fascinaţia fascinaţiei

1
TITI DAMIAN
FASCINAŢIA FASCINAŢIEI
2
Fiicei mele, Aura, care a ales să călătorească pe urmele
părinţilor…
3
TITI DAMIAN
FASCINAŢIA FASCINAŢIEI
minipovestiri
Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2008
4
Coperta: Marius Orănceanu
Tehnoredactare: Marius Orănceanu
Editor: Geo Stroe
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
DAMIAN TITI
Fascinaţia fascinaţiei/ Titi Damian
Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2008
ISBN 978 – 973 – 7782 – 57-1
821.135. 1 - 1
5
Nota autorului
A călători, pentru mine, este o pasiune...
Începuturile acestei aventuri s-au aflat în
adolescenţă, într-o oră de biologie când, în locul
profesorului – unul foarte respectat - a intrat în clasă
soţia acestuia, profesoară. O femeie foarte frumoasă şi
foarte elegantă. „E italianca”, a şoptit cineva. Cum soţul
era destul de exigent cu noi, intrările ei la ore ajunseseră
să fie aplaudate pentru că, lăsându-se provocată, ne
povestea, cu un farmec aparte, cu un accent uşor
italienesc, nu numai despre Italia, ci şi despre alte
meleaguri pe unde mai călătorise. Avea un dar aparte de
a reînvia spaţii geografice, oraşe, castele, gări, viaducte,
păduri, sate, mari capitale, dar mai ales oameni, prin
detalii, simple întâmplări, multe vizând fizionomia lor
morală. Povestea atât de multe, dar nu se repeta
niciodată. Nouă, fascinaţi de modulaţiile vocii, de
înfăţişarea aparte, de gesturile studiate, de zâmbetul
discret, dar mai ales de o privire albastră în care citeam
mirajul depărtărilor, imaginaţia ne-o lua mult înainte,
construind, odată cu povestirile ei, o altă lume la care
noi nu credeam că vom avea acces. Învăţam în şcoală
limba franceză şi rusa, dar nu văzusem niciodată vreun
rus sau vreo franţuzoaică în carne şi oase. Doar în
filme...
Ora se termina, intra alt profesor în clasă, iar eu
încă rămâneam prizonier, visând. „Puteţi afla şi mai
6
multe lucruri din cartea cutare de la bibliotecă...”, ne
mai sfătuia dumneaei în final. Totdeauna, înainte să
adorm, continuam aventura până când cartea cădea
obosită pe lângă pernă. Mi-era suficient să visez, căci
visul cu ochii deschişi îmi completa neîmplinirile.
„Când o să ajungeţi şi voi la vârsta mea, unii
dintre voi veţi călători mai mult ca mine” ne spunea, dar
mai ales ne încuraja profetic. „O să învăţaţi să fiţi
chibzuiţi cu banii, o să vină şi vremuri mai bune” –
contracara, de fiecare dată, în finalul orei, scepticismul
multora dintre noi.
La una din multele întâlniri de la absolvirea şcolii,
în iureşul povestirilor celor mai palpitante ale colegilor
despre călătoriile făcute în cele patru zări de mai toţi
dintre noi, cineva şi-a adus aminte de ea: „Măi, a avut
dreptate... V-o mai amintiţi?” Şi-au urmat iar şi iar alte
povestiri cu ea şi despre ea, dar mai ales despre unde au
fost şi ce-au văzut. Legenda mocnise atâţia ani, iar mie
mi-a venit abia acum ideea...
Călătorind, am descoperit că viaţa lumii este un
spectacol pe care românul îl priveşte cu alţi ochi decât
ceilalţi: uneori cu umor, alteori cu ironie, cu scepticism,
cu nostalgie sau cu amărăciune, dar de mai multe ori,
paradoxal, tragic. Pentru el, călătoria este suprema
formă de cucerire. Când trece „dincolo”, pentru prima
dată, priveşte halucinat. Compară şi se compară, uneori
cu invidie, alteori cu admiraţie. Rămâi stupefiat cât de
uşor se adaptează...
A povesti şi altora despre ce-ai văzut şi ce-ai privit
este o artă. Povestirea poate fi factuală sau
ficţională,cum este şi cea de faţă. Mărturisesc că n-am
rezistat ispitei şi am lăsat imaginaţia în voie, mai ales c
7
n-am ţinut vreun jurnal de călătorie. Suprema satisfacţie
apare când şi cititorului îi fuge imaginaţia pe urmele
tale, aşa cum ţi-a fugit şi ţie odată.
Am călătorit mult cu bani puţini şi-am avut
satisfacţii imense. Am admirat catedrale gotice
împunătoare sfidând cerul, oraşe parcă mereu în
sărbătoare, grădini împărăteşti mai frumoase ca ale
Semiramidei, castele fermecate, muzee cu bogăţii
artistice de neevaluat. Bucuria cea mai mare am trăit-o
când, întorcându-mă, rosteam mulţumit, de fiecare dată:
„Totuşi, nicăieri nu-i mai bine ca acasă!”
Cititorule, în final, un secret: să nu te aştepţi să
întâlneşti
aici
descrieri
ameţitoare,
admiraţii
plictisitoare sau întâmplări palpitante. Împortant şi
constant pentru mine a fost să observ impactul moral
dintre românii mei şi străinii ale căror ţări le vizitam,
contactul între două „civilizaţii” – forţând cumva
lucrurile.
Profesoara mi-a povestit mie, eu îţi povestesc ţie,
ca tu să mergi pe urmele mele şi să povesteşti mai
departe, descoperind până la urmă că lumea este
frumoasă, oriunde te-ai afla, aici sau aiurea. Dacă ştii so priveşti. Şi s-o faci mai frumoasă. Mai ales în
profunzimile-i morale.
Călătoria – o poveste fără sfârşit, o fascinaţie.
Povestea despre călătorie – o fascinaţie a fascinaţiei...
8
Mulţumirile se îndreaptă, mai întâi, spre soţia mea,
Victoria, ai cărei paşi m-au însoţit cu o discreţie absolută
în această fascinantă călătorie în timp, în spaţiu şi în spirit
pe cărările României şi ale Europei.
De asemenea, întreaga recunoştinţă fostei mele
colege de Şcoală Normală, acum prozatoare şi poetă de
mare talent, traducător, publicist, redactor de carte,
editoare dezinteresată şi sinceră a cărţilor mele,
Passionaria Stoicescu.
Gândurile cele mai sincere foştilor colegi de
cenaclu Dor fără saţiu din Urziceni şi, în special,
domnului Gheorghe Dobre, acum Redactor Şef al
revistei HELIS, Slobozia, în paginile căreia, timp de un
an, au apărut multe dintre povestirile de faţă.
Fără aportul primarului municipiului URZICENI,
domnul Constantin Sava şi al patronului firmei MIDAS
COMPUTERS, domnul Dr. Dan Pavunev, care au crezut
în mine, apariţia cărţilor mele n-ar fi fost posibilă.
Sunt îndatorat în mod deosebit domnului Geo
Stroe, directorul Editurii DACOROMÂNĂ TDC pentru
sprijin, răbdare, discreţie, încurajări, iar istoricului
Mircea Dumitriu pentru sfaturi competente.
9
PARTEA I
PRIVINDU - NE ÎN OCHI… PRIN EUROPA
„Noi, românii, suntem cum am fost şi tare mi-e teamă că
vom rămâne la fel”( I. L. Caragiale)
10
11
VOCAŢIA CĂLĂTORIEI
Cred că românul are vocaţia călătoriei. Că nu a avut
posibilitatea s-o facă atunci, când şi cum ar fi vrut-o, asta
e altă poveste. Acum, slavă Domnului, vânzoleşte ţara şi
lumea de la Est la Vest, de la Sud la Nord, fără prea mari
restricţii – în afară, desigur, de bani. Călătoreşte cum
poate şi cu ce poate: cu maşina personală, cu autocarul,
cu microbuzul, cu trenul, cu bicicleta, cu avionul, chiar şi
cu elicopterul. Cine-l mână încoace şi încolo, nu-i greu de
aflat: fie interesul, fie afacerile, fie curiozitatea, fie un fel
de snobism sau, pur şi simplu, să-şi câştige existenţa.
Călătoreşte însă şi din plăcerea de a vedea lumea. Vrea să
privească ceea ce n-a văzut, dar de care a auzit; vrea
măcar să guste ceea ce n-a mâncat, dar de care îi e poftă;
vrea să descopere ceea ce n-a găsit, dar de care îi este
drag; vrea să-şi confrunte imaginaţia cu realitatea, vrea să
vadă lumea şi lucrurile aşa cum sunt.
Printre mulţii români mânaţi de plăcerea
(costisitoare!) de a călători mă număr şi eu, şi asta o fac
de mai bine de treizeci de ani. Microbul acesta cred că
l-am „împrumutat” în adolescenţă, de la o fostă
profesoară, italiancă de origine, despre ale cărei
„tabieturi” am scris şi în prefaţa cărţii.
Şi totuşi, ceea ce era să se întâmple, s-a întâmplat,
adică mă număr şi eu printre cei care „vânzolesc” ţara şi
lumea. Călătoresc de prin anii ’80, dar mărturisesc că am
fost un egoist, ţinând doar pentru mine şi apropiaţii mei
12
experienţa. Ideea să scriu despre ce-am văzut, mi-a venit
doar după ce, într-un sfârşit de vară, cineva m-a întrebat:
„Pe unde ai mai fost?” „La Paris…”, i-am răspuns eu
aproape indiferent. Atunci mi-am dat seama că, la
plecare, deşi mai fusesem spre Occident, îmi propusesem
să văd Europa altfel, cu ochii deschişi, adică ai unui
român care să nu stea toată ziua cu gura căscată spre fel
şi fel de minunăţii, exclamând „Mă, ăştia, ai dracului mai
sunt!”, sau „Vai de noi, cât de în urmă am rămas!”. Miam mai propus ca, la întoarcerea în ţară, s-o privesc cu
ochii străinului care intră pentru prima dată pe la Nădlac.
Voiam să văd „cum sunt ei”, vis-a-vis de „cum suntem
noi”, adică să urmăresc (mai ales!) elemente ce ţin de
civilizaţia străzii şi, mai ales, de comportamentul omului
de rând. Şi am găsit, căutând nu minunăţia, ci „banalul.”
Mă aflam într-o duminică după-amiază într-un parc
din Berlin, unde mă plimbam împreună cu soţia,
admirând nu numai un frumos apus de soare, ci mai ales
o fântână arteziană, înconjurată de un lanţ de mesteceni
cu frunzuliţele tremurânde, trimiţându-şi şuvoaiele spre
înaltul cerului siniliu, într-un spectaculos joc de balerine.
Urmăream fascinaţi mişcările „dansatoarelor” în ritmul
unei simfonii de Beethoven, care ieşea parcă discret, de
sub toţi copacii din jur, într-un ritm cât mai alert sau mai
lent, ţinând companie şuvoaielor care se ridicau, se
coborau sau se înclinau într-o parte şi în alta dirijate de o
imensă mână nevăzută. La un moment dat, pe lângă
banca noastră a trecut o bonă împingând uşor un cărucior
cu un fel de platformă de pe care au coborât câţiva
copilaşi, fetiţe şi băieţei, cam de trei-patru anişori.
Desigur că, odată coborâţi, s-au îndreptat direct spre
13
marginea bazinului şi făceau cam ce fac toţi copiii din
lume în astfel de situaţii: se stropeau, se îndepărtau, se
apropiau, se înveseleau. Bona nu dădea semne să se
enerveze sau să se supere, după cum ne-am fi aşteptat,
lăsându-i în voia lor. După vreo jumătate de oră de
zbenguială, şi-a luat platforma, i-a strigat şi a pornit, iar
copiii s-au grăbit s-o ajungă din urmă. Am rămas miraţi
când, la un moment dat, femeia a scos o coală de hârtie
din poşetă şi a început s-o rupă în mici bucăţele,
aruncându-le împrejur. Ce le-o fi spus pe limba ei, nu
ştiu, dar parcă îi văd şi acum pe micuţi că încep,
meticulos şi conştiincioşi, să adune fluturaşii de pe jos şi
să-i ducă spre un coş de gunoi din apropiere. Însă, unul
mai dolofan, n-avea prea mult „curaj” să se plece, îi
venea cam greu, dar nici bona nu-l slăbea din ochi,
îndemnându-l şi încurajându-l, fără a da impresia că se
enervează sau îl ceartă în vreun fel. Şi-au făcut
„exerciţiul” şi au dispărut pe una dintre aleile parcului…
„Îţi mai aduci aminte de întâmplarea asemănătoare
din metroul din Moscova?” am auzit-o pe soţia mea.
Fireşte că-mi aduceam aminte. Fuseserăm cazaţi la un
hotel din afara oraşului şi trebuia să ajungem cu metroul.
În paranteză fie spus, oricui călătoreşte cu metroul din
Moscova, sigur că îi este dor de el. Artă monumentală în
toată regula! Era seara, destul de târziu. Lume puţină în
compartiment. În dreapta noastră, doi tineri, o fată şi un
băiat cam de şaisprezece - şaptesprezece ani, iar pe
bancheta din faţa lor doi bătrâni – soţ şi soţie – bănuiam
noi. Tinerii au şoptit ce şi-au şoptit, s-au îmbrăţişat
discret, oarecum ruşinaţi, iar noi ne-am făcut că nu-i
vedem. Au tot frunzărit o revistă după care se ascundeau
când se sărutau şi, când să se ridice, au mototolit-o,
14
aruncând „cocoloşul” sub banchetă. În momentul acela,
bătrânii, pur şi simplu, au luat foc, dondănindu-i pe limba
lor cu glasuri ridicate şi repezite, arătând cu degetul sub
banchetă. Se uitau şi la noi, neştiind că suntem străini, de
parcă ar fi vrut să ne ceară sprijinul, din priviri, în caz de
vreo reacţie necontrolată a tinerilor. Aceştia n-au avut
încotro; de gura lor, de ruşine, au pus „cocoloşul” la coş.
Au trecut pe lângă noi cu capetele plecate, cu obrajii
arzându-le de roşii ce erau. Liniştea s-a aşternut apoi
peste tot vagonul. N-am comentat, doar am oftat, ca şi la
Berlin, mai târziu…
Ieri dimineaţă, o ştire citită într-un ziar de-al nostru
m-a făcut să-mi aduc aminte şi să pun cap la cap cele
două întâmplări la care fusesem martor, având între ele
distanţa de douăzeci de ani şi de mai bine de patru mii de
km. Cel mai aglomerat şi cel mai curat oraş din lume,
Tokyo, renunţă la coşurile de gunoi. Argumentul era,
pentru mine, năucitor. N-aveau ce face cu ele…
N.B. O statistică naţională este extrem de alarmantă.
Mai bine de două milioane de români au plecat temporar sau
definitiv din ţară, mulţi cu familii cu tot. Să fie doar dorinţa de
a câştiga un ban mai repede? Încep să mă îndoiesc, întrucât şi
în România este căutată şi plătită din ce în ce mai bine forţa de
muncă. Nu cumva românul mai aleargă şi după un dram de
linişte şi de civilizaţie, necesare în scurta sa viaţă? O
propoziţie a unui grec de acum vreo două mii de ani, Babrios,
mi-a dat răspunsul: „Casele şi oraşele devin pustii, când cei
care le conduc fac prost această treabă.”
SUPERFICIALITATE ŞI UMILINŢĂ
15
Când am început să scriu, cu mai bine de un an în
urmă, n-aveam cum să ştiu că se va ivi o interminabilă
temă de bârfă politică în România, dar şi o temă de
dispută între România şi Italia, pe problema „contactului”
dintre două civilizaţii, chiar dacă românii erau confundaţi
cu o minoritate de-a lor. Că am anticipat evenimentele,
este firesc, întrucât un conflict între „civilizaţia” română
şi cea occidentală plutea (şi mai pluteşte în aer!). Nimeni
nu-i profet în ţara lui dar, dacă şi în Spania, şi în
Germania, şi în Irlanda, şi în Olanda, şi în Franţa, etc...
s-au iscat ciondăneli pe stradă şi polemici în mass-media
(bulgărele de zăpadă!), problema s-a dovedit a fi, mai
mult ca sigur, la noi, nu la ei ... Am fi în stare să aruncăm
pisica moartă în grădina vecinului şi să ne imaginăm o
conspiraţie internaţională!...
Scriam, cu alt prilej, că românii au vocaţia
călătoriei, dar acum o descoper şi pe cea a
superficialităţii. Vânzolesc lumea de la Est la Vest, de la
Sud la Nord. Dai de ei şi prin Noua Zeelandă, şi prin
Africa de Sud, şi prin Alaska, sau prin Patagonia. În
Europa, deja se simt ca acasă. Cunosc o familie care şi-a
găsit de muncă chiar în China. Călătoresc pe bani puţini
şi cu ce pot: cu trenul, cu avionul, cu autocarul, cu
maşina personală, pe jos iar, dacă ar avea cum trece
frontiera, chiar şi cu cel mai vechi şi mai rudimentar dar
mai sigur mijloc de transport, căruţa...
În spaţiul fost sovietic, foarte vast, eu am călătorit
de mai multe ori, cu trenul, cu avionul, iar în oraşe cu
autobuzul sau cu metroul, până la Moscova, la Leningrad,
16
la Kiev, la Baku sau la Soci. Prin anii ’83 s-a organizat o
excursie în Uniunea Sovietică. Era prima ieşire a mea
peste graniţă şi o aşteptam cu nerăbdare, cu o mare
curiozitate, dar şi cu multă emoţie. Era prin august şi
urma să prindem chiar Nopţile Albe din Leningrad.
Ne-am suit în tren în Gara de Nord din Bucureşti, desigur
la clasa a II-a. După o noapte de zdruncinături şi picioare
atârnate, am ajuns la Ungheni. Bineînţeles că, pe
teritoriul românesc, trenul înainta într-o beznă deplină.
Rar, pe ici-pe colo, se vedea în depărtare, câte vreun bec
palid, vestind vreo localitate. Doar ploaia de stele de
august pe cer... La Ungheni, „dincolo”, în gară, am rămas
stupefiat, când am dat de localitatea inundată de lumină.
Începusem să mă frec la ochi, mai ales când am auzit
vorbindu-se româneşte. Intraserăm doar pe teritoriul
Uniunii Sovietice...
Dar nu de asta vreau să vorbesc, ci despre primul
contact cu o altă civilizaţie. Trebuia să se schimbe trenul,
să ne urcăm în altul, de-al ruşilor, având alt ecartament,
vagoane de dormit, dar şi vagon restaurant. Ghidul
nostru, un tânăr fără prea multă experienţă, îndatoritor
faţă de grupul pe care-l conducea, s-a dus în vamă să ne
schimbe leii pe ruble, să avem de cheltuială până
ajungem la destinaţie. Între timp, trenul a plecat cu noi,
urcaţi fără ghid şi fără acte. Am beneficiat de toate
serviciile, cât a durat călătoria: cuşete de dormit, vagon
restaurant. Ajunşi la Kiev, am fost primiţi în gară de către
ghidul lor, conduşi politicos la hotel (aveau hamali, eram
boieri!). Asta pentru că ştiam cu toţii (fuseserăm instruiţi
în prealabil) indicativul excursiei. După mai bine de zece
ore, după ce ne instalaserăm deja la hotel, a sosit şi ghidul
nostru cu alt tren, a ajuns la hotel cu banii şi a întrebat de
17
geamantanul lui. Desigur că geamantanul rămăsese pe
acel peron al gării din Ungheni, căci nimănui nu i-a dat
prin cap să-l ia, dar nici lui să-l lase în grija cuiva. A
făcut bietul om, călătoria, din oraş în oraş, din hotel în
hotel, timp de douăsprezece zile, fără lenjerie. Noroc că
românu-i săritor la nevoie! Când ne-am întors în vamă, la
Ungheni, ghidul a întrebat, într-o doară, căci îşi luase
adio, de la geamantan. Era acolo, probabil nedesfăcut,
într-un depozit, în aşteptarea stăpânului... Nu erau semne
vizibile că s-ar fi umblat la el. De altfel, nici nu s-a plâns
că i-ar fi dispărut ceva...
Altădată, după vreo câţiva ani, când lucrurile se
acutizaseră destul de rău în România, m-am înscris într-o
excursie în Germania Democrată, urmând să trecem prin
Ungaria şi prin Cehoslovacia. Ne-am întâlnit tot în Gara
de Nord, excursionişti din mai multe judeţe din partea de
sud-est a ţării. Ghida ne-a făcut prezenţa şi instruirea de
rigoare, apoi ne-a repartizat locurile în compartiment.
„Cred că mergem doar până la Episcopia Bihorului cu
clasa a II-a, apoi ne schimbă cu unul internaţional” a
observat unul dintre colegii de călătorie, privind
întrebător spre ghidă. „Nu”, a răspuns ea prompt,
întorcându-se spre cel care făcuse observaţia. „Mergem
tot traseul în vagonul acesta, aşa-i contractul.” Atunci am
realizat că avea să ne intre os prin os, înghesuiţi, cu
picioarele atârnate, într-un compartiment de clasa a II-a,
timp de treizeci şi şase de ore, până la Berlin, adică mai
bine de două mii de km. Surprizele nu s-au oprit aici.
Ajunşi la graniţa cu ungurii, desigur percheziţii peste
percheziţii, ca la vamă, şi la noi, şi la ei, dar parcă mult
mai strict la noi... Scăpaţi de control, ni s-a făcut foame,
18
căci era noaptea târziu. Am scos ce mai aveam prin
bagaje şi am făcut o masă „tovărăşească” pe cinste.
Dimineaţa, după o noapte de amorţeală, moţăială şi
zdrăngăneală, surpriza surprizelor! Am întrebat, obişnuiţi
ca în trenurile din URSS, când suntem programaţi la
vagonul restaurant, pentru micul dejun. „Care
restaurant?” s-a mirat ghida surprinsă. „N-avem contract
şi pentru masă.” „Şi noi, ce mâncăm până la Berlin?
Schimbaţi-ne forinţi, coroane sau mărci, să putem
cumpăra câte ceva de la vagonul restaurant!” „N-avem
bani de schimbat decât pentru mărci, când ajungem în
Germania. Eu doar am primit hârtiile şi m-am prezentat
la gară, să preiau grupul. Şi eu sunt în situaţia voastră!”
„De ce nu am fost anunţaţi măcar, să ştim să ne luăm
mâncare?” Întrebare fără răspuns, doar ridica descurajator
din umeri, care putea fi tradus cam aşa: „Descurcaţi-vă şi
voi cum puteţi!” „Blestemul superficialităţii naţionale ne
urmăreşte şi aici”, am gândit eu imaginându-mi un plan
de salvare, de avarie...
Închipuie-ţi, cititorule, cum e să călătoreşti într-un
tren românesc, de clasa a II-a până la Berlin, fără
mâncare, fără apă, fără valută, atâtea ore, abandonat
într-un tren, fără să-i pese cuiva, cât de puţin, de tine!
Noroc cu barmanii unguri şi cehi, oameni „de treabă”, de
la vagonul restaurant, obişnuiţi cu astfel de călătorii ale
românilor, cu care se frecau pe mâini să facă mici afaceri,
destul de profitabile, căci tot eram la cheremul lor, adică
la strâmtoare. S-a întâmplat că unora dintre noi ne-au mai
rămas prin buzunare câţiva lei cu care am putut să
cumpărăm câte o sticlă de suc, vreun pachet de biscuiţi
sau vreo prăjiturică. Era strict interzis să ieşi cu valută
românească, adică lei, peste graniţă, cu atât mai mult cu
19
valută străină. S-ar zice că ne-am descurcat. O simplă
informaţie pe care agenţia de turism, adică ditamai
O.N.T.-ul trebuia s-o facă, ar fi fost suficientă, pentru a
evita umilinţa celor treizeci de români!
Ca umilinţa să fie şi mai mare, imediat ce am sosit,
am fost cazaţi la un luxos hotel, chiar în centru. Deşi
eram foarte obosiţi, am fost duşi la micul dejun, la
restaurantul de la Turnul de Televiziune din Berlin.
Politică, ce-i drept, mai subtilă, se făcea între state, chiar
dacă erau socialiste, adică frăţeşti, şi atunci. Ajunseserăm
acolo dintr-o ţară cu un renume destul de şifonat, în care,
de câţiva ani, nu mai văzuserăm bunătăţile pe care nemţii
ni le puseseră pe masă, dintr-ales, la micul dejun:
caşcaval, salam, măsline, şuncă de Praga, cârnăciori,
crenvurşti, miere, lapte, chifle, icre negre, sucuri de tot
felul, salate, ceai de Ceylon, cafea aromată, fructe
exotice. Ştiau nemţii ce ştiau despre ce se întâmpla la noi!
Credeam că visez, că am călătorit în Rai alături de
Parpangel al lui Budai Deleanu! Nu cred să fi mâncat altă
dată în viaţă ceva mai bun şi atât de mult şi diversificat ca
atunci! Priveam Berlinul, de la înălţime, mulţumit şi
fericit, gândind în sine-mi: „Graniţa dintre fericire şi
nefericire, la noi, la români, este marcată doar de o uşă
uşor întredeschisă, suficientă să treci de la agonie la extaz
sau invers.”
După mulţi ani, adică într-o vară, am reflectat mai
profund la cele întâmplate. Tocmai ne urcam în autocarul
care urma să ne ducă în Franţa, la ora 0,30, când s-au şi
ivit primele „ciondăneli” între călători şi aşa-zisa ghidă,
care împărţea locurile în autocar după instrucţiunile-i
„proprii”, adică nominalizaţi de ea în faţă, creând
20
numeroase tensiuni şi frustrări, inutile dacă s-ar fi ţinut
cont, strict, după ordinea de înscriere. M-am întrebat
mereu cine i-a dat lista cu „preferaţii”. Ca surpriza să fie
totală, curând am aflat că ghida nu e ghidă, ci doar
însoţitoare de grup, că a fost contactată de firmă în
ultimul moment, că este „specializată” pentru Italia, că nu
ştie nici măcar franceza... N-am mai întrebat-o dacă chiar
ştia italiana, dar nu băgam mâna în foc. Cum s-a
descurcat? În autocar, ne citea câte ceva, pe româneşte,
din nişte pliante... Nu mai spun că, atunci când am trecut,
în goana autocarului, pe lângă celebrele câmpuri de
bătălie de la Verdun, ne întreba ea pe noi ce-i aia sau se
uita, uneori întrebător, uneori nevinovată, la noi. „O fi
obosită, mi-am zis.”
N.B. Plimbându-mă pe Champs Elisee, am descoperit,
făcută cu seriozitate şi cu profesionalism, cum numai francezii
ştiu, reclama filmului românesc, câştigător la Cannes. A fost
nevoie să străbat două mii cinci sute de km ca să văd, în toate
punctele fierbinţi ale Parisului turistic, o reclamă a acestui
extraordinar succes al cinematografiei româneşti, din care
francezii făcuseră o sărbătoare! În clipele acelea, nu m-am mai
simţit un Neicanimeni rătăcit pe un trotuar cât un bulevard
parizian, despre care ştiam numai din cărţi. M-am uitat în jur:
înghesuială şi lume, cât vezi cu ochii, vorbind în toate limbile
pământului... M-am uitat în jos: un trotuar ca oricare altul de
pe la noi, cu gunoaie aruncate de turişti neglijenţi, cu destule
gropi şi cu mult praf, cu magazine de tot felul, dar nu şi pentru
toate buzunarele... La nivelul ochilor, din sută în sută de metri,
o reclamă strălucitoare îţi atrăgea insistent privirile: „4
MOINS, 3 SEMAINES et 2 JOURS, par Cristian Mungiu,
avec Laura Vasiliu et Ana Marinca...”
STRADA: ÎNĂLŢARE ŞI SUFERINŢĂ
21
Omul, de aceea-i fiinţă gânditoare, ca să
călătorească. Ideea aceasta mi se instalează instantaneu
undeva în străfundurile minţii, ori de câte ori trăiesc
satisfacţia unei călătorii izbutite. Nimic din lume nu se
compară cu bucuria, greu de explicat în cuvinte, de a
avea în priviri, la fiecare secundă, alt peisaj, alţi oameni,
alt decor, altfel spus, spectacolul fascinant al lumii.
Alteori te opreşti într-o piaţă publică, într-un restaurant să
mănânci ceva la repezeală, într-un muzeu, te plimbi în
voie pe o stradă. Constaţi că sunt toţi la fel ca tine, doar
vorbele-s altele. Şi el, străinul, este un om obişnuit, cu
bucuriile, cu necazurile sale sau, poate, un călător, ca şi
tine, purtat pe cărările necunoscutului.
Hotărât lucru, omu-i o fiinţă sortită să fie călătoare
– prin timp şi prin spaţiu. Prin timp, călătorim toţi, vrem
sau nu vrem, mai mult sau mai puţin, din moment ce am
primit suflare. Prin spaţiu, de mii de ani, migratorii s-au
vânzolit de la un punct cardinal la altul, dar cel mai
adesea, de la Est spre Vest. Unora le-a schimbat direcţia
de deplasare celebrul Zid Chinezesc (altfel s-ar fi scris
istoria omenirii fără el!), alţii au fost atraşi, ca fluturii
spre lampă, de strălucirile Ierusalimului, ale Babilonului,
ale Atenei, Romei sau Bizanţului. În timpul lui Ginghis
Han expresia „Dot La!” (Să nu rămână decât cenuşă!)
însemna groaza groazelor pentru civilizaţii înfloritoare.
S-a amestecat lumea cât s-a amestecat, s-au făcut
şi s-au desfăcut imperii şi state, a mai trecut omenirea şi
mai trece prin războaie şi experienţe cumplit de
dureroase, s-au mai aşezat multe pentru un timp. Migraţia
continuă totuşi şi azi, în alte forme, moderne, obişnuim să
22
spunem. Acum s-a schimbat comanda veche de cucerire,
într-una de ademenire: „Veniţi, munciţi, numai veniţi,
faceţi-ne cât mai mulţi bani!” S-au spart hotarele Europei.
Ceea ce era de neconceput acum zece ani, acum a devenit
o realitate obişnuită. Am rămas, recunosc, descumpănit
când, după ce la vama noastră am fost „vămuiţi” în sensul
bun al cuvântului, adică am aşteptat nepermis de mult,
ne-au fost desfăcute bagajele însă, trecând dinspre
Ungaria spre Austria, apoi spre Germania şi spre Franţa,
ziua sau noaptea, nimeni nu ne-a mai oprit decât pentru
câteva minute. Am fost extrem de mirat, căci nici n-am
mai fost opriţi când am trecut din Germania, în Franţa, ca
trenul prin haltă, cum se zice...
Admiram cu emoţie, cu sentimente amestecate,
Turnul Eiffel din Paris. Ajunseserăm acolo cam pe la
şapte seara. Voiam să urcăm ceva mai târziu, să admirăm
Parisul de la ultima platformă. Mă prevenise cineva, din
ţară, să urc la ora aceea, din două motive: Parisul arată ca
o adevărată bijuterie, mai ales că te poţi urca şi roti, ca să
poţi localiza de acolo orice punct, luminat feeric, al
oraşului. Apoi era spectacolul de lumini al Turnului, cu
fascicule laser, ce ţinea doar un sfert de oră, în jurul orei
zece seara. Coroborat cu uriaşul spectacol de lumini pe
care ţi-l oferă Parisul noaptea, cuvintele sunt de prisos.
Vizitându-i apoi muzeele şi punctele culturale şi turistice
mai importante, mi-am dat seama că îşi merită cu
prisosinţă numele de „Oraşul luminilor”, şi la propriu, şi
la figurat. Aşteptând grupul la baza Turnului, unde ne
dădusem întâlnire (desigur, ghida noastră întârzia ca
întotdeauna), m-am aşezat pe o bancă şi urmăream
spectacolul lumii. Inşi de pretutindeni – thailandezi,
23
japonezi, coreeni, ruşi, polonezi, bulgari - dar cine mai
poate enumera toate neamurile pământului ce se
aşezaseră, cuminţi, adică civilizate, la rând, în linişte, fără
să fie nevoie de vreun poliţist să facă ordine. Tot şirul
era dirijat spre casele de bilete, înaintându-se destul de
repede pe două coloane, unde se pătrundea pe la două
case, cu nişte cozi cam de două sute de metri. Nimeni nu
intra în faţă, nimeni nu se agita. Vă daţi seama ce
organizare era în interiorul Turnului, unde se aflau şi se
deplasau cam o mie de turişti odată, cu lifturi şi pe scări!
Şi niciun însoţitor, desigur că erau, dar discreţi...
La un moment dat, pe la jumătatea unei astfel de
cozi, am auzit o văicăreală, o agitaţie. Toată lumea şi-a
întors privirile într-acolo. Mi le-am întors şi eu. Văzusem
mai devreme la coada aceea, două „pirande.” „Ce caută
astea la coadă la Turnul Eiffel?” m-am întrebat
nedumerit. Le-am recunoscut de la o poştă că-s „de-ale
noastre.” Îmi venea să mă duc la călătorii din jurul lor
să-i previn. Eram Stan Păţitul.
Odată, în trenul spre Ploieşti, mă avertizase o
cunoştinţă să fiu atent la casele de bilete de la autobuze,
dar, când am ajuns în Ploieşti Vest, tot timpul cu mâna în
buzunar, am constatat că rămăsesem fără restul de la
bilete. O astfel de „pirandă” se urcase lângă mine în
autobuz iar, la o curbă, am scos pentru o clipă mâna din
buzunar, să mă prind de bară…
Revenind la Turn, nişte americani deveniseră
victime. Rămăseseră fără acte, fără bani, fără carduri, fără
paşapoarte, fără telefon, adică fără nimic. Am aflat că
erau din California – tatăl şi fetiţa. Am rămas mut,
gândindu-mă la câtă disperare citeam pe chipul fetiţei
care mai devreme ţinuse o poşetuţă, probabil cu actele,
24
cam la vedere, în mână. N-am observat nici cel mai mic
gest schiţat de tată să-şi certe copilul. Nu ştiu ce-au mai
făcut. În Turn n-au mai suit. Nu mai aveau bani. N-am
putut să-i întreb cum vor ajunge la hotel. Nu le ştiam
limba. A doua zi le-am întâlnit, în altă parte, în piaţa
Concorde, pe cele două hoaţe. „De unde sunteţi?” „Din
Teleorman.” „Şi de ce furaţi?.” „Dacă-s proşti!” Atunci
am realizat cât de multă suferinţă puteau produce ele
într-o zi „plină”, mutându-se de la o coadă la alta sau
dintr-un loc în altul! Dar într-o săptămână!? Dar într-o
lună?! Dar într-un an!? „Şi cât strângeţi pe zi?” „Cât
putem şi noi: 50, 100, 200, după posibilităţi şi după
noroc.” Aşa am înţeles mai bine cum de se ridică peste
noapte, în diverse oraşe din ţară, castelele strălucitoare,
cu mii de turnuleţe, spre „faima” arhitecţilor români. Dar
nu cu materiale indigene, ci din afară, adică de import.
Adică, de la ei am luat, la ei să ajungă banul.
Acum câteva zile am aflat pe un canal de ştiri că
poliţiştii români colaborează cu nişte procurori francezi
să recupereze nişte case ţigăneşti din Timişoara.
Înseamnă că problema e gravă dar, totuşi se mişcă şi aici
ceva. Dacă nu facem noi ceva, tot ne împing alţii de la
spate…
Întâmplarea respectivă mi-a dus gândul la o alta, de
data aceasta în Estul Europei, cu vreo douăzeci de ani în
urmă. Descinsesem într-o iarnă în Kiev, urmând să
plecăm în aceeaşi zi, spre seară, cu avionul spre Soci, pe
ţărmul Mării Negre, să petrecem revelionul la un hotel
foarte luxos. Cineva din grup a avut ideea că ar fi mai
bine să schimbăm legal, leii pe ruble, în Kiev. S-ar putea
ca la Soci, de Anul Nou, să găsim casele de schimb
25
închise. Ne-am şi înfiinţat noi, românii, la o astfel de casă
de schimb sau bancă, nu prea ştiu ce-a fost. Stăteam
cuminţi la rând. Între noi, se tot împingeau şi vreo douătrei ucrainence. O bătrână, elegant îmbrăcată, parcă o văd
şi acum, cu o haină neagră, de astrahan, la gât cu un guler
de vulpe argintie, pe braţ cu o poşetă asortată, cu nişte
cizme pe care le invidiau toate soţiile noastre din grup,
ciudat, se tot muta, printre noi, de la o coadă la cealaltă.
La un moment dat, fără să ne dăm seama, dispar ceilalţi
ucraineni – un băiat şi o fată care trecuseră pe la o casă,
dar o vedeam pe bătrână că-şi ia rămas bun de la noi cu o
reverenţă demnă de o prinţesă. N-am înţeles ce-a zis, dar
gesturile vorbeau de la sine. La o amabilitate desăvârşită,
n-am putut răspunde decât cu nişte gesturi şi nişte
zâmbete binevoitoare şi încântate.
Când să-i vină rândul la casă unei colege de grup, i
s-a făcut rău. Am văzut-o că se îngălbeneşte, scotoceşte
înfrigurată în poşetă, o dată, de două ori, se caută în
buzunare, se tot uită împrejur, întreabă şi pe vecina de
lângă ea de portmoneul cu acte. Nimic. „Baba!” A mai
zis cineva. Am încercat s-o căutăm, am ieşit în stradă.
Naivi. Colega noastră a fost nevoită să călătorească fără
acte şi fără bani la Soci, la Baku şi la Moscova.
Necazurile de acum începeau. Nu mai putea pleca din
Moscova odată cu noi. N-avea paşaport. Consulul era în
ţară, sosea după Anul Nou. A rămas biata femeie
plângând în hotel încă o săptămână, până şi-a rezolvat
problemele cu actele. Noroc că omenia românească s-a
dovedit eficientă încă o dată, atunci când a fost vorba de
resursele financiare ale năpăstuitei…
Aveau şi ucrainenii hoaţele lor. Mai rafinate...
26
Uneori, se-ntâmplă să ai şi noroc, sau să dai peste
oameni cinstinţi. Eram în Atena. Tot grupul nostru urma
să asiste la ceremonia schimbării gărzii care, drept să
spun, era un mic spectacol demn de admirat (dar nu acela
din Piaţa Roşie din Moscova, de la Mausoleul lui
Lenin!): opincile soldaţilor, costumaţia populară
împrumutată parcă de la noi, adică iţari, fustar, bete, brâu,
căciuli puse într-o parte, cu nişte puşcoace pe spate,
precum cei din tablourile lui Grigorescu, reprezentând
soldaţii români de la Plevna. Mai era o jumătate de oră
până la eveniment, aşa că, pe o zăpuşeală ce se instalase
temeinic (era doar august, lună de foc la greci!), am
poposit într-un parc destul de răcoros şi ne-am aşezat pe
nişte bănci în jurul unui lac obişnuit, admirând câteva
raţe domestice, parcă nesupravegheate de nimeni. Erau
agitate şi făceau o gălăgie grozavă când cineva le arunca
bucăţi de pâine, biscuiţi, covrigi, cam ce avea omul la
îndemână. Ghida (tot de ghide am avut parte!) a dat
adunarea. Ne-a „încolonat” pe o alee şi am pornit într-un
pas mai vioi, căci se apropia schimbarea gărzii. Am ajuns
pe partea rezervată vizitatorilor, sub nişte portocali.
Dintre toate grupurile care s-au perindat pe acolo în
atâtea zile, nimeni n-a ridicat mâna să atingă măcar una,
mai ales că nu păreau suficient de coapte, ca să fie
consumate. Cu toate acestea, unul de-ai noştri, a făcuto…Portocalele din pomul respectiv erau artificiale…
Totuşi, la o tarabă din apropiere, se vindeau
portocale. Soţia a dat să scoată banii din poşetă. Care
poşetă? Care acte? Care bani? Ca la o comandă –
apucasem să spunem totuşi cuiva din grup ce-am păţit –
am făcut stânga împrejur, aducându-ne aminte că poşeta
rămăsese agăţată de spătarul băncii pe care stătuserăm.
27
Pentru prima oară, soţia mea, care în ruptul capului n-a
vrut să alerge vreodată, indiferent de situaţie – atunci m-a
întrecut. Alergam în urma ei, gândindu-mă la cortegiul
de neplăceri: ambasadă, consul, paşaport, buletin, bani,
declaraţii, cheltuieli inutile, nervi, disconfort total,
excursie ratată. O călătorie ce părea o izbândă s-ar fi
transformat într-un coşmar. Când să dau colţul pe aleea
dinspre lac, a apărut soţia, (n-am văzut-o niciodată mai
fericită!) cu poşeta ţinând-o la piept ca pe o comoară, cu
braţele amândouă – o şi controlase deja, totul era în
regulă. Mi-a spus cu un aer triumfător: „Erau pe bancă
doi bătrâni, probabil pensionari. Când m-au văzut că mă
reped la poşetă, mai să mă oprească. A trebuit să-i
conving că-i a mea spunându-le numele şi câţi dolari
aveam. Am vrut să le mulţumesc oferindu-le câteva
drahme. Nu ştiu ce tot ziceau pe limba lor, dar gesturile
vorbeau de la sine: mă refuzau cu vehemenţă, de parcă
le-aş fi adus cea mai mare jignire.”
Am rămas acolo, uitând de spectacolul gărzii,
privind liniştiţi raţele care-şi vedeau de treaba lor,
măcăind mulţumite. Şi nu erau nici măcar lebede...
Căldura aceea de august, grecească, amplificată de
transpiraţia când rece, când fierbinte a posibilei pierderi a
actelor, m-a trimis cu gândul, când ne-am mai liniştit,
înapoi, la o experienţă, de acest fel, la Moscova. Eram
cazaţi la hotel Rossia – cam de vreo cinci mii, se spunea,
de locuri. Cine a auzit de acest hotel, ştie despre ce
vorbesc. Căutasem prin toate oraşele şi prin toate
magazinele, cu asiduitate, mă rugase fratele meu în ţară,
o râşniţă de cafea, „kafemolka” – cum spuneau ruşii. Ori
n-am căutat unde trebuia, ori nu se găseau nici la ei, mai
aveam vreo două zile să plecăm, şi eu – tot fără
28
„kafemolca.” Îi pusesem la lucru pe toţi membrii
grupului, pe ghidul rus – nimic. Ce-mi dă prin cap în
preajma plecării? S-o rog pe femeia de serviciu din
cameră, poate mă ajută. Zis şi făcut. Prin gesturi, prin
puţina rusă pe care o ştiam, a înţeles ce vreau, i-am dat
treizeci de ruble pentru două bucăţi. Mi-a promis că în
dimineaţa următoare le aduce. După ce a pleacat, soţia
mi-a şoptit: „I-am dat noi banii, dar nici n-am întrebat-o
cum o cheamă!”. „Şi dacă-mi spunea că o cheamă
Ludmila şi ea ar fi fost Svetlana, nu-i tot aia? Dacă
pierdem, pierdem.” A doua zi, o altă femeie de serviciu a
ciocănit la ora opt fix la uşa noastră şi a scos, uitându-se
cu mare grijă, în toate părţile, cele două râşniţe. Şi restul
de 2,50 ruble. S-a scuzat că Ludmila n-a putut veni, s-a
îmbolnăvit. Le-a trimis prin ea. Am dat să-i lăsăm restul.
A refuzat. Norocul nostru că am avut rămasă o jumătate
de coniac albanez la noi…
Dintr-o dată, scriind aceste rânduri, îmi dau seama
că în Est sau în Vest, pe unde am fost cazaţi, în orice
hotel, niciodată, nimeni nu ne-a predat sau nu ne-a luat în
primire inventarul din camere, aşa cum se obişnuieşte pe
la noi. Undeva, cred că la un hotel din Leningrad (azi
Sankt Petersburg), când să părăsim camerele înainte de a
pleca spre aeroport, femeile de serviciu şi-au făcut încă o
dată datoria: pe geamantan, am găsit câteva copeici pe
care, n-am mai catadixit să le ridicăm de sub pat, unde se
rostogoliseră scăpate din buzunare. Gestul acelor femei
modeste m-a pus pe gânduri. Explicaţia: să fi fost numai
din teama că îşi vor pierde locul de muncă sau, pur şi
simplu, era vorba de educaţie, în ultimă instanţă, de
civilizaţie, deprinsă, prin exerciţiu, din copilărie?
29
Se pare că numai arabii au găsit remediul împotriva
hoţilor. Iată ce zice versetul 38 din sura Al-Ma’ida:
„Celor care fură, tăiaţi-le mâinile ca răsplată pentru
fapta lor.”
„Doamne fereşte, mi-am zis, ce s-ar face
televiziunile noastre azi, dacă noi am trece aşa, printr-o
poruncă divină, la Islam?” Ar defila pe acolo, deschizând
cu greu uşile, numai oameni ciungi de câteva degete, de o
mână, de ambele. Ba chiar ologi. Ar deschide uşile
studiourilor, chiar şi cu dinţii, cu gurile, să spună întregii
ţări că ei sunt curaţi ca lacrima, dar justiţia-i strâmbă, că
sunt vicii de procedură…
De-abia acum am început eu să înţeleg sensul
proverbului românesc: „Cine fură azi un ou, mâine va
fura un bou!” E un proverb aplicat găinarilor căci, după
cum se vede treaba, trebuie adaptat realităţilor, adică
„Cine fură ziua un bou, seara va fura o turmă!”
Stau şi acum şi mă gândesc cum, trecând prin
Bavaria, dar şi prin Alsacia, admiram, aproape pe înserat,
turme de vite păscând liniştite în nişte ţarcuri şi nimeni
nu dădea semne că ar avea intenţia să le ducă acasă! Se
vedeau grajduri şi adăpătoare automate acolo, nu cred că
le păzea cineva noaptea. Pe un post de televiziune
românesc cineva povestea cum, în Irlanda, nişte
„negricioşi” de-ai noştri, ajunşi acolo numai pe căi de ei
ştiute, tăiaseră, noaptea, într-o poiană, numai pulpa din
spate a unei vaci, adică îşi luaseră numai cât le-a trebuit,
lăsând-o în agonie, spre oroarea irlandezilor, care se
întrebau: „De ce n-or fi luat-o toată, ca să nu se mai
chinuiască bietul animal?”
30
N.B. De-abia acum înţeleg eu două lucruri care ne pun
pe noi, românii, faţă în faţă cu alţii, „de dincolo.” Primul – am
fost contrariat, în Occident, fie în localităţile mai mici, mai
mari sau în oraşe, de absenţa gardurilor la case, la curţi, la
grădini (erau, ce-i drept, şi unele ornamentale!) dar, mai ales,
de absenţa poliţiştilor sau a jandarmilor. Cred că aveau şi ei,
dar erau mai discreţi, probabil îmbrăcaţi civil.
Al doilea fapt, se poate dovedi, există înregistrarea! – şi
mai contrariat: într-o emisiune la televiziunea naţională prin
anii’92, apare taica Brucan (Dumnezeul lui să nu-l ierte de tot,
o să explic imediat!) într-un interviu în care reporterul, om de
bun simţ, observa că „Legile-s prea permisive, se fură prea
mult în ţara asta, ce-i de făcut?”. Răspuns sec: „Lasă-i să fure,
cum putem construi capitalismul românesc, cu cârca?”
„N’aşa?, domnule oracol, de acolo de unde eşti, va să zică
chestia cu furatul a fost o politică de stat! Şi noi votam ca
proştii, adică făceam democraţie! Acum cine să-i mai oprească
din furat? Hoţ pe hoţ?” Dar cu chestia cu democraţia celor
douăzeci de ani la români, a cam avut dreptate, îmi scot
pălăria.
Iertaţi-mi acest obsedant „încep să înţeleg.” Pricepeţi
dumneavoastră de ce au dispărut „pe şest”, cu legi „permisive”
CAP-uri, I.A.S-uri, sisteme de irigaţii, vapoare de tot felul,
uzine, fabrici, vagoane, căi ferate, şi cine mai ştie ce, şi că în
ultimii douăzeci de ani s-au construit mai multe palate şi vile
decât pe vremea burghezo-moşierimii la un loc, în vreo câteva
secole? De ce sunt mai multe Jeepuri în Bucureşti decât în
Paris şi de ce sunt mai multe Roveruri în Bărbuleşti decât în
Bucureşti? Cui să te mai plângi? Justiţiei, ţi se va spune. Care
justiţie? Procuraturii. Care procuratură? D.N.A.-ului. Care
D.N.A?
„S-a întors maşina lumii…!”, vorba Poetului…Sau să-l
parafrazăm pe Dante: „Lăsaţi orice speranţă, voi ce trăiţi în
acest Infern Moral!”
RĂZVRĂTIŢI ŞI FRUSTRAŢI
31
Scriam, cu alt prilej, că românii şi-au descoperit o
nouă vocaţie, cea de turişti - în afară de cea a călătoriei şi
a superficialităţii şi a umilinţei. Că unii şi-au valorificat
această vocaţie încă din Evul Mediu, se ştie, căci au lăsat
documente în acest sens, precum Nicolae Milescu
Spătarul care, trimis de Ţarul Rusiei, inaugurează un
drum comercial către Beijing, prin Siberia şi deşertul
Gobi, iar acolo mai face şi pe ambasadorul. N-am să
plictisesc cititorul făcând aici o istorie a călătoriilor –
desigur, ar fi interesant şi, probabil, cineva ar prinde
ideea, dacă nu cumva a făcut-o şi eu nu cunosc. Ştiu că
am citit multe cărţi de călătorie, dar n-am făcut din asta o
pasiune. Am observat că toate au un numitor comun, în
sensul că românii încearcă să-i descopere pe alţii cu ochii
lor, dar mai ales – şi asta-i foarte important! – reuşesc să
se redescopere prin alţii, comparând şi „cumpărând.” Că
uită să aplice tot ce au văzut şi ce au învăţat în materie de
civilizaţie, dar nu numai, asta-i altă chestiune care merită
evidenţiată, cel puţin la nivelul bancului.
Se zice că un patron dintr-o ţară vestică voia să
investească ori în România, ori în Bulgaria, era nehotărât,
de aceea a ales două grupuri de informaticieni din cele
două ţări şi a procedat la instruirea lor. Cu grupul de
bulgari mergea greu, erau tari de cap, nu prea înţelegeau
dar, în sfârşit, până la urmă, au priceput. Cu grupul de
români, surprinzător, a fost mai uşor, întrucât, chiar în
timpul explicaţiilor iniţiale, aceştia, nu numai că
pricepeau imediat, dar dădeau până şi soluţii de
îmbunătăţire a performanţelor aparatelor, fapt ce l-a
surprins plăcut. După o lună, la evaluare, bulgarii s-au
32
dovedit mai conştiincioşi, mai temeinici, în timp ce
românii… au uitat şi ce învăţaseră…
Observaţia importantă este că, într-adevăr, românul
are vocaţia călătoriei. Întrebarea este însă, dacă ştie să fie
şi turist. Mă aflam pe treptele unui luxos hotel din
Moscova. Grupurile de turişti din mai toate statele esteuropene „frăţeşti”, adică din Imperiul Sovietic, aşteptau
liniştite să fie luate de către ghizii lor la program. Un
grup de est-germani, cei mai mulţi pensionari – se vedea
după vârstă – aşteptau relaxaţi, aproape încolonaţi pe
trepte, doar cu borsetele în mână, să meargă la Galeriile
de Artă Tretiakov. Ai noştri, desigur cei mai gălăgioşi
( suntem latini, nu?), care mai de care cu sacoşele cu
„marfă” doldora aşteptau şi ei, cam revoltaţi că ghida
noastră – o rusoaică destul de elegantă, frumoasă şi cultă
pe deasupra – întârzia, din cine ştie ce motiv. A venit,
ne-a salutat binevoitoare, şi-a cerut scuze, anunţându-ne
că vom merge şi noi la galeriile mai sus amintite, dar la o
oră mai târzie, după planificarea făcută. Bineînţeles, la
asemenea veste, s-au manifestat în grup opinii gălăgioase
pro şi contra. Un spectacol interesant, gratuit, oferit de ai
noştri, dar gustat cu uşoară ironie şi cu strâmbături din
nas, dis-de-dimineaţă, de celelalte grupuri străine. Dar
pentru ce se zbăteau atâta ai noştri? De ce sunt bulgarii
duşi mai înaintea noastră la Galerii? N-ar trebui să fim
duşi măcar o dată cu ei? Ce? Noi suntem proşti, să fim
lăsaţi mai la urmă?
Aceeaşi „figură” s-a întâmplat, altădată, şi altui
grup de români în aeroportul din Kiev, când avionul a
preluat mai întâi alte grupuri de străini, românii fiind
lăsaţi din nou mai la urmă. Imediat s-a instalat şi acolo, la
33
scara avionului, ad-hoc, o mică răzmeriţă. Doar că aici
ghida a replicat pe un ton uşor tăios: doar n-aţi vrea în
carlingă? Bineînţeles, nu s-a putut face nimic,
planificarea locurilor în avion fusese făcută cu mult
înainte. Urcat în avion, grupul a descoperit că era chiar
avantajat, fiind plasat în faţă, întrucât numerotarea
locurilor se făcuse dinspre coada avionului. Cei mai din
mijloc şi din spate, „privilegiaţii”, au privit, desigur,
aripile Antonovului, pe când grupul nostru a privit
spectacolul cu adevărat fascinant al cerului.
Apropo, nu cred să mai fi trăit vreodată momente de
mai mare încântare, aş putea zice chiar de fericire, decât
zburând la unsprezece mii de metri altitudine, mult
deasupra plafonului de nori. Hublourile ne arătau un
amestec de mult alb, cenuşiu şi albastru şi formele cele
mai pitoreşti de nori, unele dintre ele nici măcar cu
imaginaţia nu le-ai fi putut zămisli, de parcă te-ai fi aflat
deasupra banchizelor din Oceanul Arctic, aşteptând să
apară vreo familie de urşi polari. Asemenea spectacol al
cerului l-am mai trăit cu sinceră intensitate şi cu emoţie
nedisimulată şi atunci când, întorcându-ne de la
Moscova, avionul a coborât la două mii de metri
altitudine, la intrarea în spaţiul aerian al teritoriului
României. Nu cred să mai existe o asemenea geometrie a
spaţiului geografic şi mai ales o paletă de culori
impresionantă, în toate gamele, predominând, deasupra,
albastrul siniliu al cerului de vară, spart din loc în loc de
nori cu formele cele mai bizare, iar jos verdele şi gălbuiul
în zeci de nuanţe, întretăiate de firişoarele albastre ale
râurilor, iar în depărtare Curbura maiestuoasă a
Carpaţilor, pătată verzui de păduri de foioase şi conifere,
a căror răcoare o simţeai parcă de la înălţime...
34
Când am aterizat în Leningrad (azi Sankt
Petersburg), după întâmplarea cu pricina, am descoperit
un alt peisaj mirific, de data aceasta, urban. Ţi-nchipui,
cititorule, cum e să te plimbi, la jumătatea lui august, pe
bulevardele imense ale acestui oraş, când încă Nopţile
Albe nu s-au terminat? Să admiri liniştit, detaşat de orice
alte mizerii pe care le-ai lăsat în urmă, Petrodvoreţul,
Ţarskoe Selo, Ermitajul, Muzeul de Artă Rusă, Cimitirul
Eroilor, marile bulevarde cu clădiri imense, croite şi
construite de către arhitecţii italieni şi francezi sub ochii
severi ai „tătucului” Rusiei moderne, Petru cel Mare?
Când te gândeşti că tot acest oraş a fost construit pe o
uriaşă mlaştină din apropierea fluviului Neva! Te întrebi
cum a asanat-o şi cum a pus fundaţiile? Simplu. A dat
ordin ca, săptămânal, boierii ruşi, atunci mulţi analfabeţi,
să se prezinte le el cu nu ştiu câte zeci de căruţe încărcate
cu piatră. În câţiva ani, treaba a fost rezolvată. Şi te mai
întrebi cum de-au reuşit locuitorii oraşului să ţină piept
singuri unei blocade germane, crâncene, de peste şapte
sute de zile, în al Doilea Război Mondial? Şi te mai
întrebi cum urmaşii lor au reuşit să refacă din temelii
oraşul distrus aproape în totalitate de bombardamentele
germane nimicitoare? Din el rămăseseră intacte, neatinse
voit de aviaţia germană, doar un hotel, în care trebuia să
se serbeze căderea oraşului şi să se instaleze noua
administraţie. Ermitajul era prea bogat în opere de artă
pentru a fi dărâmat. Numai că ruşii, prevăzători, reuşiseră
să evacueze majoritatea operelor de artă în Siberia,
înainte de blocadă…
35
Revenind la Moscova, mica răzmeriţă românească a
fost, bineînţeles, aplanată: „Rămâneţi liberi până la ora
treisprezece!” Le-a spus inspirată ghida. O explozie de
bucurie a grupului a făcut-o pe aceasta să tresară
nedumerită: „Mergem la <Ţ.U.M.> (Ţentralnâi
Universalnâi
Magazin)
şi
la
<G.U.M.>”
(Gossudarstvennâi Universalnâi Magazin). Nici acum
nu-mi dau seama de ce memoria mea cum şi de ce a
reuşit să stocheze asemenea denumiri, poate pentru
sonoritatea lor. „Acolo găsim să şi vindem, să şi
cumpărăm!” i-a convins pe cei din grup unul dintre
„negustori.” Din spusele lor am descoperit că erau două
magazine uriaşe, precursoare ale marketurilor de azi.
Cum suma de cheltuit aprobată din ţară pentru fiecare
turist român era cam de treizeci de ruble, aceştia şi-o mai
„completau” făcând o mică negustorie, fiecare cum
reuşea să strecoare ceva „marfă” la graniţă. În această
privinţă, românul se dovedise destul de inventiv. Apropo
de inventivitate, vameşii ruşi erau aproape exasperaţi că
nu reuşeau să prindă, la întoarcere, un „turist” român care
„făcea” Uniunea de câteva ori pe an, bănuindu-l că trece
aur, căci n-avea cu el decât o borsetă. „Vreţi să-l
vedeţi?”, ne-a spus în compartiment, după ce vameşii au
făcut un control „la sânge.” A luat o mică şurubelniţă şi a
desfăcut, cu mâna stângă, locaşul becului de veghe din
compartimentul vagonului de dormit, de deasupra capului
său. Vameşii numai acolo nu căutau, căci erau dreptaci…
Altădată şi „turiştii” români mai dădeau greş. Un
amic s-a gândit să înfăşoare bani româneşti într-un sul de
hârtie igienică, aflând că şi „turiştii” sovietici se interesau
de „valută” românească. Vameşul, inspirat, a tras chiar la
sulul cu pricina şi, din „neglijenţă”, l-a derulat în tot
36
compartimentul. Nu vă spun ce-a urmat, căci vă stric
savoarea lecturii.
Nu-i cazul să înşir aici cam ce vindeau românii
prin tot spaţiul Uniunii Sovietice, ce cumpărau şi cum
treceau cu aceste mărfuri graniţa. Se ştie. Cred că un sfert
din România „matură” a „călătorit” în frumoasa Uniune.
Cam de atunci s-au pus bazele germenilor migraţiei şi
negoţului în masă. Aşa i-au scos românii din nevoi pe
ruşi, occidentalizându-i cu blugi, apoi pe bulgari
cumpărându-le caramelele şi vânzându-le maşini de tocat,
iar de la polonezi şi cehi au adus cu „diplomatul” în ţară
vagoane de săpun… După Revoluţie, le-a venit rândul
sârbilor, ungurilor, turcilor cărora le-au dus rulmenţi să
fabrice lame de ras iar, în loc, ne-au dat caiete. Mai nou,
le dăm un sprijin „consistent” italienilor, spaniolilor,
irlandezilor, englezilor, francezilor, chiar şi germanilor,
cu forţa de muncă necalificată sau înalt calificată.
Trudeşte din greu şcoala românească! Nu m-am mirat de
loc când un ziarist român transmitea un reportaj din New
York. Printre altele, lua un interviu unei „pirande” care
făcea bani buni, adică dolari, cerşind la un colţ de stradă,
în Brooklin. Aproape de ea, doi „conaţionali” îi învăţau
pe negrii americani, cu mare dexteritate, să joace „albaneagra”…
Să revenim. Sigur, grupul n-a mai ajuns decât pe
sfert la Galeriile Tretiakov. N-aveam ce face până la
orele treisprezece. Ce era să vând? Avusesem la vamă
două perechi de adidaşi şi alte nimicuri. În grabă,
vameşul sovietic mi-a oprit o pereche, promiţând – aşa
cum era regula – că mi-o dă la întoarcere. Ajuns la
Moscova, am constatat că-mi dăduse unul numărul
37
treizeci şi opt şi altul numărul patruzeci şi doi. Cum să-i
vând aşa desperecheaţi? „Dă-i, că ţi-i vând eu la
repezeală!”, îmi sugeră un conaţional descurcăreţ. „Şi la
întoarcere, când îi primesc pe ceilalţi, perechile, ce mă
fac cu ei?”. „Asta-i treaba ta!” La întoarcere, vameşii
sovietici s-au ţinut de cuvânt: au trântit pe culoarul
vagonului grupului nostru câţiva saci cu obiectele
confiscate, desigur cei mai mulţi adidaşi şi blugi, însă
lista ar fi mult mai lungă. Toţi „turiştii” s-au repezit să-şi
ia lucrurile. I-am lăsat să se înghesuie şi să se certe,
într-un spectacol de zile mari, cam cât a mers trenul
accelerat de la Ungheni la Bacău. Rămăseseră pe jos, în
final, doar desperecheaţii mei. „N-am vocaţie de
negustor, dar măcar bine că i-am găsit, am ce purta un an,
eu şi soţia mea”, mi-am zis căci, prevăzător, îi
cumpărasem pe măsurile noastre.
„N-am vocaţie de negustor” îmi zisesem în gând şi
când colegii mei de turism s-au repezit cu sacoşele
încărcate cu marfă spre Ţ.U.M. şi G.U.M. Mi-am luat
soţia de mână şi am plecat la pas prin Moscova. Nu ştiu
prin ce minune am descoperit celebra stradă Arbat,
despre care mai auzisem şi mai citisem. Nu m-a
dezamăgit. Într-adevăr, era o stradă comercială liniştită,
poate prea liniştită, numai cu pietoni, fără maşini, cu
vitrine uluitoare, cu mii de picturi expuse în stradă, dar
mai ales cu zeci de pictori dispuşi să-ţi facă pe loc
portretul. Am stat în cumpănă dacă merită să pierzi
timpul aşteptând la rând să-ţi facă portretul sau să te
plimbi până la celălalt capăt, care era foarte departe,
gândindu-te că n-ai să mai revii niciodată pe acolo… Am
ales decizia turistului–preşedinte american Richard
38
Nixon, care şi el „pierduse” vreun ceas plimbându-se pe
Arbat. Nu mai aveam în buzunar decât vreo două ruble,
ţinute totdeauna pentru „situaţii neprevăzute.” Le am şi
acum în sertar, regretând că nu le-am folosit atunci…
Revenind la comportamentul grupului, m-am
întrebat şi atunci, dar şi mai târziu, căci în călătoriile
mele prin Europa, am mai observat astfel de manifestări
spontane. Să se simtă oare frustrate grupurile de români?
Să trăiască o stare de complexare? Să fie cumva o
atitudine dispreţuitoare a celorlalţi faţă de ele? Sau, pur şi
simplu, acesta-i un comportament tipic românesc, adică
mereu predispuşi să facă şi să se dea în spectacol?
M-am bucurat că nu eram ultimii în Europa la acest
capitol, când am descoperit, la întoarcerea cu trenul spre
ţară că, timp de mai bine de treizeci şi şase de ore, doi
turişti, unul italian şi altul negru, împreună au exasperat
grupurile de turişti români din tot trenul, cu gălăgia lor,
având sămânţă de vorbă cât toţi călătorii la un loc. Aveau
la sub braţ câte o cutie cu icre de Manciuria şi se întrebau
dacă ar putea trece la graniţă, căci nu aveau certificat…
N. B. Cercetând prin notiţele mele, am dat peste nişte
scurte şi consistente observaţii ale unei conştiinţe româneşti cu
vocaţie europeană, Adrian Marino, care constată în legătură cu
românii „o anume lipsă de vocaţie pentru organizare şi
cooperare, pentru coordonare şi unitate, individualismul nostru
acerb, pulverizarea permanentă a cunoştinţelor, conştiinţelor şi
eforturilor.” Am sperat că, după Revoluţie, ne vom îndrepta,
dar speranţa a fost înlocuită treptat cu resemnarea. De luat
aminte! „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma!”, zice la
Biblie.
39
„SĂ VEZI” ŞI „SĂ PRIVEŞTI”
Arta de a călători. Mărturisesc că titlul acesta l-am
auzit în cadrul unei emisiuni ascultate de curând la postul
de radio naţional şi mi-a stârnit curiozitatea. Era, printre
altele, vorba despre un curs de turism, angajat de o
agenţie guvernamentală la un liceu din Sinaia.
„Nici nu se putea mai bine. Locuitorii staţiuniibijuterie amintite nu trebuia numai să primească oaspeţi,
ci să mai şi călătorească, bineînţeles, ca tot românul, prin
Europa şi poate chiar aiurea”, mi-am zis eu, mulţumit că
cineva în ţara aceasta atât de mult hulită de cine vrei şi
cine nu vrei, se mai gândeşte să-i înveţe pe românii noştri
nu numai să călătorească, ci să devină nişte turişti
adevăraţi, pentru că România are, slavă Domnului! şi ce
să ofere, dar să-i înveţe şi pe fiii ei, mai buni sau mai
puţin buni, să şi observe ce-i bun „dincolo”, ca să poată
pune în practică cele văzute.
Şi-am mai înţeles eu din prezentarea respectivă că
„a vedea” nu-i sinonim sau egal, cum vreţi să-i ziceţi, cu
„a privi”. Asta mă învăţase şi Eminescu în „Luceafărul”
său nemuritor: „Îl vede azi, îl vede mâini /Astfel dorinţa-i
gata /El iar privind de săptămâni /Îi cade dragă fata”.
Aşadar, îmi ziceam eu, fata (fiinţă muritoare, comună)
vede, adică doreşte, pe când Luceafărul (fiinţă
superioară) priveşte, adică reflectează, contemplă.
N-aş vrea să se creadă că eu cad în capcana
admiraţiei totale faţă de ceea ce am privit pe unde m-am
dus, dar un verde ca al pajiştilor din Austria n-am mai
văzut. De la fereastra autocarului aveai senzaţia că
40
verdele ce ţâşnea obraznic dinspre autostradă până spre
poala pădurii sau spre lanurile de porumb, de grâu sau
spre pajiştile unde păşteau leneşe, mulţumite, în ţarcurile
lor, grupuri de douăzeci şi cinci - treizeci de văcuţe, cele
mai multe albe, era altul decât la noi, chiar dacă şi ei,
austriecii, trecuseră cam prin aceeaşi secetă. M-am grăbit
să găsesc o explicaţie doar pentru mine: Alpii Austrieci
sunt de vină – ceva, probabil, legat de reflexia luminii sau
oxigenul cu albastrul cerului, ploile mai multe ca la noi,
or fi de vină. Dar, când aceeaşi imagine mi s-a prelungit
pe sute de km în Bavaria, apoi prin Alsacia Franţei, am
schimbat explicaţia: „Occidentalii ăştia trebuie să aibă un
sistem de stropire sau de irigaţii pe care eu nu-l sesizez.”
Se apropia seara, vacile păşteau încă liniştite,
nederanjate de nimeni, aveau în ţarcul lor şi cisterne de
apă, cu un sistem de adăpare pe care-l foloseau
nestingherite. Totuşi, seara, nici gând să vină vreun
proprietar să le ducă de la spate, alergându-le cu vreun
ciomag, spre grajd, să le încuie bine cu şapte lacăte, ba să
mai pună şi un paznic. Ca să fiu sincer, nici pe lângă
casele austriecilor cochete, la care se ajungea doar prin
câte o potecă de asfalt, nu prea am văzut garduri, cel mult
nişte gărduleţe de decor, multe garduri vii, frumos
aranjate şi mereu tunse. Am realizat atunci că milioanele
de kilometri de garduri din satele, dar şi din oraşele
noastre sunt specialitate românească, unică în Europa, un
fel de specific naţional, despre care voi scrie cu alt
prilej...
Aşadar, cu ochii pe verde! – mi-am zis, cercetând
fiecare colţişor din oraşele prin care am trecut până să
ajung la Paris, punctul terminus şi maxim al aventurii
mele turistice. Ca un făcut, dincolo de borduri (aveau şi
41
ei, slavă Domnului!) – numai gazon, însă tuns frumos,
întreţinut, udat, pe orice bucăţică de pământ, în toate
parcurile, pe toate rigolele, pe marginile şoselelor,
autostrăzilor, numai gazon verde, perie, desigur stropit la
timp dar, paradoxal, niciodată n-am zărit vreun îngrijitor
cu ditamai furtunul întinzându-l să stropească. Sincer să
fiu, nu prea îţi venea la îndemână să arunci vreo hârtie
sau vreun chiştoc pe jos. Prea era curat!
Mai mult chiar, în Viena mi-a atras atenţia o
„ciudăţenie”: în plină vară, un ins cu o gamelă cu smoală
caldă agăţată de gât astupa găurile în asfaltul trotuarului,
unele nu mai mari decât buricul degetului. Am mai
observat că asfaltul acela vienez avea ceva în el care nu te
obosea, chiar dacă ai fi mers o zi întreagă şi era turnat,
astfel încât apa din ploaie să se scurgă fără nicio oprelişte
în direcţia imprimată prin scurgere, desigur, fără să ude
pantofii trecătorilor.
Un reportaj pe un post de televiziune, la noi, făcut
la Palatul Parlamentului m-a şocat: în urma ziariştilor
care se înghesuiseră la un un interviu, a rămas pe covoare
un făraş de chiştoace strivite pe un covor imens. Pe pluşul
de pe mese, din loc în loc, găuri făcute de ţigările stinse...
Mă simt obligat să fac iar o paranteză, să vă relatez
ce minune a mai făcut „ghiduşa” noastră la Salzburg.
Aveam trecut în program, dar ajunsesem foarte târziu din
cauza unor întârzieri repetate la popasuri ale grupului,
(sunt proverbiale deja întârzierile românilor la ora
indicată!), să admirăm o grădină cu flori, splendidă, ni s-a
spus. Am ajuns pe la unsprezece noaptea, dar am găsit-o
în întuneric, căci vienezii făceau şi ei economie de
lumină. Am „admirat”-o la fulgerările de lumini de la
locuinţele şi localurile din jur. Practic, ghida noastră şi-a
42
făcut datoria, adică programul, pentru ea n-a contat dacă
am văzut-o noaptea. Oricum, n-am pierdut chiar totul,
căci era de trandafiri, iar pe băncile de pe alei, doi câte
doi bărbaţi ( homo) îşi vedeau de dragostea lor... A doua
zi, mi-am făcut timp şi am trecut pe acolo, prea mare era
curiozitatea. N-am văzut nici măcar o floare ruptă. Erau
udate proaspăt, aveau picurătoare la rădăcină, ca să nu se
consume apă decât atât cât este necesar...
Era să uit: la întoarcerea spre ţară, de la Paris, n-am
avut în program, recunosc, am pus mână de la mână cum se obişnuieşte în asemenea situaţii – să dăm o fugă,
o aruncătură de băţ, cam cincizeci de km, până la
Luxemburg, capitala ducatului omonim.
Ce să vezi, ce să admiri mai întâi aici? Verdeaţă cât
priveai cu ochii, păduri, munţi, şosele, viaducte, clădiri
istorice, catedrale, cer albastru, linişte. Era duminică
după-amiază, localnicii nu ştiu pe unde erau, n-au prea
ieşit să ne întâmpine, numai noi, românii, bineînţeles
gălăgioşi, cu gura căscată încoace şi încolo. Totuşi,
câteva exemplare de localnici şi localnice ne-au atras
atenţia: păreau o altă rasă, dacă nu nordică, cel puţin de
pe altă planetă: înalţi, frumoşi, eleganţi, cu ochii albaştri,
calmi, liniştiţi, naivi, întorceau capetele după noi
auzindu-ne vorbind într-o limbă complet străină lor. Noi
păream, lângă ei, nişte liliputani, nişte ciudaţi, nişte
agitaţi. Au devenit, dintr-o dată, mai deschişi când am
început să schimbăm replici timide cu ei în franceză, se
bucurau din tot sufletul când constatau că le admirăm
capitala, se vedea că erau tare mândri...
Aveau şi de ce. Am trecut, la un moment dat, pe
lângă un zid. Dintre rosturile pietrelor ieşise o buruiană,
am fi zis noi, o plantă agăţătoare pe care unul din grup
43
era s-o smulgă fără vreun rost, dacă i-ar fi ajuns mâna la
ea, aşa, ca să se afle în treabă. Ce credeţi că făcuseră
luxemburghezii? O protejaseră ca pe un monument al
naturii, punând lângă ea o plăcuţă de plastic, transparentă,
bine ancorată, cu denumirea ştiinţifică în latineşte, cu mai
multe date, şi mai ştiu eu ce-or mai fi scris, căci nu
cunosc luxemburgheza. În acel moment, gândul mi s-a
întors la Tabăra de Sculptură de la Măgura Buzăului. O
admiram într-o splendidă zi de mai, nu numai pe cea de
lângă Mânăstirea Ciolanu, ci şi pe cele încă două tabere
din Poiana de Sus, puţin mai ferite de privirile aşa-zişilor
turişti, un loc dumnezeiesc pe care cred că orice
occidental l-ar venera, de altfel frecventat şi de mii de
români, mai ales la sfârşit de săptămână. Printre sculpturi
păşteau liniştite, îngrăşând locul şi scărpinându-se de ele,
din când în când, leneşe, vacile sătenilor. Nu-i nimic,
mi-am zis, ceva pitoresc, Milka noastră românească, bună
pentru filmat. Numai că priveliştea idilică s-a schimbat
spre seară. O ciurdă gălăgioasă de vreo două duzini de
rromi căldărari (era să zic ţigani, da-i jignesc şi-mi cer
scuze!), au poposit şi ei acolo, cu căţel, cu purcel, cu o
mulţime de puradei, în mijlocul naturii. Şi-au instalat, pe
un platou, printre statuile, de-acum celebre ale unor
sculptori renumiţi, un cazan uriaş pe nişte pirostii, au
făcut un foc cu lemne la îndemână din pădurea din
apropiere, apoi au jumulit, cred că de vii – dar nu bag
mâna-n foc - nişte găini, raţe, curci, gâşte (Dumnezeu sau
numai ei ştiau de unde făcuseră rost!), le-au aruncat în
apa clocotindă, iar fulgii, desigur pluteau nestingheriţi, la
voia întâmplării, printre statui, printre ţigani şi printre
vaci. Se lăsase de mult seara, un foc uriaş de tabără se
ridica luminând împrejurimile, iar statuile, însufleţite şi
44
ele de atâta gălăgie, savurau în tăcere mirosul de fiertură,
mici şi copane fripte, udat cu Tămâioasă de Pietroasele...
O soluţie – replică la o asemenea situaţie am
descoperit-o tocmai în Covasna, când am vizitat lacul Sf.
Ana. Zona era discret împrejmuită, locul de parcare
pentru maşini era amenajat, iar la intrare un zdrahon de
ungur care vorbea destul de prost româneşte, dar foarte
ferm, ridica şi lăsa o barieră, după caz, unde vindea
vederi cu lacul sau cu zona respectivă, la un preţ
acceptabil, ce-i drept, mai mult obligat căci, de nu
cumpărai, nu intrai. El zicea că-i taxă pentru ecologizare
şi, când am ajuns la marginea lacului, l-am crezut, aşa de
curat era peste tot. Ce-ar fi dacă principiul s-ar aplica şi la
Măgura, la Vulcanii noroioşi, pe unde avem muzee în aer
liber sau parcuri naţionale?
Să ne întoarcem din nou în Luxemburg, ca să putem
pleca spre ţară, căci aveam drum lung de străbătut... S-a
dat adunarea la autocar dar, până să se strângă toţi,
ghiduşa, încercuită de fumătorii pasionaţi, şi-au mai
aprins câte o ţigară, chipurile, să-i aştepte pe cei câţiva
întârziaţi, aşa cum se întâmplă în grupurile de români.
Şoferul a cloxonat adunarea în plin centrul oraşului, de se
uitau localnicii la noi speriaţi, miraţi, iar întârziaţii noştri
s-au conformat până la urmă. Imediat, sub pingelele
vajnicilor fumători români şi ale tocurilor ghidei s-au
strivit, dintr-un foc, vreo douăzeci de chiştoace, cam
măricele, de-ţi părea rău după ele. Şi când te gândeşti că
asta se întâmpla cam la fiecare oprire a autobuzului! Şi te
mai gândeşti că, la plecarea din ţară, ghiduşa ne făcuse un
instructaj destul de amănunţit cum să ne comportăm...
45
La plecare, în autocar, un coleg de călătorie, plin de
admiraţie pentru ce văzuse, mă întreabă cu sinceritate,
să-mi testeze impresiile: „În care dintre ţările prin care
am trecut, dacă ar fi să rămâi, ai accepta?” „În
Luxemburg, i-am răspuns fără ezitare, şi m-aş face
măturător!” „De ce?” m-a întreabat scurt, dar plin de
curiozitate. „Păi nu prea aş avea ce face. Ai văzut
dumneata în tot ducatul ăsta vreo hârtiuţă pe jos, vreun
chiştoc de ţigară sau vreun coş de gunoi plin cu resturi?
Cum grupurile de români ajung foarte rar pe aici.... ”
N.B. Nu pot să nu evoc şi o întâmplare petrecută cu un
grup de-al nostru, altădată, în oraşul Magdeburg din Germania.
Era o duminică plăcută de după-amiază. Ţipenie de german în
oraş. Toţi în veek-end, pe coclauri, la odihnă. Noi, românii,
de-abia ajunşi, am pornit-o la plimbare, prin centru, în
recunoaştere. Crescut parcă din trotuar, un tei – o splendoare,
frumos rotunjit, mai multe flori galbene, parfumate, decât
frunze. Crengile atârnau până la nivelul frunţilor noastre.
Nimeni nu se atinsese măcar de o singură floare, deşi teiul
părea de vreo săptămână înflorit. Totuşi, unul din grupul
nostru, trecând pe dedesubt, n-are de lucru? Trece cu mâna,
din prosteală, chelind vreo trei-patru ramuri de deasupra
capului, ghemuind florile în labele-i uriaşe, apoi aruncându-le
în stânga şi-n dreapta şi scuturându-se bătând din palme, de
polen şi de satisfacţie. Grupul a trecut, teiul a rămas în urmă,
cu crengile-i chelite... Un neamţ rătăcit printre noi a văzut
mişcarea. Îl urmăream cum dădea resemnat şi uluit din cap.
Deşi nu ştiam limba, îmi dădeam seama, după gesturi, că
întreba pe limba lui, ceva cam de genul ăsta: „De ce ai făcut
asta?” „De-aia”, l-am auzit pe conaţionalul meu răspunzând,
deşi habar n-avea de întrebare. Am tradus în răspuns sfidarea
românească, plină de orgoliu prostesc, la o civilizaţie care-l
complexa...
46
GARDURI ŞI HOŢI
Ori de câte ori am păşit dincolo de graniţele ţării,
fie spre Est, spre Sud, dar mai ales spre Vest (spre Nord
n-am avut nici bani, nici timp, dar cred că nici curaj, mai
degrabă o reţinere), odată ajuns în acel „dincolo”, am
avut tentaţia să privesc „înapoi.” Mereu m-a urmărit
senzaţia c-am fost scăpat dintr-un uriaş ţarc bine îngrădit,
bine păzit. Ca la strunga din stână, oile. Scăpat de
controlul vamal, cel mai aspru, dar şi cel mai lipsit de
sens dintre toate controalele, simţeam nevoia să-mi curăţ
tălpile, aşa cum le cureţi când umbli fleşcăind bălegarul
unei stâne. Lăsasem în urmă zeci de mii de ţarcuri. De ce
să nu recunoaştem că, din câte ţări, oraşe, sate am văzut
„dincolo”, ca la noi la... nenimeni (ca s-o citez pe biata
mama, fie-i ţărâna uşoară!) - adică fiecare gospodărie cu
ţarcul ei, fie el din ţaglă, cum zicem noi cei din sud, din
beton, din sârmă ghimpată, din mărăcini, din plasă de
sârmă. Şi când te mai gândeşti că în fiecare gospodărie
românească mai sunt încă alte multe „ţarcuri” pentru
porci, oi, păsări, grădini, cai, simţi dintr-o dată,
dimensiunea unui efort fizic şi financiar pe care-l face
românul, fie din dorinţa de a-l „asorta” cu arhitectura
construcţiei, adică de a-i conferi o funcţie estetică, fie, de
cele mai multe ori, pentru funcţia foarte practică, aceea
de a „păzi” gospodăria de eventualii „prădători”, fie
bipezi sau patrupezi, ori de ce natură or mai fi ei. Pe
lângă acestea, adăugaţi porţi, uşi, lacăte, încuietori,
sisteme de alarmă, care mai de care mai ingenioase.
M-am întâmplat în gospodăria de la ţară a unui vechi
prieten, acum câtăva vreme. Aceleaşi ţarcuri, făcute
47
numai din plasă de sârmă: şi la grădină, şi la bucătăria de
vară, şi la găini, şi la purcel, şi la stupi. Pe lângă toate
acestea, am mai numărat vreo treizeci şi două de porţi şi
cam tot atâtea uşi şi ferestre. Mi-am zis că-i poate un
maniac, dar privind mai cu atenţie şi alte gospodării din
diverse zone şi din diverse sate, chiar şi din multe oraşe,
am constatat că situaţia nu diferă prea mult. Ba, le-am
numărat şi pe cele de la casa mea bătrânească...
„Şi le închizi pe toate seara?” l-am întrebat curios.
„Nu pe toate le sigilez, ci unora le verific doar zăvorul”.
„Care-i scopul?” „Unul singur” mi-a răspuns.
„Descurajează ba pe unul, ba pe altul care ar fi tentat.
Mai am şi două becuri aprinse afară, doi câini şi o
alarmă.”
Nu generalizez, dar cred că sunt singurul român
căruia, până la momentul aceasta, i-a dat prin cap să se
gândească la faptul că ar putea fi măsurate într-o bună zi
toate gardurile şi gărduleţele din „scumpa” noastră ţară.
Presupun că uşor s-ar face cu ele înconjurul pământului
de câteva ori. Şi când te mai gândeşti că aceste garduri
vor putrezi, vor rugini, se vor ruina, şi că alte generaţii
trebuie să le ia de la capăt, fiecare cu priceperea şi
imaginaţia lui!
Iată-ne pe noi, românii, fără să vrem şi fără să ştim
în ipostaza nefericitului Don Quijote! Dar dacă îi dă prin
cap vreunui guvernant mai inventiv să pună impozit pe
garduri? Nu s-ar îmbogăţi România peste noapte? Mai în
glumă, mai în serios, cred că în câţiva ani, din punctul
acesta de vedere, România ar fi prima ţară din Europa
care a trecut benevol la desfiinţarea gardurilor. Să mai
zică cineva că se fură la noi!
Păzim cu străşnicie nişte himere?
48
Din nefericire, nu. Cred că românul are înrădăcinată
în subconştientul colectiv mentalitatea că vine cineva,
ipotetic, să-l fure. A nu se crede că pledez pentru ideea
generoasă: „Români, de mâine distrugeţi gardurile, să fim
şi noi europeni!”.
Lucrul devine şi mai serios când te gândeşti că nu
numai gardurile, lacătele şi porţile îi păzesc pe români.
Într-un fel sau altul, problemele sunt mult mai
complicate, dacă luăm în considerare factorul uman:
poliţie mereu la pândă cu fel şi fel de structuri, mai nou –
poliţie comunitară, jandarmerie călări, pe maşini, pe
motociclete, apoi fiecare întreprindere sau instituţie cu
portarii ei – douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru
– apoi procurori, magistraţi, judecători, poliţie rurală,
poliţie rutieră, poliţie urbană, inspectori peste inspectori,
paznici de toate neamurile, toţi plătiţi bine, apoi lacăte de
toate felurile, încuietori sofisticate, în ultimul timp cu
cifruri „beton”... Nu mai vorbesc de şefi mai mici sau mai
mari care trebuie păziţi, şi soţiile lor, şi copiii lor...Mă
gândesc că, dacă se tot înmulţesc paznicii de tot felul,
văzând cu ochii, înseamnă că aceia care fură se înmulţesc
în progresie geometrică. O întrebare simplă devine
inevitabilă: Cine mai munceşte?
Îmi povestea într-o zi, o elevă, despre disperarea
tatălui său, prosper om de afaceri: îi făcuse taică-său
cadou o maşinuţă, sincer o invidiam, dar şi un garaj pe
măsură, cu cifru... După câteva zile, dispare maşina din
garaj, fără să se forţeze ceva la intrare. Cineva i-a
transmis, discret, că i-o va restitui intactă, în schimbul
unei sume. Tatăl, isteţ, nu se duce la poliţie, lucrează pe
cont propriu, adică dă banii, ia maşina. După un timp,
povestea se repetă. Nu i-a mai cerut bani, ci să-i cumpere,
49
la un preţ destul de piperat, programul cifrului. Tatăl a
fost din nou isteţ... N-am mai auzit să-i mai fi spart
cineva cifrul garajului...
Până la urmă, reflectezi dacă chiar mai este posibil,
cu aşa pază numeroasă şi bine pregătită şi înarmată până
în dinţi, să se mai fure vreun ac în România. Şi iar stai pe
gânduri dacă nu cumva trebuie să fii la fel de ingenios ca
şi hoţul, să realizezi o încuietoare sau o modalitate de a te
păzi, mai deşteaptă ca el. Când îţi aduci aminte că pe
timpul „Împuşcatului”, doi amărâţi de miliţieni păzeau
cum puteau şi ei o comună întreagă având în dotare doar
nişte prăpădite de biciclete, iar la Revoluţie şi după, au
fost demonizaţi, se strigându-se pe toate posturile că
România a fost un stat poliţienesc!
În privinţa aceasta, s-ar scrie zeci de romane, dar eu
mă încăpăţânez doar să vă mai povestesc. Dacă ai sta să
asculţi pe toţi cei care au căzut în zilele noastre victime
furturilor, într-un fel sau altul, s-ar scrie zeci de mii, căci
imaginaţia hoţului n-are limite, iar supărările şi
suferinţele celor păgubiţi, nu mai au margini. Nu cred că
există cineva în ţara aceasta, să nu fi fost măcar odată
victimă! L-aş înscrie în cartea recordurilor!
Mă aflam prin anii’87 la un hotel renumit din
Berlin, „Unter den Linden” într-o excursie cu un grup
de-ai noştri. Nemţii ne avertizaseră să nu bem apă de la
chiuvetă din cauza florei microbiene diferite, aşa că am
găsit în frigiderele din cameră şi de pe holuri sticle de o
jumătate umplute cu sifon. Cât puteai să bei? O sticlădouă, maximum trei. În noaptea aceea n-am putut dormi
mai deloc, întrucât uşa camerei vecine s-a tot deschis. Pe
hol se auzea, la intervale cam de o jumătate de oră,
50
chelălăitul unor sticle, bănuiam că erau luate de pe hol să
fie băute în cameră. „Măi, dar sărat au mai mâncat vecinii
mei!” îi compătimeam eu. Aflasem că era o familie de
medici de prin părţile Galaţilor: tată, mamă şi feciorul de
vreo şaptesprezece ani.
La întâlnirea de dimineaţă de la autobuz, ghidul
german, un ins extrem de politicos, de punctual şi de
corect, s-a arătat destul de mirat şi de supărat cum de-au
dispărut din cele cinci frigidere de pe hol toate sticlele cu
sifon. Toţi ne întrebam cum de s-a putut bea atâta lichid.
Cineva din grup mi-a şoptit că peste drum de hotel era o
alimentară deschisă peste noapte care achiziţiona sticle.
O sticlă costa cincizeci de phenigi. Tânărul nostru fusese
zărit cu o sacoşă coborând de mai multe ori. Cineva din
cameră ţinea „şase.”
Nu m-am mirat deloc când la cel mai mare magazin
din centrul Berlinului, la intrarea noastră, microfoanele
au început să funcţioneze, ţipând grăbite, în germană,
bineînţeles: „Atenţie la raioane, c-au intrat românii!”
NB. Credeţi că s-a terminat „spectacolul”?
Nicidecum. Nemţii, chiar dacă erau ei est-germani, aveau
de pe atunci un comerţ capitalist, adică buticuri. Absolut
întâmplător, m-am nimerit după cuplul mai sus amintit, dorind
să cumpăr ceva mărunţişuri. Intraseră dumnealor, apoi şi eu.
Doamna îi arăta insistent negustorului ceva în raft, acesta se
întorsese cu spatele. „Ia acum de pe masă pachetul şi bricheta
şi bagă-le în poşetă!” i-a şoptit soţul. Am ieşit jenat. M-au
prins din urmă. „Ai văzut?” mi-au zâmbit triumfători, mizând
pe discreţia mea, aprinzându-şi câte o ţigară nemţească.
Tot cam pe atunci se cânta într-o veselie, pe unde se
putea, o melodie care a făcut carieră: „Foaie verde şi-o lalea,/
51
Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n ţara ta,/ Tot ţi-o fură
cineva.”/„Aşa e, mă”, rostea, moromeţian, tata. Ştia el ce ştia.
GHIZII ŞI „GHIDUŞIILE” LOR
Călătoresc de mai bine de douăzeci şi cinci de ani
prin Europa, cu ţinte precum Moscova, Kiev, Sankt
Petersburg (Leningrad), Baku, Soci, Atena, Salonic,
Sofia, Budapesta, Viena, Salzburg, Berlin, Praga,
Bratislava, Luxemburg, Paris, uneori – ca de exemplu
Moscova sau Viena – de mai multe ori. Aş fi vrut să
ajung în Turcia, Italia sau Spania, dar nu ştiu ce mă face
să am reţineri – poate pentru că, în mintea mea, au
devenit ţinte turistice banale, tocmai datorită
concetăţenilor mei, pe care sunt invidios nu pentru că unii
din ei „lucrează” din greu pe acolo, ci pentru că mi-au
răpit plăcerea de a vedea eu, înaintea lor, minunile
culturii şi civilizaţiei la care eu visam.
Aş mai fi vrut să ajung în China să admir furnicarul
de oameni harnici, să mă plimb prin imensa piaţă Tien
An Men, să rămân o clipă vrăjit în faţa Palatului Interzis
sau să mă cutremur de emoţie în faţa marii minuni a
lumii, Zidul Chinezesc. Nu pricep de ce Anglia sau
Statele Unite nu mă atrag – percepţia mea este că ei n-au
timp suficient pentru turişti, sunt mai pragmatici, aleargă
mai mult după bani. Ei ştiu una şi bună: week-end-ul. În
el, cel puţin aşa văd eu în filmele lor, îşi refulează toată
oboseala după cinci zile de muncă istovitoare. M-aş fi
dus în Ţările Nordice, simt de pe acum răceala de afară,
dar şi pe cea din oamenii mereu preocupaţi şi mereu gravi
şi încruntaţi. Nu şi femeile lor blonde, nişte statui vii...
52
Se întâmpla prin anii ’75, la Sovata, când noi eram
foarte prieteni cu finlandezii care se cazau aici cu sutele,
ocupaseră un hotel întreg. Mă împrietenisem cu un oltean
care venise singur, nu l-am întrebat dacă avea nevastă
acasă. Într-o zi, îl zăresc pe o bancă, discutând însufleţit
cu o finlandeză destul de în vârstă, după aprecierea mea
sumară, pe ce limbă nici azi nu ştiu, dar ce, dragostea la
prima vedere are nevoie de cuvinte? Dispare prietenul vecin de cameră, vreo câteva zile, începusem chiar să mă
îngrijorez când, pe seară, îmi făceam plimbarea cu soţia,
aud tropăituri grăbite în urma mea, apoi vocea repezită a
olteanului, destul de şifonat, obosit şi gălbejit spunândumi pe nerăsuflate „povestea”: „Baba dracului, m-a invitat
la ea în cameră la hotel, n-am rezistat tentaţiei unei ţigări
şi a unei cafele bune, m-a sechestrat acolo, mi-a adus tot
ce mi-a poftit inima, era tare mulţumită de mine, dar m-a
stors ca pe o lămâie, fir-aş al naibii!” Abia atunci mi s-a
lămurit misterul prezenţei unei blonde superbe, în fiecare
seară, pe lângă orchestra restaurantului de la terasă: din
când în când, la pauze, se îndrepta spre unul tuciuriu,
ţambalagiu, îl săruta şi-l mângîia tandru. Am aflat apoi
că-i soţul ei, cu acte în regulă, vara cânta la noi, iarna la
ei.
Mai târziu, la Leningrad mi s-a lămurit şi misterul
preferinţelor nordicelor pentru sudici. De regulă, aflasem
de la ghidul Ivan că finlandezii aveau obiceiul să-şi
petreacă sfârşitul de săptămână, în oraşul rusesc, fără
nicio oprelişte. „Vino să-i vezi beţi criţă, târâţi unul câte
unul în autocar. Ajung vinerea seara, beau două zile,
pleacă, apoi revin... Păcat de ei, că-s muncitori, cinstiţi,
dar le este interzisă băutura acasă.”
53
Poate că, între timp, s-or mai fi permeabilizat legile
şi la ei, altfel n-ar fi adus Nokia tocmai la noi. Acesta ar fi
un motiv serios să dau o fugă până la capitalismul lor, dar
până la urmă, cu unele sacrificii – se poate. Cea mai
importantă rămâne limba. Cum eu în şcoală am învăţat
asiduu ruseşte, începând din clasa a patra şi până într-a
douăsprezecea, iar la liceu franceza...
Citisem undeva cum s-a rătăcit de grup şi de hotel,
Marin Preda, în Beijing, pentru că nu putea pronunţa
cuvintele chinezeşti pe tonuri fundamentale. L-a scos din
încurcătura - care părea să ia o turnură tragică, bani
n-avea, seara se apropia – nu-i deloc de glumă - un
chinez care făcuse studiile în România. Cum eu nu ştiu
engleza... Ai ghid, s-ar zice, nu te doare capul, ai plătit,
servicii ca la carte. Da, dar dacă ghidul nu e ghid, adică e
de ocazie şi nici nu ştie limba ţării, cum mi s-a întâmplat
mie şi unui întreg autocar, vara trecută, într-o călătorie la
Paris?
De pomină a fost organizarea, adică o firmă
„autentic” românească. Salvarea a realizat-o Occidentul,
adică Austria, Germania, Luxemburgul, Franţa, Parisul,
Versaille-ul, Valea Loarei, Luvrul, Panteonul, Turnul
Eiffel, Cartierul Latin, Piaţa Concorde, Notre Dame,
Champs Elisee... Pentru cine ştie să vadă şi să treacă
peste multe mizerii conaţionale...
Se pare că „ghida” era doar o simplă verigă dintr-un
lanţ de şmecherii pe care le-am descifrat încetul cu
încetul şi le spun aici nu dintr-un sentiment de refulare, ci
pentru a fi un avertisment pentru viitorii turişti români
serioşi, care trebuie să cerceteze de mai multe ori înainte
54
de a-şi încredinţa concediul pe mâna unor „panglicari”,
cum ar zice Poetul.
Mai întâi, metoda de recrutare a turiştilor mi s-a
părut dubioasă. Faci rost de cinci inşi, tu - al şaselea mergi „gratuit”(de fapt ceilalţi îţi plătesc drumul, numai
că beneficiară este firma). Dintr-o dată, apar în autocar,
cum a fost în cazul nostru, opt „găşti” recrutate din
diverse părţi ale ţării, de inşi bine motivaţi.
Plecarea era programată la 0,30 din Piaţa
Constituţiei din Bucureşti. Autocarul a sosit la timp.
Mi-am frecat mâinile apreciind punctualitatea. Ghida, la
prima vedere, lua faţa, arăta excelent la toate capitolele:
răbdătoare, politicoasă, amabilă, mai ales prezentabilă, la
vreo treizeci şi mai bine de ani, însoţită de fiica ei
nevinovată, care mai târziu avea să primească multe din
nemulţumirile grupului, când mama dispărea. Şi-a cerut
scuze de la început că dumneaei era „specialistă” pe
Italia, nu pe Franţa. A fost recrutată în ultima clipă. O
încurcătură cu ghidul titular. Am îngălbenit: „Asta nu ştie
o boabă franceză”, am comentat eu cu un prieten. „Nu-i
nimic, ştim noi, suntem aici câţiva profesori de franceză,
numai să nu ne strice programul!” Parcă a avut gura
aurită.
„Urcarea, în ordinea înscrierii”, a anunţat ghida din
uşa autocarului, ţinând în mână ditamai lista şi trăgând cu
coada ochiului să vadă percepţia grupului. A început să
strige un prim grup de opt. „Da, dar dumnealor s-au
înscris săptămâna trecută, sunt sigur”, a observat cineva
din Galaţi. „Nu ştiu, eu aşa am primit lista. Reclamaţi
când ajungeţi în ţară!” a trântit-o „ghiduşa” lăsându-i pe
mulţi nedumeriţi şi bosumflaţi. Ulterior, am aflat că se
55
cunoştea destul de bine cu cei pe care-i urcase primii, sau
aşa primise instrucţiunile.
Au înghiţit mulţi în sec, mai ales cei care
cumpăraseră bilete cu mult timp înainte, tocmai să nu
prindă locuri în spatele autocarului. „Te ţigăneşti chiar de
la început pentru un mic incident?”, am auzit un soţ
pensionar din faţa mea, dispus la compromis, de dragul
unei excursii reuşite pentru care adunase bani câţiva ani
buni.
Dimineaţa a început să-şi facă destul de conştiincios
„meseria” de ghid. Cum eram mai spre spate, îi ascultam
explicaţiile. Observam că uneori vorba i se cam
poticneşte, dar am trecut cu vederea, punând totul pe
seama oboselii. Curând aveam să descoper că ea ne citea,
cam greu, dintr-un ghid turistic pe care-l avea pe
genunchi. Şi tot repeta... Am poposit în Budapesta, hotel
„Etap”, de o stea, pentru cei cu mai puţini bani.
Occidentalii s-au gândit şi la noi. După o mie de km,
trecând ca fulgerul prin Austria şi prin Germania – nu nea părut rău, căci ne-am delectat privirile admirând o
agricultură modernă în cel mai bun sens - seara am ajuns
la Strasbourg, hotel „Premiere classe” – nu mai e nevoie
să traducem. A doua zi un simulacru de tur de oraş. Neam fi aşteptat, după program, să vedem şi Parlamentul
European. L-am văzut, dar de afară... şi din fugă... Cine
să ni-l arate?
Seara, la Paris, feerie... Aveam în program turul de
oraş. „Care tur de oraş?” „Sunt obosit. Mâine!” ne-a
îndulcit, smiorcăindu-se, şoferul.
Prima zi de Paris, hai în Île de France, să o vizităm!
„Vă duc până în Piaţa Concorde” (şi accentua pe ultimul
56
„e”, „bietul” şofer!). Aşa că din piaţă şi până la
principalele obiective turistice, aveam vreo oră de mers
voiniceşte pe jos, în urma ghidei - profesoară de sport,
care mai să ne piardă cu viteza ei. „Vezi dacă nu i-am dat
ceva şoferului? Ne aducea până în centru!”, îi şoptea
soţului, obosită deja, în urma mea, o pensionară din
Tecuci.
De-aici încolo au urmat „ghiduşiile” ghidei care a
umplut de nervi întreg grupul. Ne-a spus să ieşim după un
sfert de oră din Pantheon, că avem multe obiective de
vizitat, dar şoc: cu vreo câţiva prieteni a ieşit şi ea
zâmbindu-ne graţios, după o oră şi jumătate. „Ce era să le
fac? Au vrut să vadă”. „Dar noi am aşteptat ca proştii sub
soarele ăsta ucigător?” Ne-a întors spatele dirijând grupul
spre grădinile Luxembourg. „Plimbaţi-vă puţin, mâncaţi,
ne găsim la poartă peste o jumătate de oră!” Aşa am făcut
cei mai mulţi. Ne-am dus la Poartă, unde am admirat mai
bine de o oră şi jumătate nişte măgari pe o alee.
Dumneaei se îndrăgostise de fântânile arteziene. „Ce
frumoase erau!” ne-a spus naivă.
Pe Champs Elisee a dispărut. Noroc că trebuia să
ajungem la Turnul Eiffel la ora optsprezece şi se vedea
din depărtare. Am urcat şi am coborât în Turn, care cum a
putut. Ea - nicăieri. Cineva ne-a comunicat că trebuie să
aşteptăm autocarul la piciorul Turnului (Care? Că avea
patru picioare...) la zece noaptea. Ea a aşteptat autocarul
la podul de peste Sena cu alt grup. Nervi. Supărare. În
sfârşit, ne-a recuperat zâmbitoare. Fusese la un restaurant
cu amicii şi cu fiică-sa.
Ziua următoare: cartierul Montmartre, Sacre Coeur,
Luvru – total nevinovată. Am admirat totul fără ghidă şi
fără niciun Dumnezeu. Liniştiţi. Seara – croazieră pe
57
Sena, cine vrea. N-am vrut. Trebuia să înceapă la
douăzeci, dar nu i-au venit „prietenii.” A amânat-o peste
o oră, dar nu ne-a anunţat şi pe noi, dar nici pe şoferi,
care au plecat cu autocarul gol înapoi. Nervi. Două locuri
de întâlnire. Ne-am întâlnit, după o ploaie şi o dârdâială
de vreo oră şi jumătate.
Au urmat castelele de pe Valea Loarei - bineînţeles
că am plătit în plus vreo douăzeci şi cinci de euro de
căciulă, la fel ca şi de la Metz la Luxemburg - zece euro.
Asta era o „şmecherie” a firmei ca să pară preţul din ţară
al excursiei mai atractiv, căci banii respectivi tot în
buzunarele destul de largi ale firmei au intrat. La
Versailles am realizat că au fost buni şi regii Franţei la
ceva. Castel. Strălucire. Grădini. O duc bine francezii de
pe urma lor. Şaizeci de milioane de turişti pe an...
Sătul de atâtea castele şi podoabe, am „rupt” o oră
să văd o piaţă de legume şi fructe, autentică,
franţuzească. Şi am văzut-o. De fapt am admirat
raţionalismul francez aplicat: totul ordonat, dichisit,
alineat, nimeni nu striga, nimeni nu se grăbea. Calm,
calm până la exasperare, şi negustorul, şi clientul. Aş fi
rămas acolo. Măturător. Tot n-aveai ce mătura... Dar
aveam spectacolul lumii sub ochi, adică civilizaţia la ea
acasă. Şi culmea, un fapt izbitor. Negustoria şi serviciile
în turism nu prea erau făcute de către francezi, mulţi
arabi, foarte mulţi asiatici, mai ales la muzee - exemplare
superbe de chinezoaice, vorbind o franceză ca la... Paris,
de un profesionalism desăvârşit. Acum îmi dau seama că,
de fapt, nu prea am văzut lume pe străzi, forfotă ca la noi
- parcă-mi lipsea ceva. Forfota o făceau turiştii în
apropierea obiectivelor, serviciile le asigurau alţi străini.
Francezii unde or fi fost?
58
Am părăsit Parisul cu nostalgie. Am oprit la
Nurnberg. Centrul oraşului. Nemţi. Bere. Plăcinte.
Atmosferă burgheză. Am ajuns noaptea, târziu, la
Salzburg. Şoferii s-au învârtit cu autocarul în jurul
aceleiaşi clădiri. A treia oară am aplaudat. Şoferii s-au
ofensat. Atunci am aflat „şmecheria” lor. Aveau un
G.P.S. împrumutat din ţară pentru taxi şi ei nu puteau
trece pe sub un pod scund.
O altă „ghiduşie” de-a ghidei. Trebuia să ne facă
turul oraşului. L-a făcut la douăsprezece noaptea. La
Viena, aceeaşi „punctualitate” exasperantă a ghidei.
„Veniţi la autocar la ora şaisprezece!” Ea a sosit
„gâfâind” la şaptesprezece. Fără scuze. Am observat că,
pe măsură ce ne apropiam de ţară, devenea tot mai
obraznică, iar grupul tot mai nemulţumit şi mai iritat, cu
înţepături la care ea răspundea cu oarecare „explozii”,
care au atins punctul culminant la un popas între Deva şi
Sebeş. Avea aranjat dinainte, fără ştirea noastră, ca
grupul să ia masa într-un salon, pe al cărui patron îl
cunoştea. Mai precis, să-i facă vânzare. Grupul s-a prins
şi s-a dus la concurenţă. O dezlănţuire de furie soră cu
turbarea la gura ei. Şi ameninţări. Am rămas perplecşi. A
ratat aici o afacere bună: avea promisă masa gratis.
Gândiţi-vă, cincizeci de turişti flămânzi, avizi după o
ciorbă de burtă sau de perişoare, de-a noastră,
românească...
S-a dat în stambă, deşi făcea pe opozantul luând
partea turiştilor, şi proprietarul-şofer al autocarului care,
pentru a-i duce la faimoasa mănăstire Melk din Austria,
adică să se abată din traseu doi km, a catadicsit să ceară
cu neruşinare câte cinci euro de la fiecare – adică două
59
sute cincizeci, în total, adică bişniţă, cum se spune pe la
noi. Bani adunaţi de ghidă. Se împrieteniseră, căci până
atunci îşi trimiteau reciproc săgeţi, având ca spectatori,
desigur, pe bieţii turişti...
Şi uite-aşa, se zice, că am făcut turism cultural la
Paris, având drept ghid o amărâtă de profesoară de sport.
Intenţia mea nu este de a compromite, ci de a clădi şi la
noi o civilizaţie trainică, astfel încât să nu ne fie ruşine cu
noi înşine. Destul ne umilesc alţii, dar şi noi ne umilim
prin toată Europa.
N.B. Era să uit ceva exasperant, apropo de popasurile,
legale, adică obligatorii. Au ajuns proverbiale, între noi
desigur, întârzierile ghidei şi ale câtorva, ceea ce provocau
cortegii de nervi printre conaţionali. Autocarul pornea, până la
urmă voios, lăsând în urmă invariabil, aceeaşi grămăjoară de
chiştoace strivite, cu ciudă parcă, în dreptul cărora autohtonii
dădeau nedumeriţi din cap. Desigur, şopteau ruşinaţi: „Ăştia
sunt sigur români!” Vorba lui Cioran care citează pe un
conaţional de-al nostru, mai tuciuriu: „Voi, românii, aveţi
noroc cu noi, ţiganii, că de nu, aţi fi ultimii!” Încep acum să
înţeleg de ce s-a încrâncenat el de n-a dorit să mai vină în ţară
şi nici n-a vrut să mai scrie niciun rând în româneşte. Deschid
din nou cartea şi mai găsesc o frază tulburătoare: „Sunt prea
mult patriot, ca să doresc fericirea ţării mele.” În zilele
noastre, presa românească a făcut mare vâlvă, când un
conaţional, a publicat un articol inflamant, „M-am săturat de
România!” Cum s-a rezolvat, politic, situaţia? Simplu:
respectivul a fost uns înalt funcţionar pe la Consiliul Europei...
O doamnă, nu-i spun numele, care striga la fel de tare
împotriva ţării, pe la toate cancelariile europene, dar mai ales
în prima ţară de la vestul României, a ajuns şi ea,
ambasadoare. „Adio, sunt bolnavă, m-am înecat c-un os!” ar
60
zice în locul lor, dacă ar trăi, vulpea din fabula lui Grigore
Alexandrescu.
VĂMI, VAMEŞI ŞI... TÂLHARI
Călătorul român care îşi ia inima în dinţi şi se
hotăreşte să păşească dincolo de graniţele ţării, fie pe la
Iaşi-Ungheni, Suceava-Siret sau Vicşani, Oradea-Borş
sau Episcopia Bihorului, Arad-Nădlac sau Curtici,
Timişoara-Jimbolia sau Stamora-Moraviţa, Giurgiu,
Constanţa-Vama Veche sau Negru Vodă, cu trenul, cu
autocarul, cu maşina personală, dar în ultimul timp, tot
mai des cu avionul, trăieşte, la punctul de control, la
contactul cu vameşii români, o stare de teamă, de
incertitudine. Se suie vameşul român, să zicem, în
autocar, ia o figură gravă privindu-l pe fiecare ca pe un
posibil infractor, sfredeleşte cu insistenţă chipul
comparându-l cu cel din actul de identitate, rămâne un
timp fără buletin – să-l treacă, posibil, în calculator.
Oricum, vameşul nu se grăbeşte. Eşti fericit că au trecut
vremurile de tristă amintire când, bagaj cu bagaj, ţi se
controla totul, chiar şi-n lenjeria intimă, uneori, acolo
unde găseau doar... suspiciuni.
Aştepţi în autocar liniştit, n-ai voie să cobori, să
fumezi, să stai în dreptul uşii. În sfârşit, răsufli uşurat,
apare şi el cu o figură mai destinsă, uită, uneori, să-ţi mai
ureze „călătorie plăcută.” Autocarul se pune în mişcare
şi, după câţiva metri, uneori mai mulţi – depinde de vama
străină – opreşte şi te aştepţi la aceleaşi priviri încruntate
61
când, cineva urcă, îţi urează „bun venit”, aruncă o privire
spre pasageri, apoi rămâi stupefiat: „Drum bun!” Treci
din Ungaria în Slovacia sau în Cehia, în Austria, de acolo
în Italia sau Germania şi mai departe în Franţa, Spania
sau Anglia, Ţările de Jos, ca trenul prin gară, nu te mai
opreşte nimeni. Bate vântul – îţi zici plin de satisfacţie.
Ţi-aduci aminte că eşti, de fapt, şi tu în Europa. Cobori
din autocar, din tren, din avion, din maşina personală şi te
pierzi în anonimatul Occidentului.
N-am mai călătorit în ultimul timp spre Est sau spre
Nord, din mai multe motive: întâi, că preţul excursiei în
spaţiul ex-sovietic este extrem de piperat şi-apoi,
călătorind odată în acel spaţiu, te aştepţi să fie altceva şi
n-ai vrea... Rămâi cu bucuria intimă de a te fi plimbat, pe
jos prin Piaţa Roşie, prin grădinile Palatului de Vară,
Petrodvoreţ, pe malul Niprului, prin Erevan, Tbilisi, Baku
sau pe malul lacului Baikal. În al treilea rând, cred că
vameşii lor, mai ales cei din Moldova (era să zic şi nu
greşeam) încă Sovietică, aceştia te scarpină, dacă vor,
oriunde şi la plecare, dar mai ales la întoarcere. Totuşi,
românu-i glumeţ şi la pagubă.
Într-una dintre cele trei întoarceri cu trenul din acest
spaţiu, nimerisem în compartimentul vagonului de dormit
şi cu un ins din Buhuşi. Nu ştiu cum de venise printre
noi. N-avea bagaje, doar lenjeria personală într-un mic
geamantan. Ceilalţi îşi cumpăraseră cu ce şi cum putuseră
vestitele căciuli de vulpe argintie – mai ales doamnele.
Opreşte trenul pentru controlul de graniţă, dar şi pentru
schimbarea ecartamentului şi, până atunci, plictisit, dă
omul o roată pe la celelalte vagoane să vadă ce se mai
întâmplă. Ia, lângă compartimentul vecin, o mină gravă
62
trăgând cu ochiul în interior urmărind privirile unor
doamne îngrijorate şi zice sec: „Măi, fir-aş al naibii, ruşii
ăştia (de fapt erau moldoveni) au adunat, din vagonul din
spate, până acum, doi saci cu căciuli de vulpe argintie şi
unul de căciuli Alioşa”, apoi pleacă mai departe ca şi cum
n-ar fi rostit nimic. „Steluţo, aud pe unul dintre colegii
mei din grup, dă repede un extraveral, că mi s-a pus ceva,
aici, în gât.” Ca la comandă, şi ceilalţi colegi, galbeni la
faţă, cu priviri pierdute, scotocesc care mai de care, prin
geamantane, prin poşete, după câte ceva de... inimă. Nu
le-a confiscat nimeni nicio căciulă la graniţă, dar senzaţia
că ai făcut un delict cumpărând o căciulă de vulpe
argintie, rămăsese, la fel şi teama...
Oricum, în mintea mea, o întâlnire cu vameşii din
acea zonă persistă ca ceva neprăvăzut, aproape fioros. Şi
acum m-aş aştepta la ceva rău. Primul regret este că am
călătorit de trei ori – asta înseamnă o lună de zile însumat
– în spaţiul sovietic şi n-am văzut nici măcar un sat
rusesc, ucrainean, moldovean, georgian, azer etc, etc.
Ce-or fi avut sovieticii de ascuns? Am înţeles mai târziu,
că erau şi ţăranii noştri la fel ca ai lor. La fel şi satele. Ce
să ne arate? Colhozuri? Case sărăcăcioase? Grădini
uscate de secetă? Drumuri, nu mai zic asfaltate, pietruite?
Apă curentă? Gaze în gospodării? Trotuare?
Sigur aveau lumină electrică curentă. Spre deosebire
de satele noastre care dormeau sub stele sau aveau
norocul să primească repartiţie două-trei ore pe noapte.
N-aveau nici la ce urla câinii, iar pe uliţe trebuia să
bâjbâi, să nu te împiedici de vreun hoţ. Se întoarce un
vecin de la magazin acasă, fără căciulă. „Unde-ai lăsat
căciula?”, îl întreabă nevastă-sa. „Ai dat cumva pe la
63
bufet?” „Nu, îi răspunde treaz şi plin de ciudă, m-a pândit
unul colea la colţ, aveam mâinile ocupate – într-una cârja,
în cealaltă sacoşa cu lumânări, cu chibrituri şi nişte orez –
mi-a tras-o cât ai clipi de pe cap, şi dus a fost.”
Omul a fost plin de ghinion în noaptea aceea de
iarnă. Crescuse cum dăduse Dumnezeu un purcel de vreo
şaptezeci de kg, cu gând să-l taie peste câteva zile, când
or veni copiii de la oraş, că se apropia Crăciunul. Dăduse
şi un pospai de zăpadă. Se duce omul, dimineaţa, să dea
de mâncare la găini, le avea într-un coteţ mai în fundul
curţii, vede nişte fulgi, nu-i miroase a bine... Găseşte în
coteţ doar vreo două-trei găini mai amărâte. Restul ...?
Strigă la nevastă-sa, se miră ce se miră amândoi, cheamă
şi vecinii. Comentează toţi. Hai să dea la porc, îl cheamă,
nu vrea să iasă de sub un grajd, unde-l ţineau. Dă să intre.
„O fi bolnav?” Se gândeşte omul cercetând cu o lanternă.
„Nu-i!” îi zice nevestei. „Cuuum?” zbiară ea lung
smulgându-şi basmaua de pe cap şi fâlfâind-o în dreapta
şi-n stânga. Zbiară şi vecinii. „Hai la Miliţie!” Vine
într-un târziu miliţianul. Cercetează fulgii, caută urme, se
cam amestecaseră cu ale lor, dibuie ceva pe lângă gardul
de la drum. Erau două perechi de urme de adidaşi.
Dăduseră sacul cu găini peste poartă.
„Cine-a intrat zilele trecute pe la mata prin curte?”
„Am chemat doi ţigani din satul vecin, căutau de lucru,
mi-au săpat la cazma bucata de pământ din fundul
grădinii şi mi-au aşezat şi nişte lemne, vreo mie de kile,
de-abia am făcut rost de ele. Mi le-a trimis fi-miu
dintr-un depozit de la oraş. Le-a cumpărat cu greu, se
vindeau ca pâinea caldă, că-s puţine. Trebuie să te înscrii
pe tabel. Noroc că-l cunoştea pe gestionar. Cu un pachet
de Kent, l-a servit.”
64
„Cum Dumnezeu n-au cârâit găinile şi porcul n-a
guiţat? Urme de sânge nu-s, ca să zici că le-a tăiat.”
„Nimic mai simplu”, se opreşte din scris miliţianul care
se căznea să întocmească greoi procesul-verbal: „Găinile
le-a luat pe rând, le-a sucit gâtul, le-a băgat capul sub
aripă, le-a aruncat în sac, le-a dat peste gard celuilalt, uite
se cunoaşte firul de sac agăţat în cuiul ăsta, apoi le-a pus
în maşină.” „Dar porcul, n-ar fi guiţat de speria lumea?”
„Poate l-o fi îmbătat cu ceva ţuică, am auzit că aşa mai
fac”, îşi dete cu părerea vecinul de peste drum. „Nu, s-au
perfecţionat”, zise miliţianul oprindu-se din nou. „Ştii ce
fac?” Îşi ridică iar ochii de pe hârtie, făcând o pauză
pentru răspunsul care nu mai venea, urmărindu-i victorios
cu privirea pe cei din preajmă. „Cu un simplu ciocan de
porumb, îl înmoaie în ulei, apoi îl îndeasă bine în fundul
porcului. Gestul îl jenează pe porc, uită să mai guiţe, dă
mereu din cap, de parcă asta l-ar ajuta să-l scuture. Tot
căznindu-se, ei îl mână uşor de la spate şi pleacă porcul
pe picioarele lui până unde vrei, adică, pe întuneric, la
maşina din colţ care-l aşteaptă.”
„Marineee!” se aude încă un zbierat din dreptul
coşarului. „Nu mai avem lemne, ni le-a luat, arde-i-ar
focul, Marine, cu ce ne mai încălzim?”
„Să facem rost de-o maşină, să mergem în târg la
Ploieşti, că-i zi de târg, poate-i găsim acolo, n-au vândut,
poate, tot!”,insistă miliţianul.
„De unde să facem rost de maşină şi de benzină,
acum marţea dimineaţa?” se văita omul bătându-şi capul
fără căciulă, cu pumnii strânşi. „Blestemaţilor,
blestemaţilor, blestemaţilor! Arde-v-ar focul!”
65
Nimeni nu ştia pe cine blestema femeia cu
basmaua în mâini: pe hoţi sau pe cei care lăsaseră satul în
întuneric?
N.B. N-aş fi povestit aici o întâmplare autentică
petrecută acum vreo douăzeci şi cinci de ani, dacă situaţia nu
s-ar fi repetat recent. Pe o stradă, acum luminată, din acelaşi
sat, au început să dispară, de la o casă - un motor de fântână,
de la alta - o prăşitoare de-abia cumpărată, de la o vecină
văduvă - bruma de porumb, de la altul plecat de acasă - un
cazan de ţuică, şi tot aşa... Intru în alertă, îi spun soacră-mii că
ar fi bine să încuiem coteţul cu păsări, dar amân treaba pentru
a doua zi. Dimineaţa, îmi dă telefon, anunţându-mi dezastrul:
„Mi-au luat şase curci, opt găini, cele mai mari.” „Ai adus ieri
pe cineva în curte?” o chestionez eu. „Băiatul vecinei, n-are de
lucru, e şomer,” îmi întăreşte ea. Ajung acolo cu poliţaiul,
cercetăm, o luăm peste gard, după urmele de sânge care
duceau chiar la vecinul cu pricina. Batem la poartă. „Hai să
intrăm!” „Nu se poate, nu ne lasă legea, trebuie să avem
mandat de percheziţie de la Parchet, ehei, trebuie să mergem la
oraş, să fundamentăm cererea, apoi să îi facem dosar, să-l
trimitem în judecată, ne trebuie dovezi, martori... „Prinde-l pe
la Poliţie, dă-i o mamă de bătaie, să se înveţe minte!”, propun
eu mai conciliant, intuind hăţişul birocraţiei. „Nici aşa nu se
poate, trebuie să-l aduc tot cu ordin...”
Şi uite aşa, poliţistul meu a scăpat de un caz... Cine mai
ştie de câte? Şi uite aşa contribuabilul statului capitalist de azi
rămâne tot mai singur în faţa nelegiuirilor... Nu-i rămâne decât
să se ducă în deşert şi să strige: „Când sus se ridică oameni de
nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!”
De-abia acum înţeleg eu de ce în Occident n-am mai
observat pe lângă case decât nişte garduri simbol .
66
VACANŢĂ CU PIEDICA PUSĂ...
Am privit impactul dintre civilizaţia românească şi
cea a Europei, fie cea de Vest, Centrală, sau de Est în
ieşiri peste hotare, organizate de agenţii specializate, cu
grupuri (cam de treizeci) de români, urmărindu-le
compatrioţilor mei, reacţii, atitudini, manifestări,
comportamente - multe dintre ele fireşti, altele aparte,
explicabile sau nu, la impactul cu alte civilizaţii sau
culturi, fie ele din Europa Centrală, de Vest sau de Est.
Erau turişti de vârste, pregătiri, temperamente, caractere,
educaţii, sexe, culturi, religii diferite, având însă un
numitor comun: dorinţa de a „vedea lumea”, adică de a
intra în contact, de a se raporta la alte culturi, dar mai ales
la alte civilizaţii, adică un turism cultural.
Am avut privilegiul de a face recent o astfel de
ieşire, în Italia, cu un grup de elevi - participanţi la
olimpiadele naţionale - şi profesorii lor, de la Liceul
„Grigore Moisil”din Urziceni – cam patruzeci de
persoane, dintre care unii mai fuseseră în străinătate, alţii
nu. Ieşirea fusese sponsorizată de foşti elevi, ajunşi
patroni. Din punctul de vedere al organizării, totul a
67
decurs fără reproş, adică legătura cu firma respectivă,
pregătirea pentru plecare, transportul la Bucureşti.
Aşadar, momentul, care ar fi trebuit să fie de
bucurie la urcarea în autocarul care să ne ducă la Rimini
(Italia), s-a transformat într-unul de maximă tensiune.
Deşi grupul era compact, totuşi firma respectivă, printr-o
reprezentantă „ţepoasă” a reţinut, la urcare, în Bucureşti,
primele locuri în autocar unor inşi (trei din Moldova şi
patru din Bucureşti) pe motiv că au achitat, nu se ştie de
când şi fără nicio dovadă, locurile, înaintea noastră.
Probabil să fi fost aşa – grupul a făcut pasul înapoi şi a
cedat. Aveam să mă întâlnesc, încă o dată cu această
meteahnă a firmelor româneşti care, sub pretextul că unul
sau altul, a achitat mai devreme suma, să-şi impună
protejaţii, şi asta am constatat că se întâmplă mai la
fiecare autocar, de fiecare dată. Crispări, necazuri,
tensiuni, dezamăgiri, supărări, adică plecare cu stângul.
Bănuiesc că ar fi fost mai simplu ca firmele româneşti să
comunice fiecăruia locul în autocar (numerotat) la
înscriere? Nu se poate? Nu se vrea! Ce s-ar face
protejaţii, adică eternele „pile”, (adică şmecherii)
româneşti? Or, firmele mai ştiu ceva: nimeni nu doreşte
locurile ultime în autocar, aşa că preferă eterna
ciondăneală la urcare, numai să-l aibă plin, mai pe limba
noastră, să iasă banul.
La prima vedere, părea un autocar la standardele
occidentale, cu aer condiţionat, cu toaletă, cu televizor,
cu muzică, având doi şoferi ce păreau dezgheţaţi. Păcat
că nu şi-au spălat, decât superficial, ditamai maşina. Cu
zoaie pe parbriz ori pe geamurile (împâclate) laterale, aşa
au plecat, aşa s-au întors. În faţă a tronat tot drumul sus,
68
pe parbriz o urmă de găinaţ de cioară, probabil să vadă şi
ungurii, şi austriecii, şi italienii ce fel de ciori avem noi!
Tot în faţă a tronat un ghid român – am aflat
ulterior că era, de fapt, doar însoţitor de grup - care şi-a
făcut „meseria” pe deplin: a citit cu hărnicie, când ne
apropiam de vreun obiectiv turistic, dintr-un dosar gros,
de pe genunchi, informaţiile minime necesare turiştilor.
Să nu fiu răutăcios, citea corect, cu intonaţii, cu pauze,
jurai că-ţi prezintă, oral – o frumuseţe! Când ajungea
grupul într-un anume oraş şi trebuia să explice la faţa
locului, avea o singură replică: „Nu v-am spus în
autocar?” „Bine că a prezentat măcar şi aşa!” a replicat,
conciliant, un coleg. Altădată, prin Germania, un ghid,
când nu mai ştia ce să zică, scotea din buzunar pe „şi aşa
mai departe...”
O lecţie admirabilă de felul cum se face turism, a
primit-o grupul în Budapesta, când – într-o română
perfectă, ghida maghiară a prezentat oraşul. O încântare!
Nu mai vorbim despre croaziera pe Dunăre, noaptea, cu
vaporul. O lecţie despre cum se face turism sau cum poţi
să scoţi bani „cu lopata”, din ... apa Dunării. Un oftat
pentru românii care şi-au adus aminte că au o Dâmboviţă.
Ne-a lăsat perplecşi explicaţia ungurilor pe vapor,
(buneînţeles politică, lecţie bine învăţată!) că Dunărea se
varsă în Marea Neagră, în Ucraina... Iar dacă Bucureştiul
ar fi devenit port, pe Argeş, la Dunăre, după planurile
„împuşcatului”, parcă am fi avut capetele ceva mai
ridicate în faţa Europei. Ce să-i faci? Îţi răspunzi
dezamăgit: „România – campioana ocaziilor ratate!”
69
Drumul cu autocarul până la Rimini a fost obositor
dar plăcut, prin Austria şi nordul Italiei. O tentativă de a
ne întâlni cu primul oraş italian din programul excursiei,
Padova, a izbândit, dar prea târziu... După o rătăcire de
vreo oră şi ceva – când nu se ştie de ce n-a funcţionat
G.P.S-ul, ne-am pomenit că principalele monumente
istorice din oraş îşi închiseseră de mult porţile. Aşadar,
am bifat Padova ca vizitată. Tot atunci am aflat că
intrarea în fiecare oraş important italian se plăteşte destul
de scump. Telepass-urile te aşteaptă cu barierele
coborâte... Autocarul înaintează vitejeşte, pe la 10,30
noaptea, spre Rimini pe o autostradă, când un echipaj
de-al poliţiei italiene („Ai dracului italieni, au ce au cu
românii, ne-am zis noi!”), pe care l-am zărit într-o
benzinărie unde poposiserăm, ne-a oprit. Parlamentări cu
şoferii noştri de vreo şaptezeci şi cinci de minute, pe ce
limbă numai ei ştiu, căci ai noştri nu ştiau o boabă
italiana. Până la urmă, ne-au „eliberat”. Vă daţi seama că,
după două nopţi şi o zi de mers cu autocarul, având
picioarele atârnate, în final umflate buştean, cu ce
„plăcere” am aşteptat parlamentările lor? Gurile rele
şuşoteau în surdină că şoferii noştri fuseseră amendaţi cu
vreo trei sute de euro. Ei ne-au informat că, chipurile, au
depăşit viteza legală cu vreo cinci km pe autostradă. Tot
gurile rele spuneau că, de fapt, aceştia ocoliseră, printr-o
şmecherie specific românească, Telepass-ul la Padova şi
fuseseră daţi în urmărire. Nu bag mâna în foc pentru nicio
variantă. Ceaţă! Ceva necurat a fost, căci chestia cu
viteza era relativ simplă: ai depăşit, plăteşti, nu stai la
tocmeală - aşa-i şi la noi.
La sosire în Rimini, aceiaşi şoferi s-au dau din nou
în stambă. Umblaseră cu „cioara vopsită”, căci aveau
70
G.P.S pentru taxiuri, adică de împrumut sau piratate. Am
observat că au mai păţit-o şi altădată, probabil şi alţi
compatrioţi – adică asta-i o meteahnă a şoferilor români,
de a „ciupi” ceva, sau de a se sustrage legii şi regulii. La
o trecere pe sub un pod, doar la vreo două sute de metri
de hotel, trebuia să oprească, după ce încercaseră vreo
jumătate de oră să-l ocolească. Nu puteau trece, maşina
era mai înaltă cu vreo câţiva centimetri, aşa că, obosiţi,
după mai bine de o mie de km, grupul nostru a defilat, pe
jos, spre hotel, pe trotuare, în miez de noapte, speriind
dulcele somn al italienilor, cu geamantanele pe rotile pe
sub porţile oamenilor. Şi era un cartier aşa de liniştit!
La hotel, surpriză: am dat din umeri, privindu-ne
întrebător: „Tu ai frigider?” Nicio cameră n-avea, dar era
etichetat ca hotel de trei stele. Norocul nostru că era aer
condiţionat. Cam înghesuială în camere. Românul,
răbdător, lasă de la el. Am constat că la mine în cameră
nu era decât un săpunel pentru trei inşi şi zece zile şi
două suluri de hârtie igienică. Seara a doua, pe la orele
două din noapte aveam să constat că o „cucoană” de la
etajul superior era nervoasă, căci umbla cu tocuri. Nici
camera mea, nici a ei n-avea mochetă. Cum „cucoana” a
fost nervoasă mai toate nopţile...
Plaja din Rimini? Superbă. Ca la Mamaia.
Şezlonguri – peste tot – cinci euro. Noi, descurcăreţi, am
şi descoperit locuri unde nu se plătea. Era suficient
cearceaful. Încolo? Apa Mării Adriatice caldă, curată, îţi
vedeai unghiile de la picioare, mâncarea la restaurant
bună (ne-am adaptat mai greu dimineaţa, cam multe
dulciuri), italienii - oameni primitori. Ne serveau, de fapt,
o chinezoaică, o bulgăroaică, un albanez. Şi la ei,
71
economie de piaţă... Încolo, signor Franco, noi îi ziceam
şi Fratini, nu se supăra, se pare că era administrator, era
de o amabilitate perfectă, nedisimulată, nici vorbă să se
poarte altfel cu noi, românii, ba chiar îi deveniserăm
simpatici. Nu cred că i s-a cerut vreun mic serviciu din
partea unuia dintre noi să nu ne fi ajutat, mai ales când
era vorba de o porţie în plus de... macaroane. Ar mai fi
dat de la el, numai să ne vadă că ne plac. Se şi învăţase cu
câţiva dintre noi, ne aducea de la început porţie dublă...
Excursii la San Marino, la Florenţa, la Roma, la
Veneţia. Despre ele poţi scrie romane, dacă te mai şi
documentezi. Aici nu pot vorbi în numele compatrioţilor
mei. Fiecare a perceput ce a vrut şi cât a putut. Oricum,
să vezi minunăţii de Coloseum, de Columnă, de Fontana
di Trevi, de Vatican, la temperaturi de peste patruzeci
grade, nu-i la îndemâna oricui. În felul acesta am
constatat că românii noştri sunt nişte eroi, oameni chiar
avizi de cultură! Când era vorba de muzee, niciun
sacrificiu bănesc nu era prea mare, deşi intrările erau
piperate pentru buznarele lor.
Vaticanul m-a deziluzionat. O înghesuială infernală,
mii de turişti din toată lumea căscau gura încoace şi
încolo, dezorientaţi, toţi căutau Capela Sixtină, îşi dădeau
cu părerea, de fapt, trebuia să vezi, mai întâi, toate
muzeele, într-o plimbare de câteva ore, mai mult târânduţi picioarele, oricum obosite. Aşa era stabilit circuitul
complexului de muzee. Niciun loc unde să te odihneşti,
să-ţi tragi sufletul, nici aer condiţionat, ferestrele nu mai
făceau de mult faţă, o lâncezeală şi o duhoare de
transpiraţie îţi luau şi puţinul aer. Dincolo de ferestrele
72
larg deschise, în curtea interioară, grădini şi iar grădini
verzi.
Mă gândeam ce bine este să fii papă! Înmulţind în
gând numărul de turişti dintr-o zi, cu preţul pipărat al
intrării, cu numărul zilelor dintr-un an, nici nu îmi dau
seama că, de fapt, casc gura, alături de vreo câteva sute,
la Capela Sixtină, cea mult visată, fără s-o pot fotografia!
Să nu-l înjurăm prea mult pe papă, căci nici francezii nu-s
departe, când este vorba de, la fel de celebra Mona Lisa,
din muzeul Luvru. Ei te lasă chiar să o şi fotografiezi dar,
când developezi, constaţi cu stupoare că nu-ţi iese decât
ceva vag, care seamănă cu portretul visat. Întrebi şi pe
alţii, la fel... În schimb, catedrala „Sfântul Petru” din
piaţa San Marco îţi taie răsuflarea. Acolo nu te închini la
Dumnezeu, ci la măreţia spiritului uman. Oricât ai căuta,
nu mai găseşti aşa ceva în Europa. Compensează toate
nemulţumirile, neplăcerile şi disconfortul din toată
excursia!
La Fontana di Trevi, înghesuială, turişti, ai dat cu
banul, n-a picat decât în fântână. Am zărit nişte
„pirande”, destul de curăţele şi tinerele care se tot fâţâiau,
cum le este obiceiul, din loc în loc, de păreau mult mai
multe. Prietenul meu Grigore a presupus că-s de-ale
noastre, mie mi s-a părut că nu vorbesc o ţigănească din
România, parcă aducea a sârbeşte, a albaneză, a
ungureşte. Îmi fac curaj şi le întreb: „Voi ce limbă
vorbiţi?” „Ca şi tine” îmi răspund la repezeală, dispărând
iute, ca nişte umbre în mulţime. „Le era ruşine că sunt
românce, ori le era teamă de români?”, ne-am întrebat
nedumeriţi.
În timp ce noi admiram Coloseumul, şoferii noştri,
descurcăreţi, în loc să parcheze autocarul, (preţurile erau
73
prea mari) au preferat să se învârtească în jurul
obiectivului, cu autocarul gol, mai bine de o oră şi
jumătate. La locul de întâlnire, ne-am urcat aproape din
mers, căci carabinierii italieni au şi apărut ca din pământ.
Probabil camerele video din punctele cheie îşi făceau din
plin datoria...
Programul de plajă a alternat cu cel de excursii cu
autocarul în centrele amintite, adică – şi cu raţa-n curte, şi
cu copanul în cratiţă. Cert este că atunci ne-am dat seama
că singura câştigătoare a devenit firma românească. A
perceput pentru excursia la Florenţa, în plus, patruzeci de
euro. Başca cea de la Roma, în ultimul moment a urcat
taxa la cincizeci şi cinci de euro. Dacă mai adăugăm
intrările la muzee, mai mereu peste zece euro, de reduceri
de grup, nici vorbă, sau poate ghidul nostru nu voia să se
complice. Artificiul firmei a făcut ca excursia să coste, de
fapt, patru sute de euro, plus prânzul din buzunar, plus
patru milioane lei de fiecare, la plecare, cu mult peste
firme renumite concurente, româneşti. Am înghiţit-o şi pe
asta, adică şmecheria românească în acţiune!
Întoarcerea spre casă a debutat în plină dimineaţă cu
detaşamentul – cohortă care-şi târa geamantanele, acei
două sute de metri, sub privirile mirate, mereu întoarse
după noi, ale italienilor, spre autocarul ascuns pe o stradă
lăturalnică. Ne auzeau vorbind româneşte - bineînţeles
proteste şi nemulţumiri - şi întorceau compătimitor
capetele...
Urma să ajungem la Veneţia în jur de ora
treisprezece. Dar... i-am prins pe italieni! Şi ei au
înghesuială pe şosele! Cele patru benzi de autostradă se
blocaseă datorită numărului mare de maşini. A ajuns
74
celebră în grup regula de trei simplă propusă de mine
colegilor: „Dacă doi km i-am făcut în cincisprezece
minute, în câte minute vom face douăzeci şi şapte de
km?” Răspunsul se lăsa aşteptat, nu pentru că nu ştiau –
era înţesat autocarul cu matematicieni şi informaticieni –
dar nu le venea să creadă. Practica a confirmat regula
propusă de mine, spre disperarea tuturor. Mai să mă dea
jos din autocar. Atunci le-am adus aminte că şi în
antichitate, celui care aducea o veste proastă, i se tăia
capul. Cum n-a vrut nimeni să fie călău, iată-mă
povestind teafăr întâmplarea care, de fapt, se va mai
repeta, din nefericire, şi pe teritoriul României. După trei
ore şi ceva am descoperit cauza blocajelor: aşteptarea
exasperantă la Telepass-urile din Veneţia, care nu mai
făceau faţă avalanşei de maşini. Ca la noi, la Mamaia!
Calvarul s-a sfârşit? Nicidecum! De aici încolo – încă
cincizeci şi cinci de km pe o şosea obişnuită, cu o bandă
pe sens, unde se înşirau autoturismele ieşite din calvarul
înghesuielii. Ce să-i faci, veneţienii au buzunarele largi!
Regula de trei simplă a continuat până la ora
nouăsprezece seara, dar nicăieri, niciodată n-am auzit
vreun şofer claxonând nervos. Vă daţi seama, au urmat
concurenţa pentru un loc de parcare, apoi preţul exagerat,
după opinia noastră!
A început călătoria cu „vaporetto”, Piaţa San
Marco, canalele, gondolele, vitrinele, restaurantele, dar
mai ales erai încântat să asculţi multele orchestre ale
restaurantelor din piaţă, care cântau pe întrecute. Văzute
seara, au compensat toată oboseala, neputinţa şi furia de
peste zi.
75
Veneţia merită să fie văzută. Seara şi pe lună plină,
să te plimbi cu vaporul! Păcat că din cauza întârzierii am
ratat Murano, dar era un magazin în piaţă.
La trei noaptea, după odihna obligatorie a şoferilor,
am prins viteză spre Austria unduindu-ne prin zeci de
tuneluri, cu popasuri obligatorii de trei ore, situate în
splendide decoruri naturale, Alpii italieni şi austrieci. Am
auzit încă pe cineva punând eticheta „verde de Austria.”
I-am dat atunci dreptate. O întâmplare la unul dintre
popasuri situat într-un decor splendid m-a tulburat. Mulţi
dintre turiştii noştri căutau, cum e şi firesc, toaleta, unde
se plăteşte. Cineva mi-a arătat o inscripţie, singura în
româneşte: „Românii au acces gratuit la toaletă. Îi rugăm
să nu se mai urineze pe gardurile vii. Vă mulţumim.” Era
cât pe-aci să protestăm, dar cineva, care lua taxa, ştia
româneşte şi ne-a explicat că patronul era un neamţ plecat
de mult din ţară. Aşa înţelegea el ca să-i ajute şi să-i
educe pe conaţionalii noştri cu apucături necivilizate. Ba,
unora, în dificultate financiară, le mai acorda şi reduceri
la restaurant sau la hotel.
A urmat popasul în Viena, care a fost o „desfătare”,
până la urmă, pentru grup, (fiecare a văzut cam ce-a putut
şi a vrut în câteva ore), deşi în program scria negru pe alb
că aveam ghid local, dar probabil a uitat să vină, sau
firma noastră... Cât priveşte ghidul nostru, ne-a lăsat în
pace, era de acord cu toată lumea, abordase tactica,
foartepuţin stresantă pentru el, să nu supere pe nimeni...
Pentru mine, încântarea a fost mare, căci am descoperit,
pentru câteva ore, ospitalitatea unor prieteni români din
Cluj, stabiliţi la Viena, bucuroşi că ne-au întâlnit.
76
Motorul autocarului s-a încins pe la orele
şaptesprezece spre Budapesta, unde cazaţi la un hotel, de
într-adevăr trei stele, am avut parte de o „mică” surpriză.
Să-i zicem „ungurească?” Urma să ne ducem la recepţie,
să plătim, anticipat, eventualele daune ce le-ar fi produs
în noaptea aceea copiii din grupul nostru. Să nu-i înjurăm
pe unguri decât pe ungureşte căci, probabil, ştiau ei ce
ştiau. Mi-aduc aminte că, într-o altă excursie, unul de-al
nostru, într-un hotel din Salzburg, a vorbit la telefonul din
cameră de...patru sute de dolari, apoi dimineaţa a
dispărut...via Italia...Atunci am plâns ghidului de milă...
O minune: trecerea frontierei româno-ungare, şi la
dus, şi la întors, s-a făcut, pentru prima dată de când trec
graniţa, doar cu nişte reverenţe de rigoare, şi de o parte şi
de alta. De data aceasta, nota zece pentru vameşii care nu
ne-au deranjat. Doar ne-au zâmbit politicos. Nici măcar
nu ne-au numărat. Primul semn vizibil că eram, totuşi, în
Europa...
La Arad, au început surprizele: un dop de circulaţie
ne-a ţinut încolonaţi pentru o oră şi un sfert din cauza
unui stop pus la o linie de tramvai traversată de şoseaua
naţională, deja foarte aglomerată. Ca la noi, la nimeni...
De fapt, acela a fost elementul pregătitor al celei
mai inexplicabile întâmplări petrecute vreodată pe
şoselele României: cu nouăsprezece km înainte de Sebeş,
unica bandă a început să se umple. Ne deplasăm în salturi
nu mai lungi de cincizeci de metri, urmate de opriri
halucinante de câte un sfert de oră, dacă nu chiar mai
mult. Iar am amintit regula de trei simplă, pentru care sau uitat încruntaţi la mine toţi colegii. Am parcurs
77
distanţa respectivă de la ora şapte fără un sfert seara, până
la ora unsprezece şi jumătate noaptea, într-o lipsă totală
de informaţie, abandonaţi haosului. Închipuiască-şi
cineva presupuneri dintre cele mai fanteziste urmate de
înjurături, nervi, claxoane, maşini rămase în pană de
benzină, femei înnebunite căutând un loc de refugiu
pentru necesităţi, copii urlând, bărbaţi înşiraţi pe margine
uşurându-se! Din sens opus, maşinile treceau aproape
regulat. Am oprit pe cineva să ne spună ce s-a întâmplat.
„Dop la Sebeş!”, a scos cineva capul pe fereastra unei
maşini! Atât!
Halucinant! Ajungem, până la urmă, la Sebeş, ca să
vedem doi poliţişti în intersecţia acestei şosele cu cea
care venea de la Cluj şi Turda, la fel de înţesată,
întâlnindu-se cu cea, la fel de aglomerată dinspre Braşov,
iar ca totul să fie haos, toate se întretăiau cu varianta pe
care rulau TIR-urile. Acestea din urmă, solidare, intrau în
intersecţie bară la bară, nemailăsând şansă celorlalte
maşini. Cei doi poliţişti fuseseră depăşiţi de situaţie de
mult timp, iar al treilea, cel de la camioane, a luat-o la
fugă chiar sub ochii noştri, speriat de sutele de înjurături
şi de claxoane. „Ce-o fi în casele locuitorilor care trebuie
să suporte permanent acest coşmar?”, m-am gândit cu o
milă nesfârşită la acei amărâţi.
N.B. Ajuns acasă, pe la ora 7 dimineaţa, l-am auzit pe
comentatorul de la Radio România Actualităţi despre „dopul”
de la Sebeş. S-a produs din cauza lucrărilor de asfaltare din
municipiu. De fapt, calvarul sebeşenilor şi al celor care trec
prin acea zonă, nu s-a terminat încă. Explicaţia am aflat-o tot
de la radio. Autorităţile n-au găsit soluţii alternative... Dacă ar
fi mers cu noi la Rimini, ar fi observat, cu siguranţă, că la mai
78
toate intersecţiile importante era câte un sens giratoriu... Ce
simplu!
Mi-aduc aminte de o discuţie, cordială, din autocar, cu
unul dintre colegi care căuta să-mi argumenteze, politic, că
România „duduie”. „Cum e, domnule coleg?”, l-am întrebat
oarecum maliţios. „România se târăşte”, am auzit un răspuns
oftat, pe care l-am întărit cu mare năduf. Cu mâna pe inimă jur
că tare aş fi vrut să nu-i dau dreptate. Tot atunci mi-am amintit
că unul, mare, de la Transporturi se tot căznea, la televizor,
prin anii’96, să demonstreze unei ţări întregi, că România n-are
densitatea de maşini pe şosele care să justifice construcţia de
autostrăzi...
AMĂRĂCIUNE... LA AMARA
Problemele serioase care mă sâcâiau destul de des şi
de accentuat în ultimul timp la coloana vertebrală, după
eşecul cu tratamentul medicamentos de mai bine de un an
de zile, m-au determinat să ascult de îndemnul uşor
ezitant al medicului de familie. Ezitant, nu în sensul strict
medical, ci al disponibilităţilor mele de a înţelege şi de a
accepta un tratament la Amara. „Încercaţi şi la Amara. E
un medic bun acolo, face minuni.” „Eu? Cu nămol? La
Amara?”
O întâlnire cu medicul balneolog m-a convins:
„Vino la vară, la mine, la Amara!”, m-a invitat după ce
mi-a studiat destul de îndelung nişte filme şi nişte analize
făcute la un laborator specializat din Bucureşti.
Ajunsesem să nu mă mai privesc în nicio vitrină sau
79
oglindă, de teama de a nu-mi mai zări trupul înconvoiat
de permanentele dureri. Era, de data aceasta, o siguranţă,
aproape o certitudine, pentru mine, care pierdusem orice
speranţă, în glasul, în privirea şi în gesturile acestuia,
încât pofta de muncă şi de viaţă îmi revenise şi aş fi vrut
ca timpul să se comprime, să vină vara mai repede...
Un bilet de tratament prin sindicat – bineînţeles prin
„amabilitatea” unei cunoştinţe, m-a „proiectat”, pe la
jumătatea lui august, în staţiune. Fusesem pe acolo, de
mult, în tinereţe, când se organizau diverse şedinţe de
instruire...
Aşadar, iată-mă virând, cu maşina, la intrarea în
staţiune, mai întâi la dreapta, din şoseaua naţională, scurt
- la stânga, şi iar la dreapta, apoi „tot înainte printre vile”,
după cum îmi indicase un localnic, pe o şosea de vreo doi
km, făcând nişte slalomuri printre gropi destul de
mărişoare, ca să folosesc un diminutiv.
Ajunsesem cam odată cu autobuzul de Amara, sosit
de la Slobozia, burduşit cu mulţi „turişti”, cu multe
bagaje, pe care-i deşertase la câteva sute de metri de
intrarea în hotel, căci acolo era ultima staţie a
autobuzului. De la staţie şi până la hotel, aveam
priveliştea halucinantă a unor inşi abandonaţi întâmplării,
care-şi târau geamantanele pe rotile, într-un uruit
exasperant, privind când în urmă, să vadă cât au mai
parcurs, mai mult târându-şi bagajele, dar mai ales
lungindu-şi ochii înainte, să măsoare din privire spaţiul
rămas de mers. Un fel de Golgotă orizontală pentru nişte
inşi care, într-o mână târau geamantane, iar cu cealaltă se
sprijineau în cârje, bastoane, beţe, orice le putea oferi un
cât de mic punct de sprijin, mai ales că un soare ucigător
80
le proiecta nişte umbre uriaşe care, nu ştiu cum se făcea,
se întindeau parcă numai spre mine, ca o ameninţare...
Intram într-o competiţie fără să-mi dau seama şi
fără să ştiu precis de ce, poate pentru că trebuia să ajung
primul la recepţie sau la doctorul care îmi recomandase
„procedurile.” Urmăream pe chipurile lor îngrijorare,
nedumerire, nelinişte, teamă, dar mai ales oboseala care
le îmbrobona feţele aprinse de soarele înşurubat într-un
cer fierbinte de Bărăgan, ştergându-se de sudoare,
făcându-le mai obosite, mai lipsite de vlagă, mai iritate,
pe măsură ce se apropiau, gâfâind tot mai ameninţător, de
intrarea în hotel.
Aveam să aflu că cei mai mulţi făcuseră drum lung,
cu trenul, spre Slobozia, dinspre Piatra Neamţ, Alba Iulia,
Satu Mare, Rm. Vâlcea, Craiova, Focşani, mulţi din
Bucureşti, atraşi de mirajul nămolului din balta aceasta
din câmpie, dar mai ales de miracolul unor ameliorări sau
chiar vindecări spectaculoase de reumatism. Mai târziu
aveam să constat că nici călătoria cu trenul atâta distanţă
nu fusese prea uşoară pentru mulţi: înghesuieli, mers în
picioare pe culoarele vagoanelor, în curent, în mizerie,
îmbrânciţi, gălăgie, schimbări de trenuri, aşteptări
exasperante, legături pierdute... Abia atunci mi-am dat
seama de ce parcarea de pe platoul din faţa hotelului nu
era niciodată plină cu maşini. Priveam resemnat balta din
dreapta mea şi din stânga hotelului, cu stuf mult, cu o
plajă minusculă din care se auzea clipocitul apei stătute şi
fierte parcă de un soare năucitor. O muzică exasperant de
tare din nişte boxe ce încadrau un grătar cu mici
sfredelea creierii câtorva întârziaţi ai staţiunii, ale căror
bilete încă nu expiraseră. Schimbul de serie se planifica
pe câteva zile.
81
Mi-am făcut loc cu greu cu micuţa mea maşină
printre hurducăielile şi zdrăngănelile atâtor rotiţe care se
înfigeau în vârful plopilor, al pinilor şi al salcâmilor
aliniaţi pe marginea şoselei ca nişte soldaţi ce străjuiau
şoseaua care se termina brusc pe treptele hotelului. Un
hotel de o culoare roşu-vişiniu aprins în care, sub
ferestrele câtorva camere atârnau obosite, din loc în loc,
nişte aparate de aer condiţionat, salvatoare pentru nişte
inşi toropiţi de atâta căldură cât înduraseră în vara toridă
şi lungă. Mai jos, la intrare, o inscripţie care m-a
încurajat: trei stele. Am parcat maşina undeva la umbră,
apoi mi-am luat geamantanul, începând şi eu zdrăngănitul
care intra în acord cu al zecilor de inşi ce se apropiau
ameninţător de puţinele trepte ale hotelului, pentru un
asalt decisiv asupra recepţiei.
Am aruncat nişte priviri îngrijorate înainte, înapoi,
în stânga, în dreapta, aceleaşi zornăituri, lăsându-mi
impresia că parcă se învârteau în jurul meu şi deveneau
din ce în ce mai multe şi ameninţătoare. Am avut timp să
mă uit la chipurile lor obosite, după zeci de ore
nedormite, venite în tren în cine ştie ce condiţii. Mulţi
bătrâni cu pălării de paie pe cap, dar şi mai multe femei
în vârstă, privind spre recepţie ca spre o unică salvare.
Opriri dese. Priviri rugătoare de ajutorare. Chipuri
epuizate. Obosite. Ajunse la capătul puterilor. Şi cârjele,
şi beţele, cu bocănitul lor ritmic pe asfaltul de pe platoul
din faţa hotelului! Şi spatele lor încovoiat, şi mersul lor
legănat! Şi răsuflarea lor şuierată! Şi chipurile lor
asudate! Am privit femeile: bătrâne, grase, obosite, cu
picioarele în obezi, câlcând greoi spre exterior,
legănându-se, mişcându-şi ritmic şoldurile prea pline de
grăsime, ridicând şi coborând umerii în ritmul paşilor
82
prea obosiţi şi prea apăsaţi. Şi bătrânii - parcă se
vorbiseră toţi: cu pălării de paie pleoştite, unele cu boruri
largi, altele ţuguiate, provocatoare, mulţi subţirei, nişte
ţâri, agitaţi, dar şi mai mulţi mătăhăloşi, mişcându-se
precum nişte elefanţi ieşiţi din nămol. Aceleaşi chipuri
obosite, suflând din ce în ce mai greu, căutând odihna,
venite de departe, pentru un iluzoriu dram de sănătate...
Am descoperit că e ziua când se schimbă seria.
Stam în mijlocul lor şi mă întrebam ce-i cu mine? Pur şi
simplu, uimit de această privelişte umană, uitasem de
mine, nu mai văzusem niciodată o aşa densitate de
bătrâni – femei şi bărbaţi – pe câteva zeci de metri
pătraţi. Aveam senzaţia că sunt un extraterestru aterizat
forţat pe platou, mai ales că nu mă părăsea impresia că
nici nu le înţelegeam graiul. „Ce Dumnezeu, chiar toată
România este bolnavă?” Mai mult tăceau decât vorbeau,
căutau recepţia cu nişte gâturi întinse, uitând parcă să mai
vorbească, de teamă ca nu cumva iluzia să dispară.
Priveliştea mă uimea, mă intriga. Mi se părea că
întorc timpul înapoi, undeva prin anii ’75, în staţiunea
Sovata. Mersesem trei ani la rând împreună cu soţia.
Ajunsesem aproape să blestem acea staţiune, nu pentru
medic sau pentru tratament – făceau şi ei ce puteau - ci
pentru faptul că intrarea în sala de mese se făcea pe nişte
scări care urcau la un etaj, iar pătrunderea în interior,
unde masa era servită în trei schimburi, era o provocare
pentru toţi, asta însemnând îmbrânceli, înghionteli,
înjurături, feţe înroşite de furie şi de neputinţă. Pur şi
simplu, mă exaspera acea „coadă” absurdă la masă. Nici
atunci şi nici după mai bine de treizeci de ani, aici la
Amara, n-am înţeles de ce se produceau aceleaşi
îmbrânceli inutile, la ora deschiderii uşii pentru masă, din
83
moment ce fiecare îşi avea locul lui stabilit, porţia lui,
tacâmul lui. Şi asta în fiecare zi, câte optsprezece zile, ani
la rând. Şi asta zilnic se întâmpla şi în baza de tratament,
la proceduri, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an! Cred
că era o plăcere sadică a personalului de a savura
asemenea înghesuieli, plăcere care s-a perpetuat până azi,
în această parte a ţării...
Parcă nimic nu se schimbase. Acea Sovată fusese
teleportată aici în Bărăgan, doar că nu mai urcai, în
îmbrânceli cumplite acele trepte. Am rămas stupefiat
crezând că timpul a luat-o din loc înapoi, când am văzut
că, la douăsprezece treizeci fix, holul hotelului de trei
stele din Amara era plin ochi de inşi şi de inse,
îmbujoraţi, graşi, aduşi de spate, mergând legănat cu
picioarele lor metehăinde de atâta greutate, nerăbdători să
ia cu asalt intrarea în sala de mese, unde îi aşteptau
cuminţi porţiile la mesele rezervate. „De ce s-or mai fi
înghesuind?” mă întrebam nedumerit. Mâncarea era
bună, fiecare îşi avea locul stabilit la masă, doar că se
intra pe serii. Să se fi păstrat, prin tradiţie acest obicei al
înghesuielii la masă? Sau o reminiscenţă a „cozilor”,
devenite reflexe, din anii ’80?
A urmat repartizarea camerei la recepţie. Am scos o
bancnotă, aşa cum mă învăţase cineva cu experienţă, i-am
arătat-o discret fetei şi m-am pomenit la etajul unu,
camera 117. „Bine, mi-am zis, e un început promiţător,
nu urc prea mult, fata a fost sensibilă la gestul meu.” Am
ajuns în cameră. Cam înghesuială, orientare spre răsărit.
Pentru început, să zicem, mulţumit. Nu bătea soarele
decât dimineaţa. Îi compătimeam pe cei cu orientare vest.
„După masă, să-i coacă soarele şi pe alţii!”, ziceam eu în
84
sine-mi, răutăcios. Am cercetat cu de-amănuntul camera:
trei paturi. A apărut un semn al întrebării. „De ce nu
două, aşa cum este civilizat?” Am lăsat-o mai moale când
am văzut că am duş, apă caldă, apă rece, un televizor
mititel care chiar mergea, un frigider la fel de minuscul
unde nu încăpeau decât o sticlă de apă, un pacheţel, ceva
fructe, obiecte mărunte, dar era frigider, încă mai şi
bâzâia discret. Mai - mai am acceptat cele trei stele ale
hotelului, ce-i drept, cam palide. Vecinii de pat întârziau.
„Precis sunt la proceduri”, mi-am zis.
Aşteptând lângă geamantan în cameră, am observat
că uşa s-a deschis brusc şi doi angajaţi ai hotelului au
intrat trântind cu călcâiul uşa de perete, cărând din greu
încă un pat, de-a curmezişul. Ordin. Patru persoane. Ei
doar executau. N-aud protestele mele. Mută ici, mută
dincolo, înghesuie noptierele. Am încercat să protestez
din nou. „Cum, să ne înghesuim în cămăruţa asta
minusculă patru inşi? N-avem aer, ne sufocăm!” Surzi. Ei
doar executau. Am ameninţat că mă duc la recepţie, dacă
nu la „şeful” lor. „Care şef? E privatizat. Şeful cel mare a
dat ordin. Acum e plecat.” N-ai cui te plânge. Cred că am
să plec: „Ducă-se dracului de proceduri!” mi-am zis
furios. A apărut şi bărbatul repartizat aici ultimul: un ins
strâmb, în mână cu un băţ înalt cât el, în care s-arunca
atunci când înainta, un ins care mi-a spus că-l cheamă
Petre, e de pe lângă Ciocăneşti de Călăraşi, are şaizeci şi
patru de ani de ani. „Nu-i el de vină”, am reflectat. Parcă
mi-a înţeles gândurile: „Aici m-au trimis de la recepţie.
Eu ce să fac, am vreo putere? De-abia am făcut rost de
bilet!”, mi-a şoptit c-un fel de vinovăţie sinceră în priviri.
Iată că a intrat pe uşă un ins nu prea înalt, tot în vârstă, cu
un prosop pe cap, roşu la faţă. Tocmai ieşise din baia
85
mineralizantă. Am aflat că-l cheamă Sandu şi e viticultor
vestit din Fitioneştii Vrancei, de pe lângă Panciu, ins cu
ştate vechi prin staţiune, cunoscând ca-n palmă toate
potecile parcului acestuia imens, dar în paragină, fiecare
piatră. În sfârşit, a apărut şi nea Todea, macedonean din
Slobozia, venit cu un bilet procurat de nepoata sa,
asistentă. Când aflu că are optzeci de ani bătuţi pe muchie
mă îngrijorez. Stau în cumpănă. „Să rămân? Să plec? O
noapte dormită aici n-oi muri.”
Seara, s-a culcat nea Todea cu faţa în sus, aşa cum
l-a învăţat doctorul de familie, pentru că are şi o bronşită
astmatiformă. Sforăituri cumplite. Am dat să-l întorc
într-o parte. S-a trezit repede, argumentându-mi: „Nu, aşa
mi-a spus doctorul să dorm, cu perna ridicată şi cu faţa în
sus.” „Nea Todea, i-am zis a doua zi, mai în glumă mai în
serios, te duc eu seara acasă cu maşina şi te aduc înapoi
dimineaţa, şapte km dus şi şapte întors până la Slobozia,
nu-i un capăt de ţară pentru mine, mai puţin de un litru de
benzină. Nu mă mai chinui cu sforăiturile!” Mult timp na spus nimic, l-am simţit îmbufnat, mai mult îmi
mormăia, urmărindu-mă cu o privire oblică, aproape
duşmănoasă, decât să-mi vorbească. Refuz categoric din
partea lui. M-am resemnat. S-au culcat tovarăşii mei de
cameră cam pe la nouă. Eu? Noctambul. Ora de culcare –
12. Pe la unu noaptea începeau peregrinările lor spre baie.
Întâi – nea Petrică, apoi nea Sandu, apoi nea Todea. Mă
frigea patul. Apă trasă zgomotos. Cineva se împiedica. În
sfârşit, adormeam după ce număram până la nu ştiu cât.
Nea Petrică se scula. Făcea patul. Bâjbâia. Părăsea
camera – era trei şi treizeci. După un timp, nea Sandu, ca
o păsărică, doar umbra proiectată de lună pe un perete se
86
vedea. Ieşea şi el binişor pe uşă. Era 5,30. „Ce-o fi
făcând?” mă întrebam. Adormeam împreună cu nea Gică.
Sforăiturile îi rămâneau în urmă. Dimineaţa îl găseam
dormind într-o parte, cum îl învăţasem. Făcuse
compromisul. „Unde s-au dus, măi nea Gică?”. „Unde să
se ducă – la Mama Dracului, stau la rând la proceduri.”
Asistentele vin cam pe la şapte. „Ce fac ei acolo?”
„Aşteaptă. Îs obişnuiţi să se scoale dimineaţa, ce ştii
dumitale...! Decât să ne deranjeze foindu-se în pat...”
„Văd cum e şi cu procedurile şi cred c-am să
renunţ. Nu se poate în halul acesta!” mi-am zis hotărât
să-mi fac bagajele. Dimineaţa, mi-am luat inima-n dinţi şi
m-am dus şi eu la proceduri. Mai întâi, micul dejun,
aveam să aflu, mâncare standard: două cubuleţe de unt,
gem, trei feliuţe de salam, trei de parizer, ceai, pâine cât
pofteşti (ca la români!). Nimeni nu s-a plâns c-ar fi fost
puţină. Urma programarea la „proceduri.” Camera cutare,
ora cutare. „Interstiţialele.” „Băi cu nămol.” „Ventuze.”
„Băi mineralizante.” „Trebăr.” „Masaj”... Muncă şi
alergătură, nu glumă! Şi pe mine, şi pe asistente!
Încercam să mă ţin de programare. Dădeam să intru
la un cabinet unde eram programat la ora 8,30. „Care
8,30, domnule? La rând!”, mă punea cineva la respect.
„Îmi cer scuze, cine-i ultimul?”. „Vezi că înveţi repede?”
îmi zicea o bătrânică ale cărei cărnuri se revărsau pe un
scaun, acoperindu-i genunchii, la intrarea cabinetului. „E
clar!” mi-am spus. „Răbdare. Virtutea esenţială a
românului!” Terminam procedurile până pe la masa de
prânz, aproape mâniat şi speriat. „Trei săptămâni tot aşa?
De-aia se sculau cu noaptea-n cap colegii mei de cameră?
Ia să încerc mâine să vin cam pe la ora 10,30! Nu s-or
mai rări?” Gândisem bine. Am ochit dintr-o privire unde
87
erau mai puţini. Ne-am socializat. Începem să ne
cunoaştem pe zi ce trece, aşezaţi cuminţi pe băncile din
faţa cabinetelor. Chiar şi metehnele, necazurile, bucuriile.
Oamenii, aşteptând, la coadă, se destăinuiau. Aflai, fără
să forţezi, fel şi fel de întâmplări şi destine. Nenea de pe
bancă, având burta atârnând rotundă peste scaun, era din
Craiova. Îngropase trei soţii până acum. Sufla greu.
Mânca dimineaţa, c-o poftă nebună cu untul, singur,
aproape toată pâinea din coş. Eram nevoiţi să mai cerem.
Apoi lua conştiincios medicamentele de diabet. Se scula
uşurat de la masă. Râgâia. Nenea din Piatra Neamţ, un ins
destul de prezentabil, nu era lăsat deloc din ochi de soţia
grijulie. Tragea cu ochiul spre o tânără ceva mai slăbuţă,
de vreo treizeci de ani, din Bistriţa. O călcătură pe picior
pe sub masă îl aducea la realitate.
Curios, aici nu zării până acum nici un tânăr, nicio
tânără. Minţeam. După masa de seara am observat un
cărucior împins de o mamă în care era un înger de fată –
de vreo şaisprezece ani. Paralizată de la şold în jos.
Accident de maşină. Când te gândeşti că la ora actuală
sunt în România peste cincisprezece mii de inşi
imobilizaţi din cauza accidentelor! Maică-sa o suia întrun leagăn din apropiere. O ajutam. Împingea leagănul.
Clipe de tandreţe. Păreau fericite. Un ins subţirel de vreo
şaptezeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare de intelectual,
purtând un trening şi având un fes pe cap, trecea strâmb.
Privirile-mi erau atrase de degetele-i de la picioare
încârligate rău, unul peste altul, din cauza reumatismului.
Am descoperit-o şi pe decana de vârstă a staţiunii, avea
nouăzeci de ani. Era din Bistriţa. Venea aici de vreo
douăzeci şi cinci de ani. Cunoştea pe mulţi. Pe mine nu,
că eram venit prima dată, mi-a şi spus că nu m-a mai
88
văzut. „Dar o să mai vii. Cine vine odată, sigur se va
întoarce, aşa-i regula aici. Te mai întâlneşti cu unul, cu
altul, trece timpul altfel.”, mi-a zis într-o zi , fără s-o
întreb. Două femei, după ce au făcut un schimb de reţete,
au sporovăit, în spatele meu, pe o bancă, schimbând tema
discuţiei. Am tras cu urechea: „Ştii cum am scăpat eu de
un purice de la hotel? Mi-am scos chiloţii, i-am scuturat
de la balcon. Stătea, al focului, în betelie. Numai aşa am
scăpat de el. Poţi să dai cu toate prafurile!”
Atunci am făcut legătura că, de fapt, pe paturile
unde se făceau procedurile, nu se schimbau decât foarte
rar cearceafurile. Puricii din Craiova se puteau
împerechea în voie cu cei din Botoşani. Am şi simţit pe
loc o uşoară furnicătură la betelie. „Ăsta-i ori din
Ciocăneşti, ori din Fitioneşti, ori din Slobozia. Dar dacă
l-am luat la proceduri?” Pe acelaşi pat se perindau cel
puţin vreo douăzeci de inşi într-o zi, dar într-o
săptămână? Dar într-o lună? Dar într-o vară? Dar într-un
an? Socoteală greu de făcut! Dar la nemţi, la BadenBaden, cum o fi?” Mi-am adus aminte că am trecut şi
prin Karlovy Vary, dar şi prin Herculane al nostru, ajuns
acum o ruină, îţi venea să plângi. Am fost, cu vreo câţiva
ani în urmă, la Covasna: altă lume, nu erai la ora fixată la
proceduri, adio! Îţi trecea rândul pe ziua aceea. Ca
surpriza să fie totală, de ziua mea de naştere, am găsit o
felicitare la masă. Mai mult, felicitarea am primit-o acasă
şi anul următor, să ne amintim c-am fost la Covasna...
În unele cabinete, cearceafurile ajunseseră cenuşii.
Curând aveam să constat că nici la pat, în cameră, timp
de trei săptămâni n-a umblat nimeni. Am discutat
problema cu un vecin la procedură. „Dă-le ceva, să vezi
89
ce grijulii sunt!” Era prea târziu. Mai aveam doar două
zile...
După amiază, după masă şi după proceduri, mă
odihneam împreună cu colegii de cameră. Ne făceam
siesta, mulţumiţi, toţi patru. Începeau poveştile. Au aflat
ei că nu-s chiar de-al lor „Eşti telectual?” a remarcat nea
Petrică. Nea Sandu din Fitioneştii Panciului gâlgâia la toţi
câte un pahar de Fetească de la el din beci. Nea Gică din
Slobozia scotea nişte struguri 1001 şi câte un măr. Eu, ce
să le fi scos? Aveam nişte reviste şi o carte tipărită recent.
Le-am arătat. Le-am dat pe sub nas revista. Am observat
că se cam încurcau chiar la citirea titlului. Am retras-o
înapoi binişor, schimbând vorba.
S-a apucat nea Gică „machedonul” de povestit:
Cadrilater, Tulcea, Banat, Ciocăneşti, Fundata, Slobozia.
Tot mereu mutaţi de statul român. Îl compătimeam dar, în
sinea mea, îi admiram, prin el, pe toţi „machedonii”,
pentru că s-au descurcat, au supravuieţuit prin
solidaritate. Ne-am găsit şi câteva cunoştinţe comune.
Soţia mea fusese colegă de cameră la facultate cu o
nepoată de-a lui. Ne-am dus şi la nunta ei. Precis ne-am
întâlnit acolo. Când îi laud pe Becali, pe Hagi şi pe
Steaua, se însufleţeşte. Aproape că ne împăcăm. Noaptea
următoare a dormit cu capul într-o parte. N-a mai sforăit.
Nerăbdător, a intrat în scenă, aşezat într-un cot, pe
pat, nea Sandu: „Eu, domnu’ Titi, nu pot trăi fără muncă.
Am doi cai, un hectar de vie, alte cinci cu livezi de pruni,
lucernă, pădure. Mi-i dragă munca. Fără ea nu pot trăi,
crede-mă. Dimineaţa, la cinci, sunt la grajd, în curte.
Rezolv animalele, ele nu pot răbda de foame, de sete,
apoi iau o şunculiţă făcută de mine, uite aşa tăiată
90
mărunt, pe la zece. Ştii ce bună-i c-un păhărel de ţuică
sau de vin? Iau şi o cafea, apoi iar la treabă. Prima dată,
când mă trezesc, pe la cinci, îmi fac planul ce-am de făcut
pe ziua respectivă. Nu de-cu-seară, că-ntre timp, noaptea
se poate schimba vremea. Am şi acum un vin, uite şi
mata ce curat este, n-am pus nimic în el, doar nişte sulf...
mai ia un pahar! Să-ţi mai spun un secret: eu pun în butoi
şi o creangă de busuioc. Preotul în biserică, ce pune la
aghiasmă? Mi-a spus mie cineva că busuiocu-i antiseptic.
Eu, când mă deranjez la stomac, iau în gură şi mestec un
ghem de busuioc, fac păianjeni, ştii mata unde...Să vii la
mine la toamnă să vezi beciul cu butoaiele...”
Nea Petrică, ascultând, scăpa băţul nelipsit printre
paturi. Profita de pauza nostalgiei lui nea Sandu: „Eu,
domnu’ Titi, nu râde, fără purcele nu pot trăi. De când mă
ştiu, încă de pe timpul <<Împuşcatului>> eu cresc
purcele. Câte şase. Îmi fac mereu, fiecare, câte
paisprezece purcei. Le programez fătarea când se caută
purceii. Am şi vierul meu de prăsilă. Ştii care-i secretul?
Nu-ţi vine să crezi: vierul! Purceii îi duc, când se fac, aşa,
de şase săptămâni, în târg, cu remorca, cu camionul, la
Ploieşti, la Buzău, la Călăraşi, la Urzicenii matale, am eu
locurile mele. Câştig bani buni. Le-am luat celor trei
copii câte o maşină. Le-am făcut câte o casă. Ei mă
iubeşte mult.” N-a apucat să rostească toată fraza, că s-a
şi auzit mobilul. Îl suna un nepoţel. A continuat apoi: „Să
vezi cum sug purceii, cum se încalecă unul pe altul, cum
se înghesuie calici, cum scapă laptele din gură, iar ele
grohăie mulţumite! Îţi vine şi ţie, să sugi, nu alta!”
„Da’cu piciorul ăsta beteag ce s-a întâmplat?” „O poveste
urâtă, eu am fost de vină. Să ştii de la mine că niciun cal
nu suportă omul beat lângă el. Dacă-l şi mai atingi cu
91
biciul când este nevinovat, te pedepseşte!” N-am mai
insistat. Oftatul lui spunea mai mult decât o lungă
spovedanie. „Dar pe timpul <<Împuşcatului>>, cum îi
zici mata, cum făceai rost de mâncare pentru ele?” l-am
provocat eu. Precaut, omul s-a uitat într-o parte şi în alta,
să fie sigur că nu-l aude şi altcineva: „Rămâneau tarlale
de porumb întregi, neculese, la Iaseu, tractoriştii arau
peste ele, să raporteze recoltatul şi aratul încheiate. Noi
ne duceam iarna, cu furcoaie, cu biciclete şi adunam. Să
putrezească bunătate de porumb sub brazdă, nu era păcat?
Şefii se făceau că nu ne văd. Le mai scăpam şi lor câte un
purceluş. Altădată am să vă povestesc ce chefuri făceau
ei, cu femei din sat, la cantonul meu: bărbaţii lor credeau
că-s la şedinţă la Călăraşi...Am uitat să vă spun că eu
eram angajat paznic la pompele de irigaţii. Am văzut
mult dezmăţ, dar n-am spus la nimeni până acum...Dacă
ţi-aş povesti, ai mai scrie o carte!”
O tăcere lungă se lăsa în cameră, urmată de
sforăiturile uşoare ale celor trei. Era somnul de dupăamiază.
Nu mi-am mai pus problema plecării, a renunţării.
„Cum dracu’ de-i tot dau ăştia cu dispariţia ţăranului?
Ţăranul, înainte de toate, se schimbă el însuşi, se
transformă, îi rămâne spiritul şi-l transmite mai departe”,
reflectam eu surprins de această relitate.
Aveam să aflu nişte poveşti de viaţă fascinante. În
fiecare zi, altă părticică de viaţă, alta decât mi-o
imaginam eu. Fascinantă prin simplitatea, dar mai ales
prin sinceritatea ei. N-am auzit niciodată, pe niciunul
plângându-se, nici de „înainte”, nici de „după”. Erau, pur
şi simplu, nişte oameni mulţumiţi de munca lor. N-am
auzit cuvintele „ne-am descurcat”, ci doar „am muncit şi,
92
am avut, şi avem.” „Cum să plec? Cum să-i părăsesc?”
Mă aflam în România reală...
A doua zi am reluat procedurile. Nimic din
tentativele de ciondăneală „la rând” din primele zile.
Deveniserăm toţi mai înţelepţi, mai politicoşi, mai
toleranţi, ne salutam, ne recunoşteam. Trei săptămâni
însemna mult. Spre final, parcă nu mi se mai păreau aşa
hâzi, strâmbi, uscaţi, graşi, cu caltaboşi în jurul burţii, cu
şunci pe şolduri, şchiopi, cocoşaţi, mergând strâmb, într-o
parte. Parcă nici beţele şi cârjele ce-i însoţeau nu mai
pocăneau aşa de tare...
Nea Sandu avea ceva de detectiv în el. Venea la
mine c-o voce şoptită: „Fii atent, domnu’ Titi, tipul ăla de
colo a luat-o de mână, pe sub masă pe călugăriţa aia,
vezi? E ceva!” Luasem seama că seara, după cină cam
dispareau din preajmă. După câteva zile, a venit
triumfător – discret la mine: „A căzut. Ştiam eu! I-am tot
urmărit. Ieşeau pe sub seară unul pe o alee, altul pe alta şi
se întâlneau prin tufişurile astea. I-a căzut în plasă.” „De
unde ştii?” „Ia uitaţi-vă, călugăriţa nu mai are la gât
cruciuliţa de care era nedespărţită. I-a fost teamă să n-o
vadă Maica Domnului. Să vă uitaţi cum umblă mai mult
cu capul plecat. Vinovată. Are remuşcări. Ce să-i faci, e
şi ea tânără. Chemarea sângelui fierbinte. Se întâlnesc
mai în fiecare seară. După ce pleacă, post un an întreg.”
Un nor de ciori se lăsa în înserare pe vârfurile
plopilor din apropiere, anunţând apropierea toamnei cu
croncănituri ce-ţi râcâiau creierii până ce se aşezau
într-un târziu în cuiburile ce le aşteptau acolo, printre
crengi, de ani şi ani. Ajunsesem la ultimele proceduri.
Parcă-mi părea rău. Eu, care fusesem pe la Covasna şi
intram la proceduri după o planificare riguroasă,
93
nemţească, ungurească, cine mai ştie cum. Eu, care
tocmai aterizasem în Amara după un voiaj, prin Italia,
unde văzusem Florenţa, Roma, Vaticanul, San Marino,
Veneţia. Eu, care văzusem Ermitajul, Luvrul, Atena,
Salonicul, Parisul, Berlinul, Viena, Karlovy Vary, nu
văzusem Amara. Nu trăisem aşa de intens, pe unde am
fost, ca-n Amara.
Cu câteva zile în urmă am simţit că acel „cui”
nenorocit din spate începuse să cedeze. „Mi-am recăpătat
<<verticalitatea>>, domnule doctor”, i-am spus
medicului balneolog mulţumindu-i.
Despărţirea de prietenii mei n-a fost deloc duioasă.
Nu ne-am promis că ne vom mai întâlni. Doar nea Sandu
mi-a spus că, dacă am ocazia, în toamna asta, să trec şi pe
la via lui, iar în şoaptă, la ureche, „Ţi-am spus eu?
Călugăriţa avea broboane de lacrimi la coada ochiului.
Tipul i-a plecat azi spre Constanţa. N-am dibuit de la ce
mănăstire este ea. Precis mai vine şi la anul!”
Tot în serii, grupuri-grupuri reluau traseul în sens
invers, cu huruitul rotiţelor de la geamantane, cele câteva
sute de metri până la autobuz, intersectându-se cu alte
chipuri nedumerite de acest spectacol al roţilor de
geamantane, hârjâind asfaltul şi creierii într-un du-te-vino
fără sfârşit, atâta timp cât nămolul sapropelic al Amarei
era scos din adâncuri, cu barca lui de către nea Tică,
barcagiul, care nu lipsea niciodată de la muncă, fie iarnă,
fie vară... Singurul care-şi mai permitea să mai dea peste
cap câte o duşcă în timpul serviciului, totdeauna după ce
îşi făcea treaba...
N.B. Am schimbat în ultimul moment adresele cu
„tovarăşii” mei de cameră de care m-am despărţit regretând că
uneori am fost cam aspru. Îmi părea rău că n-am avut suficient
94
timp la dispoziţie să-i cunosc mai îndeaproape. O idee clară mi
se conturase deja: descoperisem, prin ei, România reală. Am
înţeles atunci că nu eu i-am tolerat pe ei, ci ei m-au adoptat pe
mine. Tot atunci mi-am dat seama, uluit, că staţiunea Amara,
cu toate ale ei, bune sau rele, era tot în Europa. Doar dacă la
„proceduri” s-ar fi făcut o minimă programare, dar mai ales
dacă ar fi fost respectată. Doar dacă n-ar mai fi existat acele
cozi de la intrările cabinetelor de proceduri. Doar dacă nimeni
nu s-ar mai fi înghesuit la uşa sălii de mese. Doar dacă
cearceafurile ar fi fost schimbate la timp... Doar dacă toate
camerele ar fi avut aer condiţionat. Doar dacă turiştii ar fi fost
cazaţi câte doi în cameră.
Cum noi, românii, nu ne subordonăm nici unei
reguli...Trăim, aşa cum se vede, ne place, în sucul nostru. Cine
nu ştie cum este „dincolo”, crede că aşa-i normal...
95
PARTEA A DOUA:
GÂNDURI CU INIMA STRÂNSĂ...
„Grav e că nu e aşa cum e, ci grav e că nu poate fi altfel.”
96
(I.L. Caragiale)
97
EXTEMPORALE NECENZURATE
În timpul sejurului de pe ţărmul Mării Adriatice, la
Rimini - Italia, oferit cu generozitate de sponsori (foşti elevi)
ai Asociaţiei „Grigore Moisil” unor elevi şi profesori ai
Liceului Teoretic „Grigore Moisil” din Urziceni ca urmare a
rezultatelor deosebite la fazele superioare ale concursurilor şi
olimpiadelor pe diverse specialităţi, la intrarea în ţară, i-am
rugat pe excursioniştii olimpici – adolescenţi inteligenţi, fără
prejudecăţi şi fără clişee - să-şi noteze, între timp, impresiile,
răspunzând la două întrebări iar, la începerea cursurilor, în
septembrie, să discutăm.
Prima: Încearcă să fii obiectiv punând faţă în faţă
civilizaţia românească şi pe cea a ţărilor prin care am
trecut, respectiv, Ungaria, Austria şi Italia – ţară de
destinaţie.
Răspunsurile nu s-au lăsat aşteptate, deşi cred că au fost
mult gândite. Îi ştiam adolescenţi serioşi, aveam încredere în
98
posibilităţile lor de analiză, de a selecta esenţialul de banal, de
a concentra expresia, de a face aprecieri pertinente. Le-am
păstrat pe toate în forma lor iniţială, intervenind doar acolo
unde au apărut uşoare stângăcii de exprimare, fără să alterez
întrucâtva conţinutul şi calitatea observaţiilor.
1. La noi, la români, este prea mult teren agricol
nelucrat. Avem, probabil, un cult al buruienilor şi al
mărăcinilor. Să vadă Panait Istrati, ar scrie volumul al
doilea al romanului „Ciulinii Bărăganului.” Avem şi noi
şosele destul de multe şi de bune, unele chiar de foarte
bună calitate, chiar „curate” şi curăţate. Am văzut nişte
maşini tunzând iarba pe margine. Ce păcat că dincolo de
şanţ, sunt suprafeţe de buruieni, pe terenuri necultivate.
Kilometri întregi de teren pe lângă şosele, e al nimănui,
lăsat parcă într-un dispreţ total. Ţăranul nostru n-a venit
cu brazda până în limita şoselei. Ciulini şi iar ciulini. Să
aibă chinezii aşa bogăţie de teren!...
Asta pentru că am văzut pe un post de televiziune,
cum au făcut ei terase şi pe vârful munţilor. Mă uitam în
ţările prin care am trecut pe coline domoale, integral
cultivate, adică până în şosea, şi aveam impresia, la un
moment dat, că pietrele, aşa de multe ce erau, păreau
nişte cartofi de mărime mijlocie, pe un sol roşiatic, nici
măcar cernoziom. Totuşi, îl lucrau, iar producţia la
porumb trebuie să fi fost foarte mare. N-am observat
vreo tulpină lipsă. Oricum, solul nostru este superior,
dar probabil este lăsat în „conservare.” Ce-i drept, nici
ploile lor nu se potrivesc cu ale noastre. Vreau să zic
seceta. Am văzut însă, pe zeci de km, în Italia, vii irigate,
prin instalaţii de diverse mărimi, cu picurător. Pe
deasupra, ciudat lucru, viile mai erau şi acoperite cu
nişte plase imense. Cred că acelea protejau contra
99
graurilo sau probabil contra grindinei. Şi ne mai mirăm
că importăm struguri şi fructe din Italia!
Atât teren este necultivat la noi, încât lasă impresia
unui străin că suntem un popor care dispreţuieşte
pământul.
2. Am fost hotărâtă să privesc programele
italienilor la TV. De cum veneam în camera hotelului şi
deschideam televizorul, butonam pe toate canalele.
Nicăieri n-am văzut scene de groază, filme, cum le zicem
noi „horror”. Foarte decente. M-am familiarizat
întrucâtva şi cu limba. Cele mai multe puneau probleme
de viaţă, multe cu adolescenţi, cu tineri, multe emisiuni
distractive. Am urmărit ştirile la ei. Nimic indecent.
Nimic şocant. Nicio imagine cu accidente pe şosele sau
autostrăzi. Dau la ştiri, locul, ce şi cum s-a întâmplat,
dar fără imagini, să ţi se facă părul măciucă. Urmăream
cum toată Italia a fost şocată de informaţia despre un
accident cu vreo şapte morţi, pe o şosea din zona Trieste.
Arătau, printr-un cerculeţ, doar locul pe hartă al
accidentului şi consecinţele, fără nicio imagine. La
posturile româneşti, sunt prezentate astfel de ştiri la ore
de maximă audienţă şi cu o intonaţie a prezentatorului,
de crezi că este sfârşitul lumii şi, urmărind seară de
seară şi pe toate canalele, ai senzaţia că la noi se
întâmplă toate grozăviile din lume. Eu cred că şi pe la ei
au loc fel şi fel de minuni, dar le transmit mai discret,
fără să traumatizeze, adică fac şi educaţie. N-ar face
bine televiziunile noastre, măcar postul naţional, să
preia informaţii şi de la alte televiziuni, să vedem şi noi
cum e la alţii? Nu toată lumea de la noi ar avea
posibilitatea să călătorească. Îmi pun întrebarea dacă nu
cumva, fără să se vrea cu tot dinadinsul, se produce o
100
intoxicare, o culpabilizare a românului, de ajunge să
creadă că chiar este ultimul în Europa. Prea des se aude
printre noi zicala: „Ca la noi, la nimeni!” Este un stres
continuu, generat de televiziuni în goana după
senzaţional. La capitolul „civilizaţie” cred că stăm rău.
Nu prin elită, de altfel destul de subţire, ne apropiem de
civilizaţia occidentului, ci prin valurile succesive de
români care, vânzolindu-se un timp prin Europa, aduc şi
vor aduce bani, dar mai ales o altă mentalitate, adică
civilizaţie, ceea ce ne cam lipseşte, doar suntem la
porţile Orientului şi în centrul Balcaniei...
Încă ceva, cred eu, interesant. Ştirile, la ei, vizau
tot teritoriul italian, repartizate proporţional pe regiuni,
nu numai din Roma, care mi se părea că-i chiar
ignorată. Dacă deschizi la orele de maximă audienţă, la
noi, toate ştirile se concentrează pe ce se întâmplă în
Bucureşti, pe politică, pe scandaluri, provincia este
complet ignorată. Şi ştirile sunt eminamente negative.
Cred că dacă i-ar da cuiva prin cap să înfiinţeze un post
de TV care să transmită numai lucruri interesante şi
bune care se întâmplă în ţara noastră, ar face o foarte
mare audienţă, într-atât este sătulă lumea numai de rău.
Pe această portiţă ar pătrunde şi în inimile românilor
optimismul. Tot auzind numai de rău, chiar se crede că
suntem cei mai răi de pe continent. Orice minciună
repetată devine adevăr. Ori, cum exemplul negativ se ia,
mulţi inşi imită ceea ce văd...Un post de televiziune a
transmis o ştire cutremurătoare: doi tineri uciseseră un
bătrân într-un apartament, în scopul jafului, pe urmă iau scos şi ochii; nimeni nu ştia de ce au procedat astfel.
Prinşi după foarte puţin timp, criminalii au recunoscut,
dar au explicat că văzuseră un film în care se procedase
101
la fel, dar de acolo luaseră şi informaţia că, chipurile,
ultima imagine pe retina mortului ar fi fost imaginea
criminalului. Ca să nu fie recunoscuţi cumva...
3. În zece zile cât am stat şi cât am umblat pe
trotuarele (multe de marmură!) şi pe şoselele Italiei, o
singură ambulanţă încerca să-şi facă loc, fără prea
multă greutate şi fără să ţipe cu sirenele-i stridente, să
„terorizeze” efectiv un oraş întreg, cum se întâmplă la
noi. Avea doar girofaruri albastre. Curios, îşi făcea loc,
discret, doar cu luminile intermitente de deasupra, fără
avertizări sonore. Şoferii se dădeau repede şi discret la o
parte, fără să se enerveze nimeni. Erau de-o politeţe
exemplară. Nu mai spun că n-am văzut pe cineva trecând
pe roşu sau traversând decât pe zebre, care erau peste
tot, aproape că îi sufocau pe şoferi. În Viena, am urmărit
cu foarte mare atenţie, n-a sunat niciun claxon, se auzea
doar un fâşâit monoton de maşini. Şi nici poliţie nu era,
sau n-o vedeam eu. Chiar nici nu ştiu cum arată
uniforma unui poliţist austriac. Nici a unuia ungur. In
Italia am avut noroc, am văzut doi carabinieri. Au şi
observat că şoferii noştri sunt pe cale să facă o greşeală,
opriseră într-un loc interzis, să ne urcăm noi, doar i-au
prevenit...
Apropo de ambulanţe, m-am nimerit odată în
Bucureşti, în zona Obor. Aşteptam pe cineva. Ne
dădusem întâlnire la Donald-ul din colţ. Salvări peste
salvări urlau cu toate sirenele, venind din toate direcţiile,
parcă-şi dăduseră întâlnire aici sau păreau a fi în grevă.
Urmăream forfota de maşini. „Ce să-i faci?” Mă
încurajează cineva din apropiere, văzându-mă oarecum
îngrijorată. În zona aceasta sunt o mulţime de spitale:
102
Spitalul de Urgenţă, spitalul „Alexandrescu”, spitalul
Colentina, mai încolo, spre Pantelimon, Oncologia, apoi
Fundeni...”
„Dar de ce orăcăie aşa disperate?” „Circulaţia.
Aglomeraţia. Graba. Obişnuinţa. Stare de asediu. Încă
un stres pe bietul bucureştean. Şi asta de dimineaţa până
seara şi de noaptea până în zori...”, mi se destăinuie cu
mare năduf interlocutorul. „Un blestem şi pe bietul
bolnav, căci nu se ştie dacă mai ajunge pe o aşa
circulaţie infernală, dar şi pe bietul...”, a conchis
îndepărtându-se. N-am mai auzit ultimele cuvinte căci,
după o perioadă de scurtă acalmie, este blocată în
intersecţie încă o ambulanţă cu toate sirenele date la
maximum, însoţită de alte zeci de claxoane ale unor
maşini care profitau, încercând să-şi facă loc în urma
ei... Uneori, la noi în oraş, în puterea nopţii, chiar dacă
strada nu-i deloc aglomerată, te mai pomeneşti cu câte
un şofer de pe ambulanţă că pune la maximum
avertizările sonore. „Voi să dormiţi şi eu să nu dorm? Ia
să le-o fac eu lor!”, îşi zice zâmbind în sinea-i, apăsând
şi mai vârtos pe claxon.
4. Sincer să fiu, am urmărit foarte atent cum
circulă italienii şi în oraşe, dar şi pe autostrăzi. Pentru o
informare corectă a celor care nu au călătorit încă în
Italia, la ei nu prea am văzut şosele, doar autostrăzi. Pe
când la noi se construia socialismul victorios la oraşe şi
sate, ei îşi vedeau liniştiţi, fără prea multă vorbă, de
treabă, adică se gândeau la viitor, construiau autostrăzi.
Mii de km! Contrar faptului că sunt meridionali, adică
latini, adică temperamentali, la volanul oricărei maşini
s-ar afla, sunt calmi, liniştiţi şi politicoşi. N-am auzit
103
decât foarte rar claxoane, foarte discret. Nu cred că la ei
există nervozitatea asta nebună din Bucureşti, dorinţa de
a mai înainta câţiva metri, n-am văzut acea competiţie
acerbă pentru a câştiga un loc mai în faţă la semafor.
Verbul cel mai utilizat la noi este: „Bagă-te, mă, odată,
ţărane!” Apelativul nu mă mai impresionează, căci am
auzit o replică şi mai bună: „Nouăzeci şi opt la sută
dintre bucureşteni sunt ţărani, iar doi la sută au uitat că
sunt ţărani!” Asta nu înseamnă că nu sunt şi la noi şoferi
politicoşi, chiar bucureşteni care, văzându-te în
dificultate, au răbdare şi te ajută să schimbi corect
banda. Uneori, s-a întâmplat să avem parte de o politeţe
exagerată. Interesant, la italieni, foarte frumos circulau
scuterele, conduse şi de femei, şi de mulţi tineri, şi de
pensionari – extrem de numeroase, dar corect echipate.
Îşi aveau locul lor pe şosele, nu forţau pătrunderea pe
toate părţile, printre maşini. Mergeau în aceeaşi bandă,
respectau maşinile şi erau respectate. Nu depăşeau şi nu
erau depăşite decât regulamentar, pe altă bandă. Nu tu
înjurături, nu tu ţipete.
Trecerile de pietoni la ei sunt sacre, şi pentru
pietoni, şi pentru şoferi. Apropo, în oraş la noi am văzut
o scenă care i-ar fi oripilat şi pe italieni, şi pe austrieci,
şi pe unguri. O maşină opreşte, regulamentar, la trecere.
Pe zebră, o tânără care, din cine ştie ce motiv, părea că
nu se grăbeşte. Când a ajuns în faţa şoferului care
înaintase cu maşina până în dreptul fetei, ce-a făcut
nemernicul? A aruncat (se vedea că are exerciţiu),
ditamai flegma pe chipul acesteia, apoi a demarat în
trombă, lăsând-o pe fată încremenită şi pe ceilalţi
trecători fără replică... Pe geamurile autoturismului
respectiv s-au ivit câteva figuri tuciurii şi labe
104
ameninţătoare care gesticulau şi înjurau cu capetele
scoase pe fereastră, ca nişte maimuţe, întoarse spre fata
care îşi ştergea plângând balele de pe faţă...
Ce-i drept, la italieni, intersecţiile, acolo unde se
poate, nu mai sunt intersecţii, ci sensuri giratorii, foarte
bine marcate ca, de altfel, şi trecerile pentru pietoni.
Despre vreo maşină parcată neregulamentar?
Nu-mi dau seama. Legea, regula şi civilizaţia îşi spun
cuvântul. O rudă de-a noastră ne-a povestit cum, fără să
vrea, a parcat, în Paris, neregulamentar. Nici nu şi-a dat
seama când a venit poliţia. Ce-a mai pătimit! Nu mai
vorbim cu câtă uşurare a acceptat amenda, numai să nui ridice maşina!
5. Poate că şi localităţile noastre – oraşe şi sate –
ar arăta, în ochii noştri şi ai străinilor, mai altfel, dacă
intrările ar fi mai bine supravegheate. Efectiv, te
îngrozeşte să intri, mai ales cu trenul, într-un oraş de-al
nostru. Pe km întregi, în stânga şi în dreapta căilor
ferate, gunoaie şi iar gunoaie. Bănuiesc că se tot ridică
şi iar se fac la loc, dar mai repede cred că nu se ridică. E
deja un cerc vicios. Aşa şi pe lângă şosele. Am văzut
lucrători de la drumuri că adună, din când în când, în
nişte saci, sticlele şi hârtiile. Apar iar după un timp.
Odată, în faţă, într-un trafic destul de intens, se mergea
în coloană, un ins a aruncat pe fereastra maşinii o cutie,
probabil de bere. Cel din spate a frânat autoturismul, să
se ferească, din instinct, crezând că-i vine obiectul în
parbriz. L-a lovit cineva, destul de puternic, din spate.
Cel care a aruncat cutia s-a tot dus, ceilalţi doi au rămas
să se certe, să cheme poliţia...Tevatură mare...
Declaraţii... Amendă că nu a respectat distanţa, câte şi
105
mai câte..., plus nervii, plus timpul pierdut, başca
cheltuiala... Am înţeles că în Occident şoferii înşişi, dacă
observă vreo neregulă în trafic, dau telefon la poliţie.
Aceasta apare ca din pământ. Şi nu prea stă de vorbă.
Doar constată. Abia atunci am înţeles de ce pe autostrăzi
sunt instalate destul de des telefoane speciale.
Altădată, venind de la Iaşi spre Bucureşti, am
păţit-o rău de tot, dintr-un alt motiv: pe tot traseul n-am
găsit nici o singură toaletă. Cum moteluri nu prea erau,
cum păduricile erau la distanţe relativ mari de şosea,
cum era primăvară şi porumburile şi floarea–soarelui de
pe margini nu prea se ridicaseră, vă cam daţi seama că
singurul adăpost pentru necesităţi a fost, cum se
întâmplă de obicei, roata maşinii, spre hazul celor care
depăşeau, fără să-şi închipuie că le va veni şi lor
rândul...
Ne trebuie mult ca să ne civilizăm, mă întreb eu şi
poate şi alţii? Problema e, de unde începem şi cum
procedăm. Oricum, cercul vicios trebuie întrerupt de
undeva! Prima lecţie la grădiniţă ar trebui să-i înveţe pe
copii cum să ducă gunoiul la coş. M-am bucurat când am
văzut că mulţi primari au fost realeşi, unii chiar având
mai multe mandate. M-am interesat ce şi cum: erau
gospodari. În privinţa asta, neamţul de la Sibiu va ieşi
mai mult ca sigur la pensie din această funcţie, dacă nu
cumva se vor ruga de el să mai stea sau, cine ştie de nu
i-o da vreunui partid prin cap să-l pună candidat la
preşedinţie...
6. Pe mine m-a impresionat felul în care arătau
clădirile, oricum ar fi fost ele, mai mici sau mai mari,
mai bogate sau mai sărăcăcioase, mai somptuoase, ori
106
cu o arhitectură mai simplă. Toate aveau ceva aparte, o
simplitate, poate o eleganţă, un bun gust pe care li-l dau
coloritul liniştitor, nu prea strident, apoi peste tot flori.
Şi ei au temperaturi mari. Multă verdeaţă, gazon sau
flori, zeci de metri de furtunaşe mai groase sau mai
subţiri care şerpuiesc discret, o irigaţie economicoasă,
prin picurare, pentru fiecare floare. Economie de apă.
Efect estetic. O încântare. Au occidentalii ăşta un cult al
gazonului şi al gardurilor vii, frumos ornamentate, tunse
mereu proaspăt, udate la timp. Nimic ostentativ în
arhitectura clădirilor. Am urmărit în Ungaria, în
Austria, în Germania şi în Cehia (cu alt prilej) fără să
văd, ca la noi, acea înghesuială de case şi sate de
vacanţă cu „stil fără stil”, nişte mastodonţi cu multe
etaje, epatând opulenţa, cu nişte garduri de beton
sufocante, în curtea cărora nici aerul nu mai pătrunde.
Imaginează-şi cineva, la marginea unui sătuc din
Bărăgan, două „vile” somptuoase, cu câte două etaje şi
mansardă, în plin câmp, fără gaze, fără apă curentă,
fără niciun pom în jurul lor, crescute parcă din pământ.
Nişte bani îngropaţi. Cred că aveau pe puţin douăzeci de
camere. Ce-o fi făcând cu atâtea, că nici a motel nu
arătau... Ca să mai înveselesc puţin atmosfera, o glumă:
„Ce face un neamţ când are bani?” „Îşi mai ia o
maşină.”; „Dar un turc?” „Îşi mai ia o nevastă”; „Dar
un român?” „Îşi mai face o casă...”
Pătrunzi într-un oraş, oricare ar fi el, dar mai ales
în Bucureşti, te şochează desenele din grafitti realizate,
de foarte mult prost gust, pe blocuri, pe ziduri, pe scări,
pe poduri, cam pe unde s-a găsit un loc liber,
accentuîndu-le urâţenia. A trebuit să ajung la cabinetul
unui oftalmolog, la etajul I al unui bloc dintr-un cartier
107
bucureştean. Medicul întârzia. N-am putut rezista prea
mult: un miros sufocant şi înţepător de urină domina
scara. Apoi peste tot un gri-murdar, ca şi sufletele
românilor. Peste tot cenuşiu şi iar cenuşiu. Uitaţi-vă la
chipurile oamenilor acestora care ies din blocuri:
închise, încruntate, îngrijorate, cu feţele zbârcite înainte
de vreme şi capetele plecate, mereu parcă umblă cu
privirile după ceva pe jos, având mereu câte o sacoşă în
mână, cărând câte ceva, mergând parcă într-o repezeală
şi într-o bâjbâială continuă, spionând ceva sau temânduse de ceva. Culori cenuşii, vieţi cenuşii... „Rasa
nefericită a Europei”, zicea Poetul.
Pe de altă parte, paradoxal, forfota, da, forfota dă
viaţă oraşelor noastre, multă înghesuială, de parcă toţi
ar fi în grevă, de parcă n-ar mai avea loc de muncă, o
mulţime care se revarsă perpetuu, pe trotuar, pe treceri
de pietoni, în magazine, în pieţe, în marketuri, cu
claxoane, strigăte, ţipete..., scârţâituri, sirene – totul
parcă viril, semănând exces de viaţă. Când te uiţi cât de
încărcate ies din marketuri cărucioarele cu mâncăruri,
la sfârşit de săptămână, îţi vine să crezi că Anul Nou, la
români, este în fiecare sâmbătă. Un străin care vede
spectacolul acesta rupt parcă din „Ţiganiada” lui Budai
Deleanu, ar zice că românii trăiesc doar pentru a-şi
umple maţul, altă grijă n-au. Un fel de bâlci permanent,
un spectacol pe care să-l admiri de dimineaţa până
seara, cu comedii şi drame la tot pasul. Spionam cam ce
cumpăra un francez într-o piaţă cochetă într-un orăşel:
patru prune, o ceapă, o salată, o ţelină, doi morcovi, o
lămâie , o pară , două mere...
Ce-i drept, în tot acest spectacol al străzii şi al
televizorului, femei, da..., avem femei frumoase. Nu atât
108
frumoase, cât elegante. Le lasă mult în urmă pe celelalte
„europene”: nemţoaicele şleampăte, franţuzoaicele de
pe stradă - destul de neglijente, italiencele - destul de
modest îmbrăcate, nici frumoase, grecoaicele - femei de
munte, având picioarele ca nişte fuştei de ceapă. Doar
rusoaicele, cele până în optsprezece ani, sunt exemplare
superbe, apoi se îngraşă şi ele, o dau pe băutură... Şi
ţigăncile noastre sunt pitoreşti, cu fuste scumpe,
sofisticate, dar în picioare cu permanenţii papuci care le
ajută să străbată zilnic zeci de km. Nici ele nu ştiu ce
caută. Chiar dacă-s mai multe în Italia sau în Franţa
decât la noi. La capitolul Femei stăm mult mai bine
decât toţi europenii la un loc... Nu ştim să le privim , nici
să le preţuim...
7. Nu se poate să nu-ţi atragă atenţia, într-un oraş
românesc, dar mai ales în Bucureşti, miile de km, poate
milioane, de cabluri, atârnând, ca nişte maţe întinse, din
stâlp în stâlp, în toate localităţile unde televiziunile prin
cablu îşi fac de cap. Mereu m-am întrebat de ce s-o fi
abandonat pe stâlpi atâta sârmă. Cică, în caz că mai este
nevoie şi altădată... Să fie acolo, poate mai apare vreun
abonat.
Un alt aspect paradoxal se întâmplă la noi. Când
este vorba de TV, românul plăteşte de două ori: odată
prin firma de cablu, iar a doua oară, prin taxa achitată
odată cu factura de energie electrică, pentru televiziunea
publică. Revenind la „maţe”, la un moment dat, chiar
televiziunea a filmat un astfel de stâlp care a căzut sub
greutatea cablurilor agăţate de el.
Şi peste tot, garduri: de sârmă, de beton, de lemn,
de plasă, din toate materialele şi de toate mărimile, cu
109
porţi dintre cele mai aparte, o diversitate în faţa cărora
orice străin se cruceşte, unele cu funcţie strict de
protecţie a proprietăţii, dublate şi de camere video sau
de alarme sofisticate, altele cu funcţie strict estetică,
adevărate bijuterii, cu care mulţi se mândresc. O
schimbare de civilizaţie cu care le putem da lecţii
străinilor: gardurile cu funcţie estetică. Am văzut, mai
ales în Moldova, în zona Sucevei, dar şi a Vrancei, nişte
case şi nişte garduri făcute cu un gust desăvârşit. Nu mai
vorbesc de porţile maramureşene. Semn că românii
plecaţi la muncă peste graniţă, se vor întoarce. Oamenii
simpli au salvat România când a avut mai acută nevoie
de bani, chiar au îmbogăţit-o, tot ei vor veni, câţi se vor
întoarce, cu o nouă mentalitate, cu o nouă civilizaţie a
cultului şi a chibzuinţei banului muncit cu greu. Cine
câştigă uşor banul, şi mai uşor îl va prăpădi... Avem şi
un cult al împrumutului. „Ne-om descurca noi cumva,
zicem”, fără să-l citim bine pe Shakespeare: „Dai bani
cu împrumut, pierzi un prieten; iei bani cu împrumut, dai
frâu risipei.”
Era să uit: modul cum păstrăm noi banii, suntem
repetenţii Europei. Urmăream cu câtă grijă străinii
scoteau din portmonee speciale bancnotele, de parcă
atunci le luaseră din bancă. Un coleg de-al nostru, om cu
bani mulţi, a scos din buzunarul blugilor un folmotoc de
euro, să plătească ceva într-o piaţă din Florenţa.
Negustorul a rămas cu ochii holbaţi, uitând, pentru o
clipă, să-l mai servească. Nu mi-am dat seama dacă l-a
îngrozit suma, ori cum o păstra... Dispreţ faţă de ban sau
aroganţă afişată?... Asemenea scene, în ţară, sunt o
obişnuinţă.
110
8. Poate că o să vă şocheze observaţiile mele.
Sinceră să fiu, sunt o obsedată de curăţenie, de aceea am
urmărit „cu lupa” ce se întâmplă la ei. Mai întâi de
toate, am observat toaletele. Curate. Strălucitor de
curate, fie ele la moteluri, la popasuri, la benzinării, în
hoteluri, la restaurante, fie acolo unde intrarea era
liberă, (ca la italieni), fie că plăteai (asta se întâmpla la
austrieci). Peste tot parfum. Nu este mare diferenţă la
noi în ţară. Dotările şi serviciile sunt cam la acelaşi
standard, cu mici excepţii. Ale noastre parcă nu-s atât de
somptuoase.
Un fapt incredibil s-a întâmplat însă, în autocarul
nostru. Deşi era dotat cu toaletă de interior, pe o
autostradă extrem de aglomerată, în Austria, şoferul
n-avea cum să oprească, dar nici n-a vrut să deschidă
uşa toaletei cu niciun chip. Urmarea e uşor de prevăzut
cu cetăţeanul care avea probleme cu stomacul. A trebuit
să rămână singur în spatele autocarului, până la prima
parcare, unde s-a dus să facă o baie la o toaletă. A
suportat cât a suportat dar, într-un final a cedat. Numai
la noi, la români, se poate întâmpla aşa ceva. „Dacă ştia
că are probleme cu stomacul, nu trebuia să mănânce
nimic! Trebuia să şterg eu în urma lui la toaletă?” a fost
răspunsul cinic al şoferului.
9. Cum se face că prin toată Italia pe unde am
umblat, la plajă - la Rimini, la San Marino – pe căldura
toridă de pe vârful stâncilor acelora unde este situat
micul stătuleţ, în înghesuiala infernală de la Vatican –
îmbibat totuşi de un miros de transpiraţie la temperatura
de peste 40 de grade, la Firenze sau la Veneţia (unde ar
trebui să fie mama ţânţarilor) n-am întâlnit, curios, nicio
111
muscă şi niciun ţânţar? Să aibă italienii vreo armă
secretă împotriva muştelor şi a ţânţarilor? Totuşi, n-am
văzut pe nimeni că umblă cu insecticidul după el. La noi,
nu ne dăm seama, muştele sunt o mare problemă. Nu că
eu am oroare gândindu-mă la faptul că musca pe care
tocmai am izgonit-o cu greu de pe felia de pâine, a trecut
strada după ce, în prealabil, a aterizat pe cadavrul
câinelui tocmai călcat de o maşină, dar pare că nimeni
nu-i acordă vreo importanţă. Toţi se limitează doar să le
alunge de pe felie... Prea sunt banale, n-avem,
deocamdată, timp de ele, o să le vină şi lor rândul...
Leşurile animalelor ucise de maşini pe şosele ar provoca
oroare străinilor, şi aşa puţini, care se încumetă să
circule pe şoselele patriei noastre. M-a oripilat o scenă
recentă: nişte câini, lihniţi de foame, târau un leş de-al
lor, ucis recent de o maşină; un Jeep a trecut peste toţi...
Nu ştiu cum stau străinii la capitolul „câini
comunitari.” M-am tot uitat pe lângă blocuri, prin
parcări, pe lângă restaurante, nici urmă de astfel de
patrupede. Nu tu hârjoneală ziua, nu tu urlete noaptea.
La noi, un primar consecvent cam ignoră avertismentele
asociaţiilor pentru protecţia animalelor, face ce face, cu
consimţământul tacit al celor mai mulţi cetăţeni, şi scapă
de ei, numai el ştie cum, deşi multă lume bănuieşte.
Nenorocirea este că, după un timp, orăşelul nostru,
situat la nici cincizeci de km de Bucureşti, se umple iar,
peste noapte, de nişte câini dolofani, bine hrăniţi, care
umblă capii, nepreaştiind ce-i cu ei, vreo câteva zile,
până se acomodează pe lângă tomberoane. Fenomenul
se repetă de mai multe ori pe an, ca un blestem sau ca în
mitul lui Sisif, de pe când era primar al Bucureştiului
unul şmecher, descurcăreţ, care le-a dat ideea să-i pună
112
noaptea în camioane şi să-i lase, lângă oraş la noi, pe
furiş.
10. Am mai fost în străinătate cu părinţii mei, de
câţiva ani încoace, aproape în fiecare vară, dar numai
cu firma care organiza ieşiri în grup. Ceea ce m-a
intrigat a fost faptul că n-am reuşit, prin programul
ales, să văd şi eu cam cum arată un sat „european”, să-l
compar cu al nostru, să mă mişc şi eu printre „ţăranii”
lor. Ce-i drept, am văzut ceva la intrarea în Ungaria,
satele lor seamănă cu satele româneşti, dar sunt mai
simple parcă, doar cu gazon şi ceva pomi la poartă. Am
tot privit printre garduri: curţi mici, dichisite, fără fel şi
fel de garduri şi coteţe. Doar ceva magazii, ceva flori şi
doar atât. Strictul necesar. În Austria, parcă satele nici
n-aveau garduri, ceva garduri vii. Unde ţin ei coteţele?
Grajdurile? Pur şi simplu n-au. Cred că şi-au dat seama
că este o imensă pierdere de timp să–şi crească fiecare
păsările şi animalele doar pentru gospodăria sa. I-au
lăsat pe alţii, ei s-au specializat pe altceva.
Impresionant: în Austria am văzut „poteci” de
asfalt până la uşa casei. M-a surprins faptul că şi
rigolele dintre lanurile de porumb, de grâu, de sfeclă,
erau pietruite, unele chiar asfaltate. Am auzit că
tractoarele care ies murdare pe cauciucuri în şosele
primesc amenzi usturătoare dacă nu sunt foarte bine
spălate. Ne mai mirăm că acolo, pe unde ne-am plimbat,
am observat că maşinile erau curate, scoase parcă din
fabrică! Vai de şoferul care, într-o parcare, lasă vreo
urmă de ulei! Cum de le ştie toate poliţia lor? Simplu. Îşi
face datoria. Intervine doar atunci când fapta s-a
săvârşit, nu stă, ca la noi, după gard, doar-doar de o
113
face vreunul geşeala. Orice neregulă nu este tolerată,
este sancţionată! Ai noştri nu previn, ci pândesc
greşeala. Banul să iasă...
„NOI” ŞI „EI”
O a doua întrebare viza diferenţa dintre „noi” şi
„ei.” La această întrebare au răspuns toţi cei treisprezece
olimpici:
1. Diferenţa dintre „noi” şi „ei”o face gradul de
civilizaţie. Noi tolerăm: „Lasă că merge şi aşa”. Nimeni
nu-şi bate capul. „Nu-i treaba mea!” este cuvântul de
ordine.
2. Diferenţa cred că o face mentalitatea. Venim, din
comunism, dintr-o mentalitate balcanică. Impactul este
vizibil. Ne trebuie mult timp ca să ne adaptăm. Mai întâi
este necesar să ne civilizăm.
114
3. Cred că există un impact între civilizaţii, dacă
forţăm lucrurile şi chiar vorbim de o civilizaţie
românească, în sensul strict al cuvântului. Mai degrabă
cred că şi occidentalii trebuie să facă un efort să ne
înţeleagă. Noi venim dintr-un cerc închis, „strâmt”, cum
ar zice Eminescu. Mai degrabă toleranţa trebuie să vină
dinspre ei şi înţelegerea valorilor europene dinspre noi.
Soluţia ar fi cât mai dese contacte, pentru a ne cunoaşte
mai bine. Avem mult de recuperat. Cred că şi ei de la
noi. Totul cere timp şi voinşă. Răbdare din partea lor, iar
din partea noastră, grabă.
4. Omogenizarea civilizaţiilor – cea românească
alimentându-se mereu dintr-o mişcare browniană şi
centrifugă pe margini, cea occidentală – supusă unor
reguli şi norme care au intrat deja în „sângele”
locuitorilor – ei aşa cred că-i bine, ca la ei, deşi, când
vin printre noi, dăm impresia că ne aflăm într-o eternă
petrecere.
5. Opinia mea este că noi suntem prea
individualişti. Nu suntem obişnuiţi să trăim şi să muncim
în grup, în echipe, să ne ajutăm, să ne tolerăm şi să ne
înţelegem defectele şi calităţile, mai înainte de toate, să
numărăm până la zece înainte de a deschide gura. Avem
prea mult spirit critic. Desfiinţăm prin ironie, prin spirit
caustic, prin bancuri, dar nu punem nimic în loc.
6. Avem geniul râsului şi pe cel al spectacolului.
M-am plimbat şi m-am informat despre fel şi fel de
neamuri ale Europei: chipurile lor mi s-au părut prea
serioase, încruntate, mereu preocupate. Pe nimeni nu
115
interesează cel de alături. Când apare un grup compact
de români, lasă impresia că sunt certăreţi, vorbesc toţi
odată, sunt vindicativi, se revoltă la orice aparentă
nedreptate, se manifestă zgomotos, le sare ţandăra uşor,
trec repede de la euforie la revoltă, fac multă gălăgie,
fără să ţină seama de cei din jur. Toţi străinii întorc
capul după noi, fără să înţeleagă modul propriu de a ne
manifesta. Din cauza aceasta, cred că ne asimilează cu
ţiganii.
7. Noi, românii – mi-e drag să afirm asta de câte
ori am prilejul – suntem un neam al Europei care se
adaptează uşor. Poate asta este şi condiţia supravieţuirii
noastre ca popor, ca naţiune. Mi-a fost dat să urmăresc
comportamentul românilor care sunt angajaţi în
străinătate. Nu-i deosebeşti, dintre nemţi, francezi,
spanioli, italieni. Când sunt doar între ei, românii îşi dau
în petec. Însuşim uşor norme de civilizaţie, dar le uităm
extrem de uşor.
8. Se vorbeşte mult despre inteligenţa românului şi
se face caz de ea. Nu s-au făcut măsurători – la
standarde occidentale – pentru a descoperi cel puţin o
medie de I.Q care să ne dea satisfacţia inteligenţei
superioare. Mai degrabă este cultivat acest clişeu. Este,
probabil, vorba de un mod original al românilor de a se
„descurca” în anumite situaţii imprevizibile. Nu-mi dau
seama dacă este o calitate sau un defect.
9. Unii dintre noi devenim pesimişti, avem impresia
că suntem cei mai necivilizaţi dintre neamurile Europei.
Uneori, acestora le este ruşine să intre în contact cu
116
grupurile de români, de care se fersc. Au şi ei drogaţii
lor, ceşetorii lor, săracii lor, mizeria lor pe străzi. Mi se
pare că uneori e doar un lustru de suprafaţă: multă
lumină, multă vopsea stridentă, multe lucruri urâte la ei
sunt băgate sub preş.
10. Poate că aspectul cel mai înfiorător, pentru noi,
îl constituie acele cadavre ale câinilor, pisicilor,
animalelor – uneori sălbatice luate de maşinile în viteză
pe şosele. Noi trecem indiferenţi – fără să luăm în seamă
ce sursă de îmbolnăviri, de infecţie pot fi – prin
cauciucurile maşinilor introduse în garaje. De aici şi
spectacolul oribil pe care l-au oferit românii
occidentalilor când i-au omorât pe Ceauşeşti fără să-i
judece. Să fim noi insensibili la această valoare supremă
care este viaţa, fie ea a unui câine?
11. Avem obiceiul să ne impunem punctele vedere,
în grup, cu forţa tăriei vocii, nu cu cea a argumentului.
Sangvini, nervoşi, fără să ţinem seama că ne privesc şi
ne „admiră” şi alţii, ne ridicăm „fustele”. Când am
observat, întoarcem spatele ca să ne ruşinăm, dar este
prea târziu. Spectacolul s-a terminat.
12. Ne place sau nu ne place trebuie să
recunoaştem că suntem „stricători”, în sensul că mulţi
compatrioţi acţionează şi gândesc în Occident după
canoanele româneşti. Nu prea facem diferenţa între „a
lua” şi „a fura”. De câte ori nu auzim: „Ei, a luat şi el
nişte cireşe, (o găină) ce mare lucru? Să-l condamni
pentru atât? Dar ăia care fură fabrici cu totul?” N-aş
117
putea să descifrez cam cum s-ar fi comportat un
european într-o aşa situaţie.
13. Noi înşine ne punem în spate, ca români, toate
defectele posibile, suntem în stare să ni le însuşim şi pe
cele pe care ni le inventează alţii, cu vădită rea voinţă,
fără a observa că şi occidentalii au şi ei defecte. Şi ei
mint, dau spargeri, fură de sting, consumă droguri şi
câte şi mai câte fac, dar nouă parcă ne place să ne
culpabilizăm. Ne credem, fără să fim, inferiori. Nu
demnitatea ne lipseşte, ci educaţia de a ne controla
defectele, adică un grad decent de civilizaţie. Să
începem, aici, la noi acasă, toţi, nu la o comandă, ci doar
să conştientizăm, de mici, de la grădiniţă, din familie, din
şcoală, pe stradă, pe oriunde ne-am afla...
IMAGINI ÎN OGLINZI DEFORMATE...
Eram într-un grup, ce-i drept, mai gălăgios, mai
temperamental, aşa cum ne place, nouă, românilor, să
fim, fie când suntem vindicativi, fie când ne simţim bine.
Pregăteam îmbarcarea în autocar în parcarea de la
Versailles, în aşteptarea câtorva colegi care, fireşte,
întârziau negociind câteva mărunţişuri cu nişte negri
care-şi făceau de treabă în jurul maşinilor. Bineînţeles că
spuneam şi glume. Ne simţeam foarte bine, eram
entuziasmaţi de ceea ce văzuserăm în interior: oglinzi,
tablouri, sculpturi, candelabre, organizare desăvârşită,
linişte... Ne gândeam dacă ar putea fi evaluate asemenea
bogăţii, cu ce preţ s-au făcut, ce minte limpede le-a
comandat. Tocmai admiraserăm grădinile superbe... „De
118
ce noi nu avem aşa ceva?” „Ba avem şi noi, nu ştiţi să
priviţi, ia duceţi-vă la Muzeul de Artă, la Bruckental, la
Curtea de Argeş, la Voroneţ, la Tîrgu Jiu, la Orşova, la
mănăstirea „Sf. Ana”, nici nu ne dăm seama cât de multe
comori spirituale avem, dar nu ştim să le punem în
valoare. Căscăm entuziasmaţi gura la tot ce-i străin, ca şi
cum la ei ar fi totul perfect, iar noi ne bălăcărim numai în
zoi, de parcă am fi ultimii în lumea asta. N-avem un pic
de demnitate...”, tocmai îşi terminase de spus necazul,
oftând, o colegă de grup, profesoară de franceză din
Rădăuţi.
De grupul nostru se apropiase o doamnă cam între
două vârste care asculta intrigată parcă de ceva, trăgea
discret cu urechea şi ne privea destul de insistent, încât
devenirăm chiar bănuitori. Observam că face eforturi să
înţeleagă ce vorbim. Chiar i-am atras atenţia uşor, cu
cotul, soţiei mele asupra comportamentului străinei. La
un moment dat, neputându-se dumiri, a îndrăznit, foarte
politicos, să ne întrebe într-o franceză aproximativă: „Ce
dialect al limbii spaniole vorbiţi?” „Româna” i-a răspuns
unul din grup. „Puah!!!” a exclamat femeia, fluturând o
mână în sus, întorcându-se cu spatele, părăsindu-ne
grăbită şi făcând o grimasă în care pusese un imens
dispreţ. Am rămas înmărmuriţi.
Probabil că vreunul sau mai mulţi compatrioţi de-ai
noştri au avut grijă, mai dinainte, cu alt prilej, să ne facă
reclamă...
Ţărmurile extrem de întortocheate şi aspre ale
Greciei, cu puţine plaje de nisip, sunt totuşi o permanentă
atracţie pentru turiştii români care, deşi nu găsesc aici
nisipul fierbinte de la Mamaia, de la Eforie sau de la
119
Neptun, dau de o apă mai caldă, mai curată, mai puţin
agitată, dar mai ales de multă linişte şi mai multă
civilizaţie. Grupul nostru stătea tolănit, leneş, pe plaja de
la Platamonas, cam incomod, ce-i drept, pe nişte
pietricele care, sincer, la fiecare întoarcere pe prosopul de
sub tine, îţi făceau nişte „masaje” oarecum usturătoare. Îţi
găseai o poziţie cât mai convenabilă, cât mai leneşă –
fiecare cu gândurile lui - sub un soare năucitor, lângă o
mare fremătândă. Căutai destinderea totală şi chiar o
găseai. Lăsai în urmă griji, necazuri, problemele de acasă,
erai cu tine însuţi şi cu Marea Egee care-ţi fredona
obosită cântecele ei ascunse, trimiţându-ţi infimi stropi ce
se spărgeau ritmic de vârfurile degetelor leneşe şi de
pietricelele de sub picioare.
În depărtare, dădea rotocol după rotocol o barcă
având la cârmă un bărbat cam la treizeci de ani, însoţit şi,
bănuiam, admirat de o femeie cu un păr blond, abundent,
superb, fluturând. O femeie coborâtă parcă din basmele
noastre...Îl invidiam numai pentru simplul fapt că stă
lângă o aşa femeie frumoasă. Ce-i drept, nici el nu arăta
rău, părea muşchiulos, stăpân pe sine, aducea barca până
aproape de mal, de credeai că acum intră pe plajă.
Motorul făcea un zgomot destul de puternic, apoi se
îndepărta, barca se zărea doar ca un mic punct, de aveai
impresia că s-au pierdut în imensitatea mării. Reveneau
apoi, spre satisfacţia noastră, reluau cercurile, la început,
parcă în jurul unui punct fix, apoi din ce în ce mai largi,
provocând voit un joc al admiraţiilor, cu nişte spectatori
de ocazie. Probabil îşi dădeau seama că-i urmărim după
poziţia capetelor noastre întoarse, învârtindu-se tot
rotocol după barcă.
120
După un timp, s-au plictisit de joc şi de atâta
admiraţie a unor spectatori ad-hoc, au mai ieşit de câteva
ori în larg, au revenit, probabil satisfăcuţi şi obosiţi,
bărbatul a redus viteza, apropia barca în rotocoale din ce
în ce mai mici de ţărm, a îndreptat-o, precaut, cu motorul
la relanti, spre plaja îngustă, doar de vreo câţiva metri de
nisip, unde nivelul apei era destul de mic. Mai avea o
infimă porţiune până la mal, dar barca s-a împotmolit, cu
toate eforturile bărbatului care ambala, acum nervos, la
maximum, motorul, pentru a trece de un prag de nisip şi
pietriş. După vreo cinci minute de încercări eşuate,
situaţia devenise stânjenitoare. Femeia nu era îmbrăcată
pentru plajă sau pentru a trece prin apă, bărbatul nu putea
părăsi cârma şi motorul. I-a explicat ceva femeii, a
coborât să împingă singur. S-a făcut de râs, căci barca era
grea, nici vorbă să înainteze, deşi femeia neştiutoare
încerca să ambaleze încât, la un moment dat, s-au auzit
nişte pârâituri, de credeai că o să explodeze motorul. Era
destul de multă lume pe plajă, dar nimeni nu s-a sinchisit.
Ai noştri au sesizat dificultatea şi, din priviri, s-au înţeles
să le dea o mână de ajutor, adică să împingă barca din
spate, intrând în apă, mai sus puţin de genunchi. Desigur
că totul s-a rezolvat repede, un simplu „hei-rup”, o
zvâcnitură, şi barca s-a înfipt în plajă. Bărbatul a ajutat-o
politicos pe doamnă să coboare, cu un zâmbat victorios
pe buze, apoi împreună, fără să schiţeze măcar vreo urmă
de mulţumire, mi s-au părut chiar aroganţi, s-au îndreptat
spre primul restaurant din apropiere.
„Mă, dar grecii ăştia n-au nici un pic de bun simţ!
Nu s-au lăsat şi ei la noi c-o ladă de bere pe căldura asta!”
„Te-au rugat ei să-i ajuţi?” am auzit replica ghidului, care
urmărise toată întâmplarea fără să intervină. „A fost
121
plăcerea ta, el consideră că n-are nicio obligaţie, din
moment ce ai luat iniţiativa singur! Te-ai dus, pur şi
simplu, să-l ajuţi sau pentru recompensă? Puteai să
negociezi cu el, nu se supăra.”
Departe de ţară, ai noştri uitaseră că ingratitudinea
este răsplata generozităţii...
Masă festivă, de adio, cum se obişnuieşte, la un
restaurant din Berlin, oferită de firma germană turiştior
din grupul nostru, care urmau să părăsească a doua zi
Germania. Atmosferă destinsă. Interior arhiplin. Ţigări
aprinse, mult fum. La fiecare masă câte un fel de felinar
roşu care dădea localului o atmosferă de sărbătoare, de
intimitate...Vin sau bere pe masă, la dorinţă şi la
discreţie. Cât poate să bea un om?
Mai observăm că la fiecare masă este un telefon.
„Chiar îl putem folosi?” a întrebat, curios, cineva din
grup. „Numai în local, are circuit închis. Poţi suna la
orice masă vrei, să inviţi la dans pe oricine vrei. Regula
nescrisă, dar cunoscută de obişnuiţii localului, este să nu
refuzi. Nu te bruschează nimeni.” Noi, românii, eram
oaspeţi, desigur în loje speciale, la etaj, de unde aveam
perspectiva asupra întregului local. Chiar urmăream
comportamentul a două nemţoaice. Vedem pe una dintre
ele că sună, iar cealaltă chicoteşte lângă ea, ambele cu
privirile întoarse spre doi bărbaţi de la o masă mai
îndepărtată pe care se adunaseră destul de multe sticle
goale. S-au înţeles la telefon. I-au invitat la dans. Când
s-au ridicat bărbaţii să le răspundă invitaţiilor, atunci
şi-au dat seama că se clătinau binişor. Femeile,
răbdătoare, rezistau eroic în dans cu ei beţi, mai mult
sprijinindu-i pe umeri decât dansând.
122
Doi de la noi din grup, şi-au zis să profite de eşecul
nemţoaicelor şi să le ia locul la dans bărbaţilor care
aveau deja capetele pe masă, căzuţi la datorie. Femeile,
dornice de dans, poate şi de-o aventură, victime sigure!
Dau telefoanele de rigoare într-o germană aproximativă.
„Ja! Ja” s-a auzit răspunsul. Se pregătesc, se duc să le
invite. Fac, elegant, reverenţe, ca băieţii bine crescuţi.
Ele descoperă repede că nu sunt de-ai lor. „Sunteţi
români?”, au întrebat într-o engleză stâlcită. „Ja! Ja!”
răspund ei mândri şi bucuroşi. „Nein. „Ceauşescu... Bum!
Bum! Sălbatici!” şi le-au întors spatele ieşind din
restaurant. Aşa era regula nescrisă a localului. Cine
refuza la dans, trebuia să-l părăsească. Nemţoaicele au
respectat-o. Aventurierii noştri au rămas cu gura căscată
şi la gest, şi la replică...
N-am găsit explicaţii nici astăzi gestului lor. Era un
reproş însoţit de dispreţ, că l-am omorât pe Ceauşescu? Şi
noi credeam, în decembrie 1989, că eram atunci vitejii
Europei!...Unii ne admirau, alţii ne manipulau, noi
făceam revoluţie la televizor, alţii făceau planuri pentru
România pentru o sută de ani... Ne regăsiserăm
demnitatea... pentru câteva zile...
Ne aflam, după o zi extenuantă de excursie (voiam
să zic alergătură, căci aveam o „ghiduşă” plină de
energie, care ne „împăna”, pur şi simplu, cu informaţii de
tot felul), aproape de Hradul din Praga, un oraş care, din
multe privinţe, rivalizează cu Viena. Grupul umblase
toată ziua pe o căldură de care şi cehii se minunau. Eram
frânţi. Eram aproape de piaţa centrală a oraşului. Noapte.
Lumini. Strălucire. Imensitate. Alături, Vltava
zgomotoasă, pe care tocmai făcuserăm o croazieră, se
123
războia cu digurile, sărind din trepte în trepte. Fie vorba
între noi, căci nimic nu se compară cu o croazieră pe
Dunăre, la Budapesta. Ce-i al lor, e al lor, mare lucru
n-au făcut: au luminat malurile şi podurile de peste
fluviu, au luat turiştii pe vase, le-au pus un ghid care să le
cânte cât mai bine frumuseţile şi istoria de un mileniu a
Ungariei, le-au dat să mănânce bine, apoi le-au luat
patruzeci de euro, de te fac să oftezi că nu suntem şi noi
ca ei, vreau să zic negustori. Parcă mă şi vedeam în
România peste vreo zece ani, când, în sfârşit, se va
finaliza canalul Dunăre – Bucureşti, pe Argeş, plutind pe
un vas de croazieră spre Giurgiu, apoi pe Dunăre în sus
sau în jos, spre Deltă sau spre Viena...Avem nevoie să
mai şi visăm, speranţa e un vis cu ochii deschişi...
„Ce-ar fi să ne tragem sufletul într-un restaurant?
Aţi văzut ce multe sunt?” „Şi nici preţurile nu par chiar
aşa de piperate”, propune ghida, care mai trecuse pe
acolo, după modul familiar în care o salutase un chelner.
Intrăm. Ne hotărâm repede la o friptură, nişte cârnaţi
praghezi cu mult muştar. La băutură, părerile au fost
împărţite: unii au propus bere, alţii vin. „Sec!”, a conchis
cineva. „Două sticle” a comandat până să se dumirească
ceilalţi. Şi apă. Ospătarul aduce sticlele. Le desface. Pune
apa în pahare separat. Dau să gust. Apă chioară. Acelaşi
lucru îl constată şi vecinul meu care se arată mai
cunoscător într-ale limbii cehe, amintindu-şi că seamănă
cu rusa: „Mineralnaia voda.”, cere ospătarului, care
tocmai luase comanda la aproape întreg grupul. „Net” – i
se răspunde prompt. „Pacemu?” – sună imediat întrebarea
cunoscătorului. Şi deodată, într-o română aproximativă,
ne lasă perplecşi: „Mineralnaia voda est doctor. Noi net
vindem vin cu medicament. Voi, rumânii, popor unic,
124
şpriţ, vreau sa zic vin cu apă dlea economia. Voi – săraci,
zgârciţi, multa galagia, vorba multa.” „De unde ştii
româneşte?” „Ia barman vagon-restaurant PrahaBucarest.”
„Hai, mă să plecăm în altă parte!” propune supărat
unul din grup. „Ăştia îşi bat joc. Noi vrem să le facem
consumaţie, ei ne fac teorie. Sunt mai săraci ca noi, n-au
nici măcar apă minerală, deşi Karlovy Vary e la vreo
cincizeci de km de aici!” „E mai bună a noastră, mai ales
cea de Covasna, bei cu ea un butoi, fără să ai nimic.”
„Care a noastră? Tocmai am auzit că apele minerale
româneşti au fost concesionate pentru o sută de ani”, îi dă
cineva replica. „Dacă le mai aveam, făceam schimb cu
arabii, ne dădeau petrol, ieşeam şi-n câştig, că-i mai
scumpă apa...”
Prin 1988 m-am înscris într-o excursie în Uniunea
Sovietică, unde urma să petrecem Revelionul la un hotel
luxos, renumit, „Jemciujina”(Perla). Am zburat, mai
întâi, cu avionul la Moscova. E ceva să vezi acest oraş
acoperit de zăpadă! Curios, nu ştiu ce făceau ruşii, că
zăpada era adunată, noaptea, de pe străzi, pe trotuare era
doar zăpadă proaspăt căzută. Erau cam -15 grade Celsius,
iar ei măncau îngheţată cu o poftă care mi se face şi
acum! Niciun ins zgribulit, erau în elementul lor. Am
decolat spre Soci, am găsit acolo o vreme primăvăratică,
după ce am tras o spaimă nebună atunci când am trecut
deasupra Stalingradului (azi Volgograd), când avionul a
avut o cădere de vreo câteva sute de metri în gol. Tocmai
venise speriată stewardesa să ne explice cum să ne
punem centurile de salvare. Cum noi nu prea ştiam
ruseşte, iar ea era pe o linie internă... Norocul nostru că a
125
dat Dumnezeu de s-a redresat avionul, altfel oasele
noastre s-ar fi suprapus, într-o îmbrăţişare istorică, cu
cele ale ostaşilor români morţi în teribila iarnă a lui 1942,
în marea încercuire de la Cotul Donului, unde zac şi
acum în pământ străin optsprezece flăcăi din satul meu.
Nimeni n-a mişcat un deget, în aproape şaptezeci de ani,
să-i caute, măcar să le ridice o cruce, să le pună o
lumânare... Am înţeles că abia acum statul român
încearcă ceva...
Aşadar, auzisem de la alţi concetăţeni că şi în anii
anteriori fuseseră foarte reuşite astfel de revelioane. Şi
acum părea că se va întâmpla la fel. Sala de recepţie –
uriaşă. În centru, pe un podium – orchestra. Dispuse
radial, grupuri de câte treizeci din toate ţările socialiste:
unguri, cehi, bulgari, polonezi, nemţi, cubanezi,
vietnamezi ce mai, toate rasele socialiste. Petrecerea - în
toi. Muzică antrenantă, bună. Mâncare şi mai bună.
Băutură pe întrecute. Cântece. Veselie. Fiecare îşi cânta,
în legea lui, cântecele naţionale, bineînţeles, pe rând, ne
respectam. Toţi dădeam, cum puteam, ce aveam mai bun.
Înceta un grup, continua altul, spontan, fără vreo regie
specială. Pur şi simplu, ne simţeam bine. Am sărbătorit
trecerea dintre ani de vreo trei ori: după ora Moscovei,
apoi după ora Europei Centrale şi a Europei Occidentale.
Toţi destupam, din oră în oră, pentru ceilalţi socialişti,
sticle de şampanie, într-o veselie generală. Polonezii au
luat-o primii pe ulei. Umblau cu sticlele de vodcă în
mână, cu mânecile suflecate, de la grup la grup, strigând
răguşit, cu ochii holbaţi: „Salidarnoşci! Salidarnoşci!”
Cuvintele acestea, cunoscute de noi de la „Europa liberă”
începuseră, ca nişte scântei, să aţâţe ditamai salonul. Din
grup în grup se auzea, la început timid, strigătul lor,
126
repetat pe mai toate limbile din salon. Noi, românii, n-am
realizat deocamdată, ce se întâmplă, tocmai acopeream
strigătele răzleţe din salon din tot sufletul cu un cântec
de-al lui Benone Sinulescu: „Şi-ai Buzău, Buzău.” În
euforia aceea, n-am de lucru şi strig cât pot, alături de un
polonez care tocmai intona, cu năduf, lângă mine, un
cântec despre solidaritatea lor, punând la gură o sticlă de
vodcă „Stalicinaia.” Într-o clipă, nu mi-am dat seama din
ce direcţie a venit, am auzit o pocnitură puternică.
Instinctiv m-am ferit şi am întors capul. Printre capul
meu şi al polonezului ceva a trecut cu un vâjâit ca de
glonţ şi a făcut o adâncitură rotundă în peretele din spate.
M-am aplecat urmărind rostogolirea obiectului. Era o
bilă, un fel de rulment cam de un centimetru în diametru.
Un tremur mi s-a instalat în tot corpul când am realizat
prin ce pericol am trecut. M-am lăsat în jos, intuind că
vor mai veni şi alte ghiulele care-l vizau pe polonez căci,
după câteva clipe, l-am auzit urlând de durere, apoi cu o
bufnitură trupul căzând. Cam în acelaş timp, luminile
s-au stins instantaneu, orchestra şi-a încetat programul.
Într-un întuneric beznă auzeam comenzi repezite pe
ruseşte, iar în braţe, la lumina unei lanterne, ne erau puse,
folmotocite, hainele de la garderobă. La uşă ne aşteptau
nişte inşi cu sacoşe cu sticlele şi cu mâncarea
neconsumată. Ne-am strecurat cum am putut spre camere.
La intrarea în lift, cineva şoptea fiecărui grup, într-o
românească perfectă: „Aveţi grijă ce vorbiţi, să nu cumva
să se audă, că s-ar putea să cădeţi din trenul Moscova –
Bucureşti.”
Atunci, am ajuns cu toţii, cu bine în ţară, în afară de
o tânără care şi-a provocat, deliberat, un avort pe când
eram la Baku. A fost internată într-un spital din Moscova,
127
iar după câteva zile, a ajuns în ţară, sănătoasă. A fost cea
mai câştigată din tot grupul: a scăpat şi de copil, s-a ales
şi cu excursia, n-a luat-o nici procuratura la întrebări de
avort, nici de incidentul de la Soci. Nici pe noi. Nu cred
că-i timpul trecut, căci iată, am vorbit...după douăzeci de
ani...
Despre două întâmplări, oarecum banale, pe care
noi nici nu le mai băgăm în seamă, petrecute la intervale
destul de mari de timp, aş mai dori să povestesc, căci
semnificaţiile lor au devenit cotidiene, intrând în sfera
normalului.
Treceam cu maşina un pasaj de cale ferată, în
dreptul unui cartier de ţigani. O maşină străină oprită pe
margine, iar un bărbat, cu multe aparate atârnate de gât,
tot fotografia. Nu mi s-a părut ceva extraordinar. Erau şi
căsuţe cu turnuleţe, aşa cum îşi fac ei, amintindu-şi de
India, dar şi multe modeste, fără garduri, cu uşi ieşind
direct în stradă, având în faţă nişte câini tolăniţi în praf.
Undeva nişte copii, mai mult dezbrăcaţi, se hârjoneau pe
un teren viran, iar mai la stânga, un tomberon de gunoaie
peste care stătea atârnat un ins ce tot alegea mâncare
pentru nişte purcei.
„N-au, domnule, frânghii de rufe! Ăştia cumpără
îmbrăcămintea şi o schimbă când o murdăresc cumpărând
alta”, exclamă insul într-un târziu, sătul de atâtea
fotografii.
O alta, cu mulţi ani în urmă, înainte de’89, pe
timpul Împuşcatului. Grupul nostru de turişti urma să se
îmbarce într-o jumătate de oră pe aeroportul Otopeni, cu
destinaţia Moscova, trece de vamă şi aşteaptă pe nişte
128
fotolii învechite, alături de mulţi alţi turişti străini, pe o
căldură năucitoare de iulie, îmbarcarea în avion.
Râvneam la bunătăţile care-mi zâmbeau împreună cu
vânzătoarele din shopurile dimprejur. Ne atrăgeau nişte
ţigări străine, o aromă de cafea din pungile de pe rafturi,
nişte ciocolată amăruie, nemţească, cutii de cacao,
conserve. Cel mai mult ne făceau cu ochiul sticlele
brumate de Pepsi, dar înghiţeam în sec, n-aveam valută.
Tot înghiţînd în sec, nu mai zic de foame, ci de sete,
căci aşteptarea se prelungea, în spatele unui chioşc din
stânga mea, aud nişte bufnituri, apoi ceva care cade
zdrăngănind într-o albie. Bag apoi de seamă că din
spatele tejghelei se ridică un zdrahon de femeie
transpirată, cam de vreo sută sută de kg, cu şuncile-i de
pe şolduri înfăşurate într-o bluză galbenă, având în mâna
stângă bucăţi de gheaţă tăiate cu o toporişcă dintr-un
calup uriaş pe care i-l adusese pe un cărucior, un ins
într-o uniformă albastră - pestriţă. Femeia îşi şterse cu
dosul palmei fruntea transpirată, trase pe tejghea câteva
zeci de sticle de Cico (băutura răcoritoare naţională!) şi
nişte pahare înalte. Tacticoasă, privi superior peste sala în
care începuseră să se foiască pasagerii, turnă sucul galben
în pahare, luă o bucată de gheaţă în podul palmei stângi,
o izbi cu ciocanul fărâmând-o, apoi o aruncă în pahare şi,
concentrată, înălţând ochii spre coada care deja se
formase, comandă mecanic: „La rând, vă rog! E Cico
pentru toată lumea! Nu vă grăbiţi!” Cineva din sală, tot
cu vreo două-trei aparate de fotografiat atârnate de gât
pâlpâia neîntrerupt fleşurile cu obiectivul îndreptat spre
vânzătoarea cu palma plină de cuburi de gheaţă şi de
transpiraţie, aruncându-le în pahar, radioasă.
129
Mai târziu am aflat că cele două fotografii au făcut
înconjurul lumii într-un mare cotidian occidental, cu un
comentariu care nu ne măguleşte.
„Normalul” nostru devenise, cum era şi firesc,
„anormalul” lor. Nu ei au creat şocul, doar l-au căutat.
Prima ieşire în Occident după Revoluţie (sau ce-o fi
fost ea!) – Austria, visul tuturor românilor pe atunci,
poartă spre Europa. Un român – argeşean - profesor de
istorie – stabilit cu mulţi ani în urmă în Viena, din motive
doar de el ştiute, încearcă să încropească o afacere în
turism cu românii din ţară. Are nişte colaboratori în
Bucureşti, ei adună lotul de excursionişti. Era pe vremea
când erau obligatorii vizele de la ambasadă. Pentru
familia mea, n-a fost vreo problemă: profesori în jur de
patruzeci de ani, fără gânduri de fugă în Occident.
Multora le-a fost refuzată viza, pe diverse motive doar de
ei ştiute, probabil bănuiţi că ar vrea să „rămână.” Oricum,
rămăseserăm doar vreo douăzeci şi cinci din patruzeci de
solicitanţi. Cam puţini, cam la limită. Până la urmă,
autobuzul primeşte undă verde. Ne urcăm. Vreo doi tineri
„dubioşi”, numai cu borsetele. „Ăstia, cum vor ajunge în
Viena, direcţia Italia”, fac eu prinsoare cu soţia. „Dacă nu
erau ei, nu mergeam nici noi, cu ei s-a făcut numărul
minim, să zicem mersi că le-a fost aprobată viza.” Noi, cu
geamantane, cu sacoşe cu mâncare, apă minerală,
caşcaval, salam de Sibiu, pateuri, ceaiuri, conserve.
Firma nu-ţi asigura decât micul dejun. Cam umilitor să
mănânci prânzul, ferindu-te unul de altul, pe o canapea
într-un parc. Să cumperi valută în România şi s-o cheltui
în Austria, unde preţurile erau total prohibite pentru noi,
cam greu. Intrările la muzee, la fel de scumpe. Nu ne
130
permiteam să ratăm, doar făceam turism cultural într-o
ţară civilizată. Pe drum, mai descoperim între noi o
familie de dubioşi, de-adevăratelea: o mamă cu doi copii
– băiat şi fată - elevi de liceu, cam doi Goe mai mari, în
alt secol, şi-n altă ţară. Au jucat toţi – de la început şi
până la sfârşit rolul eternilor întârziaţi la program. Nici
nemţii, cât sunt ei de punctuali, n-au scos-o cu ei la capăt.
Apoi, cheltuiau dolarii – pe atunci monedă forte în lume cam cum cheltui eu leii vechi astăzi. Când băgau mâna în
buzunar, scoteau numai folmotoace. Nu cred că ştiau
decât aproximativ cam câţi bani aveau la ei. Îi cheltuiau
pe te miri ce. La un moment dat, băiatul mi-a cerut
părerea, într-un magazin cinegetic, în legătură cu un cuţit
de vânătoare pe care şi-l dorea – costa aproape o sută de
dolari, adică suma pe care îmi propusesem eu s-o cheltui
în toată excursia. L-am ajutat să se hotărască. „Ce faci cu
el?” „Aşa, să-l am.”
Dar m-am luat cu vorba, era cât pe ce să-i fac eroii
acestei întâmplări, când eu despre Grintzing vreau să
povestesc. Cine n-a trecut prin Viena şi nu l-a vizitat, ori
că n-a auzit, ori se va duce altădată. Ce-i Grintzingul? O
stradă şerpuitoare, altădată un sat la marginea oraşului,
urcând domol pe una dintre multele coline. Nu-i o stradă
ca oricare alta. Dacă te nimereşti în ea în week-end,
spectacolul este şi mai reuşit. Dar în ce constă
spectacolul? De la intrarea pe stradă şi până la capătul ei,
adică vreun km şi mai bine, sunt numai restaurante cu
specific local, vienez, dar mai ales al casei. Toate cu
porţile deschise, cu mici grădiniţe, cu mici terase, o
abundenţă de produse, cu toalete cu senzori, sclipind de
curăţenie, cu preţuri care mai de care mai ieftine, mai ales
cu muzicanţi, cu orchestre care se întreceau, expuneri de
131
produse cât mai atractive. Ce mai vorbă?, cum zice
românul. O sărbătoare! Mult timp ne-a luat să ne
hotărâm, întreg grupul, asupra unui restaurant care să ne
satisfacă din toate privinţele: şi preţuri accesibile, şi
ambient, şi muzică, şi servire exemplară. Ascultam noi
muzica, priveam muzicanţii şi nu ne venea să credem.
„Mă, ăştia sunt baloacheşi de-ai noştri”, îmi atrage atenţia
un prieten. Parcă. „Ia să-i studiem mai bine.” Cântau cu
foc ţiganii, adică îşi făceau meseria ca la carte. Mai
scăpau şi câte o melodie românească din când în când.
Aşa ne-am şi împrietenit cu ei, ne mai acceptau şi câte o
comandă de-a noastră, bineînţeles contra unei sume. Au
atras cu muzica lor – aveau o vioară, un acordeon, un
ţambal, un contrabas. Ţambalul făcea toţi banii. Intră un
grup de japoneze, dă să iasă, se opresc, văd ţambalul, îl
admiră. Rămân. Comandă. Consumă. Fac fotografii. Îşi
toarnă destul de des în pahare. Văd exemplul nostru cu
ciubucul, nu se dau în lături, ne întrec, aveau bani mai
mulţi. Se simt minunat. Ieşim noi la dans, la o horă. Ies şi
ele. Comandăm o braşoveancă. Se prind lângă noi.
Începem să comunicăm strângându-ne mai puternic în
braţe sau de mâini. Se încălzesc ţiganii. Intră şi unii
dintre ei în joc. Cântă numai ţambalagiul. Ceilalţi joacă în
cercul nostru. Japonezele în culmea fericirii. Dăm să le
spunem că muzicanţii sunt ţigani. Înţelegem că vor să ştie
noi ce suntem. Zicem: români. Ele, nu: voi – ţigani.
Rămânem perplecşi. „Mă, ce tot zic astea, ne cam
confundă voit cu ţiganii noştri!”. „Stai liniştit, ne-au
văzut la fel de veseli şi de exuberanţi ca ei. Crezi că le
interesează să facă vreo diferenţă?”, comentează el în
continuare, în timp ce un ţigan strângea în braţe, în
culmea fericirii, o japoneză căreia se vedea de departe că
132
nu-i este indiferent. Se retrăseseră undeva mai la
întuneric. Duceau tratative destul de fierbinţi...
Un imperceptibil sunet de fluier, sau ce-o fi fost nu
ştiu, a trecut ca un fior printre japoneze, trezindu-le la
realitate şi din aburii plăcerilor de-o seară. Au plătit în
grabă, ca şi cum ar fi intrat, la o comandă magică, într-o
transă, îndreptându-se, parcă împiedicate, spre autocare.
După câteva minute, cele cinci autocare cu turiste
japoneze coborau Grintzingul, iar în urma lor, parcă
cineva a dat un ordin scurt, să tacă toate muzicile, în timp
ce uruitul motoarelor se auzea tot mai îndepărtat, ca un
vis pe care-l trăiesc şi astăzi...
„- Vine franţuzoaica! Vine franţuzoaica!” Se auzeau
voci şoptite şi emoţionate ale elevilor pe culoar, dar şi ale
profesorilor în cancelarie. „Ştii ceva despre ea? Ce
facultate are? De cine e trimisă? Este căsătorită? Ştie
cineva cum arată?” Erau întrebări care îl ţinteau pe
director, dar mai ales pe viitoarele colege ale ei,
profesoarele de limba franceză din liceu.
Nimeni nu ştia mai nimic, aşa că amânau suspansul
pentru momentul când va sosi: vineri, zece octombrie, la
trenul de 16,30. Un comunicat de la Inspectoratul Şcolar
anunţase oficial că se derulează un proiect, pentru şase
luni, cu o agenţie nonguvernamentală franceză, prin
intermediul ambasadei Franţei, potrivit căreia, mai mulţi
instructori francezi vor fi trimişi în România pentru
contacte mai strânse, pentru familiarizarea elevilor
români şi a profesorilor cu limba franceză pronunţată de
vorbitori nativi. Pe de altă parte, viza şi introducerea unor
metode active, participative, eficiente, pentru înlesnirea
învăţării limbii franceze. Ba, s-a auzit, în ultima clipă că,
133
peste o săptămână, va veni şi soţul ei, un instructor de
judo şi carate, american de origine.
N-am fost de faţă, dar nici n-am putut să aflu prea
multe despre momentul sosirii, despre primire, despre
primele impresii ale ei şi ale elevilor. Era pentru toţi o
curiozitate, niciunul dintre elevi nu mai discutase direct,
faţă în faţă, cu o franţuzoaică. Am întâlnit-o ceva mai
târziu, întâmplător, pe stradă, într-un grup de adolescenţi,
destul de bine dispuşi. Mi-au făcut cunoştinţă. Veneau de
la stadion, unde asistaseră la un meci de fotbal al echipei
locale, apoi făcuseră şi nişte alergări. Urmăream
comentariile lor însufleţite în franceză cu Helene, aşa o
chema. Era o tânără cam la douăzeci şi cinci de ani,
bucălată, plinuţă, şatenă, uşor cârlionţată, cu nişte ochi vii
pe care permanent îi întorcea în toate părţile, de parcă ar
fi vrut să ştie cât mai multe, să fie amabilă cu toţi. Se
vedea că o stânjenea gălăgia din juru-i, nu prea ştia cum
să-i potolească, atunci când vorbeau toţi odată. Nu părea
speriată, din contră, era calmă, încrezătoare, deschisă.
Cunoştea bine comportamentul adolescenţilor, se
acomodase cu ei, se simţea bine între ei. Altădată am
descoperit-o în piaţă. Era vegetariană. Nişte negustori se
prinseseră că-i străină şi-i cereau preţul dublu pe
zarzavaturi. Cred că şi ea observase că-i vânată astfel,
căci începuse să urmărească mai întâi preţurile, apoi
cumpăra. Altădată mi s-a destăinuit că n-avea decât o
indemnizaţie destul de modestă, un salariu minim – de
profesor începător român. Venise aici din dorinţa de a
cunoaşte mai multe despre ţara noastră, dar mai ales, din
entuziasm. Voia altceva în viaţa ei. Se vedea cât colo că
nu era pretenţioasă. Nici la mâncare, mai ales la
îmbrăcăminte. Pentru o franţuzoaică, umbla neglijent.
134
Locuia la internatul liceului. I-a venit între timp şi soţul,
un american paşnic de prin Detroit care, neavând ce face,
s-a apucat să le predea, neremunerat, judo unei grupe de
elevi entuziaşti. Aflaserăm că nici nu-i profesoară, în
înţelesul pe care i-l dăm noi aici termenului, ne spunea
mereu că-i instructor. Întrebată ce va face când se va
întoarce în Franţa, ne-a stupefiat: „Voi împleti artizanat
împreună cu părinţii mei pensionari, într-o zonă turistică,
pe coasta Atlanticului. Voi câştiga suficient pentru un
timp, apoi voi pleca în America.” De-abia mai târziu,
când capitalismul a început să prindă rădăcini şi la noi,
am înţeles cât de mult suntem noi legaţi de o singură
meserie şi de o diplomă...
Pe la clase nu prea ştiu ce făcea, cred că multe
proiecte tematice, împreună cu profesoarele noastre.
Evita să intre în cancelarie. Îşi făcea totdeauna de lucru în
pauze, cu elevii. Părea foarte activă. Se străduia cu tot
dinadinsul să înveţe limba română. Avea un fel al ei,
oarecum şăgalnic, de a urmări, dar mai ales de a pronunţa
cât mai corect cuvintele, repetând de mai multe ori, până
considera că e bine. Mai şi nota unde i se părea că nu-i
sigură. „Cum ţi se pare limba română?” „Dificilă ca şi
voi!” Am rămas cu gura căscată, dar am trecut peste
observaţie. Ştiam că toată lumea se străduia să-i facă
şederea cât mai plăcută aici. Ceva mai târziu am aflat că
în week-end, din două în două săptămâni, pleca prin ţară,
în diverse colţuri ale României împreună cu o altă colegă,
repartizată la Craiova. Se întâlneau la Bucureşti, apoi o
luau fie spre nordul Moldovei, fie spre Herculane,
Orşova, fie spre Constanţa. Oricum aveau mai dinainte
repere bine stabilite.
135
La un moment dat, mi-a dat prin cap să-i duc, pe ea
şi pe american pe Valea Buzăului: Tabăra de Sculptură de
la Măgura, Vulcanii Noroioşi, Muzeul Chihlimbarului
din comuna mea natală, Colţi, Vestigiile rupestre de la
Aluniş. Obositor. Cam mult pentru o singură zi. S-au
minunat. Au fotografiat. Ne-am oprit în casele ţăranilor
de la munte, le-au făcut mici cadouri. Am poposit apoi la
un restaurant, la Măgura. N-am cheltuit prea mult: au luat
salate şi câteva frunze de ceapă, ridichi... Am trecut apoi
pe la o rudă. Era aproape de Crăciun. S-a întâmplat să
taie porcul. Tocmai îl pârleau. „Interesant”, mi-am zis. O
să vadă tot ritualul sacrificării porcului. O experienţă
pentru ei de neuitat. Se tot mirau cum îl pârleau. Au
refuzat şoriciul, au făcut ochii mari când ne-au văzut cu
câtă plăcere îl mâncam, cum întingeam în sare...
Se apropiau de sfârşit cele şase luni de contract.
Helene făcuse foarte multe progrese în învăţarea limbii
române. O „rupea” binişor. Era chiar simpatică cum ne
urmărea, ca un surdomut, pe buze, cum pronunţam. Ne
ruga doar să vorbim mai rar.
Întâmplător am dat peste un carnet - jurnal al ei. Îl
uitase într-un sertar. Regret şi acum că l-am deschis. Am
fost indiscret. Impresiile despre excursia pe care i-am
oferit-o pe Valea Buzăului şi le notase în româneşte,
probabil să-şi perfecţioneze limba: „Românii omoară
porcul în chinuri groaznice băgându-i un cuţit lung în gât,
în timp ce alţii îl ţin bine cu frânghii. Sare mult sânge în
toate părţile. Apoi îl frig şi îi mănâncă pielea cu sare.
Sauvages. (sălbatici).”
S-a apropiat plecarea, aproape de Paşte. Ea – în
Franţa; El – în America. Le-am dus câte un cadou
simbolic. „Când vă veţi mai întâlni?” i-am întrebat.
136
„Peste câteva luni, ori în Franţa, ori în America”, mi-a
răspuns bărbatul. „Şi familie, copii?...” Au ridicat din
umeri. O ultimă întrebare, de data aceasta pentru Helene:
„Vei mai dori să revii în România?” „Jamais” a răspuns
fără ezitare.
Nu am întrebat-o de ce. Era inutil. Acest
„niciodată” mi-a reconfirmat convingerea că e nevoie de
timp, de efort şi de compromisuri morale să ne înţeleagă
şi alţii. Noi le dăm francezilor sufletul şi admiraţia
noastră, iar ei ne înapoiază dispreţul şi aroganţa lor. Noi,
naivi, îi luăm de neamuri, iar ei ne iau de sălbatici. Ce-ar
fi zis, în sinea lor, francezii de rând când, cu sânge rece,
într-o judecată sumară, l-am omorât pe Ceauşescu, de
Crăciun? Ce-or mai fi zicând francezii acum, după
douăzeci de ani, bineînţeles, cine-şi mai aduce aminte, de
românii care ar fi făcut o Revoluţie transmisă în direct în
lumea întreagă pe posturile de televiziune, şi în care au
murit mai bine de o mie două sute de oameni - cărora le
zic eroi - dar nu s-a putut afla nici până astăzi cine a tras
în ei? „Sălbatici?” Englezii, mai pragmatici şi mai direcţi,
prin intermediul unui compatriot de-al nostru, au
inventat un sinonim: „Stupid people.” Ni le ducem cu
noi, precum cocoşatul cocoaşa.
Dar, dacă ai norocul să vezi Parisul noaptea de la
ultimul etaj al turnului Eifel, cu tot regretul, parcă-ţi vine
să le dai dreptate...
137
GÂNDURI CU INIMA STRÂNSĂ...
Pe Ceauşescu - pe care istoria îl va judeca - eu
personal nu-l pot condamna (nu neapărat la moarte) decât
pentru două lucruri: ne-a vândut, pe sub mână, la nemţi,
saşii şi şvabii (elemente indespensabile de civilizaţie, de
colaborare şi de echilibru etnic în Ardealul permanent şi
discret revendicat) şi a înmulţit într-un mod nenatural
rromii, în urma faimoaselor decrete de prin 1970, potrivit
cărora fiecare familie era obligatoriu să aibă cel puţin trei
copii (ulterior patru). Cei care n-aveau, dintr-un motiv
sau altul, plăteau un impozit mai mare. Româncele nu
s-au conformat, au murit cu miile în avorturi stupide, dar
minoritatea noastră cea mai prolifică a devenit şi mai
numeroasă. Acum vânzolesc Europa în numele nostru,
dar tot în patria aceasta vin. Construiesc castele, sate,
oraşe, au maşini luxoase, mulţi sunt şocant de bine
138
îmbrăcaţi, dar nevestele lor tot n-au renunţat la
tradiţionalii papuci, îşi trimit copiii la şcoală, unii dintre
ei îşi iau chiar şi permise de conducere auto, deşi mulţi
citesc cu greu, dar conduc bine. Nimeni nu ştie cu ce
bani. Oricum, progresează, au energie, au simţul
afacerilor, multe dubioase, dar nu-i poţi dovedi, cumpără
şi vând orice, fără scrupule, chiar şi suflete. O glumă
amară: „Ce vor zice ţiganii după o sută de ani în
România?” „Strămoşii noştri au fost românii.” De ce nu
le-om fi zicând noi ţigani, aşa cum îşi zic ei înşişi? Cine
şi cu ce scop ne-a băgat nouă şi lor în vocabular rădăcina
numelui nostru „rom”? Oricum, mişcare genială de
discreditare a noastră, dar sigur nefăcută de ei, doar
beneficiari! În limba lor „ţigan” înseamnă „om.” Tot
ţigani le zic şi nemţii (zigeuner) şi spaniolii (gitano),
englezii (gypsy), francezii (gitan) şi bulgarii (ţigani).
Unul dintre sensurile cuvântului în greceşte este
„athingani”, care înseamnă „a nu se atinge.” Ei înşişi îşi
zic ţigani. Tot vânzolind Europa, am senzaţia că se vor
civiliza înaintea noastră. Ţigan căsătorit cu o româncă am
mai văzut, dar ţigancă cu român, extrem de rar. Femeile
lor sunt mai conservatoare. Îşi duc înainte rasa. Şi nici
negustori proşti nu sunt. Mâine - poimâine vom vorbi de
ei ca de evrei. Priviţi pieţele! Ca să se vadă cât de mult au
progresat la capitolul „civilizaţie”, citez dintr-un portret
colectiv făcut lor, acum un sfert de secol de luminatul
evreu trecut la ortodoxie, Nicolae Steinhardt: „Printre
ţigani, Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? –
nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu
însuşirile ei este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul
vieţii lor e gâlceava, harţa, gălăgioşi; fără de larmă şi
tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar
139
neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii,
dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi
găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu
jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să
fiu nebun. […] Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de
frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie:
deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un
efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de
conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe
stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o
maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; un
jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap.
Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul
ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite
şi care-n Infern îşi fac din cur o goarnă.”
Şi când te gândeşti că la Dezrobirea lui Cuza au
pornit cu stângul, adică abandonaţi, fără nicio direcţie.
Nu trebuia să supravieţuiască, fie şi furând, minţind,
înşelând? S-a mai interesat cineva de ei de o sută
cincizeci de ani încoace? Şi totuşi, în ciuda unor vitregii
inimaginabile, au dat şi ei oameni desăvârşiţi, talentaţi, de
mare caracter, cu nimic mai prejos. Imaginească-şi cineva
născându-se fără nicio şansă în viaţă, al nimănui şi atunci
va înţelege că şi ei sunt ai României, ai Europei, ai
lumii...
Comuniştii, când au venit la putere, după ’45, i-au
sărăcit pe toţi locuitorii, prin naţionalizări, deposedări de
terenuri, intrarea forţată în organizaţii cooperatiste de tot
felul, dar au dat startul unei orânduiri – bune sau proaste
– la toţi odată. Fiecare să se ridice prin competenţele şi
energiile lui. Aşa suna teoria. Că practica a dus la
140
mutilarea şi la inversarea valorilor unei întregi societăţi,
este altă poveste. S-a anulat brusc competiţia,
instaurându-se o atitudine contemplativă asupra muncii şi
vieţii.
În 1989, după Revoluţie (sau ce-o fi fost ea!) s-a
furat la start. Startul a fost dat de undeva din afară,
conducătorii fiind doar nişte marionete. Cei mai mulţi au
fost sărăciţi lăsându-li-se câţiva ani dobânda la CEC de
5%, iar inflaţia ajunsese mult peste la sută. Nimeni nu s-a
mai gândit că se duc pe Apa Sâmbetei economiile
milioanelor de oameni cinstiţi. Speranţele lor într-un trai
minim decent la bătrâneţe s-au risipit în vânt ca şi bruma
de economii. Unii au aşteptat buimăciţi să vadă ce se
întâmplă, ce-i aceea economie de piaţă, iar alţii au dat
tunuri, au devalorizat bănci, au făcut caritasuri, au vândut
pe nimic fabrici, uzine, ceapeuri, iaseuri... Într-un timp
erau blocate pe căile ferate sute de mii de vagoane, unele
nou-nouţe. Au dispărut. Treci pe undeva unde ştiai că a
fost o uzină, o fabrică, o întreprindere, nu vezi decât
ruine. Când a luat şi omul simplu startul, ceilalţi - având
puterea şi informaţia - ajunseseră la departe. Celorlalţi,
celor mulţi li se dă, în fiecare zi, la televizor, pâine şi
circ. Nimic nu s-a schimbat, în politică, de două mii de
ani, de la romani încoace...Tare mă tem că peste un secol,
când memoria colectivă se va mai estompa, generaţiile
viitoare se vor duce la „documente” şi vor descoperi
„Scânteia”, „România liberă”, operele „Tovarăşului” etc.
şi se vor întreba: „De ce l-or fi omorât, că doar trăiau
bine? Uite ce producţii obţineau la ha, douăzeci de tone!”
Pe de altă parte, nici nu ne dăm seama că trăim într-o
lamentare perpetuă, ne facem că ne îndreptăm spre viitor,
dar suntem legaţi la ochi, avem gândul ori la trecut, ori la
141
viitor, niciodată la prezent sau, cel puţin, peste gardul
altora...
Comunismul, confiscându-i ţăranului român
pământul şi punându-l slugă acolo unde el fusese stăpân
de veacuri şi ademenindu-i, mai bine de treizeci de ani,
copiii la oraşe cu o viaţă mai bună, într-o industralizare
năucitoare, a făcut ca acestuia să-i dispară, puţin câte
puţin, instinctul de proprietate, iar fiilor acestora să-şi
piardă instinctul satului.
Postcomunismul n-a făcut decât să accelereze
înstrăinarea, îndepărtându-i pe ţărani de pământ şi pe
tineri de sat. Şi când te gândeşti câtă vâlvă s-a făcut în
presa de la noi şi de aiurea mai ales pe tema dispariţiei
satului românesc! Toată Europa plângea de mila lui,
trimiţând ajutoare peste ajutoare care s-au dovedit o mare
dezamăgire, ca să nu zic minciună sau manipulare,
materiale pentru tabloide şi neprieteni – artişti ai
discreditării...
Acum se ard cu repeziciune etapele. Au rămas în
sate numai case învechite, moşi şi babe, care-şi dau
pământul la „asociaţie”, un fel de CAP, unde nu câştigă
decât unul: şeful asociaţiei, iar proprietarii nu primesc
decâ atât cât să nu moară de foame. Când te gândeşti că,
vânzând un kg de grâu, un ţăran abia poate cumpăra două
bomboane! Norocul bătrânilor cu fiii lor care încă se
chinuie pe la oraşe, sau îşi distrug sănătatea şi familiile
slugărind şi îndurând umilinţe inimaginabile, prin ţări
străine, pe bani puţini...
Marile noastre oraşe au început să devină uriaşe
aglomerări urbane ce-şi vor întinde tentaculele pe axele
şoselelor care le părăsesc. Cât de curând, Bucureştiul îl
142
văd întinzându-se spre Urziceni, spre Roşiori, spre
Giurgiu, spre Titu, spre Ploieşti. Şi împrejur, în toată
Câmpia Română, sate pustii, iar dacă seceta asta care ne
dă târcoale de vreo câţiva ani va mai dura, vom cultiva
măslini, lămâi şi portocali, care iarna vor îngheţa... Iar
noi vom privi cu ochii holbaţi de prostie la canalele de
irigaţii din tot Bărăganul, acum uscate, la miile de ha de
sere distruse, la livezile cu cireşi, meri, peri, piersici, nuci
şi caişi, acum defrişate sau uscate, la silozurile şi la
combinatele de porci dispărute la porunca nu ştiu cui, la
puzderia de podgorii îmbătrânite dimprejurul Carpaţilor,
n-avem decât să adormim nopţile cu frumoase
amintiri...Şi de douăzeci de ani tot zicem că alegem
conducători gospodari (mai mici sau mai mari) care ne
doresc numai bine...
Şi toate spre împlinirea cu tenacitate a paradoxului
românesc: oraşe supraaglomerate/sate pustiite şi sărăcite,
brumă de cultură occidentală/civilizaţie orientală cât
cuprinde, o pătură subţire de parveniţi / România reală şi
profundă care tace spectatoare, căci n-are la ce mai
aplauda. Ca-ntr-o piesă de teatru absurd: dacă actorii tot
mor în final, merită să mai aplauzi?
Discreditându-ne pe noi înşine, în orice împrejurare,
prin cele mai năstruşnice mijloace, în ochii străinilor, dar
mai ales în ochii noştri, pe toate canalele mass-media, în
toate publicaţiile şi de fiecare dată când avem ocazia să
intrăm în contact cu străinii, am inventat cea mai
eficientă armă cu care ne servim neprietenii. De ce nu ne
vor străinii? Ne compătimesc...Poate chiar mai rău: ne
dispreţuiesc...
143
Priveşte pe firul istoriei moderne a României: ţara
ocaziilor ratate şi a proiectelor pe jumătate eşuate. Să
argumentez: după Tratatul de la Berlin din 1878 (unde
am fost ţinuţi pe dinafară!), am rămas fără judeţele din
nordul Mării Negre, chipurile în schimbul Dobrogei;
după Primul Război Mondial, n-am putut ţine nici
douăzeci de ani teritoriile româneşti câştigate – e treaba
istoricilor să spună de ce. După al Doilea Război, am fost
singura ţară din Europa care, deşi a luptat şi împotriva
comunismului, şi împotriva fascismului, a plătit cea mai
grea datorie de război Uniunii Sovietice (mai mult de
patru sute de milioane de dolari, la nivelul de atunci!). La
tratative (Convenţia de armistiţiu de la Moscova – sept.
1944, Conferinţa de pace de la Paris, febr. 1947), nici
măcar n-a fost băgată în seamă. Nimeni n-a schiţat vreun
gest în sprijinirea noastră morală şi materială. România a
cedat Basarabia şi Bucovina fără să cârtească. Aproape
de Revoluţie, aveam datoria faţă de Occident achitată, pe
când Ungariei şi Poloniei Occidentul le-a şters datorii de
zeci de miliarde de dolari. După Revoluţie (sau ce-o fi
fost!), noi am fost chemaţi la masa bogaţilor mai târziu,
la firimituri, pentru că politicienii noştri, în loc să vadă
interesul naţional, se certau ca la uşa târgului, făceau
contrarevoluţii sau mergeau cu pâra la străini.
Acum, după douăzeci de ani, suntem în Europa, dar
o provincie lăturalnică, bună pentru forţă de muncă,
materii prime - câte mai sunt - , piaţă de desfacere pentru
mărfuri, uneori dubioase. Mereu suntem nevoiţi s-o luăm
de la început, ca un blestem, ca un Sisif. Măcar lui îi
admiri tăria de a o lua mereu, demn, de la capăt...
144
Patriotismul – o noţiune aproape uitată – nu este
produsul unui singur om, ci al colectivităţii. Pentru noi,
românii, cel mai rău lucru este că nu ne ştim datoria
patriotică, deşi trăieşte latent în suflete şi în conştiinţe, cu
unele izbucniri, dar nu este o stare perpetuă,
reconfortantă, care să coaguleze. În loc să provoace unire,
provoacă suspiciune. Ne este ruşine de un brend precum
ciobanul înconjurat de oile sale şi ne batem joc de un
spaţiu geografic sfânt, numindu-l în batjocură „mioritic.”
Gândim în clişee gata fabricate sau ni le-am fabricat în
timp: la „noi” este numai rău, la „ei” curge lapte şi miere.
Pentru mulţi dintre noi s-a format clişeul că un occidental
este un etalon, dacă nu - un ideal. Când îl cauţi sub preş,
are mai mult gunoi ca noi. Singurii care ştiu cel mai bine
ce-i Europa, sunt amărâţii de muncitori, „căpşunarii”,
cum le zicem noi generic. Pompează anual miliarde de
euro în ţară, iar politicienii noştri se laudă cu creşterea
PIB-ului, cu mărirea rezervei valutare, cu un ritm înalt de
dezvoltare. Când vin în concedii în ţară, îi mai înşelăm
încă odată: cum se întâmplă, că scade cursul leului
totdeauna în vacanţele lor? Şi câte infinite drame
familiale ascunde plecarea acestora!... Patria aceasta a
noastră, fără ei, parcă n-are suflet. Un trup amorţit care
abia se târăşte...Târâtă cu greu de nişte politcieni
flămânzi de putere, lipsiţi de patriotism, toţi plămădiţi în
comunism. Nenorocirea este că au început deja să-şi
crească pe lângă ei vlăstare tinere, parcă şi mai viguroase,
cu rădăcini şi mai adânci, ca să aibă de unde suge...
Un principiu moral care cred că s-a instalat definitiv
în România: ginta şi geanta, unii spun tot mai des - banul
şi ciolanul. Nicio urmă, cât de mică, de selecţie
145
profesională, mai ales în politică şi în administraţie,
bineînţeles, la nivelul funcţiilor. Întrebarea: „Este de-al
nostru?” devine unicul criteriu de selecţie. S-a instituit şi
deja s-a consolidat principiul piramidei sau al
ciorchinelui, cum vrei să-i zici. Şeful cel mare susţine pe
ai lui, bine agăţaţi; aceştia, la rândul lor, pe protejaţii lor,
şi tot aşa, până la bază: care cârteşte, rămâne, în cel mai
fericit caz, fără pâine. Ca pe timpul fanarioţilor. Care dă
mai mult. Eminescu zicea că de atunci s-a schimbat
structura morală a românului. O sută de ani, ca să
supravieţuiască, acesta a fost nevoit să mintă, să fure, să
înşele – s-a adaptat situaţiei crunte. Nenorocirea e că a
rămas cu meteahna adaptării până azi. Înainte de
fanarioţi, când Mircea, Ştefan cel Mare sau Mihai
chemau la oaste, apoi săreau şi boierii, şi negustorii, şi
ţăranii, nu stăteau pe gânduri, nici nu se ascundeau.
Luptau şi mureau pentru pământul lor. Azi, aceşti
voievozi, dacă mai beneficiază de câteva rânduleţe în
cărţile de istorie...
Findcă veni vorba de fanarioţi: românii plăteau
atunci impozite şi pe fumuri, iar în Ardeal pe mărimea
ferestrelor. Acum s-a inventat impozitul pe apa de ploaie
şi pe pungile de plastic. Sărmană, ţară bogată!...
Nici acum, după atâta amar de ani, adică de la 1848,
când au trecut peste noi atâtea experienţe şi accidente ale
istoriei, n-am învăţat nimic, fiindcă n-am citit în
profunzime sensul lui „Deşteaptă-te, române, din somnul
cel de moarte/ La care te-adânciră barbarii de tirani...”
Andrei Mureşanu dă vina pe alţii, dar bine lasă să se
înţeleagă că niciodată nu-i târziu să te deştepţi din
prostie... Ar trebui ca Mureşanu să ne ţipe în urechi acest
146
cântec, să ne spargă timpanele! În zadar Radioul
românesc îşi face datoria la fix cinci dimineaţa!
Ce păcat că evreii au plecat în ţara lor sfântă în
valuri succesive! Noi, popor de ţărani, am fi învăţat de la
ei nu numai negustoria, ci şi harul cărţii. Aţi văzut
vreodată vreun evreu autentic, prost? Asta pentru că,
atunci când se duc la şcoală, ştiu deja din familie Tora.
Nu ştiu cum se face că, (nu vreau să zic precum eroul lui
Creangă: „Mă, parcă asta-i ţara spânilor!”) cu cât au
plecat mai mulţi, cu atât au rămas mai mulţi. Pe care
întrebi, dintre cei mai răsăriţi români, afli că, dacă nu-i
evreu de tată, cel puţin de mamă este, sau are rudă al
şaptelea neam. Au aflat că evreii sunt la mare căutare.
Dacă nu reuşesc să fie evrei, fac ce fac şi se dau masoni.
C-aşa-i la noi. Măcar de le-ar copia şi calităţile: culţi,
inteligenţi, rafinaţi, solidari. În lipsa nemţilor plecaţi, ar
trebui să-i luăm drept model.
Fiecare ţară-şi are grijă de supuşii săi până-n
pânzele albe. Americanii, deşi ruşinos învinşi, n-au vrut
să stea de vorbă cu vietnamezii, până nu li s-au predat
ultimele şase cadavre de soldaţi, să-i ştie ei la cimitirul
eroilor „Arlington.” Ai noştri soldaţi zac cu sutele de mii
prin stepele ruseşti, prin Ungaria sau prin munţii Tatra..
Suntem mici, este imposibil să le aducem acasă oasele
risipite. Dar este posibil ca în fiecare localitate din
România să le facem câte un monument pe care să le
gravăm numele. Măcar atât. Cred că de aici ar trebui
început marele proiect al regenerării neamului, prin
patriotism. Au fost de admirat vietnamezii într-un război
nimicitor, în care viaţa individuală nu mai conta, ci doar
147
patria. Le-au pârjolit americanii junglele unde se
ascundeau, le-au bombardat satele şi fiecare locuinţă
centimetru cu centimetru. Vietnamezii şi-au făcut tuneluri
râcâind cu ghearele pe sub pământ şi apăreau, stupefiant,
în centrul Saigonului. Au biruit pentru că aveau o patrie
în suflet. Nu luptau ei pe viaţă şi pe moarte doar că le
ordona un comandant!
Pentru următoarele gânduri, trebuie să rezum o
frumoasă legendă, întîlnită în cartea lui Cinghiz
Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul.” Demult, în
stepele Asiei Centrale cutreiera, printre triburile
sedentare, un trib temut, al juanjuanilor. Jefuiau şi luau
prizonieri. Pe aceştia îi rădeau pe cap, apoi îl înfăşurau cu
piele crudă de cămilă. Sub arşiţa stepei, pielea se usca,
apoi se strângea provocându-le dureri inimaginabile.
Mulţi mureau, iar altora li se întorceau firele de păr
înapoi în os, ştergându-le memoria şi provocându-le
întunecarea minţii. După cinci zile, nu-şi mai recunoşteau
decât stăpânii, iar toate gândurile li se îndreptau spre
îndestularea pântecelui. Puterea stăpânului era lege.
Deveneau mancurţi, mult mai preţuiţi decât slugile
obişnuite. Legenda mai spune că una dintre mame n-a
vrut să accepte că fiul ei nu mai este în viaţă, aşa că a
plecat să-l caute. L-a găsit păzind turmele de cămile ale
stăpânului. Toate încercările acesteia de a-i reface
amintirile au eşuat, chiar dacă i-a dat să bea şi să
mănânce din merindea ei sau i-a îngânat cântece de
leagăn. La îndemnul stăpânului, mancurtul n-a ezitat să
îndrepte săgeata spre ea şi să tragă. Pline de miez sunt
reflecţiile, puse de autor pe seama femeii: „Îi poţi lua
omului pământul, averea, îi poţi lua chiar viaţa, dar cine
148
s-a putut gândi, cine-a cutezat să se atingă de aducereaaminte?” O asemenea mancurtizare ideologică dirijată au
suferit românii, şi nu numai ei, începând cu anii ’50,
pentru a-şi pierde identitatea morală şi culturală.
La Revoluţie, ca şi în cazul mamei, au renăscut
speranţele. Numai pentru câteva zile, căci, încet dar sigur,
cu tenacitae, s-a reînceput o altă mancurtizare, mult mai
perfidă, dirijată cu dibăcie, iar mancurţii s-au insinuat în
viaţa publică, în viaţa politică, în viaţa culturală, dirijând
din umbră... Până nu mai avem domnitori, până nu mai
avem scriitori, până nu mai avem fiinţă naţională...
Întrebaţi vreun absolvent de liceu dacă mai ştie cine au
fost Coşbuc sau Goga, Ion Vodă Viteazul sau Mircea,
Dimitrie Cantemir sau Budai-Deleanu...La nemţi, după
Război, s-a gândit mai întâi o demancurtizare, de-abia
după aceea...
A nu se crede că sunt împotriva intrării în Uniunea
Europeană. Mă tem de excesul de zel al slugilor, adică al
mancurţilor. Nu cumva intrând în acest mare stat, de
acolo ne vor veni directivele? (Vai, Doamne, tot de la
Comisari şi Consilieri, - plătiţi pe bani grei! - acum
europeni – unde am mai auzit eu de ei?) Nu cumva
suntem deja o ţară ocupată cu o armă perfidă, cea
financiară? Prea sunt scoase din toate manualele şcolare
cuvintele „naţional” şi „patriotism”! Reeuropenizarea
noastră presupune musai şi o nouă mancurtizare? Aşa se
pare. De data aceasta, dinspre Apus. Temeinic şi
organizat. Până ne vom pierde pe deplin identitatea şi
vom ajunge o provincie, izolată de miezul Europei, bună
pentru mână de lucru ieftină, pentru materie primă şi
piaţă de desfacere. Dacă nu cumva am şi ajuns...
149
Cultura şi literatura română au trecut în anii ’60
prin şocul „obsedantului deceniu” (M. Preda), în care „ai
noştri” i-au eliminat cu brutalitate pe „ceilalţi”, care
„nu-s cu noi şi sunt împotriva noastră.” Azi, parcă
fenomenul este şi mai aspru: o intoleranţă acerbă faţă de
creatorul de lângă tine, care-ţi este rival de moarte. O
mână de inşi, o gaşcă, au ocupat pârghiile deciziilor în
cultură. Democraţie originală. Ca la români. Până ne vom
sfârteca unii pe alţii, precum lupii în haită când n-au ce
mânca. Aşa se întâmplă că n-avem niciun premiu
internaţional semnificativ, nu mai vorbim de premiul
Nobel... În istoria oamenilor de cultură sau de ştiinţă
români, cei care au ieşit în faţă, au avut, mai întâi,
recunoaştere internaţională, începând cu Dimitrie
Cantemir, până la Mircea Eliade. Cei propuşi din ţară, au
provenit şi provin, ca întotdeauna şi acum, din găşti... Şi
străinii nu-s atât de proşti să nu observe... Şi rămânem cu
buza umflată, mai precis suntem „artişti” când vine vorba
să ne înăbuşim valorile...Ca-n bancul cu Bulă, ajuns
stăpânul cazanelor cu smoală, în Iad. După un timp, este
întrebat cum o dace cu chinezii. Se plânge că oboseşte să
tot dea cu ciomagul să-i menţină la fund. Erau prea mulţi.
Se plânge la fel de rău şi de ruşi care, deşi mai puţini,
aveau capul tare şi nu voiau să înţeleagă să se dea la fund.
„Dar cu românii?” „Simplu. Mă odihnesc, cum se ridică
unul la suprafaţă, încă zece se agaţă de picioarele lui...”
Avem nevoie de resurse morale pentru a avea forţa
să ne redescoperim valorile noastre perene, să depăşim
criza de identitate spirituală pe care încă o parcurgem.
Avem acum nevoie de o generaţie de intelectuali
adevăraţi, ca cea a paşoptiştilor - masoni, a junimiştilor,
150
ca în perioada interbelică. Ne trebuie un Cioran. De nu-l
găsim, să-l redescoperim pe cel de atunci, să-l învăţăm
pe de rost şi să luăm aminte la finalul din „Schimbarea la
faţă a României”, foarte actuală în Revoluţia din 1989
(sau ce-o fi fost ea!), poate şi azi: „Spirala istorică a
României se va înălţa până acolo unde se pune problema
raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost
reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii; pentru
a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în
România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei
ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în
începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai
rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului
nostru.” Cuvinte de un vibrant crez patriotic, indiferent
de păcatele mai mici sau mai mari ale autorului.
Am avut ocazia de a ieşi, în Decembrie 1989, în
faţa lumii, care ne-a admirat dar, la noi, la români,
„minunea” n-a ţinut decât trei zile. A fost semnul istoric
al României, care ar mai putea apărea la câteva sute de
ani. A fost semnul începutului purificării noastre morale,
când toţi deveniserăm solidari, căci ieşiserăm dintr-un
coşmar. Ne redescoperiserăm mentalitatea de învingători,
adormită de secole. Redescoperiserăm toleranţa, respectul
pentru cel de lângă tine, cinstea, omenia, prietenia,
solidaritatea, dar mai ales speranţa. Pe nesimţite, foiala
şerpilor din noi s-a trezit: radicalizarea a devenit forţa de
a-l da la o parte; competenţa şi intoleranţa au fost ridicate
la rang de lege; impostura a devenit criteriu unic de
selectare a valorilor. Acestea sunt selectate prin
evidenţierea defectelor şi nu a calităţilor. Am păstrat de la
romani o umbră de spirit critic, pe care l-am transformat
în băşcălie. Păcat că nu ne-am însuşit şi rigoarea...
151
Speranţa s-a transformat în anarhie. Întâmple-ţi-se o
nedreptate. N-ai cui te plânge. „Apelează la judecată, la
lege”, ţi se sugerează. Care lege? Care judecată? Pe
nesimţite am devenit ceea ce eram – reptile – care, de
atunci încoace, n-au decât un singur scop: să se devoreze
unele pe altele, orbecăind prin mâlul istoriei. În loc să
recuperăm decalajele faţă de Occident generate de multe
erori şi accidente istorice, ne măcinăm energiile în orgolii
meschine. Arma naţională cea mai eficace de „selecţie” a
valorilor a devenit discreditarea prin mass-media, pe care
o stăpânesc doar mancurţii. Mass - media? Şcoală de
bârfă naţională. Privim numai în ochii noştri, nu şi ai
patriei, căreia ne este ruşine să-i mai zicem pe nume, în
timp ce alte neamuri trec pe lângă noi cu viteză,
dispreţuindu-ne...M-au cutremurat vorbele unui om
simplu: „Ce dulăi am fost, ce javre-am ajuns!”
Întrebarea este:
În asemenea ipostază, are România vreun viitor?
Răspunsul este că are, doar dacă mai apare vreun
accident al istoriei pe care să nu-l mai ratăm, dar nu se
întrevede; sau să privim, precum Oedip înăuntrul fiinţei
noastre naţionale. Oricum, şi într-un caz, şi în altul,
ajungem tot la demnitate, dacă neamul acesta va învăţa să
scape de tirania mediocrităţilor, pentru care are o
predispoziţie nativă căci, fără să-şi dea seama sau fără să
aibă simţul valorii, le cocoaţă acolo, sus, cu o seninătate
pe care o regretă, dar totdeauna prea târziu...
Răspunsul cel mai sincer vine din străfundurile
istoriei, de la Marc Aureliu: „Dumnezeule, dă-mi
seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
curajul de a schimba ce pot şi puterea de a distinge
între cele două lucruri; să ştiu ceea ce nu se poate şi
152
nu trebuie schimbat şi ceea ce se poate şi trebuie
schimbat.”
Mai întâi să ne construim un templu cu o poartă, aşa
cum au făcut vechii greci la Delfi, deasupra căreia să-l
scriem, apoi să trecem, pe rând, spre a ne purifica
moral...Apoi la treabă, pe tăcute, fiecare unde şi cum se
pricepe cel mai bine...
153
PARTEA A TREIA
FIDELITATEA MEMORIEI COLECTIVE
Copil fiind, păşteam cârdişorul de oi, împreună cu alţii
de vârsta mea din Muscelu - Cărămăneşti sau din cătunele
învecinate - Măţara şi Camboru - pe Podul Goşii, pe Podul
Samarului, pe Podul Stânii, pătrundeam în Pădurea Ivoiului
sau a Samarului şi a Boşoveiului, pe sub Vârful Ceciliei,
Vârful Hoţilor, Vârful Vătraiului, Vârful Goşii, ajungeam
uneori până spre Crucea Ciumaţilor şi Platoul Martire purtând
sub braţ „Legendele Olimpului” povestite de Al. Mitru, fără să
ştiu că păşeam pe locurile unde odată au cutreierat triburi de
pelasgi sau urmaşii acestora, cu ţara lor Aia şi regele Aiete;
fără să bănuiesc că pe aici au trecut Iason cu Argonauţii lui
pentru a recupera Lâna de Aur de pe platoul lui Marte; fără să
mai ştiu că din liniştea sihăstriilor ascunse în munţii din
154
spatele Muscelului meu a fost smuls Sava Gotul pentru a fi
înecat în apele Buzăului, pentru credinţa lui.
Mă uitam fascinat împrejur şi simţeam ceva magic în tot
ce mă înconjura, dar nu-mi puteam explica; un fel de paradis,
dar numai al meu, pe care l-am purtat şi când am plecat
departe...
Acum descopăr că munţii şi dealurile, „podurile” şi
pădurile ce-l înconjoară au o teribilă memorie colectivă pe care
încerc s-o citesc. Un proverb arab spune că „Omul se teme de
timp, timpul de piramide.” Memoria colectivă nu se teme nici
de timp, nici de piramide, aş adăuga eu...
155
PE URMELE ARGONAUŢILOR ÎN COLHIDA
CARPAŢILOR
1. Floare de Colţi
Destinul nu este întâmplător...
Gândul acesta, venit instantaneu, mi se învârtea în
minte, o dată cu roţile maşinii al cărei motor sfârâia
uşurel, împletind parcă, sub ea, kilometru după kilometru,
drumul ce şerpuia când domol, când aprig. Volanul se
rotea singur, uşor, după cum maşina se ascundea sau se
unduia, urmând traseul urcuşurilor şi coborâşurilor, pe
lângă dealurile ce se apropiau unul de altul, plecându-şi
parcă frunţile peste firişorul de apă ce se încăpăţâna să le
despartă. Ieşisem din şoseaua naţională, trecusem podul
peste apa Buzăului, la Pătârlagele, îndreptându-mă spre
Sibiciu, apoi spre Valea Sibiciului, sat înşirat pe lângă
apă şi înghesuit între dealurile care păreau că sunt gata
oricând să se prăbuşească peste gardurile, peste zidurile şi
156
peste casele lui ca nişte fortăreţe cu ziduri de piatră.
Acum maşina tocmai făcea ultimele zvâcnituri să iasă din
gâtuiala drumului îngust, străjuit de uriaşi pereţi de
piatră.
O privire aruncată spre una din casele acoperite cu
şindrilă, de dincolo de pârâul ce se apropia, se îndrepta
sau se îmbrăţişa cu şoseaua, îmi răscolea amintiri. „Cine
ştie ce s-o mai fi făcut cu ea în atâta amar de ani?!” Aş fi
vrut s-o văd pe prispa casei ca atunci, când îmi făcea cu
mâna la despărţire… O mână grăbită, tânără, se înălţa şi
acum să culeagă de pe culme nişte scutece de copil, apoi
dispăru după curba străjuită de mesteceni cocoţaţi pe
muntele abrupt, o dată cu gândul: „Nu poate fi ea, timpul
nu s-a oprit în loc, probabil o avea nepoţi…”
Iată-mă ajuns în viteză pe podul de peste pârâul ce
desparte cele două localităţi, o construcţie ingenioasă ce
ocolea săpând mult în deal, apoi, brusc, se arunca pe
celălalt mal. O privire strecurată mai mult cu coada
ochiului spre coasta dealului în sus fixă Măslinul – aşa-l
ştiam eu şi aşa-l ştia lumea de când e ea, dar nimeni nu
reuşise să ajungă până acolo să vadă dacă chiar e măslin,
sau dacă e alt pom, ce pom e, de stă spânzurat, singur, cu
rădăcinile încârligate după pietre, cu trunchiul strâmb de
atâtea vremuri, agăţat, îndârjit, de cutele stâncilor.
Încercaseră mulţi să ajungă până acolo, dar tot atât de
mulţi se lăsaseră păgubaşi, pentru că nu se ştia de ce, o
mână nevăzută desprindea câte un bolovan, care, fie că-i
descuraja trecându-le pe lângă urechi, fie că se rostogolea
odată cu ei, ajungând în pârâul ce trecea nepăsător. Acum
era doar un firişor de apă pe care-l săreai cu piciorul dar,
cu câteva zile în urmă, se umflase până să treacă peste
pod, ameninţându-l cu îmbrăţişarea şi cu rostogolirea.
157
Momentul îmi adusese pe banda memoriei într-o
fracţiune de secundă câteva detalii dintr-o întâmplare ce
credeam că rămăsese ascunsă, uitată în străfunduri. Copil
fiind, coboram noaptea, împreună cu tata, mai mult
bâjbâind, cu geamantanul greu, de scândură, în spate,
grăbiţi să ajungem la gară, după vacanţa de iarnă. „E
necaz mare! N-avem pe unde trece. Puntea a luat-o apa,
pietre nu sunt, gheaţa e prea subţire. Înapoi nu ne mai
putem întoarce. Să ocolim, nu putem, pe unde am lua-o,
tot trebuie să trecem prin vad, mai încolo e prăpastie. Ce
facem?” Întreba mai mult pentru el, căci, între timp,
găsise şi soluţia. Fără alte vorbe, se aşeză pe geamantan
şi începu să-şi descalţe bocancii şi ciorapii de lână, îi legă
după umăr cu şireturile, apoi, cu geamantanul într-o
mână, îmi porunci scurt: „Suie-te în cârca mea şi ţine-te
cu mâinile după gâtul meu. Când ajungem dincolo, mă
şterg repede, apoi mărim pasul să se încălzească
picioarele. N-avem timp. Scăpăm trenul. Mai avem două
ore şi jumătate până la gară.” Fiorul picioarelor goale ale
tatălui trecând cu mine în spate prin apa cu sloiuri mă
îngheaţă şi acum.
Nu s-a derulat bine scena aceasta pe care o vedeam
cu ochii minţii ori de câte ori treceam cu maşina să mă
duc la ai mei, cam odată pe lună, la Muscel că, după
cotitură, mi se şi deschise în faţă intrarea în comună, mai
mult un sat cu casele înghesuite de o parte şi de alta a
celor două pâraie care se întâlneau chiar în centrul lui.
Locuitorii sunt ingenioşi, asta o vezi la intrare, unde te
întâmpină o „stemă” originală: un postament de piatră, pe
care tronează un bolovan mare, rotund, străjuit de trei
stânci în miniatură, totul pe un fundal de brad verde. În
dreapta, pârâul coboară zgomotos printre bolovanii lui
158
şlefuiţi de atâta rostogolit, de parcă ar târâ cu el oştiri
întregi înecate, cu soldaţi cărora nu li se văd decât
capetele rotunde, mai mici sau mai mari, de bolovani
şlefuiţi.
Pe stânga, cocoţat pe un povârniş deasupra şcolii,
crescut parcă de când e lumea, din poiana în mijlocul
căreia se afla, frate geamăn cu casele dimprejur acoperite
cu şindrilă, Muzeul Chihlimbarului îmi făcea cu ochiul de
fiecare dată când treceam, dar mereu amânam: „Ce să
fie? Nişte bucăţi de chihlimbar, unele şlefuite, altele
bolovan curat.” Comandasem, cu mult timp în urmă, la
un meşter, un şirag de mărgele în toate nuanţele. Auzisem
că se încercase chiar o spargere, hoţii au fost repede
prinşi, pietrele aduse înapoi…Acum însă, nu ştiu din ce
motiv, poate că văzusem un Jeep cu număr de corp
diplomatic staţionând în dreptul clădirii şi câţiva inşi
tocmai coborând treptele de la etaj, am apăsat brusc pe
frână, spre mirarea soţiei. „Mergem la muzeu” am zis eu
sec, în timp ce trăgeam cu putere frâna de mână. Afară
din maşină, în plină vară, o boare curgea o dată cu pârâul,
coborând dinspre munte, făcând să se unduiască
mestecenii agăţaţi pe coastele dimprejur, vestindu-şi unul
altuia întâmplarea sosirii mele. Vestea trecu din creangă
în creangă, dincolo de râu, spre Vârful Goşii, ce-şi
trimisese până în albie un pinten de piatră zdrelit şi tocit
de apa, de multe ori învolburată, ce povestea muntelui
dezgolit, despre patimile sale în perpetua rostogolire
zgomotoasă spre apa Buzăului, iar împreună spre Istrul
cel vechi, ca în final să se înece apoi, pentru eternitate,
odată cu legendele de aici, în Pontul Euxin cel Mare.
Tocmai pătrundeam pe poarta muzeului, când spre
noi străbăteau dinspre treptele de lemn masiv, mascate de
159
câţiva brazi, glasuri într-o română aproximativă,
comentând însufleţit ce văzuseră, iar de la balcon răsuna
vorbă curată, românească, îmbietoare: „Vă mai aşteptăm
pe la noi! Dacă aţi putea chiar azi, fiindcă vremea e bună,
tot aţi venit până aici, să mergeţi şi la vestigiile rupestre
de la Aluniş, sunt doar câţiva km şi e asfalt, n-o să
regretaţi!” „O.K.!”, am mai auzit dinspre maşină, care a
început a gâfâi în sus, semn că englezii luaseră drept bună
informaţia. „Poftiţi, poftiţi la noi, de când vă aşteptam,
ne-aţi uitat de când v-aţi stabilit în Bărăgan!”, mi s-a
adresat cu un uşor reproş Doamna care tocmai primise
englezii. Am privit-o cu oarecare curiozitate, o ştiam
acolo de când se înfiinţase muzeul, nu părea deloc
schimbată, la fel de calmă, la fel de plăcută, mereu
dispusă să explice cu îngăduinţă. „Cine ştie de câte mii de
ori a tot spus cu aceeaşi răbdare, şi câtor oameni, călători,
turişti din toate colţurile lumii, povestea fiecărei pietre de
chihlimbar?!”, mă gândeam, îndreptându-mă spre uşă.
Am intrat în muzeul cochet, o bijuterie arhitectonică
ce ascundea alte bijuterii, iar între ele Doamna elegantă şi
amabilă. Tot ceea ce mi se înfăţişa înaintea ochilor
întrecea orice închipuire. Mi-a produs un şoc pe care-l
mai simţisem în Muzeul de Artă Rusă din Leningrad, în
faţa tabloului „Naufragiul” lui Aivazovski când, pur şi
simplu, mi s-a tăiat răsuflarea, crezând că valul acela
uriaş din tabloul apărut dintr-o dată în faţă, chiar se
rostogolea peste mine, urmând să mă înghită în clipa
următoare. Aici am simţit altceva ce mă trimitea cu mii
de ani în urmă, într-o altă eră, cu copaci din care se
scurgea o răşină ce ajungea până la noi, în mai bine de o
sută şaizeci de nuanţe, cu chihlimbar auriu, de culoarea
coniacului, până la verde închis spre negru. Privirile se
160
fixau fascinate, când pe o piatră, când pe alta, când pe
tabloul panoramic, când pe o hartă, în timp ce glasul
neobosit al Doamnei curgea domol. Ajungând în dreptul
unor obiecte din neolitic, îmi deşira cu aceeaşi voce
liniştită o poveste pe care n-o mai auzisem, dar care mă
intriga: „Teritoriul comunei Colţi este locul vechii
Colhide, unde au venit argonauţii greci în frunte cu Iason,
cu Ulise, cu Orfeu, după faimoasa lână de aur.” „Ce să
caute argonauţii aici?”, îmi şopteam eu neîncrezător.
Citisem de multe ori legenda, o fixasem, ca toţi ceilalţi, în
Caucaz. Ghicindu-mi parcă gândurile, Doamna mi-a adus
o carte groasă, a deschis-o undeva, pe la mijloc, şi mi-a
arătat un titlu: „Uitaţi, scrie şi aici, Colhida nu e alta
decât Colchis, adică Colţii noştri. Este un nume dat după
stâncile de piatră pe care le ştiţi, de către faimoşii pelasgi,
dar grecii nu-l pronunţau pe < ţ >, ci îl înmuiau, şi aşa a
apărut Colhis în toate izvoarele greceşti, după cum
demonstrează Nicolae Densusianu în cartea sa <Dacia
preistorică>, o Biblie a poporului român.” Eram,
întrucâtva, pasionat de istorie, ştiam de acest istoric din
care mai citisem câte ceva, dar ce auzeam acum depăşea
orice informaţie.
Prima reacţie a mea a fost, desigur, de nedumerire
şi de neîncredere. Aş fi vrut s-o întreb multe. „Îmi pare
rău că nu v-o pot împrumuta, îmi spuse, bănuind că aş fi
vrut-o, cred că se mai găseşte pe la vreun anticariat, am
auzit că a apărut o ediţie nouă, merita, după o sută de ani
de uitare, dar vă rog să mă scuzaţi, tocmai a sosit un
autocar cu turişti. Dacă puteţi, coborâţi mâine la
festivalul nostru <<Floare de Colţi>> va fi multă lume în
poiană, vă întâlniţi şi cu soţul meu, profesor de istorie, el
ştie mai multe...”
161
N-am să mai povestesc prin ce-am trecut în noaptea
aceea. Trupul meu parcă era traversat de milioane de
furnici, timpul parcă se lungea cât o veşnicie, iar
gândurile călătoreau nestingherite cu câteva mii de ani
înapoi, se plimbau prin Grecia, ajungeau pe Acropole,
înfruntau furtunile şi primejdiile de pe mare, se opreau
aici, în Colhida, apoi fugeau cu Lâna de aur, cu Iason, cu
Medeea şi cu ceilalţi pe Istru în sus, spre Adria. Alteori,
gândurile se înghesuiau toate a neîncredere, simple
fabulaţii, îmi ziceam, ca multe altele. Dovezile?
Am coborât a doua zi, m-am strecurat printre
oamenii aceştia, acum străini mie, pe care-i observam cu
ochiul unui turist la fel de străin. Dintr-o dată, i-am privit
ca pe nişte urmaşi ai pelasgilor, ai grecilor, ai dacilor, ai
romanilor şi ai mai câtor neamuri ale pământului s-au
frământat în trecerea lor pe aici, lăsând cu toţii urme pe
care noi să le scoatem din adâncuri, să le citim aşa cum
citesc eu acum pe feţele lor bălane şi vesele, chipuri de
munteni nearşi de soarele câmpiei. Le priveam trupurile
lor drepte ca brazii printre care se strecurau,
neînconvoiate de apăsările vremurilor, mersul uşor săltat,
urmând mereu meandrele, urcuşurile şi coborâşurile
pământului lor trepădat de cine ştie câte generaţii
pierdute…
Mă frământa şi gândul că trebuie să ajung repede la
această carte, cu teama că nu voi mai găsi-o. Dacă eu n-o
găsesc şi n-o citesc, care dintre cei de aici, veseli, cu
sticla de bere în mână o va face? S-au pierdut mereu
multe, au rămas tare puţine…Intelectuali, aici sunt câţiva,
şi-s preocupaţi de existenţa lor aspră, cei care au plecat
s-au risipit care încotro în toate colţurile ţării sau ale
lumii, să-şi câştige bruma lor de existenţă. Îi mai arde
162
cuiva acum să se gândească la Colchida, la argonauţii
care au trecut şi pe la Colţi? Dar dacă legenda are un
sâmbure de adevăr care trebuie scos la iveală? Să lăsăm
totul să se înece în uitare, vorba cronicarului, îmi şopteam
eu cu un sentiment de îndârjire, dar şi de amărăciune...?
Nu sunt un om de ştiinţă în sensul adevărat al
cuvântului. Nu sunt istoric, privesc istoria ca o pasiune
secundară – preocupările mele definesc literatura. Nu
sunt cunoscător al limbilor „moarte”, greaca şi latina, dar
am învăţat şi ştiu să citesc şi să scriu româneşte. Nu pot fi
răpit de entuziasmul tinereţii, dar nici de scepticismul
maturităţii. Încerc să citesc aceste capitole din cartea de
căpătâi „Dacia preistorică” având un ochi lucid şi o minte
rece, dar din perspectiva trăitorului acestor locuri. Şi mai
am o armă: sunt bun cunoscător al toponimiei locurilor.
Mereu mi-am pus întrebări de tipul acesta: „De unde vine
numele satului nostru? De unde vine numele dealului? De
ce se cheamă platoul acesta aşa?” Am cercetat în stânga,
în dreapta, am deschis dicţionare, cărţi, dar toate
informaţiile rămâneau stocate în mintea mea, ca într-un
calculator. Bâjbâiam. Nu se lega nimic. Până a apărut
această „Biblie...” Nu pot da răspunsuri absolute, dar
evitând cu grijă unele speculaţii, multe lucruri se leagă.
Poate alţii vor veni după noi şi vor avea alte şi alte
informaţii, până când vom trece la certitudini, poate, pe
baza dovezilor de netăgăduit, mitul Colhidei Caucazului
va fi înlocuit, în conştiinţa umanităţii, cu mitul Colhidei
Carpaţilor.
Trebuie cineva să scoată la lumină, pentru publicul
larg, şi să-i explice punctele de vedere şi argumentele
teoriei lui Densusianu. Trebuie, mai întâi de toate, să ne
lepădăm de acel scepticism specific românesc şi să ne
163
redescoperim pe noi şi valorile noastre. Am fost cu câţiva
ani în urmă într-o călătorie în Grecia. Plecasem înarmat
cu atâtea legende şi-mi imaginasem că o să găsesc acolo
numai zei, dar am găsit morminte goale şi pietre. Speram
să mă întâlnesc cu Socrate sau cu Hercule, cu Alexandru
Macedon, cu Zeus sau cu Afrodita. Deziluzie: numai
ruine şi o căldură…, în care nici zeii lor n-ar fi putut
rezista. Am descoperit însă altceva: sub fiecare piatră,
ghidul lor afla câte un zeu, pentru noi, turiştii. De ce nam proceda şi noi la fel? De ce noi nu ne-am redescoperi
strămoşii? De ce nu ne-am rechema zeii cei de demult?
„Pietrele dacilor vorbesc”- o carte scrisă de un român. De
ce n-ar vorbi şi locurile noastre? De ce n-am căuta
pietrele? Ştim să le ascultăm glasul?
Am stat mult în cumpănă gândindu-mă: cum să
procedez? Voi aduce la iveală şi voi explica pentru cititor
teoria savantului nostru care cunoştea la perfecţie greaca
veche şi latina, două limbi indispensabile unui cercetător.
Bibliografia folosită de el este imensă, tradusă din
original, cuprinzând mai toate numele sonore ale
antichităţii, pe care le citează, le explică în subsolul
paginilor: Strabo, Hesiod, Homer, Plinius, Apollonius
Rhodius, Valerius Flacus, Ovidius, Apollodor, Herodot,
Plutarh, Procopius, Pindar, Orpheus, Ptolemeu, Titus
Livius, Dio Casius, Stephanos Bizantinos, Jardanes, etc,
dar şi pe cei mai „noi”: Cantemir, Saulescu, Vaillant,
Iorgulescu, Ionescu, Pauly Wissowa etc. Şi mai e ceva,
extrem de important, ce conferă greutate şi credibilitate
opiniilor lui Densusianu: pleacă de la sursele istorice pe
care le descifrează cu seriozitatea şi meticulozitatea
cercetătorului şi ajunge la teorie. Nimic nu este
preconceput. Sursele sunt citate cu rigoare, pot fi oricând
164
verificate.Mi-am propus să fiu doar un intermediar între
savant şi cititor. Nu voi interveni decât pentru a explica,
iar punctele mele de vedere şi informaţiile referitoare la
toponime le voi nota cu litere cursive. Legenda,
repovestită cât mai fidel de mine, este scrisă cu alte
caractere. Trebuie să scoatem din somnolenţa românităţii
această mentalitate de resemnaţi, ca să ne privim cu alţi
ochi, altfel de cum ne privim acum. Nu este cazul să
facem umbră pământului stând pe margine şi aşteptând să
se întâmple ceva. Destinul nu caută numai individul, ci şi
colectivitatea, dar numai pe cea care are conştiinţă
proprie…
2. Pe urmele destinului…
Să începem, urmărindu-l îndeaproape pe Nicolae
Densusianu...
O primă legendă grecească spune că Athamas,
un rege pelasg din Theba Beoţiei, ţinuse mai întâi în
căsătorie pe Ino, fiica lui Cadm. Din ordinul
oracolului, regele o repudiază pe Ino, apoi se
căsătoreşte cu Nephele, având cu ea un fiu pe nume
Phrixus şi o fiică pe nume Helle. Între timp, Nephele
moare, iar Ino ajunge din nou soţia lui Athamas şi
începe să persecute pe copiii vitregi. Întâmplându-se
în Beoţia secetă şi foamete mare, Ino îşi sfătuieşte
soţul să consulte oracolul din Delphi. Pe ascuns, se
înţelege cu oracolul care să-i sugereze regelui că
Beoţia nu va scăpa de calamitate, până nu va sacrifica
pe unul dintre copii. Athamas cheamă de la câmp pe
fiul său Phrixus şi să ia cu el şi berbecul cel mai
165
frumos din turmă. Berbecul începe să vorbească şi
descoperă celor doi fraţi planurile mamei lor vitrege
şi îi îndeamnă să încalece pe dânsul, ca să le scape
viaţa din pericol.
Aici trebuie făcută o paranteză: este posibil ca
motivul berbecului năzdrăvan care descoperă planurile
complotiştilor să se păstreze ca motiv literar şi în celebra
„Mioriţă”, cu variante pe tot teritoriul ţării? Să fie un
mit - motiv literar comun celor două spiritualităţi,
română şi greacă? Dacă-i aşa, înseamnă că are o
origine comună. Pelasgii, migrând spre sud, au luat cu ei
şi mitul oii care vorbeşte (mioara năzdrăvană)?.
Altă variantă a legendei spune că regele
Athamas, silit de lucrătorii câmpului care sufereau de
secetă, îl duce pe Phrixus la altar, spre sacrificare,
însă Nephele trimite un berbec cu lâna de aur, pe
care-l primise de la Mercur, ca să-i salveze copiii
transportându-i prin aer, peste pământ şi mare până
în ţinutul Colchis. Helle, fata, sora lui Phrixus, cade în
mare la strâmtoarea dintre Europa şi Asia, care va
primi numele Hellespont. Phrixus ajunge în ţinutul
Colchilor. Aici, în semn de mulţumire pentru salvarea
sa, sacrifică berbecul lui Joe Phyxios, iar pielea o
dăruieşte regelui Aiete, din ţara numită Aia. Acesta o
ţintuieşte în Colchis pe un stejar din pădurea
consacrată zeului Marte, şi unde era păzită de un
balaur neadormit.
Este cazul să facem o nouă oprire pentru a observa
un toponim. Există, într-adevăr, Dealul (Platoul)
Martirilor, situat (întâmplător?) între vestigiile rupestre
de la Aluniş şi Nucu, iar în sud se găseşte Pădurea
Samarului, cu lacul cu acelaşi nume, sau localnicii îi mai
166
zic Lacul fără Fund. O legendă locală spune că acolo
trăia, pe fundul lacului, un balaur şi nici o vieţuitoare nu
se adapă din el de teamă să nu fie trasă în adâncuri. De
observat este că localnicii au păstrat în memoria
colectivă numele platoului. Numele pare un neologism,
dar ce să caute un neologism într-o regiune sălbatică,
puţin locuită? Mai degrabă, toponimul este o
reminescenţă păstrată de la zeul Marte, în numele căruia
a fost jertfit berbecul. Trecerea de la nume la toponim
este uşor de făcut. Fapt pe care Densusianu nu-l ştia şi-l
semnalăm noi. Cineva observa că Marte este zeu roman.
Eu i-am răspuns cu o întrebare: dar romanii de unde lau luat? Că obişnuiau să împrumute zeităţi, mai ales de
la greci...
Legenda spune mai departe că peste Iolcus (zona
din sud-vest a Thesaliei) domnea regele Pelias, care-l
înlăturase de la domnie pe fratele său vitreg Eson. Ca
să scape de fiul acestuia, Iason, Pelias îl trimite să-i
aducă lâna cea sfântă de aur din pădurea cea
umbroasă a zeului Marte din Colchis.
Iason se adresează celebrilor eroi ai epocii sale
ca să-l însoţească în această călătorie (expediţie):
Hercule, Castor, Pollux, Theseu, Anceu, Leit, Orpheu,
Zete şi Calais, fiii lui Boreas, din regiunea geţilor, în
total cincizeci şi patru la număr. Cei mai mulţi erau
originari din Beoţia. Înainte de plecare, eroii
argonauţi depun jurământul de credinţă faţă de Iason
care invocă divinitatea Istrului (Oceanos), adică a
Dunării şi a Pontului.
O altă observaţie este de făcut şi aici: dacă
argonauţii s-ar fi îndreptat spre Colchida Caucazului, ar
fi trebuit ca ei să jure pe apele (Istrului) Dunării?
167
Această legendă se referă la o ţară miraculoasă,
superioară în civilizaţie ţinutului de unde plecau
argonauţii. Locuitorii regiunii peste care domnea
faimosul Aiete se bucurau de o excelentă bunăstare
economică, pastorală şi agricolă, precum şi de avuţii
enorme, conform geografului Strabon. Avuţiile de aur ale
regelui Aiete ce domnea şi peste Colchis au fost
fabuloase în toată antichitatea. Şi Plinius aminteşte de
carele de aur ale acestui rege, de grinzile, de coloanele şi
stâlpii de argint ai palatului său. Legenda mai spune că în
camerele sale de aur erau închise razele soarelui.
Comentariu: dezbrăcând palatele lui Aiete de aurul
legendelor, trebuie să mai evidenţiem un fapt concret. La
intrarea în Pădurea Samarului ce dă în platoul
Martirilor, pe locul numit Podul Samarului se găseşte o
fântâniţă (unică în zonă) cu apă acră. Asta nu-i ceva
deosebit. Ciudat este că deasupra ei se află un fel de
stâncă formată din pietricele sudate parcă unele de
altele, de culoare ruginie, unică, deosebită de culoarea
marnei din care sunt alcătuite rocile dealurilor din jur.
Eu am presupus c-ar fi minereu de fier. Dar de ce numai
pe izvorul acela, pe o lungime numai de 25-30 de metri?
Mai mult, un inginer metalurgist trecând pe acolo a
exclamat: „Vezi-ţi, domnule, de treabă, nu vezi că-i
zgură de minereu topit?” Dintr-o dată, gândul m-a dus şi
la numele dealului din faţă: Dealul Vătraiului. Ce
legătură să aibă numele acestui deal ce străjuieşte satul
Muscel (despre care vom mai vorbi) cu un vătrai
(instrument de scormonit în foc)? Are, de două ori: şi
instrument de scormonit în foc, dar şi …vatră de cuptor
(primitiv) pentru topit metale, cum îmi sugera acelaşi
inginer.
168
Să mergem mai departe cu legenda. Argonauţii,
sosiţi în capitala lui Aiete, rămaseră uimiţi când
văzură pe acest rege preumblându-se pe malul râului
într-un car de aur, iar el strălucea ca un soare, căci
hainele sale revărsau lumină.
Comentariu: ar trebui să coroborăm legenda
despre fabuloasele bogăţii ale regelui şi ale oraşului său,
cu una din partea locului. În spatele satului Scăieni
(apropiat zonei în discuţie) este un deal, cel al
Tocitorilor. Legenda spune că aici erau ţinute secret,
îngropate în munte tocitorile cu aur, ale unui rege mare,
de demult.
Chiar antichitatea grecească evidenţiază faptul că
expediţia Argonauţilor nu s-a făcut în părţile de răsărit ale
Mării Negre, adică în Caucazul asiatic. După vechile
legende, mama regelui Aiete era fiica lui Oceanos, zeul
Istrului (Dunării). Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe
Idyia, fiica lui Oceanos (conform lui Hesiod), iar
splendida sa reşedinţă se află tot pe lângă Istru
(Oceanos). Tot Hesiod afirmă că Phrixus fuge de
persecuţiile mamei sale în Scythia.
Într-un poem epic al lui Valerius Flacus, teatrul
evenimentelor din legenda argonautică se află în Scythia
europeană. Aiete apare aici ca un rege al Scythiei, iar
regatul său se află sub Ursa cea Mare, pe care vechile
geografii o atribuie geţilor. Locuitorii, desigur se numeau
aieni.
Din nou, dacă-mi este îngăduit, un comentariu:
Regiunea geografică peste care domneşte regele
Aiete, poartă numele, la autorii vechi, de Aia, însemnând
în limba pelasgilor „ţăran.” Nu ştiu cât de ciudat pare
acum faptul că o reminescenţă colectivă se găseşte în
169
graiul colţenilor. Ştiţi cum îşi răspund când sunt strigaţi
de departe, peste văi şi dealuri? „Aua” sau „Aia”, adică
„om de-al locului”, adică „băştinaş” („eu sunt…”). Să
fi fost un semn de recunoaştere, de identificare păstrat în
subconştientul colectiv?
Ovidius, poetul exilat la Tomis, aminteşte că
poporul cel marţial al Colchilor locuia în partea de nord a
Dunării de Jos: „Apele Istrului de abia mai pot să
formeze o barieră între mare şi Iasigi, Colchi, hoardele
Meteree şi Geţi”. Şi Ştefan Bizantinul, mai târziu,
aminteşte că zona Colchis era un ţinut al ţării Aia.
Aşadar, Colchii poetului Ovidius erau identici cu Colchis
din legendele argonauţilor.
Câteva precizări privind denumirea orografică,
Colţi. Să nu uităm că regiunea fusese locuită de triburi
pelasge. În limba lor, Colţi însemna „vârfuri de stânci
ascuţite şi proeminente.” Aceste stânci sunt desenate şi
în cartea lui Densusianu, dar azi, oricine face o călătorie
în această splendidă zonă geografică a Buzăului, le
poate admira. Acelaşi înţeles l-a avut termenul şi în
timpurile preistorice, denumirea Colchis apare în
legenda Argonauţilor. Diferenţa era că pelasgii
pronunţau ca acum, aveau sunetul „ţ”, iar grecii nu-l
aveau, de aceea îl înmuiau pronunţând Colchis. Autorul
alexandrin Apollonius Rhodius afirmă că tribul războinic
al colchilor se găsea în Caucazul de lângă Istru
(Dunăre), în părţile de nord ale Traciei.
Şi Ovidiu dă o informaţie extrem de preţioasă.
Lângă triburile Colchilor se mai afla un trib războinic,
numit Meterea turba. Numele lor este păstrat în
toponimul Măţara, sat mic, izolat, aparţinător comunei
170
Colţi, ai cărui locuitori îşi zic măţărani, despre care
pomeneşte şi Nicolae Densusianu în cartea sa.
Plinius aminteşte şi el de triburile din munţi: Mosci
(Moşinoşi, sau Mossinoeci), stabiliţi în zona superioară
a Buzăului (adică tot zona Colchilor). În epoca modernă,
zona Colchilor a fost locuită de cete de moşneni – vechi
familii libere, autohtone care mai păstrează şi azi
instituţia devălmăşiei daco-gete, cu privire la
proprietatea rămasă de la strămoşi. Ori, pornind pe
filiera Moscheni- Moşinoşi- Mossinoeci- Moşneni, până
la Musceleni, se ajunge la toponimul Muscel, sat aflat, la
mijloc, pe linia imaginară dintre Măţara şi Colţi. Despre
celălalt toponim al satului, Cărămăneşti, este o altă
istorie, la fel de captivantă. Ne putem întreba dacă este o
pură întâmplare faptul că mai sunt în zona respectivă, la
nu prea mare distanţă, încă vreo câteva sate cu nume
asemănătoare, Muscelul Ţigan şi Valea Muscelului.
Această zonă montană a Colchilor (din ţinutul
Buzăului) a avut o deosebită importanţă economică şi
strategică din toate timpurile, în trecut făcea legătura între
Gurile Dunării (oraşele comerciale din Sciţia MicăDobrogea) cu părţile interioare ale Transilvaniei (turme,
cereale, vinuri, metale).
Să reluăm, o dată cu Nicolae Densusianu,
captivanta legendă a argonauţilor. Aceştia au urcat pe
valea râului Phasis. Phrixus, sosind la Colchis,
sacrifică berbecul cel miraculos lui Zeus, Phyxios
(Phuxios) - adică „Zeului protector al fugii”. (În
greceşte, „phuxios” înseamnă „fugă”). Pielea o
dăruieşte regelui Aiete care o ţintuieşte în templul său
din pădurea consacrată zeului Marte.
171
Fără să vrem, ajungem din nou la toponimul
Martire – platou situat la nord, la câţiva km de Muscel şi
Măţara, în triunghi cu Colţi. Ne întoarcem astfel iarăşi
la acest zeu protector al „fugii”- în limba pelasgilor
Phyxios. În greceşte, nu putea fi decât Buxios, căci grecii
adeseori schimbau pe Ph în B care, prin evoluţie, a dat
Buzios – mai târziu Buzăul (râu şi oraş). De fapt, această
rădăcină (Buz) o mai păstrează şi toponimul Bozioru –
comună situată pe versantul dinspre răsărit al ţinutului
Colţilor.
Istoricul Procopius, ne mai spune tot Densusianu,
afirmă că oraşul Phasis se afla la punctul unde râul
Phasis (Buzău) ieşea din strâmtorile munţilor şi că avea
afluent râul Saranges (Siretul de azi). Unite într-o albie
comună, în cursul inferior, se vărsau în Dunăre. Datorită
faptului că Siretul cel domol, la confluenţa cu Buzăul, îşi
schimbă direcţia sud-vestică şi curge spre răsărit, pe albia
naturală a Buzăului, acesta a fost considerat în antichitate
afluent.
Capitala regelui Aiete este identificată de acelaşi
Apollonius Rhodius la gurile râului Phasis (Phixios,
Phyxios)-Buzău. Poemele orfice o descriu ca pe o cetate
splendidă, cu împrejurimi înalte de nouă stânjeni,
înconjurată de şapte ziduri circulare, cu crenele şi trei
porţi de aramă. Deasupra trona zeiţa Diana (Artemis).
Iason, împreună cu câţiva eroi, pătrunde în
oraşul lui Aiete (azi localitatea Tirighina – Ţiglina) şi
îi cere lâna de aur. Aiete i-o promite dacă Iason va
îndeplini mai multe porunci. Mai întâi, trebuia să are
cu un plug de oţel, făurit de Vulcan, tras de doi tauri
renumiţi pentru sălbăticia lor, căci aveau copitele de
aramă şi suflau foc pe nări. Aiete însuşi i-a pus la jug
172
şi a tras câteva brazde drepte, înalte de un stânjen (o
explicaţie la şanţul uriaş de azi dintre Şerbeşti şi
Tuluceşti, considerată o prelungire a brazdei lui
Novac). Iason, cu ajutorul Medeei, reuşeşte să supună
taurii la jug şi ară patru iugăre din câmpul numit al
lui Marte.
O observaţie interesantă: populaţia din zona
montană a Buzăului practica agricultura, mai precis
cultivarea cerealelor, a grâului de primăvară. Dovada?
Întrebaţi pe localnici cât de numeroase sunt toponimele
„La Arie”(locul unde se treiera grâul). Chiar pe Podul
Goşii, spre muntele Ivoiu, este o astfel de arie. De la
înălţime, este vizibilă împărţirea acestui „pod” în loturi
orientate spre soare.
Regele Aiete impune lui Iason o nouă lucrare: în
brazdă să semene dinţi de balaur. Medeea, aprinsă de
iubire pentru Iason, îi şopteşte că din acei dinţi vor
răsări oameni uriaşi înarmaţi, care-l vor ataca, însă el
să arunce pietre între aceşti uriaşi care se vor bate
între ei. Atacându-i pe fiecare în parte, îi va ucide pe
toţi. Legenda argonautică îi numeşte pe aceşti uriaşi
Terrigenae, adică „oameni născuţi din pământ”, ceea
ce justifică numele cetăţii ruinate de la gurile
Siretului. Aşadar, faimoasa capitală şi reşedinţă a lui
Aiete se afla situată pe malul stâng al Siretului, fiind
cheia unei mari mişcări comerciale pe Dunăre, având
mai târziu dreptul de suveranitate asupra Pontului
Euxin, fapt confirmat şi de monumentele numismatice
descrise de autor.
Comentariu: Să fie oare o pură coincidenţă faptul
că în sudul satului Scăieni – vecin cu Muscelul s-au
descoperit schelete de oameni uriaşi? Un astfel de
173
schelet se află expus la Muzeul de Antropologie din
Bucureşti. Are 2,50 m. Localnicii povestesc şi azi
legenda despre acei uriaşi – eu însumi am auzit una,
copil fiind, de la mama – ba chiar că o livadă din jurul
satului a fost plantată pe un cimitir al uriaşilor.
Iason, tot cu ajutorul Medeei, învinge şi balaurul
teribil din pădurea consacrată zeului Marte şi răpeşte
lâna de aur. Oracolul mai prevestise că regele Aiete
avea să-şi piardă domnia, când i se va fura lâna de
aur. Iason o ia cu el şi pe Medeea, fiica lui Aiete, apoi,
întorcându-se cu tovarăşii săi pe corabia lor Argos,
pleacă spre Elada, navigând (nu spre Răsărit!) ci spre
apus, pe apele lui Oceanos (Istru). Trec de cataractele
fluviului (Porţile de Fier) ducând în spate corabia
timp de douăsprezece zile, apoi ajung în apele mării
interioare (mediteranae). Apollonius Rhodius şi
Valerius Flacus afirmă şi ei că Argonauţii se întorc în
Elada tot pe apele Istrului în sus. Conform
informaţiilor lui Jordanes, Istrul, înainte de cataracte,
se despărţea în două cursuri de apă: unul spre Pontus
Euxinus, pe unde veniseră argonauţii, altul se arunca
spre Adrian (Adriatica), pe albia de azi a râului Sava,
pe unde vor naviga spre Grecia.
Legenda se apropie de sfârşit. Mai spune că
argonauţii au fost urmăriţi (fugăriţi) de vechii
locuitori din ţinutul lui Aiete, de la Colchis, trimişi de
rege. Acestora, fiindu-le teamă de mânia lui Aiete
pentru că n-au reuşit să-i prindă pe argonauţi, nu s-au
mai întors, ci s-au statornicit în peninsula Istria (să fie
o pură întâmplare asemănarea cu toponimul Istriţa?),
după cum informează Isidor din Sevilla. Istria –
Istriţa se numesc aşa după numele fluviului Istru.
174
Tot Apollonius Rhodius presupune că aceste
evenimente s-au petrecut anterior războiului troian. Nu
întâmplător celebrul oracol pelasg din Delphi, ordonă
aducerea lânii, fapt pentru care se alertează şi-şi unesc
forţele toate grupurile pelasge de pe teritoriul Greciei.
Această lână de aur a avut o importanţă religioasă,
economică şi politică pentru triburile pelasge de pe
teritoriul Greciei. Răpirea ei viza întoarcerea şi legătura
cu originile iniţiale ale lor.
Expediţia Argonauţilor în Colchis face parte din
seria legendară de misiuni şi acţiuni pentru luarea unor
obiecte sacre de la triburile de la nordul Istrului
(Dunării):
- Eurysteu îl însărcinează pe Hercule să aducă
merele de aur de la Hyperboreii de lângă Atlas (să se
păstreze acest fapt în basmele noastre populare în sensul
unei călătorii iniţiatice ca acelea ale pelasgilor la origini?)
- Tot Hercule a trebuit să aducă din ţara Histriană
(Istriţa) cerboaica cu coarnele de aur pe care nimfa
Taygeta i-o dedicase Dianei.
- Tot Hercule a luat de la Hippolyta, regina
Amazoanelor, brâul cel preţios din aur ce i-l dăruise zeul
Marte, ca simbol al întâietăţii.
Sunt tulburătoare, dar deloc de neglijat, toate aceste
„informaţii” pe care le scapă legendele până la noi, ceea
ce se poate ajunge, firesc, la concluzia despre un spaţiu
cultural comun al popoarelor dintre Marea Egee şi
Carpaţi – cu un numitor comun – misteriosul popor al
pelasgilor, cu ţara lor Aia, cu conducătorul lor Aiete, cu
ţinutul lor Colchis, care începe să-şi dezvăluie misterele,
trimiţându-ne mesaje prin toponime…
175
3.Memoria colectivă - ieşire din deşertul timpului
Legenda tulburătoare a Argonauţilor în căutarea
lânii de aur conteneşte. A trimis informaţii până la noi,
prin istoricii antichităţii greceşti şi latine pe care,
sârguincios, cu pricepere, cu trudă, Nicolae Densusianu
le-a tradus. El a făcut începutul. Nu se mai găseşte oare,
printre noi, în ziua de azi, vreun ins care să continue
această „Biblie” a neamului românesc? Să nu fim
sceptici. Mulţi dintre noi şi dintre cei ce vor veni vor
descoperi „cioburi”, pe care vreun alt Densusianu le va
aduna, le va lipi, aşa cum procedează arheologul să refacă
vasul din câteva fragmente.
Descopăr printre hârtiile mele, o pagină din revista
„Flacăra” din data de 7 februarie 1980, în care ziaristul
Nicolae Cristache ia un interviu domnului Vasile Rudan
de la Casa Corpului Didactic a Municipiului Bucureşti.
Acesta, în urma unei expediţii efectuate în Munţii
Buzăului, afirmă că a donat Muzeului Militar Central o
serie de documente care dovedesc că a descoperit, cu
ajutorul unei metode fotocinematografice (informaţii de
culoare existentă în vegetaţia solului), contururile unei
aşezări umane gigant – situate pe un platou imens,
mărginit de munţi şi râpe adânci. Sub stratul arheologic
corespunzător epocii pietrei cioplite a fost descoperit un
număr mare de tuburi dintr-un material asemănător
oxizilor metalici, dispus în sol sub formă de radiator.
Zona este necatalogată şi se numeşte Gateş – după
indicii pare să fie Platoul Martirilor de azi.
În nr.12 (1923) din 20 martie 1980, tot în Flacăra,
am mai descoperit un interviu, de data aceasta al
ziaristului N. Grigore Mărăşanu, luat lui Florin Olteanu,
176
pe atunci maior de artilerie la o unitate de vânători de
munte, absolvent al Academiei Militare din Bucureşti.
Multe dintre opiniile domniei sale se referă la civilizaţia
geto-dacilor – aş zice intermediară, între noi şi pelasgi dar afirmă că, studiind hărţi civile şi militare foarte
vechi care, traduse în româneşte, din diverse limbi, dau
informaţii despre trei sute de toponime (localităţi, munţi,
râuri). Eu m-am oprit asupra semnificaţiei denumirii
Caraiman, componentă a numelui satului MuscelulCărămăneşti, pe care-l traduce prin „cult”, „religie”,
„magie, sfânt.” Să fie oare întâmplător faptul că
deasupra satului a mai rămas, în locul numit Prunii lui
Cristian, de lângă Vârful Vătraiului, urmele unei aşezări
de cult (schit?)? O altă informaţie care vizează zona în
discuţie este aceea că Piatra Romei (azi i se spune Piatra
Rotăriei) se află la 10 km est de localitatea Pătârlagele
(adică, întâmplător?, chiar în sudul satului amintit mai
sus), unde s-a descoperit un altar de sacrificiu: mai
multe scări săpate în stâncă, ducând la o platformă unde
se presupune că aveau loc sacrificii (iar în apropiere sau găsit monede de aur). Tot aici se găseşte informaţia
că la numai doi km, spre sud, se află vârful numit
Cetăţuie. Acest toponim este foarte des întâlnit în această
zonă şi, nu întâmplător…
Toate observaţiile mele nu sunt rodul unei
imaginaţii înfierbântate, puse cu tot dinadinsul să
inventeze, să fabuleze, să forţeze istoria. O abordare
dintr-o perspectivă istorică, lingvistică şi arheologică a
zonei, făcută cu profesionalism ( dar şi cu mulţi bani) ar
scoate şi mai mult faptele la lumină, scotocind, din
învelişul strălucitor al legendelor, miezul adevărului.
Istoricii trebuie să-şi dea mâna cu arheologii, iar aceştia
177
cu lingviştii. Nu pot fi lăsaţi colţenii singuri, cu muzeul
lor. Ei şi-au făcut datoria. Trebuie „scotocit” Dealul
Martirilor, Podul Samarului, Vârful Ceciliei (prea pare a
fi loc ideal pentru o cetate dacică sau romană), Vârful lui
Băi (unde deja s-au găsit obiecte din neolitic). Mă întreb,
între paranteze, desigur, ce-i cu olanul roman descoperit
la baza Vârfului Goşii, în locul numit Pe Baltă?
Toponimele amintite de autorii antici, explicate de
istoricul nostru şi confirmate de mine (numai în zona pe
care o cunosc, dar ea poate fi, cu siguranţă, extinsă) pot
deveni nişte dovezi incontestabile.
Cine s-o facă? Desigur, buzoienii, prin extensie,
românii - cei de aici şi cei răspândiţi în alte părţi - dar şi
cei ce vor veni. Este ţara lor, Aia. Aiete este regele lor.
Buxios este oraşul lor, este râul lor. Iar Colchis – centrul
legendelor regatului lor. Iar muzeul lor va deveni
neîncăpător şi strălucitor cu chihlimbarul lor cel cu 160
de nuanţe, asemenea palatului strălucitor din capitala
regatului de acum mai bine de cinci mii de ani. Dacă nu
buzoienii, dacă nu românii, cine s-o facă?
Populaţii care ne-au trimis din adâncurile istoriei
cele două statuete - „Gânditorul” şi „Fecunditate”- de la
Hamangia, cu certitudine că ne-au mai lăsat şi alte mii de
semne ale trecerii lor prin deşertul timpului.
Românii înşişi trebuie să se mobilizeze. Au dat o
dovadă a solidarităţii lor spirituale, a patriotismului lor,
punând pe picioare diverse fundaţii şi asociaţii, unind
forţe spirituale importante.
Încă o dată, dacă nu ei, cine s-o facă? Colchida este
adevărul românilor şi, în special, nu al altor neamuri.
Realitatea începe să se contureze. Avem nişte argumente
fidele: textele antice, atâtea câte ne-au venit pe potecile
178
abrupte ale istoriei, urmele arheologiei, memoria
colectivă, adică numele acestor locuri. Cât de sceptici am
fi, prea mari sunt coincidenţele...
În sprijinul acestei pledoarii, vă ofer tot o legendă a
lui Ulise, cel venit cu Iason după Lâna de aur. Se spune
că la întoarcerea spre Itaca din războiul troian, în
peregrinările lui pe mare, timp de zece ani, Ulise ajunge
pe o insulă a lotofagilor, ai cărei locuitori se hrăneau cu
floare de lotus, fapt ce ducea la pierderea memoriei, adică
a identităţii. Nenorocirea era că marinarii săi au
consumat-o şi au început să-şi piardă memoria, unul câte
unul. Ulise porunceşte ca cei care o gustaseră să fie duşi
pe corabie cu de-a sila, dar ei se aruncau în mare, înapoi
după floare. Ca să-i smulgă, i-a legat cu funii groase de
catargele vasului care i-a dus spre Ithaca lor, unde le-a
revenit memoria la loc, trezindu-se din uitare, ca dintr-o
beţie. În felul acesta, Ulise le-a lăsat cea mai de seamă
avere, neuitarea. Uitarea este egală cu moartea. Nu
moartea biologică, ci moartea spiritului. Memoria povară colectivă, fidelă, a românilor, care să-i ridice în
faţa lor şi a lumii. Colchisul din Carpaţi - ar zice peste o
mie de ani urmaşii lor! Există o memorie a cărţilor pe
care Nicolae Densusianu ne-a făcut-o cadou. Există o
memorie a inimii, ca solidaritate a locuitorilor acestor
meleaguri. Există şi o memorie a locurilor, cea mai
trainică.
Ce memorie au munţii noştri! Cu aşezările lor
rupestre săpate de o parte şi de alta a masivului Crucea
Spătarului, pe versantul vestic aflându-se Fundul Peşterii,
Peştera lui Dionisie, Peştera lui Iosif, Agaton, Agatonul
Vechi, Fundătura; pe versantul estic, într-o poziţie
strategică se află Ghereta şi Bucătăria. Peste Dealul
179
Martirilor se află Schitul, săpat în piatră de la Aluniş, cu
chiliile sale, grotele de la Strâmba şi de la Colţii de Sus,
care trebuie cercetate. În faţă, satele Scăieni cu uriaşii de
sub livezile lui şi Muscelul-Cărămăneşti, cu Goşa, cu
Vârful Goşii, cu Piatra Rotăriei, cu Vârful Ceciliei, cu
Vârful Vătraiului, cu Vârful Boşoveiului, cu Vârful
Ivoiului, cu Podul Goşii…
Există o memorie a locurilor pe care trebuie s-o
citim, s-o ascultăm şi s-o cercetăm. Destinul nu numai că
ne caută să ne vegheze, dar, în curând, îşi va descoperi,
încetul cu încetul, faţa ascunsă de văl. Eu l-am ridicat
atât cât am putut, cât m-am priceput, făcând doar
începutul…
COMORI SPIRITUALE ASCUNSE ÎN STRATURI
TOPONIMICE DIN MUNŢII BUZĂULUI
Pentru orice călător care ar vrea să ajungă în zona
Muscelului Cărămăneşti din Subcarpaţii de Curbură,
înseamnă urcuş, adică o adevărată aventură. Dacă vii
dinspre Est, adică dinspre Bozioru, înseamnă un drum
lung, mai mult pietros, ajungând până în buza satului
Fişici, apoi străbaţi satele Văvălugi, Scăieni sau Budui,
toate sub dealul Tocitorilor sau sub Vârful Hoţilor, în
spatele cărora se ascund Gornetul, apoi Nucul, Fişicii şi
Găvanele. Ajungi în coasta Muscelului, unde te
întâmpină trei fagi falnici, declaraţi de către bozioreni
monumente ale naturii. Dacă urci dinspre Bălăneşti, treci
prin Ulmet şi, obligatoriu, poposeşti la Muchea
Ulmetului, unde răsufli uşurat după un urcuş aproape
180
pieptiş, apoi dai de Curmătură, în dreapta căreia te
întâmpină semeţ Vârful Ceciliei. Dacă o iei pe celălalt
drum de la Bălăneşti, cam dinspre Sud-Est, treci prin
Valea Iepei şi ajungi aproape de Vârful Boşoveiului, sub
creasta căruia se află ascuns satul Măţara, al cărui nume
se păstrează mai bine de cinci mii de ani de istorie, cum o
să dovedim ceva mai încolo. Dacă vii dinspre Sud, adică
dinspre apa Buzăului, drumul este şi mai lung. Din
Sibiciu se face un drum de „căruţe”, mai mult o potecă,
unică în felul ei, urcând domol spre un alt Gornet şi,
dintr-o dată, se deschide călătorului platoul Goşa, cu
lacul lui de când lumea. Acolo poposeşti obligatoriu, ca
să admiri în dreapta Dealul Rotăriei, iar în stânga Ivoiul
şi Vârful Goşii. Dacă vii dinspre Valea Sibiciului, cu
siguranţă că te opreşti la Muzeul Chihlimbarului din
Între-Sibicii, o coteşti pe sub Dealul Vătraiului, ajungând
dinspre Vest, pe un urcuş aproape pieptiş care trece mai
întâi prin Camboru, unde îţi tragi sufletul, la o cişmea,
apoi drumul te duce singur spre Moara lui Voinea, de sub
Vârful Vătraiului şi, dintr-o dată, se deschide perspectiva
Muscelului Cărămăneşti, tăiat de la Est spre Vest de
Drumul ăl Mare, cum îi zic localnicii, făcând legătura
între depresiunile Boziorului şi ale Bălăneştiului şi cea a
Pătârlagelor. Există posibilitatea de a pătrunde în acest
sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu, chiar dinspre
Nord, adică dinspre Gura Teghii şi Aluniş. După ce
drumul o coteşte la stânga dinspre Între-Sibicii spre
Aluniş, o ia spre dreapta prin Comarnici, o coteşte brusc
spre Est, se întoarce şi se afundă în Pădurea Samarului
ca, dintr-o dată, să ajungi la Podul Samarului, chiar
deasupra satului.
181
Din orice direcţie ai urca, efortul îţi este răsplătit,
căci satul îţi apare într-o solemnă şi liniştită măreţie,
ascuns între Vârful Vătraiului, Vârful Ceciliei, Vârful
Hoţilor (Goţilor), Vârful Boşoveiului şi Vârful Goşii.
Ceva îţi spune că aceste vârfuri ascund nu numai satul cu
liniştea lui magică, dar şi un fragment de istorie milenară,
ceva misterios se întâmplă acolo şi în tine, îţi răsar în
minte întrebări ciudate. Deasupra satului o biserică
veghează un peisaj tulburător, iar clopotele ei, Cel Mare
şi Cel Mic, cum le zic localnicii, în zilele de duminică, de
slujbă, la sărbătoare sau la înmormântare, fac să vibreze,
într-un anume fel, unic chiar, împrejurimile, iar ecourile
să fie amplificate rând pe rând de vârfurile din jur, ca
apoi să trimită chemările spre înaltul cerului şi spre lume.
Aici ajungi cu greu, dar pleci şi mai greu. Greu e să
urce omul un munte, dar mai greu este să-l coboare!
spuneam şi cu alt prilej. Dai peste un peisaj pe care
Dumnezeu a uitat să-l ia de pe pământ în Grădina Sa, dai
peste nişte localnici, al căror nume nu seamănă unul cu
altul, având rezonanţe ciudate, unele venind parcă din
străfundurile istoriei, împărţiţi fiind şi acum, pe neamuri
de când se ştiu: neamul Cârciegilor, neamul Migiilor,
neamul lui Hanciu, neamul lui Goagă, neamul
Mărculeştilor, neamul Dimineştilor, neamul Boereştilor,
neamul Măţăranilor, neamul Camborenilor, neamul
Rotarilor, neamul Grecilor, neamul Popeştilor, neamul
Ghirăsoilor etc.
Iar dacă vrei să urci mai departe, spre Gura Teghii,
trebuie să străbaţi mai întâi Pădurea întunecoasă a
Samarului, să treci de Crucea Ciumaţilor, să te strecori pe
creasta dintre Aluniş şi Gornet şi, dintr-o dată, să dai de
Platoul Martirilor. De acolo, unde e obligatoriu să
182
poposeşti, cade în stânga Alunişul, deasupra căruia se
zăreşte bisericuţa cu altarul săpat în stânca uriaşă în care
cuibăresc chiliile, locuite cândva de călugări isihaşti, ca
nişte cuiburi uriaşe de păsări. Dacă ţi-arunci ochii dinspre
Martire spre răsărit, un alt peisaj fascinant şi încărcat de
istorie se iveşte în faţa ochilor. Ascunse sub codri, printre
copaci şi prin stânci, se află cele mai multe dintre
Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului, despre care s-au
tocit mii de condeie şi s-a zăbovit asupra paginilor tot
atâtea ore, ca să le fie dezlegate tainele...
Oricând, oricine şi din orice direcţie ar fi urcat,
după îndelungi ore de efort, pe un drum obositor, nu
întotdeauna pe o vreme prielnică, odată ajuns, călătorul
simte că respiraţia i se opreşte, nu datorită urcuşului, ci a
priveliştii fascinante, aş putea spine magice, ce i se
desfăşoară sub privirile-i înmărmurite şi, totodată,
exclamă cu nesilită sinceritate: cine se opreşte aici, ori
rămâne aici pentru totdeauna, aşa cum au ajuns
întemeietorii (despre care vom vorbi în cele ce urmează),
ori ajunge poet, aşa cum chiar zicea un prieten care
venise, din pură curiozitate, să vadă „chiar aşa e?”, pe
urmele unor personaje dintr-o carte de-a mea. Mai mult,
aş zice eu, descoperind încetul ce încetul toponimia şi
onomastica destul de ciudată a locuitorilor, îţi transformi
curiozitatea în istorie, nu în sensul strict al cuvântului ci,
mai degrabă, asculţi, fără să vrei şi fără să ştii, o poruncă,
o chemare ciudată şi trăieşti un sentiment care-ţi vine, nu
se ştie pe ce căi, dintr-un interior adormit care, la
contactul cu acele locuri, simte o vibraţie, ascultă
„chemarea clopotelor scufundate”, după cum spune o
frumoasă legendă a locului, repovestită de prietenul Ilie
Mândricel: „La un mare cutremur, pământul s-a ridicat,
183
s-a coborât şi curtea schitului Sfântul Dumitru a fost
brăzdată fulgerător de un şanţ care s-a adâncit până a
înghiţit, asemenea unui balaur nesătul, biserica şi o parte
din chiliile aşezământului. Următoarele spasme au
astupat şanţul şi au împroşcat cu nisip şi apă, înghiţind
totul, ca şi cum n-ar fi fost. Şi astăzi, spun împrejurenii,
uneori, din adâncuri, răzbat la suprafaţă chemări de
clopote. Nu le pot auzi decât anumiţi oameni şi numai în
anumite zile…” Eu le-am auzit chemarea tainică şi de
aceea scriu…
Pentru a descifra mai bine acest tezaur toponimic
din Curbura Carpaţilor, este necesar să pornim de la
începuturi.
Şi de data aceasta sunt obligat să fac apel la
cunoscutul istoric Nicolae Densusianu care în celebra sa
carte, „Dacia preistorică”, un fel de „Biblie a poporului
român”, apărută pe la 1900, consacră aproape şaptezeci şi
cinci de pagini istoriei acestor locuri, venind cu
argumente toponimice, istorice, arheologice, lingvistice,
localizând aici celebra Colhidă, unde temerarii Argonauţi
greci în frunte cu Iason au ajuns în expediţia recuperării
Lânii de Aur. Istoricul aduce în sprijinul teoriei sale, cum
e şi firesc, argumentele omului de ştiinţă, ale istoricului
bine documentat. Şi astăzi teoria sa este revigorată şi
susţinută puternic prin studii extrem de minuţioase de
către istorici români din ţară, dar şi din străinătate.
Eu, fiind originar din acest sat, am descifrat, pentru
cititorul neavizat, dar împătimit de istorie, textele
savantului, aducând la lumină şi alte argumente
toponimice care susţin localizarea celebrei Colhide a
antichităţii greceşti, nu în Munţii Caucaz, ci în Colhida
(Colţii Buzăului), demonstrând că Buzăul stă pe o
184
fabuloasă comoară spirituală cu care trebuie să se
mândrească toţi români, iar aceştia au dreptul s-o
revendice în faţa lumii.
Călătorul obosit de atâţia km întregi de urcuş cu
rucsacul în spate, odată ajuns pe Podul Samarului, admiră
nu numai frumuseţea şi misterul locurilor, dar mai ales o
excepţional de bine proporţionată arhitectură geografică.
Descoperă miezul arcului carpatic! Dacă ar privi acest
spaţiu geografic cu ochii misteriosului popor al pelasgilor
care au populat zona cu mult înainte de mileniul II Î.Chr.,
adică cu mult înainte de Homer, peisajul ar fi trebuit să fi
fost altul. Se vede clar, oriunde ţi-ai roti privirile pornind
dinspre Est şi aruncându-le lent spre Sud şi Est, poposind
mai mult spre Sud, adică spre Buzău şi întorcându-te spre
Sud - Vest, că n-ai sub ochii minţii decât un imens platou
care se întindea neted, până departe spre câmpie, platou,
încet, dar sigur străpuns şi adâncit în mii de ani de ape,
precum: Bălăneasca, Colţeanca şi Murătoarea, afluenţi pe
parcurs ai râului Buzău, unindu-se cu unul la Pătârlagele,
cu altul la Pârscov, după ce cu încrâncenarea apei, au
săpat şi au ros din interior mii de metri cubi de sare de
sub platou, făcându-l să coboare, adâncindu-l.
Nu mai reiau în detaliu acum celebra legendă a
Argonauţilor, cu sâmburele ei istoric, care au ajuns în
strălucitoarea ţară numită Aia (în limba veche a
pelasgilor, înseamnă „ţară”), a regelui Aiete, au luat-o pe
Phrixus (apa Buzăului) în sus, au ajuns la Platoul lui
Marte, unde au „sacrificat” (un sacrificiu ritualic)
berbecul cu a cărui Lână de Aur s-au întors, nu pe unde
au venit, ci pe Okeanos (Istru, Dunăre) în sus.
Descopeream, ca om al locului, cu surprindere, că
toponimul Martire păstra reminiscenţe pelasge.
185
În nr.12 din 20 martie 1980 al revistei „Flacăra”,
Florin Olteanu, pe atunci ofiţer, vorbeşte despre numele
satului „Cărămăneşti” pe care-l traduce prin „cult”,
„religie”, „magie”, „sfânt”.
Cât despre cealaltă componentă a numelui satului
„Muscel”, Nicolae Densusianu aminteşte despre tribul
numeros al mosinoecilor (şi sunt câteva sate cu numele
de „Muscel” în zonă!), transmis până astăzi, prin evoluţie
succesivă, mai întâi în „moşneni” apoi în „musceleni”, iar
de aici până la numele satului nu e decât un pas. Tot
Densusianu aminteşte şi despre un alt trib „Meterea
turba”, pe care-l va păstra toponimul Măţara, trib de
războinici care-l urmăriseră pe Iason, fugit cu Lâna de
Aur pe Istru în sus, dincolo de cataractele de la Porţile de
Fier.
De asemenea, o altă informaţie valoroasă ne-o oferă
istoricul Iosif Constantin Drăgan care aminteşte în cartea
sa, „Noi, tracii”despre un trib pelasg, numit scaii, de unde
probabil derivă numele de Scăieni. Ceva mai jos este
satul Bozioru, care derivă de la grecescul Fuxios(Buxiosfugă). Mai sunt acolo încă nume de sate, (Camboru,
Comarnici, Budui, Văvălugi) cu origine încă incertă.
Foarte important de observat este faptul că aceste sate cu
nume cu rezonanţe arhaice, situate pe aceeaşi axă
(Muscel, Măţara, Camboru, Budui, Scăieni, Bozioru) sunt
înconjurate de alte sate, ca o cunună, având nume mai
noi, româneşti, acela mai multe denumiri de arbori spefici
zonei:Gornet, Aluniş, Paltenu, Nucu, Pinu, Ulmet,
Găvane, Fişici, Valea Cireşului, Valea Boului, Strâmba,
Între-Sibicii.
Legenda spune că Argonauţii şi-au trecut corabia în
spate dincolo, apoi s-au îndreptat pe un braţ al Istrului
186
care se vărsa în Adria, probabil pe actualul curs al râului
Sava, apoi în Grecia.
Iason cu ai lui veniseră aici, desigur, să refacă un
traseu iniţiatic, la origini, căci peste Pelasgii stabiliţi în
Beoţia, au venit Grecii. Cum ajunge Densusianu la
Colhida din Carpaţi? Prin trei argumente: primul – toate
miturile greceşti despre Argonauţi amintesc că aceştia au
ajuns spre Okeanos (Istru, Dunăre), închinându-i-se ca
unui Zeu. În al doilea rând, Colchis vine din limba
pelasgilor, însemnând „stâncă”, apoi în greceşte, căci
grecii îl schimbă pe „ţ” în „h”. Tot aşa sunt explicate şi
toponimele Buxios (Fuxios înseamnă „fugă”), Bozios
(poate şi Boşovei?) care mai târziu au dat numele Buzău
sau Bozioru. În al treilea rând, toate legendele antichităţii
afirmă că argonauţii nu s-au mai întors prin Hellespont, ci
dinspre vest, adică prin Adria, adică pe Dunăre în sus.
Istoria, o spun toponimele, nu se opreşte aici.
Sosirea creştinismului în Scitia Minor, (Dobrogea de azi)
- anexată Imperiului Roman în 29-28 î. Chr. de către
consulul Lucilus Chrisos al Macedoniei - odată cu Sf.
Andrei, fratele lui Simon Petru, şi cu ucenicii lor, a dus la
creştinarea – cel puţin parţială a populaţiei găsite aici –
până în secolul al doilea. După cum afirmă Ion Rotaru în
„O istorie a literaturii române de la origini până în
prezent”, rugăciunea „Tatăl nostru” era cunoscută, într-o
latină aproximativă, printre localnicii Dunării de Jos. Este
de precizat că începutul creştinării populaţiei dacoromane s-a făcut de jos în sus şi progresiv, prin misiuni
care au acţionat şi pe malul stâng al Dunării, mult mai
devreme decât la bulgari (864 D. Chr.), cehi (935),
polonezi (966), ruşi (988), şi unguri (1001). Este destul
de logic ca aceşti misionari şi continuatorii lor să încerce
187
să pătrundă, să penetreze, după cum era şi firesc, spre
zonele de munte. Or, Carpaţii de Curbură reprezintă un
loc ideal, ca apropiere de spaţiul Dobrogei, ca poziţie
geografică, dar mai ales ca structură geologică pentru
săparea de biserici primitive şi chilii. Mărturie sunt aceste
vestigii ce împânzesc zona: Aluniş (o bisericuţă cu altarul
săpat în piatră), apoi Fundul Peşterii, peştera lui Dionisie,
peştera lui Iosif, Agatonul, Agatonul Vechi, Fundătura,
Bucătăria, etc. Deasupra intrării uneia dintre bisericuţele
din zona satului Nucu este dăltuit un peşte, semn de
recunoaştere al primilor creştini. Sub Vârful Vătraiului,
pe partea dinspre răsărit, există încă fundaţia din piatră a
unui schit care a dat numele muntelui, însemnând, în
viziunea localnicilor, „vatră de sihăstrie.” Mai târziu,
memoria colectivă consemnează o bisericuţă, tot pe o
stâncă, în locul căreia a fost ridicată, potrivit unor
pomelnice vechi păstrate în arhive din anul 1748, biserica
cu hramul „Sf. Dumitru” a satului Muscelul Cărămăneşti.
„Noua” biserică a satului a fost ridicată în 1866 şi sfinţită
la 8 noiembrie 1867. Este parohie din 1906.
Nu este surprinzător faptul că toate aceste vestigii
au în centru Platoul Martirilor. După cum explică
Alexandru Graur, numele vine din grecescul „marturos”
– „martor al lui Dumnezeu”, toponim ce se suprapune,
probabil, pe acela păstrat în memoria colectivă, de la
vechii Pelasgi, platoul lui Marte, aşa cum a rămas şi
numele altor sate, Bozioru, Scăieni, Muscel şi Măţara. Să
mai amintim că romanii aveau obiceiul să împrumute
zeităţi, nu e de mirare că şi pe acela al zeului Marte să-l fi
luat de aici, căci legenda spune că sacrificiul ritualic al
berbecului cu lâna de aur s-a făcut aici şi în cinstea
zeului, pe un platou, într-o pădure adâncă şi sub un stejar.
188
Numai că aceşti misionari veniţi o dată cu Sf.
Andrei, dar şi după el, n-au rămas în Dobrogea ci,
urcându-se şi stabilindu-se în Curbura Carpaţilor, au adus
cu ei şi două toponime „Samaru” (Pădurea Samarului şi
Podul Samarului) şi „Cecilia”( Vârful Ceciliei).
Cercetând harta originii primilor creştini ai secolului I,
descoperim provinciile Samaria (aşezată pe malul
apusean al râului Iordan) şi Cilicia, cucerită de către
romani în anul 120 d. Chr., o regiune muntoasă din
munţii Taurus. Prin ea trecea marele drum ce lega Estul
cu Vestul Imperiului. Dacă observăm că, la un moment
dat, a făcut parte din provincia Cappadocia, iar că Sf.
Sava era originar din această provincie, lucrurile încep să
se lege, adică să devină credibile. Şi dacă mai observăm
că Vârful Ceciliei seamănă izbitor, ca formă cu puzderia
de astfel de conuri de nisip şi de marnă de câteva sute de
metri înălţime, cu vegetaţie săracă din Cilicia... Noi
numai semnalăm, e rândul istoricilor…
Istoria răspândirii creştinismului nu stă pe loc.
Ajungem la un moment de răscruce în care memoria
colectivă a toponimelor rămâne din nou un fidel
document, întărindu-l pe cel scris. Pornim de la Urfala
(Verfalos, Wulfila), episcopul goţilor, care s-a născut
cam prin 310-311 d.Chr. Înainte de a se aşeza în câmpia
munteană, goţii făcuseră incursiuni în Asia Mică. Să fi
adus chiar ei aceste toponime? Ori primii misionari
creştini să fie originari din aceste regiuni?
Mai târziu, regele Atanaric al goţilor avea
numeroase motive politice să se teamă de o răspândire a
creştinismului între supuşii săi şi ordonă expulzarea lui
Ulfa la sud de Dunăre. Întâmplător sau nu, tot acum are
loc şi martiriul Sf. Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, în
189
dreptul satului Valea Lupului, în 12 aprile 372 d.Chr.,
sanctificat, acum patronul spirital al Buzăului. El s-a
născut în Cappadocia, dar a propovăduit creştinismul
printre daco-geţii şi daco-romanii de la Nord de Dunăre.
Şi profesorul Rotaru în opera citată vine cu afirmaţia:
„Este posibil ca centrul politic şi religios al goţilor de la
nord de Dunăre să fi fost situat prin părţile Buzăului.”
Această afirmaţie, pusă în carte sub semnul ipoteticului,
îşi găseşte suficientă justificare în toponimele „gotice”
care se suprapun peste cele pelasge. Aşadar, locul unde
pelasgii lui Iason au sacrificat (ritualic) berbecul cu Lâna
de Aur în cinstea zeului Marte (preluat de romani de la
pelasgi), a devenit, în creştinismul timpuriu, Platoul
Martirilor. Este posibil ca acest platou să fi fost începutul
momentului martirizărilor adepţilor lui Sava Gotul ce
împânzeau zona cu numeroasele chilii săpate în stâncile
din munţii dimprejur. Nu este întâmplătoare o puzderie
de toponime din zonă cu rădăcina „got”: lacul Gateş,
Podul Goşii, Vârful Goţilor (azi localnicii îi spun Vârful
Hoţilor) şi între ele, satul Muscelul Cărămăneşti,
înconjurat de Vârful Hoţilor (Goţilor), de Vârful
Vătraiului,(„vatră” de sihăstrie, unde localnicii amintesc
despre monahul Cristian şi chulia lui) bănuiesc vârful de
lance al puzderiei de aşezări), de Vârful Ceciliei, de
Vârful Goşii, de Pădurea Samarului, iar spre Nord,
Platoul Martire…Mai sus am pus între ghilimele rădăcina
„got” ( „goş”), întrucât nu vizează triburile gotice care au
stăpânit vremelnic zona, ci Gotul (Sava) este, mai
degrabă un nume generic al adepţilor lui, rămas după
martirizare, fenomen cu impact puternic în conştiinţa
creştinilor din zonă. Mai trebuie semnalat un fapt
190
interesant, care ar putea intra în atenţia cercetătorilor şi
anume că toate aceste lăcaşuri au faţa spre sud.
Toţi cei care şi-au purtat paşii prin aceste locuri se
întorc cu o experienţă unică. Toţi vorbesc despre o
măreţie calmă, de o zonă energetică încărcată pozitiv,
despre ceva misterios, magic, ce transmite un sentiment
de linişte interioară, mai ales când se aud sunând în
răstimpuri, la orele potrivite Clopotul Mare şi Clopotul
Mic al bisericii, aşezată deasupra satului, să vegheze
solemn, spre neuitare, vremurile şi oamenii…
Legendele însă ascund un dram de adevăr. Aceste
clopote scufundate nu ostenesc nici azi să trimită din
adâncuri, prin vibraţiile pământului răscolit şi vânzolit de
cutremure, de inundaţii, de cuceritori, dar mai ales de
sute de generaţii de băştinaşi, prin memoria colectivă,
două adevăruri eterne. Primul este că legendara Colchidă
a antichităţii este a românilor. Al doilea, că leagănul
creştinismului primitiv românesc se află aici, în Carpaţii
de Curbură.
Aşadar, memoria colectivă s-a dovedit de două ori
fidelă. Este rândul istoricilor, filologilor, arheologilor
să-şi adune forţele pentru a veni cu argumente solide,
ştiinţifice. Buzoienii, dar nu numai ei, toţi românii stau pe
două comori spirituale, care să-i facă mai demni în faţa
lor şi a lumii. Şti-vor şi strădui-se-vor să le valorifice?
Am mai amintit legenda grecească potrivit căreia, la
întoarcerea spre Ithaca, din Războiul Troian, în
peregrinările lui pe mare, timp de zece ani, Ulise ajunge
pe o insulă a lotofagilor, ai cărei locuitori se hrăneau cu
floare de lotus, fapt ce ducea la pierderea memoriei, adică
a identităţii. Ca să-i oprească, Ulise şi-a legat marinarii de
corăbii, i-a dus spre Ihtaca lor, unde s-au trezit ca dintr-o
191
beţie. În felul acesta, el le-a redat cea mai de seamă
avere, neuitarea. Uitarea este egală cu moartea spiritului.
Memoria colectivă şi-a spus cuvântul încă o dată, eu doar
am consemnat-o.
Şi nu procedez astfel doar ca să fie consemnată.
Zona ar putea deveni un extraordinar potenţial spiritual şi
turistic, cu două condiţii: mai întâi, să fie intens
mediatizată, iar în al doilea rând, să fie creată o
infrastructură corespunzătoare, adică să se realizeze un
drum judeţean pornind de la Bozioru, urcând spre Fişici cu o ramificaţie spre Nucu - apoi prin Văvălugi, Scăieni,
Budui, Muscel, Camboru, Între-Sibicii, care s-ar uni cu
şoseaua naţională la Pătârlagele, ori cu drumul care
merge, fiind deja asfaltat, spre Aluniş. Nu trebuie decât
ca, cineva, acolo „sus”, unde se iau decizii, să ştie despre
toate acestea. Un circuit turistic ce ar cuprinde Vulcanii
Noroioşi, Complexul de la Măgura (Tabăra de sculptură
şi Ciolanu), Muzeul Chihlimbarului, Alunişul şi
Complexul Rupestru de la Nucu, ce s-ar putea întinde
până la Focurile Vii, la Meledic, sau spre Gura Teghii.
Adică este vorba doar de inteligenţă, voinţă şi de nişte
hârtii care se numesc bani...
N.B. Am descoperit, cu oarecare surprindere, dar şi cu
mare bucurie, că nişte primari inimoşi din Bozioru şi din Colţi
intuiesc acest potenţial şi s-au pus pe treabă, reuşind să
unească, cele două comune, cu un drum de piatră, pe traseul
amintit. Numai că timpul „nu mai are răbdare”, vorba lui
Marin Preda. Dacă-l cităm pe Seneca, „Timpul este o avere
care nu poate fi pusă la păstrare…”
192
FIŞĂ BIO – BIBLIOGRAFICĂ
1. Data şi locul naşterii: 5 august 1945, com. Colţi,
satul Muscelu - Cărămăneşti
2. Părinţii : Ion; Stela (născută Boerescu) – ţărani
(C.A.P.)
3. Şcoli absolvite :
- Şcoala primară: Muscelu - Cărămăneşti (19521956)
- Şcoala elementară: Bozioru (1956-1959)
- Şcoala Pedagogică Experimentală Mixtă - Buzău
(1959-1965); diriginte Petre Cucu; profesor de Limba şi
literatura română, Tiberiu Bordea
- Institutul Pedagogic Oradea, Facultatea de Limba
şi Literatura Română, Oradea, 1966-1968 (în timp cât a
fost militar) anul I şi II
-Institutul Pedagogic Galaţi, Facultatea de Limba şi
Literatura Română, 1968-1970 (anii IIIşi IV)
-Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie,
secundar Limba franceză, 1971-1974, Licenţa 1975 cu
prof. Elena Zaharia Filipaş, monografia „Damian
Stănoiu”
4. Ocupaţia :
- Învăţător - com. Colţi (1964-1969)
- Profesor de Limba şi literatura română : MunteniBuzău, (1969-1975) şi Jilavele, Ialomiţa (1975-1987)
- Profesor de Limba şi literatura română la Liceul
Teoretic „Grigore Moisil”, Urziceni, din 1988 şi în
prezent
- Examen definitivare – Buzău 1969 (8,40)
- Gradul II, Bucureşti, 1979 (9,16)
193
- Gradul I, Bucureşti 1987 (10), cu lucrarea
„Aspecte particulare ale interpretării textelor folclorice în
manualele şcolare”, coord. Prof. Univ. Dr. Nicolae
Constantinescu
Titluri şi premii:
- „Profesor evidenţiat” 1987
- „Gheorghe Lazăr” cls. I, 2006
- Gradaţie de merit, 1998 – 2010
- Diploma de onoare, Primăria municipiului
Urziceni, 2007
- Diploma de onoare, Primăria municipiului
Urziceni, 2008
- Diploma de onoare, Şcoala Bozioru, Buzău, 220
de ani de atestare documentară, 2007
- Diploma de onoare, Asociaţia culturală HELIS,
2005
- Diploma de excelenţă, Şcoala Pedagogică Buzău,
170 de ani de atestare documentară, 2008
- Diploma de excelenţă, Academia Dacoromânia,
Bucureşti, 2008
- Titlul ştiinţific de Doctor în Romanistică prin
hotărârea Senatului Academiei Dacoromâne, Buc. 2006
5. Cercuri şi cenacluri literare frecventate: „Dor
fără saţiu” – Urziceni, începând cu 1980.
6. Debutul literar în presă: „Tribuna literarartistică şi culturală”, Slobozia, nr.3, iulie 2001 cu
nuvelele: „Fiara”, „Pepenele galben” şi „Proces – verbal”
7. Colaborări la ziare şi reviste :
- „Ialomiţa” nr.422, iunie 1992: „Cinism rusesc şi ironie
eminesciană în chestiunea Basarabiei”
- „Magazin de Urziceni” nr. 4,1993 „Telefonul de la ora
şase” (eseu)
194
- „Magazin de Urziceni”, nr.3,1994, „Viaţa cetăţii” (eseu)
- „Magazin de Urziceni” nr.4,1995, „Civis romanus sum”
(eseu)
- „Tribuna învăţământului”, Buc. 23 ian. 2000 „O rază de
speranţă într-un imens <Bărăgan>” (eseu)
- „România Mare, 5 ian. 2000 „Singur împotriva unui
imperiu”(eseu)
- „Examene” (Buc.) nr. 6 (239) febr. 2001 „Ecou de
gând” (eseu)
- „Examene”(Buc) 23-29 mai 2001 „Cuvântul - limpede
lumină” (eseu)
- „Magazin de Urziceni”, 15 oct.2002 „Creaţia ca
regenerare spirituală” (eseu)
- „Helis” Slobozia nr. 11, nov.2005 „Jilavele, dragostea
mea” (eseu)
- „Helis” Slobozia, nr.2, feb.2006 „Cenaclul literar <Dor
fără saţiu>”
- „Helis” Slobozia, nr.3, martie 2006 „Alt ecou de gând”
(eseu)
- „Helis”, Slobozia,nr.4, apr. 2006, „Tirania clişeului
verbal ca blestem naţional”(eseu)
- „Helis” Slobozia, nr.5, mai 2006 „Tentaţia călătoriei în
China sau demitizarea unei obsesii” (cronică)
- „Helis” Slobozia, nr. 9, sept.2006 „Reţinută admiraţie
şi discretă demitizare” (cronică)
- „Helis” Slobozia, nr.12, dec.2006 „Umbra Romei se va
şterge de pe obrazul marii urbe” (cronică)
- „Helis” Slobozia, nr. 1, ian. 2007, „În sonet vibrează
sunet necuprins” (cronică)
- „Helis” Slobozia, nr.3, martie2007, „Biruit-au gândul să
mă apuc de această trudă” (cronică)
195
-„Helis” Slobozia, nr.7-8, iulie-august 2007 „Testamentul
moral al lui Moromete”(eseu)
- „Helis” Slobozia, nr1, ian 2008, „Judecătorul de
suflete”(proză scurtă)
- „Helis”, Slobozia, nr.2, febr. 2009, „Răzbunarea
umilinţei”(proză scurtă)
- „Negru pe alb”, nr. 5, 2007, Odobeşti, „O floare rară,
georgiană, printre poeţii români - Zaira Shamharadze”
(cronică)
- „Ars Didactica” Slobozia, nr.2, apr.2006, „Farmecul
naivităţii şi înţelepciunea maturităţii” (eseu)
- „Opinia” Buzău, din 27 iunie 2006, „Tirania clişeului
verbal ca blestem naţional” (eseu)
- „Opinia” Buzău, 5 feb. 2006, „Tirania mediocrităţilor”
(eseu)
- „Opinia” Buzău, 12 feb. 2006, „Fascinant tratat de
morală” (eseu)
- „Opinia” Buzău, 20 feb. 2007, „Privind, o vreme,
turma, prin preajmă simţi păstorul” (cronică)
- „Opinia” Buzău, 5 feb. 2009, „Un lord al lansărilor –
Nicolae Peneş, despre un lord valah – Alexandru
Marghiloman(eseu)
- „Oglinda literară”, Focşani, martie 2008, „O strună
siriană vibrând în sunet românesc – Riad Awad”(cronică)
- „Renaşterea culturală” Buzău, iulie-august 2006,
„Antidotul prostiei” (eseu)
- „Renaşterea culturală” Buzău, dec.2006, „Se cutremură
limba în clopotul limbii române” (cronică)
- „Renaşterea culturală”, Buzău, martie - aprilie 2007,
„Degringolada”(cronică)
- „Renaşterea culturală” Buzău, ian-feb.2008 „Purificare
prin Apa Sâmbetei”(cronică)
196
- „Pro Saeculum” Focşani, nr.2, martie 2006, „Leac la
muşcătura Cobrei” (eseu)
- „Pro Saeculum” Focşani, nr.7-8, sept-oct. 2006,
„Fidelitatea memoriei colective” (eseu)
- „Pro Saeculum”, Focşani, Nr. 9, nov. 2007, „Niciodată
să nu arunci cu piatra într-o pasăre cântătoare”(cronică)
- „Pro Saeculum”, Focşani, nr, 7-8, nov-dec, 2008,
„Seniorul singurătăţii”(cronică)
- „Pro Saeculum” Focşani, nr.12, dec. 2007
„Vâsla de
sare”(cronică)
- „Apollon” nr.1, mai 2007, „Cenaclul <Dor fără saţiu>”
(eseu)
- „Zorile”, Buc. nr.9, 2007, „Raza de soare deasupra
Carcaliului sau Monumentul Monumentului”(cronică)
- „Magazin de Urziceni”, mai 2007, „Personalitatea
oraşului” (eseu)
- „Magazin de Urziceni”, oct. 2008, „Spiritul
liceului”(eseu)
- „Limba şi literatura română”:
nr.3, 1988, „Mult mi-e dor şi mult mi-e sete”
nr.3, 1991, „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”
nr. 1şi 3, 1998, M. Sadoveanu „Baltagul”
nr. 3, 1999, I.L.Caragiale „Dl. Goe”
nr. 3, 2000, V.Voiculescu „În Grădina Ghetsimani”
nr.2, 2006, „Cenaclul literar Dor fără saţiu”
nr.3, 2006, Cronica revistelor şcolare din jud. Ialomiţa
Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, anul
2007, „Pe urmele Argonauţilor prin Colhida Carpaţilor”
Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană” pe anul
2008, „Comori spirituale în straturi toponomice din
Munţii Buzăului”
197
Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană” pe anul
2009, „Privindu-ne în ochi prin...Europa”
Redactor responsabil, volumul „Dor fără saţiu”, 2002,
creaţii literare ale elevilor liceului „Grigore Moisil”,
aniversarea a 50 de ani de la înfiinţare.
8. Debutul literar în volum şi volume apărute:
- romanul „FAGUL”, 344 de pag. Editura Bizantină,
Buc. 2005, cu o prezentare pe coperta IV de Passionaria
Stoicescu
Fragmente din roman au mai apărut în revistele:
- „Helis”, febr. 2004 – iun.2005
- „Pro Saeculum” nr. 16, martie 2005
- „Sud”, martie 2007
- romanul „UMBRA”, 366 de pag, Editura Omega,
Buzău, 2008, cu o prezentare pe coperta IV de Florentin
Popescu
- Fragmente din romanul „Umbra” au apărut în nr, 8,
august 2007 în revista „Sud” şi în „Pro Saeculum”,
Focşani, nr.3, apr.2008
- Nuvela „Umbra neştiutei”, inclusă ulterior în roman,
apare timp de un an, în serial, începând cu nr.5, mai,
2007, până în aprilie 2008, în revista HELIS, Slobozia
- Începând cu oct. 2007, până în dec. 2008, publică în
serial, în revista HELIS, „Privindu-ne în ochi... prin
Europa.” Acestea vor fi incluse ulterior în volumul de
minipovestiri apărut în februarie 2009 la Editura
Dacoromână TDC, Bucureşti, sub titlul „FASCINAŢIA
FASCINAŢIEI” (200 pag.), cu o prezentare pe coperta
IV de Dr. Geo Stroe.
9. Referinţe critice la FAGUL :
- „Mesagerul de Urziceni”, 17 iun.2005, „Debut în volum
la Urziceni : Titi Damian”
198
- „Helis”nr.7-8, aug.2005, Ion Ene, „Un roman binevenit:
FAGUL de Titi Damian”
- „Helis” nr.9, spt.2005, Anghel Papacioc, „FAGUL lui
Titi Damian, un roman totemic”
- „Helis” nr.10, oct.2005, Nicolae Stan, „Două debuturi”
şi Elena Cârjan, FAGUL de Titi Damian
- „Helis” nr.1, ian 2006, Aurel Anghel, „Gânduri la
FAGUL lui Titi Damian” şi Mircea Dumitriu, „Însemnări
de cititor”
- „Helis”,nr.3, martie 2006, Alexandrina Dragomir,
„Scrisoare”
- „Helis”, nr.9, sept. 2006, Aurel M. Buricea, „FAGUL
lui Titi Damian”
- „Helis”, nr.2, febr. 2007, Nicolae Ionescu, „Pe urmele
FAGULUI”
- „Helis”, nr.4, apr. 2007, Emilia Georgiana David,
„Destinul unui roman”
- „Pro Saeculum, nr.24, martie 2006, Ion Roşioru,
„Sfâşietoare litanie a civilizaţiei rurale”
- „Pro Saeculum, Nr.7-8, iulie, 2007, Emilia Georgiana
David, „Romanul unor destine şi destinul unui roman”
- „Oglinda literară”, Focşani, nr. 8, 2007, Gheorghe
Istrate, „Puls-TITI DAMIAN, FAGUL”
- „Amprenta”, Buzău, dec.2005, Ilie Mândricel,
„Nostalgia începuturilor şi ura rupturii”
- „Caligraf”, Alexandria, nr.66, ian. 2006, Florentin
Popescu, „Un nou romancier: Titi Damian”
- „Gândul”, Buc. 11 martie 2006, C. Stănescu, „La umbra
lui Moromete”
- „Ateneu”, Bacău, nr. 4, apr. 2006, Ion Fercu, „FAGUL
de Titi Damian”
199
- „Apollon”, Urziceni, nr. 1, mai 2007, Emilia Georgiana
David, „Romanul unor destine”
- „ Revista ilustrată”, Bistriţa – Năsăud, nr. 5-6, 2006,
Vasile V. Filip, „Aspecte etnologice ale unui recent
roman social: FAGUL de Titi Damian”
- „Limba şi literatura română”, nr.4, 2005, Adriana
Dobrinescu, „FAGUL de Titi Damian”
- „Oglinda literară”, nr. 50, 2006, Tudor Cicu, „FAGUL”
- „Oglinda literară”, nr. 68, aug. 2007, Gheorghe Istrate,
„Titi Damian - FAGUL”
- „Opinia”, Buzău, 17-18 dec. 2005, Marin Ifrim, „Titi
Damian, FAGUL”
- „Opinia”, Buzău, 28-29 ian. 2006, Tudor Cicu, „Titi
Damian, FAGUL”
- „Opinia”, Buzău, 23-24 ian. 2006, Leonard Olaru,
„Opinii de cititor”
- „Opinia”; Buzău, 13-14 ian. 2007, D. I. Dincă, „Titi
Damian, FAGUL”
- „Renaşterea culturală”, Buzău, ian. 2006, Aurel Anghel,
„Gânduri la FAGUL lui Titi Damian”
- „Renaşterea culturală”, Buzău, apr. 2006, Tudor Cicu,
„FAGUL lui Titi Damian”
- În volum, Dumitru Ion Dincă, „Scriitori buzoieni de
azi”, Editura Rafet, 2007, „Titi Damian, FAGUL”, pag.
56-61
- În volum, Marin Ifrim, „Scriitori buzoieni şi scriitori din
ţară”, Editura Rafet, 2006, „Titi Damian – Fagul” pag.
95-98
- In volum, Tudor Cicu, „La temelia cetăţii (jurnal de
lector)”, Editura Omega, 2008, Titi Damian, Fagul”, pag
39-41
200
10. Premii literare : Premiul special al juriului la
Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu”, ediţia a
XXV-a, 23-24 noiembrie, 2006, Bistriţa Năsăud
11. Pe 23 mai, 2008, în sala de şedinţe a
Primăriei Municipiului Urziceni lansează romanul
„Umbra”, editura Omega, Buzău, (366 de pagini) cu o
prezentare făcută de scriitoarele Passionaria Stoicescu şi
Zaira Shamharadze, în prezenţa a aproape o sută de
invitaţi
12. Cronici literare la UMBRA:
- Eugen Cişmaşu, „Un nou roman de Titi Damian,
UMBRA”, „Mesagerul de Urziceni”, mai 2008
- Tudor Cicu, „Drama familiei în romanul UMBRA”,
revista „Helis”, august, 2008
- Elena Cârjan, „Titi Damian, UMBRA” în „Masagerul
de Urziceni”, 1 aug. 2008
- Elena Cârjan, „Lumina umbrei” în „Helis” Slobozia,
nov. 2008
- Mircea Dumitriu, „Destinul ca o umbră” în „Helis”
Slobozia, august 2008
- Ilie Mândricel, „Timp şi destin” în „Pro Saeculum”
Focşani, oct. 2008
- Marin Ifrim, „Umbra unor lecturi profesioniste” în
„Opinia”, Buzău, oct. 2008
- Stan Brebenel în vol „Cronici de întâmpinare”, Ed.
Rafet 2008, „Titi Damian, UMBRA”, pag. 31-32
- Dinu Mirea, „UMBRA de Titi Damian” în „Pro
Saeculum”, Focşani, Dec. 2008
- Mihai Stan, „Dumnezeu tace şi destinul lucrează...” în
„Litere”, Târgovişte, nr. 8-9, aug - sept. 2008
- Aurel Anghel, „Priveşte înăuntrul tău”(poezie) în
„Opinia”,Buzău nr.5362, ian. 2009
201
- Nicolae Puiu Iliescu, „Umbra şi...umbrele ei”(poezie) în
„Opinia”, Buzău, nr.5362, ian 2009
- Victor Lotreanu, „Umbra”de Titi Damian în „Vitralii”,
Rm. Sărat, nr.33, 34, 35 (ian., feb.,martie) 2009
Volumul este lansat şi pe 17 octombrie 2008 la
Biblioteca judeţeană Buzău, prezentatori fiind
Passionaria Stoicescu şi Florentin Popescu, în faţa unor
oficialităţi, oameni de cultură, scriitori din Ialomiţa,
Buzău şi Vrancea. Urmează lansări la Feteşti, Ţăndărei,
Căzăneşti.
13. In martie 2009 va lansa volumul de
minipovestiri „Fascinaţia fascinaţiei” la Editura
Dacoromână TDC, Bucureşti, 200 pagini, apărut în
februarie 2009, cu o prezentare pe coperta IV de Dr. Geo
Stroe, la Urziceni şi Slobozia, cu prilejul „Zilelor Nichita
Stănescu”
14. Pe marginea romanelor publicate, interviuri la
Radio Campus Urziceni, Radio Sud-Est Urziceni, Radio
România Actualităţi, emisiunea „Cadran” şi la TV
Antena 1 Slobozia, TV Buzău, Radio Campus Buzău şi
Slobozia, Radio România Cultural, emisiunea „Comment
ca va?”
15. Din 2006 este şi Redactor- responsabil, secţia
Proză, la revista „HELIS” din Slobozia.
16. În perspectivă volumul al treilea al trilogiei
colectivizării, „Norul” şi volumul de proză scurtă „Din
colţul catedrei” (din care a şi publicat două proze
scurte în revista „ Helis”)
202
203
CUPRINS
Partea I, Privindu-ne în ochi prin... Europa..................... 9
Partea a doua, Gânduri cu inima strânsă........................95
Partea aIII-a, Fidelitatea memoriei colective............... 153
Pe urmele Argonauţilor în Colhida Carpaţilor............155
Comori spirituale ascunse în straturi toponimice
din Munţii Buzăului.................................................... 179
Fişa bio-bibliografică....................................................191
204
205