de ziar, pe frontispiciul primei pagini trona
titlul: „Sângeroşii călăi ai poporului au fost condamnaţi la moarte şi
executaţi”. La unison, presa occidentală striga: „Tiranul a pierdut bătălia
împotriva propriului popor!” sau „Prăbuşirea n-a fost o surpriză decât
pentru dictator”147.
Dar nu s-au oprit aici relatările despre cuplul Ceauşescu.
„Sfârşitul perechii ucigaşe – sfârşitul unui sistem monstruos al crimei
şi represiunii”148 sau „Cinci... dintre milioane de acuzaţii”149 sunt alte
exemple din noianul de articole dedicate Ceauşeştilor. Victor Vântu
în ultimul articol prezentat face un adevărat rechizitoriu cuplului
dictatorial: „pentru prima şi totodată, pentru ultima oară au putut fi
văzute fără masca şi fardurile cultului personalităţii, adevăratele lor
chipuri. Un gangster decrepit, dar viclean, patron de killeri şi călău
sângeros pe chipul căruia viciul devastator al puterii şi cea mai abjectă
făţărnicie dădeau naştere unui rânjet cum pot fi văzute doar în filmele
de groază, şi perechea lui fidelă, tovarăşa de crimă, o semi-analfabetă
lacomă şi uzurpatoare, ţâfnoasă şi arogantă până în ultima clipă, pe
al cărei chip apărea, de nestăpânit rictusul de vrăjitoare.
Aşa au compărut cei doi la judecata poporului, în faţa poporului,
împotriva căruia <<cel mai iubit fiu>> şi <<cea mai iubită fiică>> au
folosit toate mijloacele de exterminare posibile (poate cu excepţia
bombei atomice pe care tot mai des se lăuda că ar putea să o fabrice).
De sub măştile căzute, la judecata finală, nu le-a mai rămas pe chipuri
146. Ion Marin, Năpârcile în Adevărul nr. 2 / 26 decembrie 1989.
147. Ibidem.
120
decât lumina neagră demoniacă a cinismului monstruos. Cinismul de
a susţine că ridicarea întregului popor contra dictaturii lor personale,
contra ceauşismului dinastic, ar fi o <<lovitură de stat>>, <<o trădare
naţională>>. Cinismul de a nu recunoaşte cel mai sfânt drept: dreptul
poporului de a-l judeca.
Dar nu spunea tot el, <<geniul Carpaţilor>>, cu o trufie
făţarnică, protejată de bandele sale de spioni şi ucigaşi, că <<supremul
judecător este poporul>>? Aşa a şi fost, căci înainte de a fi deferit de
popor Tribunalului Militar Extraordinar, judecata s-a desfăşurat prin
şi de către revoluţia justiţiară a poporului, care a spulberat cea mai
odioasă tiranie, din câte a cunoscut greu încercata naţiune română (...)
Celor doi asasini, cum arareori naşte somnul istoriei, de teapa lui Hitler,
Stalin, Pol Pot sau Bokassa, care nu s-au mulţumit <<cu bucata>>, ca
Landru sau Jack Spintecătorul, ci au căzut în patima genocidului, li sau adus cinci capete de acuzare. Adevărate, exacte, cuprinzătoare, de
neclintit. Cinci lasere care au străpuns tenebrele acţiunii lor criminale
la scară naţională”150.
Articolele care-i desfiinţează pe cei doi dictatori sunt însoţite
şi de alte comentarii sau materiale: „Doi analfabeţi la Academie”151
este un exemplu în acest sens. Acum toate valorile ceauşiste erau
distruse. Orice simbol care amintea de cuplul dictatorial era desfiinţat.
„Maculatura ceauşistă – la retopit!” „Aflăm de la centrala pentru
Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile: Toate centrele de
colectare sunt pregătite pentru a prelua marile cantităţi de maculatură
ceauşistă în vederea fabricării de hârtie nouă. Se speră ca pe această
cale să fie salvate de la tăiere mari suprafeţe de pădure”152.
150. Ibidem.
151. Tineretul liber nr. 11 / 4 ianuarie 1990.
121
Dan Scutaru
În articolul „Ce gândea dictatorul şi o spunea doar străinătăţii”153
se fac dezvăluiri despre intenţiile dictatorului privind guvernarea ţării.
Iar în „Cum s-a strâns Miliardul Dictatorului”154 aflăm despre cantitatea
de aur extrasă din subsolul ţării (bineînţeles fără ştirea poporului:
n.a.).
În acelaşi timp, după execuţia soţilor Ceauşescu sunt redate
spaţii ample despre procesul celor doi. Extrase din stenograma
procesului inculpaţilor Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena.
„Sângeroşii călăi nu au scăpat de dreapta judecată a poporului”. Nici
presa occidentală nu a fost mai blândă. „Dracula fuge pentru a-şi salva
pielea” este un exemplu dintre titlurile vremii.
De altfel, dezvăluiri despre acţiunile dictatorului sau ştiri din
lumea lor intimă au împânzit ziarele vremii. Totuşi, paradoxal nu au
ocupat spaţii centrale şi largi. Este adevărat că zilnic aflam câte ceva
despre „isprăvile” dictatorilor, în încercarea de a dezvălui adevărata
faţă a clanului dictatorial. Aflăm din „Adevărul” despre conturile
de economii ale familiei Ceauşescu155: „Noile organe ale puterii au
descoperit la cei trei copii ai lui Nicolae Ceauşescu carnete de economii
CEC în valorile următoare:
Zoe Ceauşescu – 1.450.000 lei
Valentin Ceauşescu – 1.223.872 lei
Nicu Ceauşescu – 1.223.873 lei.
În total, valoarea celor trei cecuri este de 3.897.745 lei.
Depunerile la CEC au fost făcute în ultimii ani de mama lor,
Elena Ceauşescu.
153. Ibidem.
122
Toate aceste cecuri se află în posesia autorităţilor”156.
În acelaşi timp, nici celelalte publicaţii nu au stat degeaba,
portretizând, cam în aceleaşi culori cuplul dictatorial.
„Familia dictatorului român Ceauşescu, răsturnat vineri de la
putere, ar dispune de patru sute milioane de dolari în aur în bănci din
Zurich, în timp ce România deţine oficial în băncile elveţiene numai 70
milioane dolari – afirma ziarul „Tribune de Geneve”, citat de agenţiile
France Presse şi EFE”157.
„Pentru el, noi toţi eram infractori”, articolul lui Virgil Simion
completează tabloul, deja bogat în apelative deloc îmbucurătoare la
adresa dictatorului. „Era orb la marea tragedie a poporului”158 vine
cu păreri ale presei occidentale: „Cu o lună înaintea înlăturării de la
putere, adică în momentul în care îşi pregătea prelungirea cu încă cinci
ani a dictaturii sale sângeroase, respingând şi comandând vehement
eforturile de înnoire din celelalte ţări est-europene, marele cotidian
vest-german „Suddeutsche Zeitung” îl prezenta pe călăul poporului
român în adevărata sa înfăţişare: ca pe un monarh despotic careşi exercită puterea sub semnul orbirii (de pe urma puterii) şi al
bastonului de nevăzător îndreptat ca un pistol spre ceea ce el numea,
cu sfruntată neruşinare, <<viitor luminos>>. Şi care, în acelaşi timp,
nu vrea să ia act de şubrezenia acestui eşafodaj”159.
156. Ibidem.
157. Ibidem.
159. Ibidem.
123
Dan Scutaru
Jos comunismul!?
Revoluţia a avut un puternic caracter social şi apoi politic.
Au apărut păreri conform cărora, revoluţia a avut şi un caracter
anticomunist. Pe stradă, în discursurile oficiale s-au condamnat
vehement „orânduirea” socialistă, alături de structurile PCR şi secretarul
său general. Am arătat anterior că Ceauşescu a fost o „ţintă” predilectă
în revoluţie. Uriaşele energii ale revoluţionarilor au fost canalizate
împotriva dictaturii, tiraniei şi umilinţei, personalizate de Ceauşescu.
În acelaşi timp, au fost criticaţi vehement şi cei apropiaţi, clica cuplului
dictatorial. În definitiv, oamenii s-au ridicat pentru un trai mai bun,
condiţii sociale decente şi respectarea drepturilor fundamentale ale
omului.
Totuşi, în privinţa caracterului anticomunist, avem rezerve, că
lumea a conştientizat adevăratele valenţe ale revoluţiei. Interzicerea
PCR a venit mult mai târziu, ca şi implementarea de reforme
democratice, în afara „orânduirii” socialiste. Este adevărat că noua
conducere a luat măsuri în sensul democratizării vieţii din România din
primele zile, dar acestea nu erau orientate spre desfiinţarea structurilor
deja existente. Se urmărea doar anihilarea structurilor ce aduceau
aminte de cuplul dictatorial. În plus, am urmărit în presa românească
a vremii atât discursurile oficiale cât şi articolele care să amintească,
măcar de caracterul anticomunist al revoluţiei. Nu am găsit nici măcar
o referire. Nici presa internaţională nu a fost mai generoasă în acest
sens. Singurele afirmaţii şi îndemnuri, în acelaşi timp, erau ca România
să se îndrepte pe calea reformelor democratice.
Şi cum românii trăiseră într-o „autentică democraţie populară”, nu era
foarte clar ce fel de reforme se vor face. Este adevărat că, în general,
124
se aşteptau reforme privind drepturile oamenilor. Dar concret, puţini
ştiau cum se vor materializa acestea.Revenind în câmpul mediatic, nu
am reuşit să identificăm un articol care să ne vorbească de revolta
anticomunistă a românilor. Atunci ce au strigat aceştia, în stradă?160
Dimpotrivă, am găsit articole care demonstrează contrariul. În
decembrie 1989, românii au strigat împotriva nedreptăţilor, împotriva
clanului ceauşist, iar reformele le vedeau într-un „cadru socialist”. Cel
puţin aşa reiese din exemplele următoare:
În „Scînteia poporului”, din 23 decembrie 1989, avem un
discurs halucinant despre lupta poporului contra dictaturii:
„Ura poporului creşte în aceste momente înzecit şi înmiit.
Ura împotriva dictaturii, pe care poporul a răsturnat-o, însoţită
de voinţa de a nu permite sub niciun motiv, sub nicio formă revenirea la
întunecata perioadă pe care am trăit-o să se manifesteze prin unitatea
întregului popor, prin lupta sa dârză, în primul rând a eroicei clase
muncitoare, a viteazului tineret al României”161.
Articolul este plin de stereotipii şi clişee, folosite şi înainte de
22 decembrie. Practic, articolul se manifesta într-un cadru legal clădit
pe clasa muncitoare etc. Dar lucrurile nu se opresc aici. „CETĂŢENI AI
ROMÂNIEI, TOVARĂŞI! – continuă articolul. Organizaţi cât mai prompt,
întăriţi formaţiunile de luptători, gărzile patriotice pentru a veni fără
întârziere în sprijinul armatei. Libertatea merită orice sacrificiu, iar
cetăţenii ţării, tineretul au dovedit în aceste zile că sunt în stare de
orice sacrificiu pentru a cuceri libertatea.
MUNCITORI, CETĂŢENI, MEMBRI AI PARTIDULUI COMUNIST
ROMÂN!
160. Pe 22 decembrie 1989, la orele 17.30 oamenii au strigat „Jos
comunismul!”, fapt imortalizat şi pe peliculele TVR.
125
Dan Scutaru
Sprijiniţi din toate puterile, din toată fiinţa, activitatea de
organizare şi de luptă a formaţiunilor patriotice! Participaţi cu toată
dârzenia la lupta armată, faceţi un front unic, CETĂŢENI, TOVARĂŞI,
MEMBRI AI PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN!162 Duşmanul poate fi
răpus fără întârziere şi definitiv prin lupta unită a tuturor, acum, în
aceste clipe – acesta fiind în prezent ţelul suprem al fiecărui om, al
întregului popor”163În acelaşi număr al cotidianului descoperim un alt
articol de aceeaşi factură:
„Marile democraţii din aceste zile au avut ca lozinci
îndepărtarea dictaturii lui Ceauşescu, libertate, democraţie şi
s-au pronunţat ferm pentru socialism, pentru principiile socialiste
cinstite, curate, pentru proprietatea poporului, pentru normele
de etică şi echitate reale, neîntinate de spiritul aventurier şi de
demagogia politică a lui Ceauşescu, precum şi a celor care i-au fost
atâţia ani sfetnici. Nimeni n-a strigat jos socialismul, ci jos dictatura
lui Ceauşescu”164.
Pasajul de mai sus este mai mult decât grăitor asupra
caracterului anticeauşit al revoluţiei şi, nu anticomunist. Este practic
cheia întregii noastre demonstraţii că în Decembrie 1989, oamenii nu
au conştientizat caracterul anticomunist al Revoluţiei. Mai departe,
articolul continuă:
„Primele momente ale victoriei au fost marcate în mod normal
de o stare de emoţie puternică. La radio, pe micul ecran s-au rostit
opinii, scurte cuvântări, desigur incomplete în conţinutul lor, poate
insuficient de clare în ceea ce priveşte viitorul patriei, al economiei,
162. Se face apel la membrii PCR!
163. Ibidem. Apelul ia forma luptei întregului popor, clişeu folosit şi de
propaganda comunistă.
164. Ibidem.
126
al ştiinţei, al culturii, al vieţii politice şi sociale, opinii patriotice viu
marcate de marea emoţie. Ce facem, încotro ne îndreptăm? Este
în primul rând nevoie, aşa cum au spus-o mulţi dintre cei ce s-au
pronunţat în aceste zile, de o clarificare a programului politic, social
şi economic165. Iar aceasta se poate face, în condiţiile pluralismului de
opinii, aşa cum s-a subliniat, numai şi numai într-o stare de profundă
disciplină şi organizare socială, graţie modului în care fiecare om al
acestei ţări îşi va face datoria la locul lui de muncă şi numai în condiţiile
în care nu se vor permite, în nicio formă, manifestările care ar leza
buna desfăşurare a vieţii care ar viza distrugerea bunurilor societăţii, a
bunurilor personale ale cetăţenilor, aşa cum, din păcate s-a întâmplat
uneori în cursul recentelor manifestări. Apelul celor care s-au pronunţat,
la radioteleviziune sau prin alte mijloace, pentru ordine şi disciplină,
pentru un climat de armonie socială, este un apel profund raţional.
Să ne unim eforturile cu toţii, muncitori, ţărani, intelectuali, tineri,
vârstnici, bărbat sau femeie, fără deosebire de naţionalitate – pentru
că fiecare este cetăţean al acestui pământ, al acestei ţări”166.
În acelaşi timp, pasajul următor constituie o încercare de
reconciliere şi de detaşare a comuniştilor de nomenclatură. „În acest
sens socotim că este foarte important de înţeles faptul că nu toţi cei
care au îndeplinit anumite răspunderi, fie în organele de partid, ale
consiliilor populare sau în alte organisme, au fost împotriva intereselor
poporului. Viaţa, analiza cinstită vor dovedi că majoritatea acestor
oameni au fost, în mod cinstit, legaţi de interesele poporului şi au
căutat, pe măsura puterilor lor, a competenţelor lor, să apere interesele
oamenilor. Mulţi, foarte mulţi activişti – şi de partid şi de stat – au fost
destituiţi pentru <<indisciplină>>, pentru că, într-un fel sau altul, au
165. Ibidem. Reformele sunt văzute tot într-un cadru socialist.
166. Ibidem.
127
Dan Scutaru
eludat <<deciziile>>, <<indicaţiile>> care afectau interesele oamenilor
muncii. Partidul Comunist Român este format din oameni, din muncitori,
din ţărani truditori, din intelectuali, ingineri, scriitori, oameni de artă,
oameni de ştiinţă care au intrat în rândurile partidului cu inima deschisă,
având cugetul curat, dorind din toată fiinţa lor binele poporului, binele
acestei naţiuni. Cei mai mulţi, marea lor majoritate, sunt oameni demni
de respect, ei înşişi înscriindu-se în primele rânduri ale demonstraţiei
din aceste zile, fiind chiar organizatori ai acestor demonstraţii. În
spiritul cinstei caracteristice românului, vor fi apreciate munca, viaţa şi
activitatea fiecăruia indiferent ce funcţie a ocupat. Cei necinstiţi să fie
înlăturaţi fără menajamente. Oamenii cu adevărat legaţi de oameni, de
viaţă şi de munca lor, de suferinţele lor, credem că trebuie încurajaţi,
stimulaţi să-şi continue cu devotament activitatea, să-şi pună energia,
până la ultimul strop, în slujba intereselor umane, ale colectivităţii,
ale poporului. Nouă românilor, ne sunt străine sentimentele de
răzbunare, ne este străin spiritul nedreptăţii, suntem un popor aşezat
pe principiile sănătoase ale cinstei, ale omeniei”167.Imaginea de sine a
românilor (cinste, omenie etc.) a fost reiterată în acele zile şi a întregit
aura de eroism a revoluţionarilor. În mass-media şi în discursurile
oficiale aceste caracteristici ale poporului au făcut posibilă Revoluţia.
Ba mai mult. Românii nu vedeau aceste mişcări ca pe o ruptură, ci doar
ca pe o reaşezare a „orânduirii socialiste” în care partidul avea rolul
principal. Astfel, „socotim că este impetuos necesar ca organizaţiile de
bază ale partidului168 să dezbată în deplină libertate, fără niciun fel de
constrângere din partea nimănui, cauzele care au dus la actuala situaţie
politică, economică şi socială şi să decidă asupra drumului pe care
trebuie să meargă partidul. Concluziile dezbaterilor largi democratice
167. Ibidem.
168. Vârful de lance al reformelor era văzut tot PCR prin organizaţiile locale.
128
ale comuniştilor, la care firesc, normal este să participe toţi cei care
doresc să sprijine procesul de reînnoire socialistă, să fie sintetizate cu
maximă răspundere. În vederea unui apropiat congres extraordinar al
partidului, chemat să definească liniile directoare, programul de luptă
şi acţiune pentru înfăptuirea neabătută a principiilor socialiste alături
de toate forţele progresului din România”169.
Rămâne demn de subliniat incapacitatea ziariştilor de a înţelege
acele vremuri. Reformele erau văzute de aceştia tot într-un cadru
socialist, iar limbajul folosit confirmă pe deplin acest lucru: „Apreciind
sprijinul unor foruri şi al opiniei publice loiale, corecte de peste
hotare pentru demersul şi acţiunea energică ale poporului român,
trebuie să respingem cu indignare sfaturile, uneori chiar ordinele
date de anumite foruri, cu totală lipsă de modestie, cu aroganţă,
sfaturi pe care unii dintre ei trebuie să şi le folosească în propriul
interes şi să lase poporul român să decidă de capul lui, cu cugetul lui
drumul pe care trebuie să-l urmeze. Iar drumul poporului român este
drumul socialismului, purificat de tot ceea ce anii din urmă au dus
la întinarea frumoaselor principii socialiste170. Poporul român este
pentru socialism lipsit de cultul personalităţii, lipsit de aventurism,
un socialism care să-şi dovedească puterea lui, capacitatea lui de a fi
cu adevărat pentru OM”171.
169. Ibidem.
170. Ibidem. În articol se vorbeşte de „întinarea frumoaselor principii
socialiste”, „poporul român este pentru socialism” sau „drumul poporului român este
drumul socialismului”. Exemplele dovedesc clar că reformele erau văzute într-un
cadru comunist, făcute de comunişti. Este interesant că respectarea drepturilor omului,
reformarea clasei politice, dar şi a economiei aveau o „coloratură” socialistă.
171. Ibidem.
129
Dan Scutaru
De la economia planificată la cea democratică
Este interesant faptul că o bună parte din agenda presei
româneşti a fost ocupată de chestiuni „mai lumeşti”. În fiecare număr al
cotidianelor româneşti a fost abordată tema traiului zilnic al românilor.
Astfel, s-a scris despre încălzirea locuinţelor pe timp de iarnă, preţul
curentului electric furnizat către consumatorii casnici, stoparea
exporturilor de alimente şi introducerea acestora în circuitul intern etc.
Privaţi ani de-a rândul de alimente de bază de calitate, umilită să stea la
cozi interminabile, populaţia era interesată de asemenea subiecte. Deşi,
pot fi considerate „casnice”, aceste subiecte ne dau indicii importante
asupra primelor măsuri cu impact economic ale noii conduceri politice,
dar şi preocuparea constantă a populaţiei pentru asigurarea traiului
zilnic, chiar şi în acele momente.
O primă ştire este dată prin „Agerpres”, din 22 decembrie,
care preia un comunicat: „Comandamentul face apel la populaţie să
nu se supra-aprovizioneze cu aceste produse, pentru că sunt rezerve
necesare unei aprovizionări zilnice a consumatorilor cu alimente”172.
Era prima zi de libertate. Mărfurile şi bunurile se puteau găsi la liber,
iar populaţia era îndemnată la calm, dar şi anunţată, în acelaşi timp, că
zilele restricţiilor s-au sfârşit.
De altfel, pe tot parcursul perioadei acest tip de articole au
ocupat constant spaţii importante din paginile ziarelor. Dintre acestea
enunţăm: „Pepsi Cola sub cenzură” şi „Pentru căldură şi lumină”
(„Libertatea” nr. 5 / 26 decembrie 1989), „A sosit primul transport de
geamuri de la Scăieni” („Libertatea” nr. 6 / 27 decembrie 1989), „Câteva
172. Agerpres..., p. 22.
130
probleme economice imediate ale Revoluţiei noastre” („Adevărul”
nr. 1 / 25 decembrie 1989), „Băncile au reînceput plata salariilor”
(„Adevărul” nr. 2 / 26 decembrie 1989), „A fost oprită producţia la o
instalaţie criminală” – lapte de soia – („Adevărul” nr. 4 / 28 decembrie
1989), „În unităţile industriale, activitate normală” („România liberă”
nr. 5 / 27 decembrie 1989) sau „Cât costă cu adevărat kilogramul de
carne?” (”Adevărul” nr. 36 / 6 februarie 1990).
Totuşi, aflăm din presă că desfacerea mărfurilor la liber nu
era o măsură suficientă. În acele momente au crescut importurile şi
ajutoarele. Acestea din urmă au ocupat spaţii largi în presa străină şi
românească.
Cotidianul „Deister und Weserzeitung” releva, în acest sens,
reuşind să facă un tablou coerent al situaţiei din ţara noastră: „Cu
sfârşitul Ceauşeştilor, situaţia catastrofală a ţării nu s-a schimbat. Sunt
necesare de urgenţă ajutoare occidentale generoase”173.
De la rubrica „Semafor cetăţenesc” din ziarul „Libertatea”174,
aflăm că „În magazinele Capitalei mărfuri mai multe, mai bune”, din
care redăm câteva pasaje:
„Magazinele au primit în ziua de 27 decembrie 825 tone de
carne şi preparate din carne faţă de 800 de tone cât era prevăzut. Soia
nu mai intră în componenţa preparatelor.
Laptele s-a livrat în cantităţile solicitate. Este adevărat, acest
produs de bază în alimentaţia zilnică a copiilor şi a adulţilor n-a ajuns
în toate zonele oraşului, deoarece o serie de unităţi au continuat să
rămână închise. S-au expediat magazinelor 400 de tone de produse
lactate proaspete, 120 de tone de brânzeturi, 50 de tone de unt (faţă de
173. Ibidem, p.39.
131
Dan Scutaru
cele 34 tone prevăzute), 250 de tone de ulei (cu 100 tone mai mult).
Cofetăriile au fost aprovizionate cu 50 de tone de cafea
naturală, prăjită şi măcinată, pentru vânzarea către populaţie. La acest
produs ca şi la altele (inclusiv, citrice) livrările vor creşte pe măsura
sosirii lor în portul Constanţa”175.
Ca într-un adevărat război, fiecare categorie socială şi
profesională punea umărul pentru asigurarea victoriei. Astfel, cu mic
cu mare, muncitori din toate ramurile economiei veneau şi dădeau
ajutoare Capitalei. Dar reglementările factorilor politici nu priveau doar
pe locuitorii Bucureştiului. Aflăm că sunt oameni care „îşi fac datoria”
şi „muncesc pentru ţară şi popor” („Adevărul” din 25 decembrie
1989), iar alţii mai modeşti ne dau garanţii că „Metalul este asigurat cu
prioritate”, iar „Energia – asigurată la nivelul cerinţelor”.
Grija pentru traiul zilnic, un trai decent într-o ţară liberă,
angajată pe calea reformelor – cum s-a spus multă vreme – a fost
reflectată şi în următorul articol:
„La Întreprinderea de industrializare a laptelui din Bacău, a fost
scoasă din producţie o capacitate de producţie creată la <<indicaţiile
preţioase>> date de fostul dictator. Este vorba despre instalaţia pentru
fabricarea laptelui din soia, produs fără calităţi nutritive, nociv, dar care
în pofida avizului negativ al Ministerului Sănătăţii, era dat spre consum
populaţiei.
Avem destul lapte bun, sănătos şi hrănitor, care provine
din sectorul zootehnic al judeţului nostru – ne spune Costică Ţuţu,
directorul instituţiei.
Din acest lapte bun pregătim un sortiment de produse pe care
le livrăm populaţiei judeţului şi a Capitalei.
175. Ibidem.
132
Şi, într-adevăr de pe rampa de expediţii a întreprinderii pleacă
zilnic cantităţi sporite de brânzeturi, smântână şi alte preparate din
lapte” 176.
Ai cui sunt copiii României?
Trei mari dosare au ţinut capul de afiş în presa occidentală:
luptătorii şi eroii revoluţiei, precum şi luptele acestora pe baricade;
viaţa şi decăderea familiei Ceauşescu şi, nu în ultimul rând, copiii orfani
din România. Agenda presei occidentale nu a coincis cu cea autohtonă.
Aceasta din urmă a fost orientată pe lupta baricadelor, teroriştii, huzurul
familiei Ceauşescu, traiul zilnic al românilor şi recunoştinţa faţă de eroi
şi faţă de armată.
În lucrarea de faţă, am reuşit să facem o trecere prin toate
aceste dosare ale presei, dosare are revoluţiei. Aceste teme au umplut
pagini întregi ale ziarelor în zilele revoluţiei. Ba mai mult, unele dintre
acestea au constituit subiect de controverse şi după decembrie 1989.
În dosarul copiilor instituţionalizaţi, presa franceză a avut un
rol major. Mass-media românească, în schimb, mai mult a reacţionat
la relatările venite din Occident. Dar am lăsat acest subiect la final şi
pentru că el nu a fost abordat în zilele revoluţiei. Deşi documentarea
a fost făcută în acea perioadă, „scandalul” orfanilor români a apărut
pe parcursul anului 1990. Deci, în decembrie 1989, nu găsim subiecte
în presa românească despre copiii orfani. Dar nu uităm că în zilele
revoluţiei, aceştia au fost deseori subiecte de presă. Începând cu
„Gavroche al românilor” şi terminând cu copiii victime ale teroriştilor,
176. A fost oprită producţia la o instalaţie criminală în Adevărul nr. 3 / 27
decembrie 1989.
133
Dan Scutaru
presa a tratat cu dramatism acest subiect. Este şi explicabil, subiectele
de acest gen, mai emoţionale sunt mult mai citite şi ajung la cititor mai
rapid.
În „România liberă” aflăm de „O monstruoasă agresiune
la adresa fiinţei naţionale”177 în care se scria: „Ceea ce am cunoscut
în ultimii ani sub noţiunea de <<politică demografică>>, instituită şi
promovată cu cinism de monstruoasa dictatură, departe de a statua
elemente care să contribuie la vitalitatea poporului român era de
fapt, o nefastă agresiune la adresa a milioane de femei, copii şi
familii, a însăşi fiinţei naţionale. Am citit ieri, în adeziunea Comitetului
provizoriu al Frontului Salvării Naţionale din maternitatea Giuleşti, o
dată cu dezacordul profund al acestui colectiv faţă de dezastruoasa
politică demografică, exprimarea celei mai emoţionante dureri pentru
consecinţele criminalului act normativ care a dus la <<decesul a mii de
femei, multe dintre ele mame a 2-3 şi 4 copii, copii orfani de mame,
copii abandonaţi. În condiţiile lipsei de medicamente, aparatură,
personal medical, microclimat corespunzător, ale economisirii
iraţionale, la care adăugăm, şi nu în ultimul rând, opresiunea şi teroarea
continuă exercitate de organele politice şi de control, vă asigurăm că
ne-am respectat jurământul nostru sacru medical, iar în spitalul nostru
uniforma albă nu a ascuns sub ea executanţi ai regimului de teroare>>.
Decretul 770 din 1966, privind reglementarea întreruperii cursului
sarcinii, completat de-a lungul anilor de alte inumane, mârşave măsuri
îndreptate contra vieţii a fost în sfârşit abrogat! După 23 de ani, timp
în care demnitatea femeii a fost terfelită cu brutalitate şi cinism, iar
opţiunea cuplurilor în legătură cu numărul copiilor călcată în picioare.
Iată că acest act ucigaş nu mai umbreşte linişte, dorinţele, împlinirile
nici unei familii. <<Aplicarea dezastruoasei politici demografice – ne
134
declara ieri dr. Bogdan Marinescu, directorul maternităţii Giuleşti
– a provocat cea mai mare mortalitate maternă din Europa, datorită
avortului>>.
Iată ce arată o statistică făcută pe municipiul Bucureşti în ultimii
opt ani, în legătură cu numărul de femei decedate prin complicaţii ale
avortului – statistici, evident, nicicând date publicităţii. În 1981 – 172,
în 1982 – 176, în 1983 – 156, în 1984 – 135, în 1985 – 156, în 1986 –
138, în 1987 – 161, în 1988 – 189, în 1989 (în zece luni) – 163. Aproape
1.400 de femei trimise la moarte! Dar numărul acestora este cu mult
mai mare, deoarece multe dintre ele, pe patul agoniei erau transferate
pentru a deceda în alte servicii medicale, sub alt diagnostic. Foarte
multe femei au fost mutilate fizic şi psihic la vârste foarte tinere între
20 şi 32 de ani, datorită infecţiilor grave secundare declanşate prin
manevre abortive”178. Subiectul, dureros, era menit să aibă un impact
major asupra populaţiei. Politica represivă a regimului împotriva
viitoarelor mame a făcut foarte multe victime. Descătuşaţi de celebrul
Decret 770, oamenii îşi spuneau păsul:
„<<Copii sănătoşi şi viguroşi>> era sloganul dictaturii, dezminţit
însă dureros de realitate. <<S-au născut – continuă dr. Bogdan Marinescu
– foarte mulţi copii handicapaţi, pe de o parte datorită carenţelor
alimentare, lipsei de proteine din alimentaţia mamelor, pe de altă
parte din cauza intervenţiilor avortive eşuate, ceea ce a creat mari
probleme socio-economice, atât familiei cât şi societăţii>>. Adăugaţi
la aceasta, modificarea ulterioară, draconică a decretului, măsură
de reprimare şi teroare. <<Nu vă convin 4 copii – s-a spus, probabil,
faceţi 5. nu vă convine limita maximă de vârstă 40 de ani, atunci veţi
naşte până la 45>>. Milităm pentru respectarea demnităţii femeii şi
a năzuinţelor familiei, precum metode contraceptive care să prevină
178. Ibidem.
135
Dan Scutaru
chiuretajele repetate la femei tinere, ştiut fiind faptul că indiferent de
condiţiile medicale, întreruperea cursului sarcinii, manevra ca atare,
comportă un grad de risc care creşte progresiv cu vârsta sarcinii, peste
3 luni riscul de complicaţie putând ajunge până la 20 la sută.
<<Adăugaţi la copii handicapaţi născuţi, ne spune dr. Ion
Marin Dîmbeanu, şeful secţiei de pediatrie de la aceeaşi maternitate
şi pe cei prematuri care uneori depăşesc proporţia de 10 la sută.
Cauza: mame subnutrite, sarcină nedorită prematuria fiind o sursă
principală de creştere a mortalităţii infantile. Această rată crescută
era însă ascunsă în mod deliberat. Prin declararea unor copii decedaţi
(care la naştere avuseseră la 1000 gr. – şi care conform Organizaţiei
Mondiale Sănătăţii, trebuie socotiţi drept copii viabili) la avorturi, în
mod artificial indicatorul de mortalitate infantilă apărea îmbunătăţit.
Noi am prezentat cifre reale, dar au fost falsificate de organele oficiale.
Nerecunoaşterea acestor fenomene conducea la concluzia falsă că
nu sunt necesare măsuri de corecţie pentru prevenirea infecţiilor
spitaliceşti (care nu se raportau) fiind lipsiţi în consecinţă de substanţe
dezinfectante, oameni care să se ocupe de această activitate, făcânduse astfel economii bestiale în detrimentul sănătăţii, uneori al vieţii>>”179
În fapt, subiectul de mai sus atinge colateral subiectul copiilor. În fapt
este vorba de starea spitalelor din România comunistă . Copiii ajung
eroi ai poveştilor jurnalistice în descrierea teroriştilor, în luptele de pe
baricade. Aceştia au devenit masă de manevră şi subiect de presă...
În schimb, „Paris Match”, de exemplu, din 18 ianuarie 1990, se
titrează: „Copii români, bine aţi venit în Franţa!”. Este vorba de o serie de
articole dedicate copiilor instituţionalizaţi din România. În goana după
subiecte despre regimul comunist, jurnaliştii francezi dau de o mină
de aur – casele de copii. În apariţiile anteriore, jurnaliştii occidentali
epuizaseră (poate şi publicul nu mai cerea) subiectele despre familia
179. Ibidem.
136
lui Ceauşescu, despre chipurile noii conduceri politice (Petre Roman,
cu predilecţie) şi despre tinerii revoluţiei de pe baricade, în special.
Sentimentele sunt împărţite, dar domină spiritul de într-ajutorare.
Sunt trimise cereri de adopţie, ajutoare către casele de copii, dar se
cere vehement şi reglementarea situaţiei. Stupefacţie este cuvântul
care descrie cel mai bine sentimentul jurnaliştilor francezi când au
întâlnit subiectul...
„După ani de mizerie, 68 de copii orfani ai lui Ceauşescu şiau găsit părinţi adoptivi” este un titlu, din aceeaşi ediţie a publicaţiei
„Paris Match” care descrie o situaţie fericită, dar şi o tendinţă din acele
zile. S-au dat drumul la adopţii, iar poveştile triste, unele cu final fericit,
au umplut paginile ziarelor.
„Pentru Dorinel, toată dragostea unui părinte” sau „Cinci
victorii împotriva răului... şi trei copii au fost adoptaţi”180 reuşeşte să
aducă în prim plan poveşti tulburătoare. Publicul francez descoperea
o altfel de Românie. În acele zile, Occidentul, în general, afla despre o
ţară care ieşea din comunism printr-o metodă violentă. Descrisă ca
revoltă populară, în unele ziare, ca revoluţie în altele, evenimentele din
Decembrie 1989 au pus reflectoarele media pe ţara noastră. În doar
câteva zile, ca într-un război, au explodat ştiri, contradictorii uneori,
despre baricade, clipe de eroism, dar şi despre o „Românie medievală”
în mentalităţi şi condiţii de trai. Ţara noastră reuşea să uimească şi să
trezească sentimente contradictorii, în acelaşi timp, care au dăinuit
vreme îndelungată în mentalul colectiv occidental. La construirea
acestor imagini au contribuit din plin jurnaliştii şi mass-media în
general.
180. Paris Match nr. din 18 ianuarie 1990.
137
Dan Scutaru
IV. Caracteristicile presei în zilele
revoluţiei
Nu mai trebuie să aducem argumente în plus la faptul că în
anul 1989 mass-media avea alt chip faţă de cel actual. Pentru a ne
face o imagine cât mai coerentă vom face o scurtă trecere în revistă a
tendinţelor în presă pe plan internaţional. În acest sens, în SUA existau
în anii 1890 peste 2.000 de proprietari de ziare. În 1982, numărul
acestora ajunseseră la 700, dintre care enumerăm peste 20 de mari
trusturi care controlau de fapt mai mult de jumătate din cotidianele
ţării. Remarcăm un profund proces de concentrare a mass-mediei în
mâna câtorva oameni sau trusturi. Astfel, tot în Statele Unite, în doar
doi ani, numărul marilor proprietari de trusturi media nu depăşea 15.
Peste Ocean, în Europa, situaţia nu era cu mult mai diferită: la finele
secolului XIX, presa cotidiană din Franţa număra 400 de titluri. În
schimb, în 1980, ea număra mai puţin de 100. Dintre acestea jumătate
aparţineau marilor trusturi de presă. Parisul număra 60 de cotidiene în
1914, 30 în 1939 şi 12 în 1977.
După cel de-al doilea război mondial, presa francofonă din
Belgia număra peste 30 de titluri, fiecare având alt proprietar. Astăzi,
deşi are acelaşi număr de titluri, presa se concentrează în mâna a 10
proprietari181.
Astfel, în faţa tendinţei de restrângere a proprietarilor, respectiv
a intereselor de presă sau pentru presă este foarte greu să mai vorbim
181. Pentru mai multe amănunte, a se vedea Gerard de Selys, Minciuni
Mass-Media, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 17.
138
de mass-media independentă şi obiectivă. Dacă în trecut puterea
politică dicta exclusiv asupra politicilor redacţionale, în general, astăzi
raţiuni economice influenţează, în mod decisiv modul de relatare a
presei.
Dincolo de aceste limite ale presei moderne întâlnim şi alte
impuneri şi restricţii: războiul psihologic, informaţional şi conflictele
armate. În toate aceste trei situaţii, mass-media se comportă atipic.
Este explicabil, din anumite puncte de vedere. Lumea a devenit mai
sensibilă la schimbări mediatice. Au intervenit noi mijloace de exprimare
pe scena media – televizorul, internetul etc. Rapiditatea fluxului de ştiri
şi informaţii a devenit o prioritate, chiar dacă de multe ori aceasta se
face în detrimentul calităţii şi obiectivităţii. Calitatea ştirilor nu se mai
ia în discuţie...
Metodele media au devenit mai rafinate, persuasiunea se
realizează prin intrarea în scenă a altor actori, mai subtili, dezinformarea,
omisiunea şi manipularea. Mai mult, tendinţa este de a crea o presă de
opinie şi nu de informare.
Având tabloul complet, Dona Tudor explica că „sunt suficiente
argumente ca gestionarea informaţiilor publice să devină o dimensiune
a strategiilor de securitate colectivă, fie ele naţionale, regionale sau
globale. Este plauzibil ca în următorii ani, globalizarea acestei proiecţii
să devină o necesitate presantă, să devină o componentă a bunei
globalizări şi o modalitate de descurajare a strategiilor de dirijare a
proceselor globalizante în direcţii pe care unele centre de putere le
consideră a le fi favorabile”182.
182. Dona Tudor, Manipularea opiniei publice în conflictele armate, ClujNapoca, Editura Dacia, 2001, p. 178. Autoarea se orientează pe studiul relaţiilor dintre
Putere şi opinia publică, în care presa este un simplu instrument de „lucru”.
139
Dan Scutaru
Reiese din rândurile de mai sus că presa a fost, este şi va fi
o armă în timpul conflictelor. Diferenţa faţă de trecut este că presa
poate fi parte componentă a războiului şi poate declanşa ea însăşi un
conflict.
În România, în Decembrie 1989, presa a generat la rându-i
conflicte, pasiuni şi orgolii. De multe ori cu pierderi de vieţi omeneşti.
Ea a avut un rol activ, s-a implicat în luptele de stradă, a fost pe baricade,
la televiziune şi a informat populaţia despre tot ceea ce se întâmplă.
Mai bine zis, tot ceea ce au văzut jurnaliştii că se întâmplă. Căci, prinşi
în mijlocul evenimentelor, aceştia au relatat fără a mai pune întrebări
despre ceea ce s-a întâmplat în jur.
Presa ca spectator angajat
România s-a aflat în Decembrie 1989 într-un conflict. Atipic, dar
a fost conflict. S-a vehiculat o serie de teorii: a fost război informaţional,
psihologic etc. Indiferent de natura conflictului, presa s-a comportat
ca în vreme de război. Dacă adăugăm caracteristicile şi limitele din
perioada comunismului avem un tablou coerent – presa a fost asediată
şi s-a comportat ca atare. În sprijinul acestor opinii venim cu mai multe
argumente...
În 1991, în timpul Războiului din Golf, reţeaua de televiziune
CNN a transmis în direct acţiunile militare. Efectul a fost considerat
uimitor. Atât Coaliţia cât şi liderii irakieni urmăreau bombardamentele
prin intermediul ştirilor. Preşedintele american, George Bush, a
recunoscut, în acel context, că „o parte consistentă a informaţiilor”
despre război proveneau de la CNN, prin ştirile transmise live.
140
Practic, colaborarea dintre Armată şi postul de televiziune
a marcat o nouă etapă dintre cele două instituţii – statul, aici prin
armată, pe de o parte şi, mass-media, de cealaltă parte. Unii analişti
au pronosticat chiar trecerea mass-mediei într-o „eră a independenţei
totale”. Presa avea, de aici înainte, o libertate de acţiune totală, din
moment ce transmitea informaţii oriunde, oricând, indiferent de
condiţii. La prima vedere, acest punct de vedere era total îndreptăţit.
Doar la prima vedere...
Revenind pe plaiurile mioritice, ne gândim automat la
manifestarea presei în zilele Revoluţiei. Transmisiunile în direct din
studioul 4 al Televiziunii Naţionale, de pe baricade sau de la diferite
manifestaţii ne îndreptăţeau, cel puţin atunci, să credem că, nu numai
televiziunea sau poporul era liber, ci şi presa se putea manifesta
liber. Care este cea mai bună dovadă, dacă nu strigătul de bucurie al
jurnaliştilor din primele ediţii libere după 22 decembrie 1989? De unde
se striga şi se cerea forţelor de ordine să execute diverse ordine? Nu a
fost studioul 4 un pol de putere în acele zile fierbinţi? Cel puţin la nivel
simbolic?
Presa scrisă încerca şi ea să ţină pasul cu transformările din
acele zile. Iată un exemplu: „În clipa în care scriem aceste rânduri, în faţa
redacţiei ziarului, acum liber, se cântă Hora Unirii. Sub această emoţie
profundă relatăm întâmplările petrecute ieri în piaţa Eroismului, de la
Universitate, unde am fost martori oculari începând cu primul moment
şi terminând cu odiosul genocid, declanşat din ordinul „celui mai iubit
fiu al poporului”183
183. „Libertatea” nr. 1 / 22 decembrie 1989. În articolul intitulat „Primele
ore ale libertăţii” semnat de Sorin Roşca-Stănescu, Horia Tabacu şi Marian Cioba,
sunt redate aspecte importante din Piaţa Universităţii, lupta revoluţionarilor pe
baricade, dar şi „partizanatul” presei în acele momente.
141
Dan Scutaru
Presa s-a autointitulat liberă, descătuşată şi liberă de
constrângeri. Presa se putea mişca liber. Neîndoielnic, presa relata de
pe baricade şi era un portstindard al speranţelor revoluţionarilor. Dar
era aceasta obiectivă?
Ca şi cazul CNN, presa românească căpăta o libertate de
mişcare pe care nu o avusese până atunci. Nu numai mass-media, ci şi
interlocutorii ei se mişcau acum liber şi strigau, în numele proaspetei
câştigate libertăţi. Dar să fie libertatea de mişcare singurul bun câştigat
în urma Revoluţiei? Ce putem spune de modul de relatare al presei?
Rămânea acesta îngrădit?
În cazul Războiului din Golf, situaţia nu este prezentată în
culori roz. Călin Hentea dezvăluie că „în plină desfăşurare a operaţiunii
„Furtună în deşert”, Societatea editorilor americani de presă scrisă
concluziona, în urma unui raport public, că nivelul cenzurii aplicat
ziariştilor aflaţi în Golf era inacceptabil”184
Această apreciere nu reprezintă însă singura nuanţă în
complicata ecuaţie a relaţiei dintre presă şi putere. Gerard de Selys
aprecia că „şi în alte dăţi, de-a lungul istoriei, presa a ieşit / şi-a depăşit
rolul pe care şi-l asumase: cel de a informa obiectiv. În ajunul şi în
timpul celor două războaie mondiale, presa contribuise activ la efortul
războiului”185.
Nu cumva, şi în timpul conflictelor moderne presa se comporta
la fel? De ce ar acţiona diferit în cazul Revoluţiei din Decembrie? Nu
cumva trebuie să urmărim un anumit tipar al comportamentului presei
în timp de criză / război sau revoluţie?
184. Călin Hentea, 150 de ani de război mediatic. Armata şi presa în timp
de război, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 18.
185. Gerard de Selys, Op. cit., p. 12.
142
Să nu uităm de caracteristicile presei din acea vreme: presa
străină (liberă sau nu) deservea un scop politic, iar cea din România
nu reuşea să opereze la capacitate maximă cu instrumentele libertăţii,
proaspăt câştigate.
Revenind la CNN, Dona Tudor aduce în atenţie transmisia din
1991 „unde, prin mijloace de manipulare, recunoscute ulterior, prin
ecranare şi post-procesare de sunet, tânăra refugiată din calvarul
vieţii din Bagdad, care povestea despre grozăviile trupelor lui Saddam
asupra civililor şi, în mod deosebit, femeilor şi copiilor din maternităţi,
s-a dovedit a fi fiica ambasadorului Kuweitului la Washinton, dar scopul
a fost realizat”186
Modalitatea de transmitere a evenimentelor din Războiul
din Golf nu este singulară. Aceleaşi tendinţe s-au manifestat în toate
conflictele moderne. Bogdan Ficeac a prezentat o situaţie asemănătoare
în cartea sa, citând un specialist în relaţii publice şi mass-media, Y.
Ramati. În opinia acestuia, „mediatizarea internaţională a războiului
civil din fosta Yugoslavie a înfăţişat enormele pierderi şi suferinţe
înregistrate de toate părţile în conflict, dar continuă el, cu diferenţieri
semnificative. Astfel, suferinţele musulmanilor erau prezentate, de
regulă, cu cele mai multe detalii, în timp ce suferinţele croaţilor erau
abia menţionate, iar cele ale sârbilor, nici măcar nu erau amintite... de
regulă, în presa scrisă sau la televiziune apăreau femei, copii ori bătrâni
din Sarajevo – dar numai în cartierele musulmane – răniţi, sângerând
abundent, pe fundalul sonor al răpăitului de mitraliere şi al bubuitului
de tun.
Niciodată însă, nu erau prezentaţi copii, femei sau bătrâni, în
aceeaşi situaţie, din partea sârbă a Bosniei. Nici rănile femeilor, nici
186. Dona Tudor, Op. cit., p. 144.
143
Dan Scutaru
ale copiilor croaţi nu-şi găseau de regulă spaţiu, dacă acestea erau
rezultatul bombardamentelor sau tirurilor musulmane”187
Regăsim cumva acest tipar şi în relatările presei din timpul
Revoluţiei Române din Decembrie 1989? Să ne gândim la articolele
care se refereau la „terorişti” deconspiraţi a fi simpli trecători sau
la anunţurile apocaliptice despre apa otrăvită, conflicte şi avioane
inexistente etc.
Am prezentat mai sus doar câteva aspecte ale „informării” de
către mass-media. De altfel, ne interesează modalităţile de relatare în
timp de criză. Căci în timpul Revoluţiei române din Decembrie 1989
a fost un moment de cotitură, un moment de criză. Aceste momente
impun, de regulă, severe limitări ale acţiunilor indivizilor, iar presei i se
trasează o serie de directive, ce depăşesc orice măsură luată pe timp de
pace. Revoluţia a dictat noi reguli, iar presa („obişnuită” cu impunerile
de către partidul-stat) s-a conformat. Mai mult, anumite roluri – care
sunt în mod tradiţional ale presei – au fost asumate de către stat în
timpul perioadei comuniste şi au fost exercitate şi în timpul Revoluţiei.
Rolurile asumate de către stat privind informarea opiniei publice (dacă
exista!?) au fost direcţionate în funcţie de „cerinţele solemne” ale
momentului. Presa, deşi descătuşată, nu a fost în stare să preia toate
funcţiile de la statul tutelar.
Totuşi, Revoluţia română din Decembrie 1989 a fost într-un fel
atipică. Fiind prima „revoluţie transmisă în direct”, aceasta are multe
puncte de similitudine cu transmisiile CNN, cu libertăţile de mişcare
ale jurnaliştilor americani, dar în acelaşi timp, ne gândim şi la limitele
impuse acestora.
187. Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura Nemira,
1996, p. 184.
144
Poate şi pentru că, după cum explică sociologul Lucian Culda
„câmpurile acţiunii militare se extind în spaţiul structurii mediatice:
organizaţiile militare capătă tot mai multe funcţii în conceperea
agresiunilor informaţionale şi a strategiilor apte să le descurajeze şi /
sau anihileze”188
În sensul celor de mai de sus, este interesant de remarcat
dacă au fost reduse prerogrativele presei în timpul Revoluţiei? După
părerea unor analişti politico-militari, presa trebuie să aibă sarcini bine
stabilite în situaţii-limită pentru a controla fenomenul dezorganizant
ce se declanşează odată cu conflictul, în cazul nostru, mişcările de
stradă şi Revoluţia. În acelaşi timp, nu putem să nu remarcăm faptul că
„structurile mediatice se pot constitui în surse de insecuritate naţională
sau de securitate naţională”189
Dacă ne gândim la rolul presei în zilele Revoluţiei tindem să dăm
o greutate mult mai mare acestei afirmaţii. Unii propun chiar un control
mai riguros al fenomenului ca atare pentru a nu produce destabilizarea
sistemului – în fapt, desfiinţarea statului ca entitate naţională. Acest
control al statului faţă de presă aduce, în prim plan, noi ecuaţii în
relaţiile dintre cele două instituţii. Activitatea de presă este regândită
într-o formulă care să facă faţă noilor cerinţe ale momentului. În această
situaţie, „mijloacele de informare în masă nu mai sunt doar spectatori,
ci actori ai crizelor şi conflictelor, care apasă asupra conduitei şi opiniei
lor... Informaţia este de acum, centrul oricărei politici”190
188. Lucian Culda, Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, Bucureşti,
Editura Licorna, 1999, p. 35.
189. Ibidem, p. 36
190. Citat de Franqois Chauvaney în Lucian Culda, Op. cit., p. 80.
145
Dan Scutaru
În aceste condiţii de limitare a acţiunilor presei se mai
poate discuta de o presă independentă care informează publicul cu
obiectivitate? Situaţiile-limită încearcă din greu presa care se confruntă
cu o pleiadă de încarcerări: manipulări, cenzură şi propagandă. Pe acest
fond, nu cumva libertatea presei tinde să se reducă la o „libertate de a
întreprinde”?
Presa din România, subjugată, atâţia ani, faţă de interesele
partidului-stat, lăsată dintr-o dată fără controlul tutelar al statului, nu a
găsit resursele să-şi gestioneze eficient libertatea. Pentru ea, Decembrie
1989 a rămas exclusiv câştigarea unei libertăţi de mişcare.
„Lumina” vine de pe baricade
Revenind în zilele Revoluţiei, remarcăm o anumită tipologie a
comportamentului mass-mediei. Este adevărat că au apărut diferenţieri
între presa occidentală, îndeosebi, şi cea autohtonă. Cu această ocazie
nu putem să nu aducem în prim plan activitatea presei „clandestine”.
Fie că vorbim de „Radio Europa Liberă” sau de „Vocea Americii”,
am identificat un anumit tipar de acţiune. În preajma izbucnirii
nemulţumirilor de la Timişoara, activitatea acestor radiouri a crescut şi
au apărut voci tot mai vehemente care se pronunţau asupra sfârşitului
clanului ceauşist. În ţară, lucru sesizat şi de presa occidentală, era o
încremenire care uimea pe spectatorul străin. Dar, valul schimbărilor
a fost anunţat la cele două posturi de radio. Până la celebra frază – e
un început în tot sfârşitul, de la ,,Europa Liberă’’ – nu a fost decât un
pas. Strada a început să facă legea la Timişoara, iar ,,Europa Liberă’’ şi
agenţiile internaţionale descriau cu îngrijorare scene transmise la faţa
locului de diferiţi martori. Dincolo de credibilitatea acestor martori şi
de realităţile de atunci de pe străzile Timişoarei, este îngrijorătoare
atitudinea presei occidentale care nu a avut un aparat critic şi nu a
146
analizat la „rece” evenimentele din România. Este adevărat totuşi, că
relatările erau făcute cu anumite rezerve (exprimate public). Dar, total
neprofesional, sursele locale au căpătat o importanţă mult mai mare
decât era normal. Situaţia este explicabilă din multe puncte de vedere:
Ceauşescu dăduse dispoziţie să se închidă graniţele şi se exercita un
adevărat embargou informaţional privind situaţia concretă de pe teren.
Astfel, pe data de 22 decembrie 1989, când începuseră luptele de
stradă, presa din România încă mărea realizările Conducătorului iubit,
iar presa occidentală era sfâşiată între lipsa informaţiilor şi mărturiile
unor martori oculari. Pe canalele oficiale informaţiile erau confuze, dar
se prevedea deja căderea regimului ceauşist.
Este normal, în aceste condiţii să considerăm că relatările
despre începuturile revoluţiei au fost sub semnul incertitudinii şi
a informaţiilor puţine, uneori eronate. Este la fel de explicabil să
înţelegem că în asemenea condiţii se puteau strecura uşor greşeli,
ştirile să aibă sincope şi să apară dezinformări. Este adevărat, că în
acelaşi timp, esenţialul era transmis – în România izbucnea Revoluţia.
„E un început în tot sfârşitul”...
Portretul presei în timpul Revoluţiei
La o analiză atentă, profilul mass-mediei internaţionale diferea
de cea autohtonă. Dacă în primul caz vorbim de profesionalism,
libertate de exprimare şi de acţiune, în cel de-al doilea caz nu
putem vorbi decât, pe alocuri, de aceste atribute. Nu ne referim
la perioada de înainte de 22 decembrie. Diferenţele nu mai
necesită niciun comentariu. Ne referim strict la perioada de după
22 decembrie, privind modul de relatare în acele zile fierbinţi.
147
Dan Scutaru
Teoretic, presa din România devenise liberă. Practic, aşa şi era. Nu
sunt indicii că ar fi fost altfel. Şi totuşi, au fost diferenţe majore de
relatare a evenimentelor, ceea ce ne duce cu gândul la o anumită
„insuficienţă”. Presa românească era incapabilă să transmită
obiectiv de pe baricade. Vom expune mai jos şi care au fost cauzele.
Am analizat pe rând presa internaţională şi cea autohtonă
şi am remarcat, că sunt multe similitudini în relatare, pornind de la
aceleaşi surse şi canale de informare.
Mass-media internaţională era teoretic liberă. Nu vom
analiza acum în ce măsură era acest concept transpus şi în practică.
Anterior, am arătat că proprietarii de presă erau puţini. Dacă adăugăm
singularitatea canalelor de împrăştiere a informaţiilor ne ducem cu
gândul la faptul că presa internaţională a scris despre Revoluţie cam în
aceiaşi termeni – surse puţine şi similare - ce au dus la uniformitatea
relatărilor, reportajelor şi ştirilor. Atât în ţară, cât şi în străinătate, massmedia a prezentat asemănător evenimentele. Abia după 25 decembrie
(când presiunea străzii a mai scăzut în intensitate – putem compara
aici cu scăderea presiunii în caz de război, când presa nu are acces la
surse), au apărut articole critice şi nuanţări faţă de evenimentele din
România.
Nu facem referire la acurateţea ştirilor. Marile agenţii de presă
aveau deja corespondenţi în România şi transmiteau despre mişcările
politice şi de stradă din ţara noastră. Ne referim la faptul că toţi,
indiferent că vorbim de jurnalişti străini sau români, vedeau acelaşi
lucru. De fapt românii şi străinii erau spectatorii aceluiaşi „show”
televizat – Revoluţia română în direct.
Din acest punct de vedere este explicabilă omogenitatea ştirilor
transmise. În acelaşi timp, remarcăm faptul că, odată cu instaurarea
148
unui climat de normalitate în stradă, jurnaliştii străini au început să
investigheze pe îndelete „misterele” Revoluţiei. Astfel, am ajuns şi la
„anchetele” celebre despre marea decepţie pe care a reprezentat-o
Revoluţia română, precum şi marile dezvăluiri despre epoca Ceauşescu
– orfelinatele pentru copii, traiul cotidian al clanului dictatorial etc.
Nu putem să omitem faptul că influenţa străzii şi a baricadelor
a fost covârşitoare asupra modului de relatare.
În acest sens, interesante sunt aprecierile (unanime) la adresa
regimului ceauşist înlăturat la 22 decembrie 1989: „dictatura brutală”,
„regimul Ceauşescu”, „sistem dictatorial”, „dictatura lui Ceauşescu”,
„regimul dictatorial antipopular al lui Nicolae Ceauşescu”, „dictatura
sângeroasă a lui Ceauşescu”, „regim fascist”, „regim brutal”, „regim
despotic”, „dictatura monstruoasă”, „regim feudal”, „dictatura hidoasă”
etc – erau doar o parte dintre „apelativele” folosite în acea vreme.
În după-amiaza zilei de 22 decembrie şi în zilele următoare,
Nicolae Ceauşescu „a beneficiat” de o întreagă panoplie de
caracterizări, care mai de care mai dure: „tiran” , „cel mai sângeros
dictator din Balcani”, „avorton”, „senilul şi nebunul conducător”,
„Caligula de la Dunăre” „vulgarul răufăcător”, „Dracula”, „ticălosul”,
„satrap”, „un cancer pe trupul Europei”. Toate acestea făceau parte din
caracterizările de care s-a „bucurat” regimul ceauşist şi erau expresii
uzuale în acele zile, expresii ale unor publicaţii occidentale.
Totodată, în plan politic, comentariile şi luările de opinii ale
unor politicieni străini întăreau epitetele folosite de media. Astfel,
Preşedintele Partidului Socialist din Germania aprecia că „regimul
clanului Ceauşescu nu a avut nimic în comun cu socialismul”. Remarcăm
că nici un lider politic şi nici un organ de presă nu au caracterizat
regimul Ceauşescu drept comunist. De altfel, în 1989 nu s-a folosit în
149
Dan Scutaru
mass-media expresia care avea să devină curentă după 1991 şi anume
„înlăturarea regimurilor comuniste”. Mai mult chiar, atât liderii politici,
cât şi mass-media au fost incapabili să prevadă schimbările ce au
venit. Cancelariile est europene vedeau mişcările din România ca pe o
„migraţie” spre perestroika, iar cele occidentale (sperau) spre un regim
democratic. Dar nimeni nu ştia cum.
Analiza ştirilor preluate şi transmise de Agerpres, precum şi
din ziarele interne conduce la concluzia că denumirea evenimentelor
din zilele de 17-25 decembrie 1989 a fost variată: „revoluţie
populară”, „insurecţie populară” sau „marea revoltă populară”. Dar
nu „luptă anticomunistă”. Nici media străină nu a reuşit să iasă din
tipare: de la „extraordinara revoluţie democratică” (Italia), la „puci
antiguvernamental” (Coreea de Nord), am remarcat că în niciun articol,
românesc sau străin, nu întâlnim titulatura de „revoluţie anticomunistă”,
care avea să fie utilizată ulterior desfăşurării evenimentelor din
decembrie 1989.
Presa occidentală a acordat ample spaţii înlăturării dictatorului
Ceauşescu. Este o transformare radicală într-o perioadă scurtă.
De la articolele critice despre situaţia grea a poporului român sub
dictatura ceauşistă, la exultarea mişcării revoluţionare este o trecere
fulgerătoare. Tonul folosit s-a acutizat. Astfel, ziarul „Nordsee Zeitung”
arata că „din păcate, lupta acestui popor pentru dobândirea libertăţii,
împotriva stalinismului a costat sângele a numeroşi oameni. Cea mai
eficientă armă a lui Ceauşescu împotriva tuturor celor ce i se opuneau,
securitatea, pare să nu fi cedat.
Aceşti indivizi sunt profund detestaţi de populaţie deoarece sunt
ucigaşi brutali şi spioni”191. Remarcăm că un subiect predilect al presei
internaţionale a fost legat de „terorişti” şi securitate.
150
La rândul său, cotidianul „Frankfurter Rundschau” arăta că
starea naţiunii române „ar putea să fie şi mai întunecată decât se
presupunea. De când puterea a fost preluată de Ceauşescu, regimul
a pierdut legătura cu realităţile ţării şi nu a permis să apară nici o elită
care să i se opună. El a distrus tot ceea ce i se opunea pe faţă şi ia intimidat pe cei ce se îndoiau. Spiritele independente de care are
nevoie România există, totuşi. Mişcarea populară este puternică prin
amploarea ei, însă ea are nevoie de o conducere structurată. Nu este
decât puţin timp pentru a o edifica. Ceauşescu a lăsat în urma sa o ţară
devastată”192. Publicaţia „Deister und Weserzeitung” nu face excepţie în acest
sens. Titlul „Cu sfârşitul Ceauşeştilor situaţia catastrofală a ţării nu s-a
schimbat. Sunt necesare de urgenţă ajutoare occidentale generoase.”
este mai mult decât sugestiv, el înscriindu-se în caracteristica generală
a vremii.
„Fuldaer Zeitung” vine în completarea tabloului Revoluţiei şi
sublinia că: „bastionul stalinismului, cât şi acest avorton ce dispreţuia
omul au căzut. Din păcate, revoluţia din România nu a fost nesângeroasă:
necruţătorul, crudul dictator Ceauşescu voia să-şi conserve prin orice
mijloace puterea şi, pentru aceasta, a jertfit brutal pe mulţi dintre
compatrioţii lui. Însă puterea dorinţei de libertate a fost mai puternică
decât forţa armelor. Cât de orbit a fost Ceauşescu pentru a nu vedea
schimbările prevestitoare din jurul lui. Dar speranţa de a-şi salva
familia prin agitaţie şi asasinate în masă, de a-şi menţine privilegiile a
fost zadarnică. Evident, Ceauşescu pierduse orice măsură.
191. Caietele Revoluţiei nr. 4 (11) / 2007, Agerpres... p.39.
192. Ibidem.
151
Dan Scutaru
El a subestimat răbdarea celor care erau obligaţi să trăiască
sub contul său”193. „Badische Zeitung” publica un articol în care vorbea de
„împrimăvărare politică”, de „dramatism în Europa răsăriteană” care a
atins un nou punct culminant. În România, poporul a „sfărâmat lanţurile
unui sistem perimat şi i-a înlăturat pe cei care au chinuit această ţară ca
nici un alt stăpânitor.” Publicaţia „Augsburger Allgemeine” relata despre „o fantomă”
- Ceauşescu, dar şi despre imperiosul proces de reconstrucţie politică
şi economică a acestei ţări care poate începe. Publicaţia atrage atenţia
şi „speră că nu printr-o campanie de răzbunări, chiar dacă mulţi foşti
responsabili politici – în primul rând Ceauşescu şi soţia lui – ar merita
moartea de sute de ori. Nu, libertatea şi democraţia nu răsar din noi
vărsări de sânge, ci din drept şi respectarea demnităţii umane. România
se poate aştepta la un ajutor substanţial din partea Pieţei Comune 194.”
Pe de altă parte, media din ţările din fostul bloc comunist a relatat
despre efortul poporului român de a se încadra în reformele de tip
„perestroika”. Astfel, în cotidianele din Bulgaria apăreau articole cu
titluri sugestive despre momentul istoric pe care l-a traversat România.
„Tragedia şi triumful poporului român”, „Victoria pe care o aşteaptă ca
pe propria noastră victorie”, „Sinceră simpatie, solidaritate şi sprijin
pentru libertatea României”, „După mii de jertfe a căzut regimul
odios al lui Ceauşescu”, „România iese de sub puterea întunericului”,
„Tragedia şi triumful poporului român” – sub aceste titluri, ziarele
„Rabotnicesko Delo”, „Trud” şi altele au publicat reportaje largi despre
193. Ibidem.
194. Ibidem.
152
evenimentele din ţara noastră. „Plecăciune în faţa acestui popor care
s-a răsculat pentru a demonstra că mai devreme sau mai târziu nici
cea mai puternică maşină de represiune nu este în stare să menţină un
regim condamnat”, relevă simpatia vecinilor. În articole se mai spunea,
printre altele: „La 22 decembrie, în Europa răsăriteană a fost lovită în
moalele capului o dictatură monstruoasă, o dictatură personală, de
familie, pe care omenirea, cel puţin din această parte a lumii, n-a mai
cunoscut-o. Sub numele socialismului şi chemării pentru progres pe
calea comunismului, România vecină a fost stăpânită de un puternic
regim feudal”. „Cu preţul a mii de jertfe preţioase, cu eroism şi spirit de
sacrificiu, demn de cel mai înalt respect şi admiraţie, mult încercatul
popor al României vecine frăţeşti a zdrobit jugul dictaturii lui Nicolae
Ceauşescu şi al clicii familiei acestuia”195.
Presa iugoslavă a consacrat spaţii ample evenimentelor din
România, relevând marea bucurie a poporului român ca urmare
a „doborârii sângerosului regim al dictatorului Ceauşescu”. Astfel,
cotidianul „Politika” din Belgrad „decreta” că Ceauşescu a „pierdut
bătălia împotriva propriului popor”. Din cadrul articolului aflăm că
„sistemul bazat pe înăbuşirea libertăţilor, pe represiune şi sărăcie, care
fusese edificat timp de decenii, s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc
în numai patru zile de revoltă a poporului român... deoarece deşi au
fost torturaţi, chinuiţi, românii nu şi-au pierdut simţul libertăţii. Poporul
român a confirmat că dorea ceea ce alţii aveau - şi anume democraţie,
o viaţă mai bună, siguranţa traiului, iar aceste idealuri sunt mai tari
decât cea mai puternică armă”196.
195. Ibidem, p.57.
196. Ibidem.
153
Dan Scutaru
Libertăţile presei locale
Mass-media locală a fost, în general, dependentă de relatările
de la Centru. Cu câteva excepţii notabile, tonul folosit în presa centrală
a fost preluat în cea locală. Excepţiile notabile se referă la oraşele
care au constituit adevăraţi poli ai izbucnirii Revoluţiei. În cercetarea
noastră am constatat că presa locală a reliefat, în general, destul de
fidel mişcarea străzii. Cu limitele impuse de acele momente, presa
locală a reuşit să se achite de sarcini.
Activitatea presei locale, asemeni celei centrale, era foarte
bine reglementată şi controlată înainte de 1989. Cenzura exista la nivel
local şi funcţiona după regulile generale în cadrul deja creat şi statuat
de ani buni. Este adevărat că, în funcţie de profilul publicaţiei, atenţia
cenzurii se manifesta mai mult sau mai puţin acut.
În acest context restrictiv, momentul zero al începutului
Revoluţiei a surprins toate publicaţiile pe picior greşit. Dincolo de
limitele tehnice, obiective date de tipărirea ziarelor după aprobări
şi procese tehnologice consumatoare de timp, jurnaliştii înşişi nu au
reuşit să se descătuşeze rapid şi să se adapteze noilor realităţi. În fapt,
nimeni din România nu a făcut-o neştiind cu adevărat ce se întâmplă.
Un moment central al informării populaţiei a fost cel în care
s-a anunţat constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a
principalelor obiective programatice ale acestuia. Ulterior, opinia
publică a fost informată despre constituirea de Consilii judeţene ale
F.S.N., care-şi propuneau să „asigure desfăşurarea normală a activităţii
economice, aprovizionarea populaţiei cu alimente, energie electrică
şi căldură, să acţioneze pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice”.
154
Era practic o tranziţie spre noile structuri ale statului. Aceste tipuri de
informări au un rol esenţial în analiza rolului presei în acele vremuri.
Mai mult sau mai puţin conştient, presa se subordona (voit) noii
puteri. Dincolo de ştirile despre eroi, terorişti, lupte de stradă, apăreau
relatările despre noua putere. În privinţa mass-mediei, în aproape
toate judeţele au apărut ziare, cu titluri semnificative: „Viitorul”,
„Argeşul Nou”, „Noul Olt”, „Vremuri Libere”, „Adevărul”, „Orizonturi
Noi”, „Luptătorul Bănăţean” etc., Dar am remarcat că cele mai multe
dintre ele au provenit din fostele organe de presă ale Comitetelor de
partid, care şi-au schimbat numele. Prin comparaţie, în Bucureşti,
„Informaţia Bucureştiului” a devenit, chiar în ziua de 22 decembrie
„Libertatea”, iar „Scînteia” şi-a luat numele de „Scînteia poporului” şi
apoi de „Adevărul”.
Majoritatea publicaţiilor locale s-au concentrat pe teme
arzătoare din timpul Revoluţiei. Fiecare localitate şi, mai ales, oraşmartir, venea zi de zi cu ştiri despre acţiunile „oamenilor muncii”: „La
Braşov, totul s-a petrecut fără violenţă. Doar joi s-au tras cîteva focuri
de avertizare. Nici o armă nu a tras spre oameni. Acum este linişte. În
sediul Consiliului popular judeţean se duc tratative pentru constituirea
comitetului cetăţenesc de ordine. Pe străzile municipiului mai sînt
multe grupuri de oameni cuprinşi de o mare bucurie. Sînt zvonuri
că elemente provocatoare ar fi otrăvit apa potabilă”, iar în „judeţul
Ialomiţa s-a creat un comitet cetăţenesc pentru asigurarea ordinei în
teritoriu”197. La Timişoara, veştile erau mai nuanţate: populaţia se afla
pe străzi, purtînd drapelul României, pancarte şi steaguri albe. „În piaţa
Teatrului Naţional, pe întreaga esplanadă, pînă la catedrală, zeci de mii
de oameni, tineri şi vârstnici sunt solidari şi aprind lumînări în memoria
celor răpuşi în acele zile”. La Cluj-Napoca, armata a fraternizat cu
197. Ibidem, p.19.
155
Dan Scutaru
populaţia... din toată ţara veneau mesaje de solidaritate cu Revoluţia,
se aprindeau lumânări, se scanda. La Craiova, mai mult de 100 000
locuitori au demonstrat, în zona centrală a oraşului pentru „democraţie
şi libertate”. „Oamenilor muncii de la ,,Întreprinderea de avioane’’, care
au pornit spre zona centrală a oraşului la ora de începere a primului
schimb de lucru, li s-au alăturat cei de la întreprinderile de utilaj
greu ”Electroputere”, din alte întreprinderi componente ale marilor
– platforme industriale, din instituţii sociale şi de cultură. Purtînd
tricolorul – steagul nostru sfînt, lozinci prin care cerea democraţie
şi libertate, ”Jos dictatorul”, ”Jos despotismul”, ”Jos totalitarismul”,
”Moarte călăului”, ”Moarte autorului masacrelor de la Timişoara şi
Bucureşti”, aceştia au ocupat piaţa centrală a municipiului. Trupele
militare au fraternizat cu demonstranţii, răspunzînd adevărului scandat
continuu de cei prezenţi: ”Armata e cu noi”, ”Uneşte tricolorul – armata
şi poporul”. Ad-hoc, tineri şi tinere au oferit militarilor flori, ţigări,
alimente, iar conducători ai acţiunilor au folosit platformele maşinilor
blindate drept tribune pentru a se adresa demonstranţilor”198.
Aceste rânduri erau în ton cu evoluţia evenimentelor din acele
zile. Presa, ca întotdeauna, ţinea aproape...
De la cenzură la dezinformare
Din analiza documentelor, am remarcat că noul regim instaurat
la Bucureşti era văzut în mod diferit în statele membre ale Tratatului de
la Varşovia şi în cele occidentale. A existat ideea că România pornea
pe calea reformării sistemului socialist, realizând perestroika, cel puţin
în viziunea fostelor state socialiste. În acest sens, redăm din declaraţia
făcută la Congresul Deputaţilor Poporului, în ziua de 22 decembrie,
de Mihail Gorbaciov care îşi exprima dorinţa de colaborare între
198. Ibidem, p.20.
156
România şi Uniunea Sovietică „în interesele socialismului”. În aceeaşi
zi, liderul bulgar Petar Mladenov spera în „înnoirea democratică a
societăţii” româneşti, iar Ladislav Adamec, preşedintele Partidului
Comunist Cehoslovac, declara că sprijină „năzuinţa oamenilor muncii
români îndreptată spre înnoirea bazelor umanitare şi democratice ale
socialismului”199.
Un loc central l-au ocupat ştirile despre luările de poziţie ale
liderilor politici din diversele state ale lumii. Românii erau informaţi
că Agenţia sovietică TASS a relatat despre atitudinea conducerii de la
Kremlin, iar agenţiile occidentale ne informau despre luările de poziţie
ale liderilor politici, fie ei preşedinţi de stat, parlamentari sau primminiştri.
Din analiza acestor luări de poziţie rezultă că evenimentele
din România erau privite ca parte integrantă a schimbărilor care aveau
loc în Europa anului 1989; aceasta putea „respira uşurată” că a fost
înlăturat cel mai contestat dictator din Europa. Satisfacţia, dacă putem
vorbi în aceşti termeni, era cu atât mai mare, cu cât în România nu
se înregistrase niciun succes în procesul de reformare a socialismului
totalitar, Nicolae Ceauşescu fiind un adversar al politicii de „glasnosti”
şi „perestroika” promovate de Gorbaciov.
În schimb, speranţele lumii occidentale se îndreptau spre altă
direcţie. Liderii occidentali puneau accentul pe instaurarea unui regim
democratic. Secretarul general al NATO îşi exprima, la 22 decembrie,
speranţa că „România va înainta în mod paşnic în direcţia instaurării
unei democraţii autentice200.”
199. Ibidem, p.13.
200. Ibidem.
157
Dan Scutaru
În acelaşi timp, preşedintele Venezuelei aprecia că evenimentele
din România „se înscriu pe linia valului de libertate din Europa de est,
a evoluţiei istoriei, pe care nimeni nu o poate opri”, iar ministrul de
Externe italian afirma că „românii pot să se asocieze procesului de
transformări din Europa răsăriteană, contribuind la realizarea pe deplin
a libertăţilor fundamentale înscrise în prevederile Actului Final de la
Helsinki”201. Evenimentele din România au fost percepute ca o transformare
şi o trecere importantă a regimului politic de la dictatură la democraţie.
În această ordine de idei, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost
recunoscut ca reprezentantul legitim al statului şi poporului român,
atât pe plan intern, cât şi internaţional. În ţară aveau loc mitinguri
de susţinere a Consiliului FSN, numeroşi cetăţeni angajându-se, la
chemarea acestuia, în lupta împotriva „teroriştilor”. În cuvântarea
rostită la TV, în ziua de 23 decembrie, Ion Iliescu declara: „Datorită
acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru
lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea
noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile.
Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă
împotriva teroriştilor” .
Informaţiile interne şi externe referitoare la represiunile din
timpul lui Ceauşescu şi la confruntările declanşate în seara zilei de 22
decembrie au început să curgă. Se relata despre luptele „între forţele
patriotice şi bandele de provocatori şi terorişti ai Securităţii fostului
regim”, între armată şi terorişti, între populaţie şi „grupurile fanatice
rămase fidele dictatorului”, între populaţie şi „terorişti străini stipendiaţi
de vechiul regim dictatorial”. Existenţa acestor confruntări este reală,
201. Ibidem, p.14.
158
dar identitatea teroriştilor nu s-a putut afla, în pofida cercetărilor
ulterioare. În acelaşi timp, caracteristica esenţială a acestor ştiri a
fost exagerarea numărului de victime. Un ziar occidental scria la 23
decembrie că s-au înregistrat „peste 5.000 de morţi”. Corespondentul
Agenţiei TASS transmitea de la Timişoara că în apropierea oraşului „se
afla un mormânt comun al celor răpuşi de gloanţele teroriştilor. Se pot
vedea cadavre de bărbaţi, femei şi copii dezbrăcaţi”. El afirma că „în
mormântul respectiv au fost aruncaţi şi răniţii. După ce peste toţi s-a
turnat apă clocotită, li s-a dat foc”202.
Asemenea scene apocaliptice aveau credibilitate în acele
zile, când ura împotriva regimului Ceauşescu atinsese cote maxime.
Agerpres a preluat ştirea transmisă de agenţia iugoslavă Taniug,
difuzată la 23 decembrie, potrivit căreia „forţele poliţiei secrete, încă
fidele dictatorului Ceauşescu, au săvârşit în noaptea de vineri spre
sâmbătă [22/23 decembrie] un adevărat masacru împotriva oamenilor
neînarmaţi, ale cărui dimensiuni reale nu sunt cunoscute încă. Respinse
de armată, aceste comandouri s-au retras în zonele rezidenţiale,
deschizând focul împotriva ferestrelor clădirilor, iar apoi în centrul
oraşului, unde au ucis oameni neînarmaţi”. În continuare, aceeaşi
agenţie informa că „în primele zile ale revoluţiei populare 4.632 de
persoane au fost ucise cu foc de armă automată sau cu baionete şi există
informaţii că ulterior forţele regimului criminal Ceauşescu au arestat
13.200 de oameni, dintre care 7.614 au fost împuşcaţi imediat”203.
Exactitatea acestor cifre era menită să le confere credibilitate,
mai ales că ele erau prezentate de persoane aflate la faţa locului, de
corespondenţi, care au constatat „cu ochii lor” asemenea crime. Ulterior,
202. Ibidem.
203. Ibidem.
159
Dan Scutaru
când s-a constatat că numărul victimelor a fost mult mai mic, avea să
înceapă în mass-media internaţională o campanie de decredibilizare
nu a celor care au vehiculat asemenea cifre, ci a revoluţiei române
şi a românilor în general. Dar atunci, în zilele Revoluţiei, „miracolul”
românesc era posibil...
„Descătuşarea energiilor naţionale”, cum se spunea în acele
vremuri a făcut ca presa să se dezlănţuie. De la lipsa informaţiilor,
cenzura canalelor de informare, brusc presa a avut acces oriunde.
Alături de revoluţionari, pe baricade s-au scris unele dintre cele mai
emoţionante relatări despre Revoluţie. Atât presa occidentală, cât şi
cea românească s-a întrecut în elogii la adresa celor care luptau pe
baricade. Amintim de episodul “Gavroche de România” ca să aducem
în prim plan unul dintre aceste episoade mediatizate.
Dar, atât presa internă cât şi cea internaţională căzuse în capcana
lucrurilor concrete, a ceea ce văzuseră pe străzi şi pierduse esenţialul.
Nu au putut relata obiectiv despre evenimente. Presa românească se
redescoperea şi începea paşi timizi pe calea democratizării. Agenţia
Agerpres era vârful de lance în obţinerea şi transmiterea de informaţii
şi ştiri în ţară. Dar poziţia acestora nu era în zilele Revoluţiei pe deplin
clarificată. La 28 decembrie 1989, când la conducerea Agerpres a
fost ales Neagu Udroiu, Consiliul Provizoriu al Agerpres a adoptat o
Moţiune prin care se exprima adeziunea şi ,,sprijinul fără margini faţă
de poziţiile şi opţiunile Consiliului Frontului Salvării Naţionale” 204 şi
se exprima hotărârea ,,de a spune deschis ce gândim”, de a informa
,,obiectiv, larg şi prompt, respectând în egală măsură întregul mozaic
al opţiunilor politice, al poziţiilor şi punctelor de vedere ce se afirmă”.
Condamnând cenzura şi practicile partidului comunist, ziariştii de la
204. Ibidem.
160
Agerpres criticau, acum deschis, „condiţiile umilitoare din trecut, de
îngrădire totală a libertăţii de expresie şi de impunere a minciunii în
exercitarea misiunii noastre de ziarişti” şi reclamau că Agerpres a fost
supusă unor „presiuni şi limitări degradante, a fost forţată prin ordine
venind adesea chiar de la satrapul cocoţat la conducerea ţării, urât
de întreaga lume, de cel care a avut atâta grijă să ascundă oamenilor
adevărata realitate din ţară şi străinătate, să o desfigureze după
capriciile lui aberante de <conducător>, care a fost călăul propriului
său popor”205.
Agerpres dorea în acea vreme să devină ,,o tribună a ideilor
şi iniţiativelor valoroase”, o agenţie de presă „modernă şi, mai cu
seamă, ferm angajată pe îndeplinirea programului FSN, a idealurilor
de libertate ”206. Cu toate aceste declaraţii, la nivel formal ziariştii de la
Agerpres au simţit nevoia să se delimiteze de linia politică urmată până
atunci. Agerpres nu mai avea nevoie de „aprobări speciale din partea
cenzurii pentru a transmite false luări de poziţie şi atitudini naţionale
lipsite de orice bază reală”. Alături de întreaga presă centrală şi din
ţară, de radio şi televiziune, de toate mijloacele de informare în masă,
Agerpres declara somptuos că „îşi va face datoria şi va informa în mod
real, cinstit şi civilizat” opinia publică internă şi internaţională asupra
tuturor evenimentelor ce se vor desfăşura în România şi în lume. În
acelaşi timp, ziariştii agenţiei susţineau că „nu şi-au pierdut nici un
moment conştiinţa profesională, aceiaşi care până ieri erau obligaţi
să răstălmăcească realitatea şi să dezinformeze sistematic” opinia
publică.
205. Ibidem.
206. Ibidem.
161
Dan Scutaru
Este greu de crezut cum au reuşit ziariştii să se metamorfozeze
într-un timp atât de scurt şi, de la o zi la alta, să scrie total diferit.
Realitatea este că... nu au reuşit.
Obiectul admiraţiei ca şi al urii s-a schimbat, nu tonul şi modul
de redactare. Limbajul de lemn a rămas pentru a apăra „valorile
socialismului”. Putem da exemplul „metamorfozei” ziariştilor de la
„România liberă”. Aceştia au dat, în primul lor număr „liber” de după
22 decembrie 1989, un anunţ în care făceau „cunoscut întregii ţări că
am fost siliţi vreme îndelungată să scriem împotriva propriei noastre
voinţe, împotriva propriei noastre conştiinţe, împotriva convingerilor
noastre şi a eticii profesionale, împotriva adevăratelor noastre
sentimente faţă de patria şi poporul care a dat din rîndurile lui nobile,
victime tiraniei. Cu ochii plecaţi în faţa naţiunii române, ne cerem scuze
pentru neadevărurile tipărite şi decidem ca începînd cu acest număr
să apărem sub frontispiciul „Cotidian al tuturor forţelor patriotice şi
democratice din România”. Vrem să slujim de aici înainte numai şi
numai adevărul, servindu-ne în modul cel mai cinstit şi demn patria şi
poporul”207.
Nu este o atitudine singulară. Descătuşaţi, parcă ziariştii
descopereau adevăratele valori. În realitate, limbajul folosit arăta că nu.
Chiar dacă se declarau libere, expresii ca „oameni ai poporului”, „clasa
muncitoare”, „valorile socialiste” etc. continuau să fie folosite, ceea ce
demonstrează că atât mişcările din stradă, dar mai ales relatările din
media vedeau evenimentele din decembrie 1989 ca pe o luptă pentru
răsturnarea clanului ceauşist şi nu pentru democratizarea statului.
207. România liberă nr. 14.036 / 23 decembrie 1989.
162
După 25 decembrie 1989 am remarcat o tranziţie uşoară spre
o „dulce normalitate... democratică”.
Astfel, dacă în perioada 22-25 decembrie media titra: „Clipa
cea mare. Victorie!” (,,Libertatea’’ nr. 1 / 22 decembrie 1989), „Tiranul
a pierdut lupta împotriva propriului popor !” (,,Adevărul’’ nr. 1 / 25
decembrie 1989) sau „Nemuritoarele clipe ale izbânzii” (,,Flacăra’’
nr. din 24 decembrie 1989), după Crăciun normalitatea este dată de
încadrarea şi înţelegerea noilor realităţi politico-sociale. Astfel, dacă
în lunile ianuarie şi februarie mai întâlnim articole dedicate clanului
ceauşist, baricadei şi teroriştilor, după aceste luni sunt preponderente
articolele care zugrăvesc noua realitate românească şi drumul spre
democraţie (chiar dacă în acele momente nu erau definite în acest
mod).
Explozia numărului de publicaţii a constituit, cel puţin dintrun anumit punct de vedere, o etapă a procesului de democratizare a
societăţii şi a presei. Diversificarea şi fărămiţarea mediei este o oglindă
a fărămiţării şi diversităţii vieţii politice după decembrie 1989. Apar
ziare studenţeşti, politice, sociale, culturale, economice, magazine şi de
divertisment. Paleta este uriaşă faţă de trecut, dar şi de zilele noastre.
Practic, în fiecare colţişor de ţară apărea o publicaţie. Viaţa multora
dintre acestea se va dovedi efemeră. Jurnaliştii şi-au înfiinţat proprile
ziare şi reviste, iar opiniile abundau. În funcţie de profilul publicaţiei,
apăreau şi opiniile şi divergenţele. Dar dincolo de această dezorganizare
şi „risipire” a energiilor jurnaliştilor, varietatea de opinii, păreri a dus
la o reală libertate de conştiinţă, mişcare şi exprimare. Abia la câteva
luni după Decembrie 1989, au început să apară articole descătuşate
de vechiul limbaj de lemn, de tarele vechiului regim. Jurnaliştii, de
generaţie mai nouă sau mai veche, învăţau să se exprime liber.
163
Dan Scutaru
În loc de concluzii
„Revoluţiile sunt descrise ca episoade dramatice care
implică schimbări politice. Revoluţia nu este un unic eveniment ci un
proces complex. Într-o revoluţie, guvernul central (puterea) pierde
capacitatea de a-şi impune legile asupra unei părţi însemnate a
teritoriului sau a populaţiei sale. Diverse grupuri, inclusiv guvernul
de până atunci, luptă pentru putere, pentru a se institui ca autoritate
centrală. Această luptă poate îmbrăca forma unui amplu război civil,
a unei fulgerătoare lovituri de stat sau a unei prelungite lupte de
gherilă. Competitorii încearcă să edifice noi instituţii politice (deseori
şi economice) în locul celor vechi. Aceste trei aspecte ale revoluţiei –
prăbuşirea statului, competiţia dintre aspiranţii la autoritatea centrală
şi edificarea de noi instituţii – nu se produc în etape net separate sau
într-o ordine constantă. Fiecare aspect le influenţează pe celelalte...
Ceea ce deosebeşte revoluţia de alte forme de violenţă politică este
tocmai combinarea şi împletirea tuturor celor trei aspecte”208, se
poate citi în Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Pornind de la
cele descrise mai sus, putem afirma că în decembrie 1989, în România
a fost o Revoluţie. Teoria politică ne indică clar că nu contează modul
208. Coord. David Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 730.
164
de acţiune, ci cele trei căi, descrise anterior: prăbuşirea statului,
competiţia dintre aspiranţii la autoritatea centrală şi edificarea de
noi instituţii.
Publicaţia germană „Frankfurter Rundschau” explică
conjunctura creată din România, departe de dezbaterile de pe plaiurile
mioritice: „Situaţia ar putea să fie şi mai întunecată decât se presupunea.
De când puterea a fost preluată de Ceauşescu, regimul a pierdut
legătura cu realităţile ţării şi nu a permis să apară nicio elită care să i se
opună209. El a distrus tot ceea ce i se opunea pe faţă şi i-a intimidat pe
cei ce se îndoiau. Spiritele independente de care are nevoie România
există, totuşi”210. Practic, ziarul german lasă o portiţă deschisă, indicând
faptul că, tocmai aceste spirite puteau (ipotetic, cel puţin) să aibă un rol
hotărâtor în revoluţie.
Oricum, ne-am propus să lăsăm discuţia deschisă şi, sperăm
că un alt studiu, va lămuri pe deplin, rolul fiecărui actor important în
revoluţie. Oricum, toţi partizanii vreunei teorii sunt de acord că armata
a jucat un rol deosebit în decembrie 1989. Practic, fără concursul
acesteia – trecerea de partea revoluţionarilor – deznodământul
evenimentelor era incert. Poate şi de aceea, articolele din presa
românească s-au transformat în adevărate elogii la adresa armatei şi a
ostaşilor. „Armatei române i se cuvine recunoştinţa sinceră a întregului
popor, stima, dragostea şi întreaga preţuire, şi mai presus de toate i se
cuvine sprijinul activ din partea întregii populaţii. La luptele împotriva
rând din muncitori, dar şi din alţi oameni ai muncii, din tineri. Ele au
209. Lipsa elitelor româneşti din România capabile să facă o opoziţie
semnificativă faţă de Ceauşescu a alimentat teoriile loviturii de stat date cu sprijin
extern.
210. Agerpres..., p.39.
165
Dan Scutaru
dovedit şi dovedesc în aceste clipe eroismul din totdeauna al clasei
muncitoare, al tineretului”211.
Alături de ample articole dedicate armatei, am reuşit să
cuprindem în lucrare mai multe teme, larg dezbătute în presa vremii.
Trei mari dosare au ţinut capul de afiş în mass-media
occidentală: luptătorii şi eroii revoluţiei, precum şi luptele acestora pe
baricade; viaţa şi decăderea familiei Ceauşescu şi, nu în ultimul rând,
copiii orfani din România. Agenda presei occidentale nu a coincis cu
cea autohtonă. Aceasta din urmă a fost orientată pe lupta baricadelor,
teroriştii, huzurul familiei Ceauşescu, traiul zilnic al românilor şi
recunoştinţa faţă de eroi şi faţă de armată. În lucrarea de faţă, am
reuşit să facem o trecere prin toate aceste dosare ale presei, dosare
are revoluţiei. Aceste teme au umplut pagini întregi ale ziarelor în
zilele revoluţiei. Ba mai mult, unele dintre acestea au constituit subiect
de controverse şi după decembrie 1989. Putem să (re)amintim mult
discutatul caracter anticomunist al revoluţiei. Şi, pe bună dreptate, ne
întrebăm, dacă revoluţia s-a ridicat şi împotriva comunismului, cum s-a
reflectat acest lucru în presă?
Dimpotrivă, reamintim exemplul din „Scînteia poporului” din
23 decembrie 1989, în care se scria: „Marile democraţii din aceste
zile au avut ca lozinci îndepărtarea dictaturii lui Ceauşescu, libertate,
democraţie şi s-au pronunţat ferm pentru socialism, pentru principiile
socialiste cinstite, curate, pentru proprietatea poporului, pentru
211. Scînteia poporului nr. 1 / 23 decembrie 1989. Lupta întregului popor
era o teză larg cunoscută în doctrinele militare ale armatei comuniste. În plus, prin
orele de pregătire militară a populaţiei civile, instruirea gărzilor patriotice, românii
erau încredinţaţi, că pot şi vor lupta cu mic cu mare, la nimicirea inamicului. Dar, în
decembrie 1989, populaţia a fost nevoită să se lupte cu un inamic nevăzut.
166
normele de etică şi echitate reale, neîntinate de spiritul aventurier şi
de demagogia politică a lui Ceauşescu, precum şi a celor care i-au fost
atâţia ani sfetnici. Nimeni n-a strigat jos socialismul, ci jos dictatura
lui Ceauşescu”212.
Iar dacă ne referim la caracterul anticeauşist al revoluţiei,
exemplele sunt nenumărate, atât în presa occidentală, cât şi cea
naţională.
„Cinci... dintre milioane de acuzaţii”, articol scris de Victor
Vântu, reuşeşte să portretizeze atât cuplul dictatorial, cât şi sentimentele
de atunci ale românilor de rând faţă de aceştia: „Pentru prima şi
totodată, pentru ultima oară au putut fi văzute fără masca şi fardurile
cultului personalităţii, adevăratele lor chipuri. Un gangster decrepit,
dar viclean, patron de killeri şi călău sângeros pe chipul căruia viciul
devastator al puterii şi cea mai abjectă făţărnicie dădeau naştere
unui rânjet cum pot fi văzute doar în filmele de groază, şi perechea lui
fidelă, tovarăşa de crimă, o semi-analfabetă lacomă şi uzurpatoare,
ţâfnoasă şi arogantă până în ultima clipă, pe al cărei chip apărea, de
nestăpânit rictusul de vrăjitoare” 213.
Dintre toate temele abordate în presă, normal că, cea mai
uzuală a fost cea despre revoluţionari şi luptătorii baricadelor.
Octavian Andronic, astăzi cunoscut jurnalist şi caricaturist,
spunea în „Jurnal imediat” despre eroii acelor zile. „Până în această
seară noţiunea de eroism mi-a sunat cam exterioară şi golită de sens,
dacă nu împopoţonată cu reversul său, atunci când n-a mai putut fi
dezlipită de fruntea filosofului-cizmar. Abia în această seară am înţeles
ce înseamnă eroism total, sacrificiu de sine necondiţionat, în numele
167
Dan Scutaru
unei, poate, iluzorii speranţe.
Eroii sunt ei, cei din piaţa înecată de fum şi incendiată de
flăcările prin care venea, la o fatală întâlnire, glonţul pornit din armele
pe al căror trăgaci apăsase, demult, degetul celui mai mare criminal din
istoria acestei naţiuni” 214.
Octavian Andronic ne duce cu gândul la două chestiuni: prima,
despre rolul caricaturii în presa din decembrie 1989, iar a doua despre
dezvoltarea ulterioară a presei în România şi cu ajutorul unor jurnalişti
care au scris din timpul revoluţiei.
În prima chestiune este interesant de urmărit cum caricatura a
explodat, pur şi simplu, în acele zile de decembrie. Caricaturi, cu subiect
predilect familia Ceauşescu, îşi aveau rolul lor bine definit în economia
ziarului: spaţiu restrâns, poziţionare cheie şi mesaj maxim constituiau
atributele schiţelor umoristice semnate de „Ando” Octavian Andronic,
Mihai Stănescu etc. În cea de-a doua chestiune, am fost plăcut
surprinşi să remarcăm nume mari din presă care au scris multe articole
despre evenimentele din decembrie 1989. Amintim aici, fără a păstra
o ordine oarecare pe: Bogdan Ficeac, Petre Mihai Băcanu, Octavian
Andronic, Sorin Roşca Stănescu, Corneliu Vlad, Dumitru Tinu, Sergiu
Andon, Nicolae Manolescu, Tia Şerbănescu, Gabriela Adameşteanu,
Ileana Mălăncioiu etc. Este foarte interesant de remarcat cum din
tineri jurnalişti, unii dintre aceştia, luând pulsul baricadelor, au ajuns
formatori de opinie şi au modelat şcoli de jurnalişti în perioada postdecembristă.
Cum de altfel, poate la fel de interesant este cum unii au renunţat
la principiile enunţate în timpul revoluţiei şi au ajuns să practice un
168
jurnalism „realist” „adaptat” perfect nevoilor publicului român.
De asemenea, se remarcă că, treptat, tonul folosit de presă
în timpul revoluţiei este abandonat şi se trece la subiecte mai
„pământeşti”, mai aproape de sufletul şi buzunarul românului. Astfel,
dacă în decembrie 1989, titluri ca „Puterea este în mâinile poporului”
(„Libertatea”), „Acum nu ne mai e teamă” („Adevărul”) sau „Sentinţa
poporului s-a înfăptuit” („România liberă”) făceau parte din peisajul
obişnuit al mass-mediei româneşti, din 1990 găsim alte titluri şi articole
implicit – „Revoluţia în domeniul spiritului este silenţioasă”, „Azi
am de lucru, dar mâine?” („Adevărul”) sau „Necesitatea dialogului”
(„România liberă”). Este adevărat că tranziţia nu s-a făcut uşor: rănile
revoluţiei, nevindecate nici până-n prezent, au ridicat periodic întrebări
care s-au reflectat în presa ce încerca să se democratizeze. Dar, după
cum afirmam anterior, presa nu a reuşit să facă pasul odată cu oamenii
baricadelor. Dacă aceştia din urmă au reuşit să spună „NU” dictaturii şi
să ceară reforme, presa, din nefericire, nu a reuşit să se adapteze şi să
scrie liber. În lipsa presiunilor politice (nu sunt informaţii de niciun fel
că ar fi existat în acele zile), presa nu a găsit resursele interioare să se
democratizeze.
Trebuie să ne gândim şi la o componentă umană a presei:
jurnaliştilor le-a fost frică – de o reîntoarcere a dictaturii, de schimbare,
de terorişti etc. Poate, sub imperiul fricii, nu au reuşit să scape de
şabloane. Poate, sub sceptrul propagandei care s-a manifestat ani şi
ani de zile, jurnaliştii nu au reuşit să disocieze de trecut şi să vadă cum
e să scrie liber. Puteau să scrie ce vor, dar oare mai puteau? Nu trebuiau
să reînveţe să scrie?
Tehnic, articolele erau scrise corect, dar am resimţit o sfială în
aprecieri. Practic, jurnalistul aştepta ca politicul să facă primul pas...
169
Dan Scutaru
Nu înseamnă că nu au fost şi excepţii. Jurnalistul Ion Pavelescu
se şi întreabă în „Cuvântul baricadelor”: „Cum a fost posibil ca o ţară
care ani de-a rândul a scandat la comandă şi a aplaudat la comandă
să-şi regăsească dintr-o dată vocea adevărată, să treacă peste toate
opreliştile şi canoanele, să se pună în mişcare cu o asemenea forţă şi
să acţioneze cu o asemenea coeziune?” 215
Intrând în câmpul media, cum a reuşit presa să rămână inertă
în acele momente? Poate surprinde afirmaţia. Este adevărat. Jurnaliştii,
uneori, la propriu, cu arma în mână, au fost lângă revoluţionari. Deşi
luptau, cu armele proprii, alături de revoluţie, în scris, nu reuşeau să se
debaraseze de vechile metehne: elogii şi epitete fără număr.
Nu că ar fi scris ceva neadevărat – acele momente deosebite,
cereau cuvinte potrivite, dar prin acest mod de a scrie au ajuns partizani
cu revoluţionarii şi şi-au pierdut din obiectivitate. Iar uneori, aceasta
a costat vieţi: dezinformări, ştiri false, minciuni media difuzate cu o
uşurinţă care făcea invidioasă orice structură de propagandă.
În definitiv, presa s-a aflat pe timpul revoluţiei într-un război
mediatic. Lupta cu zvonurile, cu dezinformările, ştirile false, dar şi
partizanatul au avut o influenţă negativă asupra modului de relatare al
mass-mediei. Jurnaliştii au luptat nu numai pe baricade ci şi pe un front
nevăzut cu proprii demoni ai trecutului şi cu presiunea momentului.
Din nefericire, în decembrie 1989, presa românească, îndeosebi, a
pierdut războiul.
215. România liberă nr. 14036 din 24 decembrie 1989.
170
Anexe
1. Imagini din timpul Revoluţiei apărute în „Paris Match” în
numărul din ianuarie 1990.
2. „O Românie pietrificată” – imaginea oficială a României în
ediţia din 22 decembrie a cotidianului „România liberă”.
3. Subiecte de interes pentru cititorii francezi. Ediţia din
ianuarie 1990 a publicaţiei „Paris Match”.
4. Primul număr „liber” al cotidianului „Libertatea” din 22
decembrie 1989.
5. Pagina 2 a aceluiaşi ziar cu ştiri de pe baricade.
6. Ediţia specială a publicaţiei „Flacăra” din 24 decembrie
1989.
7. „Scînteia poporului”, în prima ediţie din 22 decembrie
după transformarea din „Scînteia” fostul oficios al partidului.
8. Număr aniversar de An Nou al ziarului „Adevărul”.
9. Pagina 4 a aceluiaşi cotidian cu subiecte de interes pentru
publicul român.
10. Pagină manifest a ziarului „Tineretul liber”.
171
Dan Scutaru
172
173
Dan Scutaru
174
175
Dan Scutaru
176
177
Dan Scutaru
178
179
Dan Scutaru
180
181
Dan Scutaru
Bibliografie
A. PERIODICE
1. Adevărul - decembrie 1989 – februarie 1990.
2. Corriere della Sera - decembrie 1989.
3. Flacăra - decembrie 1989.
4. Le Figaro - decembrie 1989 – ianuarie 1990.
5. Le Monde - decembrie 1989 - ianuarie 1990.
6. Libertatea - decembrie 1989 – februarie 1990.
7. New York Times - decembrie 1989.
8. Paris Match - noiembrie 1989 – februarie 1990.
9. România liberă - noiembrie 1989 – martie 1990.
10. Scânteia - martie – decembrie 1989.
11. Scânteia poporului - decembrie 1989.
12. The Independent - decembrie 1989.
13. The Mirror - decembrie 1989.
14. Tineretul liber - decembrie 1989 – martie 1990.
15. VSD - noiembrie 1989 – februarie 1990.
16. Washinton Post - decembrie 1989.
B. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Andreescu M. Mihail, Bucur, Ion, Revoluţia Română în
Bucureşti, Editura Mega, Cluj Napoca, 2009.
182
2. Behr, Edward, Sărută mâna pe care n-o poţi muşca. Românii
şi Ceauşeştii: investigaţia unui blestem al istoriei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
3. Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005.
4. Burlan, Dumitru, După 14 ani sosia lui Nicolae Ceauşescu
se destăinuie, Editura Ergorom, Bucureşti, 2003.
5. Caietele Revoluţiei nr. 2 / 2006, Editura Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006.
8. Calafeteanu Ion (coordonator), Neacşu, Gheorghe, Osiac,
Daniela, Rusu, Sebastian, Revoluţia Română din Decembrie 1989.
Documente, vol. I, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
9. Cathala, Henri-Piere, Epoca dezinformării, Editura militară,
Bucureşti, 1991.
10. Courtois, Stephane, Cartea neagră a comunismului. Crime
teroare, represiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
11. Courtois, Stephane, Dicţionarul comunismului, Editura
Polirom, Iaşi, 2008.
12. Dobrescu , Emilian M., 50 de ani care au zguduit lumea,
Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995.
13. Duţu, Alesandru, Revoluţia din decembrie 1989. Cronologie
- Editura IRRD, Bucureşti 2006.
14. Gafencu, Grigore, Jurnal, Editura Globus, Bucureşti,
1991.
183
Dan Scutaru
15. Galeriu, Constantin, (preot prof.), Miracol ’89, Editor
Asociaţia pentru cinstirea eroilor martiri ai revoluţiei din decembrie
1989, Bucureşti, 1999.
16. Giurescu, Dinu, C., (coord.), Istoria României în date,
ediţia a doua revizuită şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti
2007.
17. Ianoşi, Ion, Eu şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003.
18. Kunze, Thomas, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Editura
Vremea, Bucureşti, 2002.
19. Milin, Miodrag, Timişoara în arhivele Europei Libere,
Fundaţia Academia Civică, Timişoara, 1999.
20. Miller, David, (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii
politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.
21. Oşca, Alexandru, (coord.), 1989 – an decisiv în istoria
Europei. Colocviu: Târgovişte-2007, Cluj-Napoca, Editura Mega,
2008.
22. Petcu, Marian, Puterea şi cultura, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
23. Petcu, Mirela, Roguski, Camil, Ceauşescu: adevăruri din
umbră. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001.
24. Scurtu, Ioan, Revoluţia română din decembrie 1989 în
context internaţional, Editura Enciclopedică, Editura Institutului
Revoluţiei Române din decembrie 1989, Bucureşti 2006.
25. Stefan, Petrescu, Die rumänische Revolution. Eine Foto
– Dokumentation, Editura Beltz, Basel, 1990.
26. Stoenescu, Alex Mihai, Cronologia evenimentelor din
decembrie 1989, Editura RAO, Bucureşti, 2009.
184
27. Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în
România, vol. 4, partea I, Editura RAO, Bucureşti, 2004.
28. Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în
România, vol. 4, partea II, Editura RAO, Bucureşti, 2005.
29. Stoenescu, Alex Mihai, Din culisele luptei pentru putere
(1989 – 1990). Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO, Bucureşti,
2006.
30. Sweeney, John, The life and the evil times of Nicolae
Ceausescu, Editura Hutchinson, London, Sydney, Aukland,
Johannesburg, 1991.
31. Tănase, Stelian, Revoluţia ca eşec. Elite şi societate,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
32. Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian,
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România: Raport final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
33. Troncotă, Tiberiu, România comunistă. Propagandă şi
cenzură, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.
34. Ţurlea, Stelian, Revoluţia în oglindă, Editura Fundaţiei
Pro, Bucureşti, 1999.
35. Vasilievici, Roland, Piramida umbrelor, Editura de Vest,
Timişoara, 1991.
37. http://mariusmioc.wordpress.com/
185
Dan Scutaru
Indice general
A
Basarabia, 105
Băcanu, Petre Mihai, 70, 168
Bârlădeanu, Alexandru, 20, 64
Bega, 50
Behr, Edward, 14, 15
Beirut, 19
Belgia, 138
Berlin, 20, 72, 102
Blandiana, Ana, 63
Braşov, 24, 45, 46, 69, 112, 155
Brucan, Silviu, 20, 64
Bogomolov, 45
Bokassa, 121
Bosnia, 147
Adamec, Ladislav, 157
Adameşteanu, Gabriela, 168
Adevărul, 16, 98, 99, 107, 113,
122, 131, 132, 155, 163, 169
Agerpres, 32, 65, 66, 67, 69, 70,
71, 74, 85, 93, 94, 95, 96, 103,
104, 107, 113, 114, 118, 130,
150, 159, 160, 161
Albania, 21, 97
Andon, Sergiu, 168
Andronic, Octavian, 16, 112,
167, 168
Apărarea patriei, 109
Apostol, Gheorghe, 20
Arad, 49, 69
Ardealul, 102
Argeşul Nou, 155
Augsburger Allgemeine, 152
Austria, 20
Boucher, Richard, 71
Bruxelles, 72
Bucurescu, Valeriu, 64
Bucureşti, 12, 20, 24, 34, 35,
44, 47, 48, 57, 59, 60, 67, 69,
70, 71, 84, 86, 87, 93, 94, 96,
99, 113, 114, 117, 132, 135,
155, 156
Bulgaria, 56
Burlan, Dumitru, 12
Bush, George, 21, 34, 71, 94,
140
B
Baciu, Marian, 64
Badische Zeitung, 152
Bagdad, 143
Balcani, 149
Banat, 43
186
C
Ciontu, Cristina, 64
Cîmpina, 25
Cîrjan, Constantin, 64
Cluj, 24, 46, 69, 155
Coja, Ion, 12
Constanţa, 132
Cornea, Doina, 46, 63
Coreea, 95, 150
CNN, 140, 142, 143, 144
Craiova, 24, 69, 115, 156
Culda, Lucian, 145
Calderon, Jean Louis, 87
Canal 5, 90
Caramitru, Dumitru, 64
Cathala, H.P., 34
Ceauşescu, Elena, 96, 122
Ceauşescu, Nicolae, 9, 11, 12,
14, 15, 19, 20, 21, 22, 23, 24,
25, 26, 31, 34, 35, 36, 37, 38,
39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46,
47, 48, 50, 53, 54, 55, 56, 57,
58, 60, 61, 65, 66, 68, 70, 71,
72, 73, 74, 78, 84, 85, 86, 87,
95, 96, 97, 98, 99, 100, 107,
108, 111, 116, 117, 118, 119,
120, 122, 123, 124, 126, 133,
137, 147, 149, 150, 151, 152,
153, 157, 158, 159, 165, 166,
167, 168
Ceauşescu, Nicu, 118, 122
Ceauşescu, Valentin, 122
Ceauşescu, Zoe, 118, 122
Cehoslovacia, 17, 21, 26, 34, 51,
55, 56
Chicago Sun Times, 51
China, 89
Chiş, Ioan, 22
Chiurtu, Viorel, 110
D
Dăscălescu, Constantin, 23
Deister und Weserzeitung, 131,
151
Deşliu, Dan, 64
Dincă, Dumitru, 44
Dinescu, Mircea, 26, 63
Dinu, Victor, 106, 108
Domenico, Viorel, 12
Drîmbeanu, Marin, 135
Dubai, 95
Dubcek, 34
Dumitrescu, Emil, 64
Dunăre, 149
187
Dan Scutaru
E
Gazeta, 87
Gdansk, 19
Germania, 20, 34, 40, 41, 56,
96, 149
Geza, Domokos, 64
Giuleşti, 134, 135
Gysi, Gresor, 97
Gorbaciov, Mihail, 21, 34, 36,
40, 45, 46, 51, 54, 70, 71, 86,
94, 156, 157
Green, Allen, 94
Guşe, Ştefan, 64, 67
EFE, 123
Eyskens, Mark, 21
Europa, 19, 40, 41, 50, 54, 55,
72, 85, 87, 101, 112, 135, 138,
152, 153, 157, 158
F
Fabius, Laurent, 71
Ficeac, Bogdan, 143, 168
Fitzwater, Marlin, 71
Flacăra, 113, 115, 163
Floca, Mihail, 109
Fortuna, Lorin, 22, 44, 74
France Press, 123
Frankfurter Rundschau, 85, 151,
165
Franţa, 21, 71, 97, 136, 138
Friedman, Thomas, 52
Frontul Democratic Român, 73
FSN, 16, 24, 25, 26, 60, 61, 73,
78, 88, 90, 91, 94, 95, 98, 134,
155, 158, 161
Fuldaer Zeitung, 86, 151
H
Havel, Vaclav, 26
Helsinki, 19, 41, 71, 72, 85, 158
Hentea, Călin, 142
Hitler, 121
Honecker, Erich, 20, 56
Hurezeanu, Emil, 49, 50
Husak, Gustav, 21
I
Ialomiţa, 155
Ianoşi, Ion, 13
Iaşi, 22, 24, 46, 69
Iliescu, Ion, 25, 26, 44, 47, 48,
64, 70, 158
G
Gafencu, Grigore, 30
Gavroche, 133, 160
188
Informaţia Bucureştiului, 155
Ionescu, Cazimir, 26, 64
Ionescu, Magdalena, 64
Iordache, Claudiu, 22, 44, 74
Iorga, Eugenia, 64
Iosif, Dan, 44
Iran, 40
Ispas, Mihai, 64
Ivan, Ştefan, 74
Liban, 19
Libertatea, 16, 64, 71, 88, 111,
112, 130, 131, 155, 163, 169
Lituania, 21
Lupoiu, Mihail, 64
Luptătorul bănăţean, 74, 155
M
Magyar Hirlap, 51, 73
Malta, 21
Manole, Gheorghe, 64
Manolescu, Nicolae, 16, 168
Maria, 22
Marin, Ion, 119
Marinescu, Bogdan, 135
Marţian, Dan, 26, 64
Mazilu, Dumitru, 26, 41, 64, 70
Mălăncioiu Ileana, 168
Mănescu, Corneliu, 20, 64
(de) Michelis, Gianni, 85
Mierlă, Marian, 64
Mihai (rege), 51
Milea, Vasile, 44, 47
Militaru, Nicolae, 26
J
Jack, Spintecătorul, 121
Jakes, 56
Jebin, Aleksandr, 95
Jivkov, Teodor, 15, 20, 56
Jugoslavia, 144
K
Karoly, Kiraly, 26
Kim Ir Sen, 15
Koln, Helmuth, 20, 73
Kremlin, 36, 42, 52, 157
Kuweit, 143
Kunze, Thomas, 12, 14, 15
Mioc, Marius, 51, 52
Mitterand, Franqois, 21
Mînzatu, Ion, 70
Mladenov, Petar, 20, 157
L
Landru, 121
Lenin, Nikolai, 36, 102
189
Dan Scutaru
P
Moldova, 20
Molotov, 41
Montanu, Mihai, 64
Morar, Petrişor, 74
Moscova, 21, 34, 40, 45, 46, 51,
94, 113
Munteanu, Aurel Dragoş, 64
Munteanu, Mihaela, 74
Munteanu, Neculai Constantin,
49
Panama, 25
Paris, 71, 138
Paris Match, 16, 34, 136, 137
Pavelescu, Ion, 116, 170
Pârvulescu, Constantin, 20
Petrescu, Ştefan, 14
Phenian, 94
Pol, Pot, 121
Politika, 153
Polonia, 17, 19
Praga, 21, 55, 56, 85
Pravda, 59
N
NATO, 72, 157
Neacşu, Vasile, 64
Negriţiu, Paul, 64
Nemet, Miklos, 20
New York Times, 52
Nicolaescu, Sergiu, 64, 70
Nordsee Zeitung, 150
Noriega, Manuel, 25
Norvegia, 94
Noul Olt, 155
R
Rabotnicesko Delo, 152
Radio Europa liberă, 49, 53, 54,
146
Radio Vocea Americii, 146
Raicu, Romeo, 44
Ramati, Y., 143
Răceanu, Grigore, 20
Reuters, 51
Ribbentrop, 41
Roguski, Camil, 12
Roma, 84
Roman, Petre, 26, 64, 137
România, 1, 9, 16, 17, 19, 20,
O
Orescu, Şerban, 49
Orizonturi noi, 155
Oslo, 94
Otopeni, 25
O’Toole, Peter, 11
190
21, 25, 26, 27, 30, 31, 32, 34,
35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 43,
45, 46, 49, 50, 51, 52, 53, 56,
62, 63, 65, 67, 70, 71, 72, 73,
74, 82, 86, 87, 90, 91, 92, 95,
97, 98, 101, 103, 105, 107, 119,
110, 114, 116, 122, 124, 129,
133, 136, 140, 143, 147, 148,
150, 151, 152, 153, 154, 156,
157, 158, 161, 162, 164, 165,
166, 168
România liberă, 16, 37, 53, 58,
66, 67, 74, 84, 90, 91, 106, 107,
109, 110, 131, 134, 162, 169
Stalin, 36, 119, 121
Stănescu, Mihai, 16, 168
Stănescu, Roşca Sorin, 16, 168
Stănculescu, V.A., 47, 64
Stoenescu, Alex Mihai, 43, 45
SUA, 25, 40, 71, 94, 97, 138
Suceava, 115
Suddentsche Zeitung, 124
Sweeney, John, 14
Ş
Şerbănescu, Tia, 168
T
Tanjug, 51, 101, 160
TASS, 57, 86, 95, 157, 159
Târgovişte, 12, 26
Teodoriu, Bogdan, 64
Thacher, Margaret, 73
Timiş, 23, 53
Timişoara, 21, 22, 23, 24, 42,
43, 44, 46, 48, 49, 50, 51, 52,
54, 55, 56, 57, 58, 67, 68, 71,
73, 74, 84, 95, 99, 100, 107,
108, 112, 146, 155, 156, 159
Tineretul liber, 16, 113, 114
Tinu, Dumitru, 168
Tokes, Laszlo, 22, 64
S
Saddam H., 143
Sarajevo, 143
Scînteia, 16, 59, 74, 79, 81, 155
Scînteia poporului, 16, 59, 60,
74, 75, 92, 101, 107, 113, 125,
155, 166
Scorniceşti, 110, 118
(de) Selys, Gerard, 142
Semnalul, 102
Sibiu, 24, 69, 84, 105, 106
Simion, Virgil, 122
Sîrbu, Adrian, 64
191
Dan Scutaru
Tribune de Geneve, 124
Troncotă, Tiberiu, 27, 29, 30
Troţki, 33
Trud, 152
Tudor, Dona, 139, 143
TVR, 141, 142, 158
Voinea (g-ral), 64
Vranitky, Frank, 20
Vremuri libere, 155
VSD, 16
W
Washington, 97, 143
Wenceslas, 21
Woerner, Manfred, 72, 73
Ţ
Ţurlea, Stelian, 13
Ţuţu, Costică, 132
Z
U
Zurich, 123
Udroiu, Neagu, 160
Ungaria, 20
Universul, 100
URSS, 34, 45, 46, 70, 94, 96
V
Vasilievici, Roland, 13
Varşovia, 21, 40, 55, 63, 70, 86,
156
Vântu, Victor, 107, 120, 167
Venezuela, 158
Viitorul, 155
Vlad, Corneliu, 168
Vlad, Iulian, 47
Vlad, Ovidiu, 65
Voiculescu, Gelu Voican, 64
192

Dan Scutaru Nașterea ,,Puterii a patra"Editura IRRD, București, 2011

Transcription

Similar documents

timisoara în post-revolutie - Institutul Revoluţiei Române din

sep 2011 - Miorita USA Newspaper

Pe... Facebook!

Stefano Bottoni Transilvania roşie. Comunismul român şi problema

aici - ministerul educaţiei şi cercetării