Purtatorul de cruce

Transcription

Purtatorul de cruce

Gheorghe Andrei Neagu
PURTĂTORUL
DE
CRUCE
Editura Transilvania
Coperta: XXXXXXXXXX
Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NEAGU, GHEORGHE ANDREI
Purtătorul de cruce / Neagu Andrei
Gheorghe
Editura Transilvania, 2009
p. XXX; format A5
I.S.B.N. 978-973-95488-7-8
Tiparul executat la:
Tipografia ATEC Focşani
Tel. 0723/218.950
www.atec-group.ro
e-mail: info@atec-group.ro
Purtătorul de cruce
Tabel cronologic
1949 - 14 septembrie. În satul Sofrocesti,
din comuna Trifeşti, judeţul Neamţ, se înregistrează naşterea lui Gheorghe Neagu, primul dintre
cei doi copii ai ofiţerului Andrei Neagu şi al Verginiei Neagu fosta Năstase.
Copilăria şi-o petrece in satul natal, mai ales
în livada bunicii Elena Neagu, văduvă din primul
război mondial şi mamă a 12 copii.
Tatăl, Andrei, mezinul numeroasei familii a
Şoicanilor, cum li se mai spunea în sat neamului lor
este de fapt şi responsabilul cu bunăstarea mamei
sale, pentru că a primit zestre casa din cărămidă
făcută de tatăl lui înainte de a pleca pe front. Avea
din ce, pentru că era vechilul moşiei Vârnav.
1953 - familia sporeşte prin naşterea sorei
scriitorului, Rodica, nume ales după Alecsandri
1955 - septembrie copilul Gheorghe Neagu
face o tentativă de a urma cursurile grădiniţei
proaspăt înfiinţate în fosta curte boierească a familiei Vârnav, ale cărei moşii fuseseră îngrijite înainte de primul război mondial de bunicul
5
Gheorghe Neagu, al cărui nume avea să-l poarte
micul preşcolar. Din nefericire, un câine mare lup,
îl atacă şi-l sperie în aşa hal încât refuză să mai urmeze programul preşcolar al educatoarei Elena Rugină.
Tatăl său Andrei, este lăsat la vatră. Are 6
hectare de teren arabil şi casa parintească, este
puternic, deştept, cu simţul onoarei foarte dezvoltat, care-i va aduce deseori deservicii într-o lume
nouă ce se preconiza să apară.
1956 - Copilul Gheorghe Neagu merge in
clasa inîi a scolii din satul Sofrocesti, scoala construita de pe vremea lui Cuza Vodă spuneau unii
sateni, unde avea sa dea ochii cu învăţătorul Gheorghe Rugină, simpatizant legionar notoriu, convertit la comunism cu multă uşurinţă. A fost dus şi
la biserica lui popa Povirlă. I se spunea aşa, de la
„Gospode pa miluiu”, cum zicea bietul preot basarabean în limba rusă la Doamne miluieşte, dar pe
care sătenii l-au tranşat în favoarea magiunului ce
suna fonetic destul de aproape. In realitate era
popă un basarabean rusificat Mihai. Biserica avea
vreo 300 de ani şi fusese construita de postelnicu
Vârnav, strămoşul legendarului aviator Bob Vârnav,
despre care nu se mai ştia mare lucru.
1958 - vine director de şcoală învăţătorul
Gheorghe Ţepeş, proaspăt absolvent al institutului
pedagogic, care a stat in chirie la familia scriitorului de mai târziu, fapt ce a stârnit mânia fostului
legionar Gheorghe Rugină, ce deţinuse şi postul de
director până atunci. Deşi micuţul Neagu fusese
6
deţinătorul premiului întâi în fiecare an, în acest an
mai multe pedepse fizice prevesteau o răfuială cu
familia ce găzduise pe noul şef al şcolii. Conflictul
va culmina odată cu dezvelirea bustului lui I. V. Levărdă, coleg de divan cu maivestitul Ion Roată, la
care şcolarul Neagu avea de recitat poezii kilometrice, Doina lui Coşbuc fiind una dintre ele, ba chiar
să danseze cu echipa de dansuri populare, să rostească discursul organizaţiei de pionieri, etc. etc.
După toate eforturile, transpirat şi expus în egală
măsură gerului din ianuarie a anului următor,
Gheorghiţă va anchiloza în primăvara anului 1959.
Mersul îi fusese blocat într-o proporţie îngrijorătoare, fiind purtat în braţe de Andrei, tatăl îndurerat, pe la tot felul de doctori, mai ales camarazi de
front. Se hotărăşte mutarea copilului la oraş, la
Roman.
1960 - anul în care elevul Gheorghe Neagu
începe cursurile şcolii de muzică din Roman, secţia
trompetă, la indicaţia diaconului şi dirijorului corului Episcopiei Romanului şi Huşilor, Dumitru Teofănescu zis şi Tache, după care a trecut la violoncel.
Interesant că acest Teofănescu a fost descoperitorul vestitei Magda Ianculescu, care într-o deplasare
în RDG împreuna cu Valentin Teodorian, a cumpărat pentru cursantul Neagu şi un violoncel cu picior telescopic.
1963 - intră prin examen de admitere la Liceul nr. 1, azi Roman Vodă, pe care îl urmează cu
destul succes pentru obiectele de studiu umaniste,
deşi avea să urmeze realul la insistenţa tatălui. Nu
reuşeşte la Liceul de Muzică din Iaşi, cu toata şti7
inţa temeinica de teorie muzicală pe care o dobândise până atunci. Colegul Stupcanu, a dat admiterea la contrabas, unde nu erau candidaţi, după
care s-a transferat în anul II, la violoncel. Dezamăgit de astfel de trucuri, îşi vinde violoncelul pe
mai nimic, după ce tatăl lui dăduse o vacă pentru
el şi nu va mai pune mâna pe acest instrument
toată viaţa lui.
1965- cântă cu o formaţie de muzică uşoară
condusă de excelentul june chitarist Mihai Ungureanu, frecventând şi cenaclul literar de la Uzina
de ţevi din Roman, unde citeşte poezie. Este remarcat de doamna profesoară Stanciu care îi pune
în scenă un montaj despre viaţa lui George Coşbuc la teatrul „Grădina de vară” din Roman şi de
profesorul Şteţcu. În acelaşi an i se publică în Ateneu o poezie. Treptat îi sunt recunoscute calităţile
literare, fiind trecut şi în cartea album a liceului
apărută cu prilejul centenarului liceului Roman
Vodă.
1967 - pentru proaspătul bacalaureat este
un an negru, nu reuşeşte la filologie la Universitatea Bucureşti. Se încadrează ca profesor suplinitor
în comuna de ceangăi din Pildeşti, pe malul râului
Moldova, în apropiere de Roman, unde acompania
la orga bisericii, slujbele duminicale, pentru ca la
final să meargă la o miuţă cu preotul catolic pe
islazul comunal.
1968 - intră la institutul silvic de trei ani de
la Bucureşti, pentru că la pădure starea de graţie,
de inspiraţie şi de bunăstare aveau să fie mai
8
aproape de realizarea lui ca om, aşa cum îl explica
din nou tatăl lui în mod eronat.
1972 - este încorporat la trupele de geniu
după ce făcuse instruirea de 30 zile la divizia Tudor
Vladimirescu din Bucureşti, la artilerie, unde este
remarcat de locotenentul Lucian Popescu - care
avea să se remarce drept fondatorul CADA, după
revoluţie - care mai mult îşi urma cursurile de fără
frecvenţă la facultatea de drept decât să se dedice
instruirii răcanilor. Tot aici îl cunoaşte pe Nicolae
Tăutu şi pe colonelul Naghiu, care l-au marcat în
mod deosebit. Din experienţa celor câteva luni de
armată făcută pe Transfăgărăşan se va naşte romanul de mai târziu „Arme şi lopeţi”. Întors din armată, la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice
din Bucureşti, are ocazia s-o cunoască pe Ana
Blandiana, Radu Cârneci, Gheorghe Pituţ, Coman
Şova şi mulţi alţi scriitori proveniţi din rândul silvicultorilor sau cu legături în lumea lor; la aniversarea a 40 de ani de cercetare silvică. Coleg cu
celebrul botanist academician Al. Beldie care fusese dat afară din Academie de Gh. Gheorghiu-Dej
pentru cerceii, rujul şi ciorapii de damă pe care savantul le afişa, Gheorghe Neagu scoate revista
Silva, cu fondurile UTC ale sectorului 3 Bucureşti.
În paginile a trei ani de apariţie a revistei Silva,
tipărită la şapilograf va publica Mihai Grămescu,
Victor Ciocnitu, Al. Beldie, Liviu Stoiciu, Doina Popa
şi alţi colegi din gruparea literară de la Casa de Cultură din Turturele-Bucureşti, denumită Relief românesc mai întâi şi mai apoi „Π” după numărul
mare de studenţi matematicieni conduşi de C. T. P.
9
1973 - gruparea Stoiciu, Grămescu, Dobrovicescu, Verona, Namora, Şişman-cel care avea să
se sinucidă după revoluţie din cauza disperării şi a
foamei – se desparte şi de gruparea poeţilor matematicieni de la Turturele primind găzduire la Clubul Uzinelor 23 August” al cărui director Nicolae
Lagu era nemţean ca şi Gheorghe Neagu. Aici îl cunoaşte pe aviatorul Nicolae Dachus, un excelent
nuvelist, care aflând de dezamăgirile repetate ale
tânărului ce bătea pe la porţile editurilor ca să-şi
publice Arme şi lopeţi şi de hotărârea acestuia
de a se lăsa de scris, ba mai mult de a se lăsa cuprins de gândul unui suicid i-a dăruit cartea Un om
sfârşit al lui Pappini. Cartea l-a influenţat definitiv
pe cel ce avea să devină mai târziu scriitorul
Gheorghe Neagu, care abia acum a acceptat să i
se mutileze romanul la editura Albatros la sugestia
lui Mircea Sântimbreanu şi sub îngrijirea lui Alfred
Neagu ca să-i apară abia în 1986 în volumul colectiv „Zece prozatori” nuvela „Spinarea de piatră a
Făgăraşului”.
Tot aici a intrat în conflict cu Adrian Păunescu, aflat la început de ceea ce va avea să fie
cenaclul Flacăra, din cauza întrebărilor puse din
public de către Mihai Grămescu şi Cristian Şişman.
1974: publică „Sistemul informaţional” în silvicultură împreună cu o bună parte din cercetătorii Institului Silvic, care îl însoţeau adeseori la
restaurantul „Doi ursuleţi” din zona străzii Transilvania din Bucureşti, unde actorul Gărdescu obişnuia să dea adevărate recitaluri de poezie din
Nichita Stănescu, Eminescu, Coşbuc şi chiar din
poeziile lui Gheorghe Neagu. În aceeaşi perioadă a
10
peregrinărilor pe la redacţiile publicaţiilor, tânărul
Gh. Neagu îşi întâlneşte colegul de liceu Dan Petrescu, sufocat la rându-i de anii de puşcărie petrecuţi dintr-o prostie erotică a începutului de
studenţie bucureşteană, dar şi de insuccesele demersurilor publicistice. Petrescu încerca să publice
o traducere din Camus, iar redacţiile care fuseseră
informate de păcatele lui se fereau de el ca dracul
de tămâie. De aceea, întâlnirea dintre cei doi, a
fost extrem de afabilă.
Predă un volum de nuvele la editura Cartea
Românească şi un alt volum la editura Albatros.
1975: publică „Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură” în două volume, după
care sătul să mai aştepte alocarea unei locuinţe
pentru el şi proaspăt întemeiata familie îşi dă acordul să se transfere la Focşani. În acest an o cunoaşte pe Rodica Mocanu, absolventă Magna cum
laude a filologiei din Bucureşti.
Face o nouă încercare de a publica, inversând volumele de proză scurtă, predate la Albatros
şi Cartea Românească, ferm convins că editurile
vor avea amabilitatea să citească şi din două volume cât existau la fiecare editură să se aleagă
măcar cu un volum publicat. Invitat de Dan Verona
la cenaclul Săptămâna, a lui Eugen Barbu, se duce
sub influenţa alcoolului şi recită tolănit pe o masă
lungă poezia Singurătate. Copleşit de jenă, nu va
mai reveni la şedinţele acestei grupări literare.
1976 - an hotărâtor pentru viitorul scriitor,
care acceptă să plece din capitală la Focşani, unde
lua fiinţă o filială a ICAS-ului. Aici va inventa un
11
aparat de hrănire pentru păstrăvării brevetat în
1979 cu numărul 75848, dar pentru care nu găseşte un producător, deşi procedeul ar fi valabil şi
astăzi.
În 1977, anul marelui cutremur, după ce a
fost zdravăn zguduit la etajul 8 şi ultim a unui imobil cu o singură scară din centrul oraşului, începe
să se gândească serios dacă nu ar trebui să se
mute şi din acest judeţ.
În 1980 ocupă prin examen postul de inspector cu organizarea muncii la Direcţia Muncii al
Judeţului Vrancea. Află că un vrâncean pentru ca
să meargă la Bucureşti spre a fi publicat nu o poate
face decât însoţit de bidoanele aferente. Drept urmare dând curs sfaturilor lui Traian Olteanu, Florin
Muscalu şi Dumitru Pricop se duce la Marin Preda
cu mai multe bidoane de vin, unde spre stupefacţia lui află că domnul director iubea tăria, mai ales
whisky. Face rost de coniac de 9 stele, fiind primit
cu braţele deschise de marele prozator, care sub
ochii măriţi de mirare ai încă tânărului condeier, îşi
toarnă în cana de ceai preţiosul lichid. Mai mult l-a
chemat pe Florin Mugur spre a-l atenţiona că trebuie să acorde atenţie deosebită lecturării scriitorului vrâncean. Povestea s-a mai repetat de câteva
ori şi cu Mircea Ciobanu, până la trecerea în nefiinţă a marelui prozator Marin Preda, săvârşită culmea, în ziua în care maestrul era aşteptat la
Focşani, cu portbagajul plin, spre a-şi lansa volumul Cel mai iubit dintre pământeni. De fapt
Neagu a fost primul participant de la lansare, care
a aflat de moartea prozatorului, comunicându-i se12
cretarului cu propaganda Al. Crihană, tragicul eveniment. Din nefericire, ambele volume au rămas la
Cartea Românească, rătăcindu-se până-n ziua de
astăzi. Celelalte volume date la Albatros au avut o
soartă şi mai cumplită. Prozatorul Stan Velea avea
obiceiul să citească cu voce tare colegilor de birou
mai ales când era pilit, din creaţia celor ce îndrăzneau să bată la porţile consacrării, după care volumele aterizau direct în coşul de gunoi, pentru că
era scris sus şi tare că manuscrisele nu se înapoiază. Furios pe asemenea întâmplări, prozatorul îşi
elaborează romanul Arme şi lopeţi, încercând
să-l publice la Editura Militară din Bucureşti. Aici
dă peste colonelul Răileanu, care ocupa postul de
director al editurii, care în ciuda tuturor bidoanelor
primite, a mărturisit cu spaimă în glas că nu poate
publica un volum unde nu se pomeneşte nimic
despre Nicolae Ceauşescu. Tot în această perioadă
a început să frecventeze cenaclul condus de Mavro
Doineanu de la Casa de Cultură a Sindicatelor din
Focşani, participând şi la Festivalul Salonul Dragosloveni dedicat memoriei lui Vlahuţă, unde l-a cunoscut pe Fănuş Neagu, Mircea Sântimbreanu,
Mircea Radu Iacoban şi mulţi alţii. Interesant că
Sântimbreanu a avut o reacţie pozitivă faţă de
Gheorghe Neagu mai ales că profesorul Dima de la
Revista noastră din Focşani îi acordase premiul
pentru proză. Aşa se face că din aceste relaţii şi
cunoştinţe se naşte debutul lui Gheorghe Neagu la
editura Albatros în volumul Zece prozatori, unde
din cele peste 300 de pagini cât avea romanul
Arme şi lopeţi sub denumirea Spinarea de piatră a Făgăraşului. Debutul este remarcat de Nicolae Manolescu care a exclamat: credeam că
13
reportajul literar a dispărut de la George Bogza,
când iată-l apărut. Cu toată bunăvoinţa lui Sântimbreanu care avea un copil fugit în America şi
era surghiunit la Albatros, romanul nu a putut fi
publicat, tot pentru că nu vorbea nimic de Ceauşescu, deşi Gheorghe Neagu a băgat un citat din
cuvântarea lui la începutul volumului şi a introdus
o scenă reală a vizitei secretarului general pe
Transfăgărăşan în finalul romanului. Se pare că trucul nu a fost convingător. Tot în această perioadă,
Liviu Ioan Stoiciu devenit la rându-i vrâncean îşi
face debutul cu volumul La Fanion. Şi cu toate că
poezia lui Stoiciu nu era admirată de către prozatorul Neagu, volumul este lăudat de Traian Olteanu
şi Florin Muscalu în camera pe care o primiseră ca
membrii ai Uniunii Scriitorilor la Direcţia de cultură
a Judeţului Vrancea unde sub tabloul lui Eminescu
aveau microfoane de înregistrare. Imprudentul
Neagu se preface că nu ştie de ce este valoroasă
poezia lui Stoiciu, recitând sec o poezie şi cu multă
intonaţie cuprinsul volumului. Cei doi ipochimeni îi
spun: vezi ce minunată poezie este a doua? La
care Gheorghe Neagu întoarce cartea şi le dezvăluie că a doua poezie era cuprinsul. Lucru ce avea
să-l coste mai târziu, în 1990, când Stoiciu, aflând
de părerea fostului coleg de cenaclu bucureştean,
devenit preşedintele CPUN Vrancea, i-a trimis o
echipă a BBC pe capul lui Gheorghe Neagu, director al Căminului Atelier din Odobeşti, spre a-l discredita, crezând că la Odobeşti erau fenomene de
comportament subuman de tip Plătăreşti, care invadaseră ecranele televizoarelor din întreaga lume.
În 1981 i se oferă postul de director la Că14
minul atelier din Odobeşti, fiind făcut la repezeală
şi membru PCR, altfel nu se putea ocupa nici un
post de conducere, post pe care îl va deţine până
în 1993.
În 1985 organizează la Odobeşti un congres
al psihiatriei româneşti condus de profesor doctor
Piroszijki de la Iaşi unde cunoaşte şi modul în care
psihiatria românească se aservise puterii comuniste în lupta împotriva intelectualilor periculoşi
pentru regimul totalitar. Tot atunci o cunoaşte şi
pe Ştefania Oproescu de care avea să-l lege o
lungă şi rodnică prietenie.
1989, decembrie, 22 primăriţa Şerban al
oraşului Odobeşti îl sună pe directorul căminului
atelier Gheorghe Neagu şi-i ordonă să facă măciuci. Uluit Gheorghe Neagu convoacă consiliul de
administraţie unde secretarul BOB era tâmplarul
Dănuţ Tutoveanu şi pe care îl delegă să meargă la
primar şi să afle ce fel de măciuci doreşte. În timp
ce erau în plină şedinţă a COM cu aparatul de radio
mergând în surdină a auzit: Am învins, tiranul a
fugit! Era vocea lui Mircea Dinescu („fă-te că lucrezi”). Izolaţi din punct de vedere informatic participanţii la şedinţă au dat drumul la radio aflând în
premieră că la Bucureşti era răzmeriţă. N-a mai
fost nevoie de măciuci ba mai mult directorul s-a
urcat în maşină şi a plecat spre primărie unde a
aflat că primăreasa îşi luase zborul. Scene din
aceste vremuri aveau să fie relatate mai târziu în
romanul „Un securist de tranziţie”.
1990: împreună cu Dumitru Pricop, Traian
15
Olteanu, Florin Muscalu, Dumitru Denciu şi Corneliu Fotea dă naştere publicaţiei săptămânale de
cultură – Revista V – pentru care Gheorghe
Neagu aduce 10 mii de abonamente şi începe să-şi
publice în foileton romanul Tarantula. Liviu Ioan
Stoiciu ajunge un fel de prefect, sau mai bine zis
preşedinte al CPUN a judeţului Vrancea, şi-i trimite
pe cap o echipă a BBC cu gând ascuns de răzbunare pentru cele spuse cîndva despre volumul La
fanion în biroul celor doi turnători. Echipa BBC îi
ia un interviu, în care Neagu face o paralelă între
preceptele comunismului ca doctrină şi poruncile
lui biblicului Moise în egală măsură încălcate de
mulţimile nepregătite, slab evoluate ale acelor timpuri. Merge în Basarabia cu ajutoare, unde îl cunoaşte pe ministrul Vasile Spinei, de care îl va lega
o scurtă prietenie.
1991 este invitat în Anglia unde stă timp de
40 de zile. Ia cunoştinţă cu diverşi oameni de cultură, ce mişunau în lumea a doua a valorilor britanice. I se înlesnesc diverse vizite inclusiv la urmaşii
lui Ion Raţiu din Londra. I se propune să candideze
din partea sindicatelor pentru un post de deputat
de Vrancea în Parlamentul României. Vizitează întâmplător Cernăuţiul, trecând prin vamă fără paşaport, cu un grup de scriitori bine dispuşi dedaţi
tuturor imprudenţelor.
Îşi pierde tatăl, Andrei, în urma spargerii
unui chist pulmonar pe care refuzase să şi-l opereze.
1992: vizitează Irlanda unde o cunoaşte pe
Mary Robertson care era primar al oraşului Dublin
16
şi care avea să fie mai târziu prima femeie premier.
Întors în ţară Gheorghe Neagu încearcă din nou
să-şi publice „Arme şi Lopeţi” dar acelaşi colonel
Răileanu rămas tot director la Editura Militară îl refuză pe motiv că ofiţerii ilustraţi în roman sunt batjocoriţi de către autor. Scoate volumul Templul
iubirii la editura Porto-Franco care se vinde în
zece mii de exemplare fiind considerat şi un succes
de casă. Se înscrie la Facultatea Mihai Eminescu
din Iaşi, secţia studii economice.
1993, iulie: după ce a construit un bloc cu
trei niveluri pentru activităţi lucrative şi un club cu
trei etaje directorul Gheorghe Neagu îşi dă demisia din funcţie la presiunea membrilor din FSN deveniţi PSDR şi mai ales al primarului Florin Mânea
din localitate, care dorea să facă afaceri ilegale cu
instituţia sa. Cu sprijinul cumnatului Adrian Mocanu
şi al Ştefaniei Oproescu, scoate săptămânalul Jurnalul de Vrancea în cadrul SC Jurnalul SA din Bucureşti a mogulului Voiculescu, sub directoratul lui
Dan Diaconescu.
1994: continuă Jurnalul de Vrancea, dar sub
directoratul lui Marius Tucă, după ce refuzase să ia
locul lui Dan Diaconescu, demisionat din companie. Vizitează Cernăuţiul, la invitaţia poetului şi deputatului minorităţii române din Ukraina, Vasile
Tărâţeanu. Scrie un material bine documentat despre profanarea mormintelor românilor ce va fi preluat şi de presa centrală.
1995: odată cu apariţia numărului 100 a
Jurnalului de Vrancea scoate o Antologie literară
17
Jurnalul, 100 în care textele literare pe care le
publicaseră colegii din redacţie sunt adunate, selectate şi tipărite în propria editură Zedax. Sătul să
tot bată pe la edituri străine mai face un efort şi
scoate şi romanul Arme şi lopeţi, destul de bine
primit de critica de specialitate. În acelaşi an cedează rugăminţilor lui Radu Câmpeanu şi preia
şefia PNL-C din judeţul Vrancea, unde, de la un
număr de şapte membri, reuşeşte să facă în scurt
timp peste 3000 membri. Intră în masoneria română cu speranţa de a fi un om de cultură aidoma
junimiştilor.
1996: este ales membru în Consiliul Judeţean Vrancea din partea PNL-C dar pierde Jurnalul
de Vrancea pentru că Marian Oprişan, celebrul
baron de mai târziu îi pune pe Florin Muscalu şi
Traian Olteanu să-l dea în judecată pentru calomnie. Voiculescu îi ia jurnalul lui Gheorghe Neagu şi
pentru că a fost amendat penal cu 100. 000 lei. În
aceste condiţii, Oprişan îi cere demiterea din Consiliul Judeţean contrar prevederilor legale. Când îi
arată lui Voiculescu o copie după propriul buletin
de identitate, acesta înspăimântat îi propune să rămână colaborator dar să schimbe numele ziarului.
Aşa a apărut Gazeta vrânceană. În acelaşi timp
Jurnalul de Vrancea este editat de patronul TV
cablu Diplomatic Ion Martiş împreună cu Ion Panait, Florin Muscalu şi Traian Olteanu.
1997: scoate în editura Zedax volumul
„Moartea şobolanului” destul de bine primit de
critica literară, mai mult află că Matei Vişniec ar fi
făcut o prezentare a volumului ca lector din afara
18
editurii Litera, un referat prin care autorul Neagu
era asemuit cu Agatha Christy, dar era nepublicabil. Apare cotidianul Oglinda vrânceană care se
transformă în anul următor şi se extinde în câteva
judeţe sub titlul Oglinda Moldovei.
1998: Jurnalul de Vrancea dă faliment sub
comanda lui Martiş, Olteanu, Muscalu şi de la un
tiraj de 5 mii de exemplare a ajuns la un tiraj de
câteva sute. Voiculescu îl roagă pe Gheorghe
Neagu să aibă amabilitatea să-l reia de la Martiş et
co. Cum acest lucru nu mai era în totalitate posibil
şi pentru că apăruse concurenţa trustului Monitorul de la Iaşi, Gheorghe Neagu acceptă să-l preia
în tandem cu Gazeta vrânceană mergând o săptămână cu o publicaţie, altă săptămână cu cealaltă
publicaţie. Se inscrie in anul 3 la Facultatea de
marketing Gane din Iasi, deoarece Facultatea Eminescu se desfiintase din 1995.
Primeşte titlul de CETAŢEAN DE ONOARE
AL ORASULUI PANCIU.
2000: ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu
Zamfirescu care îşi propune să scoată o revistă de
cultură Oglinda Literară în locul Revistei V care
fusese confiscată de urmaşii familiei Muscalu şi Olteanu, decedaţi într-un cumplit accident auto cu
puţin timp înainte. Revista reuşeşte să se impună
încă de la primele numere fiind remarcată de toată
presa literară. Tot atunci se decide înfiinţarea primei ediţii a Festivalului Duiliu Zamfirescu.
Aflat în vizită la Paris Gheorghe Neagu face cunoştinţă cu Sanda Stolojan nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi Marcel Shapira, mare maestru al
19
masoneriei române încă de pe vremea exilului anticomunist, care îi promit sprijinului nemijlocit. Îşi
încetează apariţia Oglinda vrânceană şi
Oglinda Moldovei, pentru ca să poată apărea
Oglinda Literară, tipărită mai întâi la tiparniţa lui
Dan Diaconescu din Bucureşti într-un tiraj iresponsabil de 5 mii exemplare. Isi ia licenta in marketing cu profesori de la Universitatea din Bucuresti,
in sesiunea Universitatii de la Bacau.
Primeşte titlul de CAVALER AL LITERATURII ROMÂNE, acordat de preşedintele României,
Ion Iliescu.
2001: ia naştere Saeculum, ca o contramăsură pesedistă la înfiinţarea revistei Oglinda Literară, proiect sprijinit de Gh. Vlăjie, directorul culturii
din acele vremuri. Genul acesta de sabotaj a îndîrjit colegiul de redacţie, determinandu-i să finanţeze
in mare măsură cu bani personali apariţia revistei,
cum ar fi cazul doamnei Stefania Oproescu care şia donat adeseori economiile revistei Oglinda Literară sau Festivalului Duiliu Zmfirescu.
2002: pleacă în America din partea masoneriei române cu rolul de a îndulci relaţiile românoamericane. La scurt timp după aceea, România a
intrat în NATO. Se vor găsi urme in opera sa de
mai tîrziu. Festivalul îl dirijează din punct de vedere organizatoric prin telefon Stefaniei Oproescu,
devenită secretar literar si omul de încredere al
scriitorului.
Primeşte Diploma de Binecuvîntare
Apostolică a Papei Paul şi Diploma de
Onoare a Academiei Orient Occident de la
Curtea de Argeş.
20
2003: apare volumul colectiv Al Evei trup
de fum la editura Zedax, sponsorizat parţial de
Ion Vlăjie, directorul culturii care dorea să facă un
gest cultural de împăcare de ziua femeii din acel
an. Ti-tlul a fost sugerat de Florin Paraschiv. Apare
şi volumul liliputan Crucea lui Andrei, care împreună cu volumaşele a încă 20 de colegi vor alcătui o casetă Scrieri alese la editura Zedax.
2004: apare volumul liliputan „Jurnal
american”, rod al vizitei făcute în SUA şi al experienţei în special masonice pe care a avut-o cu acel
prilej. La ediţia din acest an al festivalului Duiliu Zamfirescu a primit premiul cel mare profesor
doctor Valeriu Rusu de la Universtite du Provence.
Au mai fost premiaţi DR Popescu, Magda Ursache,
Ion Rotaru, Cassian Maria Spiridon. Primeşte distinţia Institutului Biografic American.
Se îmbolnăveşte grav de diabet, devenind insulinodependent. Suferă o pareză facială gravă. Vizitează pentru a nu ştiu câta oară Basarabia. Din
grupul de scriitori abonaţi la premiile româneşti
pentru literatură nu reuşeşte să întâlnească decât
pe Ion Mânăscurtă şi Leo Butnaru.
2005: o nouă serie de volume liliputane alcătuiesc o nouă casetă din Scrieri alese de data
aceasta cu 24 de colegi. Cărticica lui Gh. Neagu se
va numi La Bellu. În acelaşi an editura paralela
45 publică volumul colectiv Proză. Ro. Din care
apare şi un fragment din foiletonul Un securist
de tranziţie. Festivalul Duiliu Zamfirescu
atinge apogeul participărilor fiind prezente 9 ţări:
Serbia, Ucraina, Basarabia, Albania, Luxemburg,
21
Franţa, Tunisia, Maroc. Etc. Premiul cel mare i s-a
acordat doamnei academician doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga şi premiul Opera Omnia lui
Mimmo Morina, secretarul general al Uniunii Mondiale al Poeţilor. Închide Gazeta Vrânceană pentru
că nimeni din redacţie nu şi-a exprimat dorinţa s-o
preia gratuit şi să-i continue apariţia în folos propriu. La propunerea lui Magdei Ursache şi a lui
Horia Zilieru, este primit în Uniunea Scriitorilor,
filiala Iaşi de către Cezar Ivănescu în persoană,
despre care va avea numai cuvinte de admiraţie
şi-l va lega o lungă prietenie. Revista Oglinda Literară este inclusă în Dicţionarul General al Literaturii Romane, scos de Academia Română.
Apartenenţa la masonerie devine publică, mai ales
după ce este numit Asistent al Marelui Maestru al
Masoneriei Române.
2006: la editura Valman îi apare volumul
Aesopicae scris cu vreo 20 de ani mai înainte,
despre care Adrian Alui Gheorghe afirmă că este
ceea ce se caută în literatura germană actuală. Îşi
încetează apariţia şi Jurnalul de Vrancea. Primeşte
Diploma de excelenţă a Primăriei Odobeşti, pentru
că primarul Nicolaş a refuzat să-şi mai onoreze
obligaţiile asumate de sponsorizare a editării cărţii. Scoate O antologie literară, în care sunt prezentate producţiile literare ale celor 55 de membri
ai Asocieaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, fără o
selecţie anume. Consiliul Judeţean Vrancea acordă
un sprijin de 200 de milioane lei tipăririi revistei
Oglinda literară. Este inclus în Dicţionarul biografic al Literaturii române scos de Aurel Sasu.
Îi apare un amplu fragment din Un securist în
22
tranziţie în antologia PROZA-RO scoasa de Marius Marian Şolea în Editura Paralela 45.
I se descoperă o tensiune mare ce-l face dependent de medicamente. Vizitează Franţa şi are o
lungă convorbire cu Marcel Schapira, care nu apare
în întregime publicat, din cauza unor acuze grave
aduse Marelui Maestru al Masoneriei Romîne, care
ar fi aruncat în aer o mare parte a organizaţiei. Vizitează Egiptul cu sprijinul unei enigmatice tinere
ce semnează din când în când în revistă cu pseudonimul Ana Rox.
2007: după lansarea volumului Aesopicae,
în Sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România,
fără aprobarea lui Nicolae Manolescu, dar cu sprijinul lui Laurian Stănchescu, secretarul literar al vicepreşedintelui USR Varujan Vosganian, scriitorul
Gheorghe Neagu intră într-un conflict absurd şi păgubos cu criticul literar. De fapt Nicolae Manolescu
era supărat pe Oglinda Literară mai înainte pentru că îi publicase lui Paul Goma Săptămâna Roşie.
Primeşte Premiul pentru proză al Academiei
Internaţionale Mihai Eminescu din Craiova, diploma fiind semnată şi înmânată de preşedintele
Academiei Române, Eugen Simion. Este ultimul an
în care Gheorghe Neagu se mai ocupă de Festivalul Duiliu Zamfirescu. Participă la înfiinţarea Asociaţiei Presei Literare din Europa ca membru
fondator.
Scoate Antologie de poezie Oglinda Literară 2000-2007 la editura Dominor, unde i se
promite şi scoaterea volumului Războiul muştelor sub îngrijirea lui Laurian Stănchescu, promisiune neonorată.
23
Renunţă la serviciile de editorialist ale deja
refăcutei scriitoare Magda Ursache.
Este inclus în Istoria Literaturii Române
de la origini şi pînă în prezent scoasă de Ion
Rotaru, care a şi decedat în ziua lansării în aceeaşi
Sală cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România.
Publică proză tradusă în limba engleză în antologia Pagini literare. ro. Virginia Bogdan îi traduce în limba franceză volumul Moartea
Şobolanului sub titlul La mort du grande rat,
pentru a participa la Târgul de Carte de la Geneva,
de unde se întoarce dezamăgit de importanţa superficială acordată de Ministerul Culturii evenimentului, ba chiar de sabotarea manifestării ce ar
fi putut deveni importantă pentru scriitorimea română prezentă în standurile pavilionaşului, de câţiva metri pătraţi, rezervat românilor de
funcţionăraşii ministrului lăutariei liberaloide Iorgulescu.
Suferă un accident din care iese aproape nevătămat din automobilul pe care îl sfărâmase un
TIR basarabean. Pareza facială se repetă într-o
formă mai gravă. I se descoperă o disfuncţie cardiacă destul de serioasă, ce-l va face dependent
de medicamente. Vizitează Malta prin bunăvoinţa
bunului prieten Dan Pică.
2008: Festivalul Duiliu Zamfirescu dispare
deoarece organele locale nu mai sunt capabile să
gestioneze o manifestare culturală fie şi de minimă
amploare. Gheorghe Neagu ia hotărârea să se organizeze prima ediţie a premiilor revistei Oglinda
Literară, destinat în special răsplătirii colaboratorilor revistei. Primeşte Diploma de onoare a
24
Academiei Daco-Române din Bucureşti şi este
inclus împreună cu Cezar Ivănescu într-o Antologie de poezie în limba albaneză îngrijită de Baki
Ymeri. Participă la al II lea Congres al Revistelor literare Europene de la Balcic-Bulgaria. Publică
proză în limba franceză în Pagini literare.ro
2009: Îşi pierde mama, Verginia, după o
scurtă suferinţă. dar şi averea pe care mama o donase nepoatei după soră, Laura, de pe urma căreia beneficiase de cateva luni de îngrijire finală.
Primeşte titlul de CETATEAN DE ONOARE
AL COMUNEI TRIFEŞTI din judeţul Neamţ, ca
un semn de respect adus de cei ce-l crescuseră şi-i
vegheaseră copilăria. Este inclus in Istoria Literaturii Române a lui Marian Popa rămânând surprins de faptul că se menţionează că Florin
Muscalu l-ar fi târât pe Liviu Stoiciu prin tribunale,
când în realitate Muscalu şi Olteanu îl târâseră pe
Gheorghe Neagu la ordinul lui Oprişan care avea
să-i devină mai târziu, prin vicepreşedintele Consiliului Judeşean singurul sponsor mai serios al tipăririi revistei. Publică nuvela Alexandra în revista
germană Matrix.
Organizează a doua editie a premiilor revistei Oglinda Literară la Zilele municipiului Râmnicul Sărat unde cu sprijinul APLER şi al Valeriei
Manta Tăicuţu a acordat premii în bani tuturor colaboratorilor externi.
Este publicat în revistele diasporei din Canada - patronată de Alex Cetăţeanu, din Australia
şi SUA a publicistului George Roca, în Germania în
revista Matrix. Este inclus de Who is Who în Enciclopedia Personalităţilor din România. Face
25
un tratament balnear la Lacul Sărat din judeţul
Brăila, unde primeşte sprijinul prietenului Silviu
Mangiurea. Primeşte „Diplomă de excelenţă” de la
Ministerul Educaţiei, Cercetării-Societatea Haiku
din Constanţa pentru promovarea culturii şi artei.
26
MATURITATEA
PROZATORULUI
La cei şaizeci de ani ai săi, Gheorghe Neagu
propune cititorilor o carte de proză scurtă, gen în
care a excelat de-a lungul anilor, încă de la începuturile carierei sale de scriitor neacomodat cu
vremurile, fapt pentru care s-a văzut frustrat de un
debut în volum, mulţumindu-se cu apariţii sporadice sau fragmentare, precum textul Spinarea de
piatră a Făgăraşului, apărut în volumul colectiv
Zece prozatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1987),
care se va dovedi a fi un episod din romanul Arme
şi lopeţi, tipărit abia în 1997. Pentru valoarea lui,
episodul este reluat şi-n volumul de faţă, ca dovadă a intenţiei de a da o imagine „recapitulativă”
a operei. Romanul atestă vigoarea de prozator
aparent „naturalist”, cu aspect de utopie negativă,
care consemnează, de fapt neliniştile unui spirit
kynic, în sensul primar al unui Diogene Câinele1 în
straie de prozator. Atmosfera e aceeaşi şi în prozele
____________________
1
Despre distincţia conceptuală dintre cinic şi kynic, a
se vedea clasica de-acum lucrare din 1983 a filosofului german
Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, I, II, versiune
românească de Tinu Pîrvulescu şi Sandală Munteanu, Editura
Polirom, Iaşi, 2000, 2003.
27
scurte din Un pumn de iarbă (1994), Privire clandestină (1996), Moartea şobolanului (1996), Aesopice (2005), Tarantula (roman, 2005), Un
securist de tranziţie (carte de formulă inedită, simulând comedia dezbaterilor din parlamentul primilor ani postdecembrişti, apărută, în serial, în
Oglinda literară, despre a cărei finalizare editorială
n-am cunoştinţă).
În rândul generaţiei ’80, din care ar fi trebuit
să fie inclus, Gheorghe Neagu face figură aparte,
căci a ieşit din cuminţenia parodicului textualist, cu
precădere în Aesopice, unde parodicul nu este joc
gratuit, ci unul kynic, cum am mai remarcat, încât,
cu o formulă potrivită, Ion Rotaru2 l-a calificat
drept transtextualist, ceea ce ar putea fi un indiciu
că autorul ar putea fi revendicat de noua paradigmă a transmodernităţii. Cât priveşte Tarantula,
roman esopic de factură istorică, de felul Princepelui lui Eugen Barbu sau al Calpuzanilor lui Silviu
Angelescu, acesta pare a fi cel mai puţin împlinit,
dar merită a fi reţinută parabola maladiei care a
infestat pe termen lung spaţiul românesc. De altfel, cum se va vedea, se înscrie şi acesta, în mod
organic, în plasma imaginarului lui Gheorghe
Neagu.
Purtătorul de cruce, cum am sugerat deja,
este o sinteză a lumii artistice a autorului, cuprinzând texte de o evidentă diversitate naratorială,
____________________
2
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini
până în prezent, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2006,
pp. 1160-1161.
3
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe
mâine, II, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 859-860.
28
atât ca formulă, cât şi ca întindere şi conţinut, de
la instantaneul descriptiv (ca Armoniile pietrei), la
nuvela de amplă respiraţie (precum Spinarea de
piatră a Făgăraşului sau Maria). Este vorba de o
antologie de autor. Imaginarul lui Gheorghe
Neagu, dacă ne raportăm la poetica elementelor
lui G. Bachelard, ţine de materialitatea pământului,
izomorf în piatră, sub „complexul lui Sisif”, ca în faraonica străbatere a Făgăraşului de către ostaşii
care şi-au pierdut rosturile originare de apărători ai
patriei. Asemenea, în materiile degradate, ca în
Moartea şobolanului sau în Orificii, proze semnalate cu acuitate critică de către un Marian Popa3.
Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă,
fie subiectivă, traversează nu doar diverse tehnici
diegetice, ci e atentă la problematica maeştrilor săi
care pot fi I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a. Impresionează la el tăietura frazică în stare să sugereze
„materialitatea” grea, într-o perpetuă metamorfoză
pozitivă sau negativă, cu o siguranţă senină a tonului, toate arătând un prozator bine aşezat în profesiune, ajuns, desigur, la deplina maturitate
artistică. Proza scurtă este poate genul cel mai
greu cu putinţă, alături de teatru, în care puţini
reuşesc. Fireşte, Gheorghe Neagu nu reuşeşte totdeauna să evite improvizaţia cu obscurităţi neconvingătoare sau cu jocuri pe care nici ironia nu le
poate salva, ca în Mântuitorii, unde sunt puşi la judecata bârfitoare a diverşilor dumnezei şi profeţi
Iisus, cu „minciuna” Învierii şi „virginitatea” Sfintei
Fecioare. Cu siguranţă, în asemenea texte, kynismul se degradează, inevitabil, în cinism. Sau poate
29
asemenea lectură este inadecvată, Mântuitorii putând fi o cheie pentru viziunea scriitorului, polemică subtilă cu stratul de bas étage al existenţei,
cum ar spune Caragiale, care, în cazul de faţă, înseamnă reducţie vulgar-raţionalistă la nivelul maniheismului logic, din perspectiva căruia dogme
creştine ca învierea şi virginitatea sunt „absurdităţi” ale minţii umane. Mă-ntreb dacă nu cumva
proza aceasta nu e o parodie la adresa unor texte
postmoderniste de felul Evangheliştilor Alinei Mungiu-Pippidi.
Aşadar, în altă direcţie trebuie căutată vigoarea prozelor lui Gheorghe Neagu. El are capacitatea unei fine observaţii psihologice şi simbolice,
susţinute de o sentimentalitate bine dozată, ca în
Hamilcar, în Păpuşa sau în Decoraţia. Metonimia
„feliei de viaţă” tinde să constituie sau să reconstituie o lume. În Hamilcar, mutarea unei familii de la
„casă” la „bloc” devine emblematică pentru „metamorfozele” din socialism. Cel sacrificat este câinele Hamilcar, lăsat pradă agresiunii buldozerelor.
Întunericul de la bloc îi aruncă pe oameni într-un
teritoriu la graniţa dintre materialitatea brută şi fabulosul cu ingerinţe extraterestre, în care puritatea iubirii câinelui, în căutarea stăpânilor, este
curmată cu brutalitate. Decoraţia este o mini-bijuterie de ironie bine dozată, cu mai puţine intenţii
criptice, nu totdeauna fericite, în unele cazuri. Moş
Anton, un veteran de război, este anunţat de plutonierul din sat, printr-o invitaţie, să se prezinte la
casa de cultură din oraş pentru fi decorat în cinstea împlinirii unui număr de ani de la „Eliberarea”
de sub jugul fascist şi capitalist. Bătrânul, fiind sin30
gur şi împovărat toată noaptea de griji, nici nu se
gândeşte să-şi lase de izbelişte orătăniile din bătătură. Dar, dimineaţă, este luat tam-nisam de o maşină, în hainele peticite, dus la oraş, îmbrăcat cu
alte haine, apoi prezentat la adunarea solemnă la
care participă primul secretar de partid şi mai mulţi
generali. Moş Anton este îmbrăţişat de un general,
primeşte decoraţia, după care se pomeneşte singur, flămând, fără bani de autobuz şi neştiind unde
îi sunt hainele cu care venise. La autogară, are
noroc că dă peste directorul şcolii din sat, care-i
ascultă păţania şi-i plăteşte întoarcerea. Spre uluirea lui, acasă dă de o „linişte” totală: nu mai găseşte găinile, vaca, porcul. Singura „avere” pe care
o posedă e medalia. Înserându-se, observă mare
veselie de petrecere la vecini. Curios, se duce la
ei, unde dă de belşug pe masă. Stupefiaţi, vecinii
îi spun că porcul şi găinile transformate în bucate
erau ale lui. Crezuseră că, luat de „dubă”, nu se va
mai întoarce de la închisoare, unde erau duşi toţi
cei care aveau cinstea să fie ridicaţi de asemenea
vehicule. Bătrânul nu se supără şi ia parte la cheful vecinilor.
Dincolo de anecdotica faptelor, proza ne introduce în cronotopul lumii lui Gheorghe Neagu.
Aş numi-o a postumităţii. Reacţia vecinilor este a
unor vremuri de „apocalipsă” banală, decoraţia
marcând o lume pe dos, în care şi „cinstirea” adusă
faptelor umane este oglindă a unei împietriri în
forme moarte. Oamenii par să poarte cu ei o cruce
care nu-i mai mântuieşte, căci „mântuitorii” sunt
acum cei din proza deja comentată. Grăitoare, din
acest punct de vedere, este şi bucata Purtătorul de
31
cruce. În postmodernitate, până şi suferinţa a devenit inutilă. În oraş, se zvoneşte că un ins poartă
pe străzi o cruce. Este numit Andrei, după binecunoscutul simbol biblic. Evreii se scandalizează, catolicii îl apără, ortodocşii nu se implică. Oamenii se
solidarizează cu noul Andrei, convinşi că acesta
poartă crucea în locul lor. Crucea purtată pare să
aibă efect asupra primarului. Purtătorul primeşte
şi daruri. Unii spun că Andrei ar face bine să
meargă şi-n capitală. Dar Andrei slăbeşte, e stors
de puteri şi e numai zdrenţe, încât cade pe asfalt.
Din acea clipă e ocolit de oameni şi e ridicat de poliţie, apoi uitat. Parabola pare să prindă ecouri din
legenda Marelui Inchizitor dostoievskian. Oricum, e
ceva din pragmatizarea simbolurilor creştine degradate în postumitatea fără înviere.
Oamenii au devenit fantome impregnate de
o materialitate grosieră. „Trăiesc” într-un infern
fără alternativa purgatoriului sau a paradisului.
Personajul Gheorghe (Satul), în plină iarnă, merge
în sat ca să-şi vadă neamurile, dar constată că de
la nicio casă nu iese fum. Intră prin case şi găseşte
numai cadavre. Îl ia pe şeful de post să-i arate nenorocirea. Împreună aleargă pe la treizeci de case.
Ţăranii par să se fi tăiat între ei, fără luptă, cu ce
au avut la îndemână. Apoi, investigatorii sendreaptă spre ultima „casă”, bisericuţa localităţii,
unde un paracliser bătrân mormăie ceva, în lipsa
preotului dispărut. Paracliserul crede că vinovatul
este popa care, abia sosit, pune prea mult accent
pe viaţa de apoi, oficiind împotriva vinului şi a femeilor destrăbălate. Cârciumarul, după ce a încercat să-l corupă cu trei clondire de vin pe zi, a dat
32
faliment. Sătenii s-ar fi grăbit spre viaţa de apoi.
Urmează ancheta procurorului. Popa se apără. În
realitate, satul fusese răpus de lepră, care nu
poate fi decât cea comunistă. Din această perspectivă trebuie investigate majoritatea textelor lui
Gheorghe Neagu, de la Moartea şobolanului la Orificii sau Adăpostul, proze în care naturalismul bântuie. În ultima, sfârşitul de lume e provocat de un
bombardament, în care o clădire „crăpă ca un harbuz”, „Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu
văzduhul înţesat de înjurături şi de ţipete”, iar suflul altei bombe lipeşte un copil de uşă, „încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri,
iar ochiul ţâşni în umărul lui Leiba”, în timp ce, printre ruine, „un picior se mai zvârcolea încă, aidoma
piciorului de păianjen”. Şi tabloul se lărgeşte în
aceleaşi coordonate de rară cruzime, până la sufocarea protagonsitului „în băltoaca aceea de carne
presată, fără nici-o speranţă”.
Chiar şi valorile literare se afundă într-o postumitate sinistră. Cimitirul Bellu devine imaginea
stranie a zvârcolirii în moarte. Noului locatar, Călinescu, i se refuză dreptul de a mai vorbi despre
Eminescu, Sadoveanu sau Caragiale. Se ceartă cu
Beniuc „în sectorul aleşilor de tranziţie ai poporului”. Bellu e un teritoriu al conflictelor pentru locuri
privilegiate prin intermediul ordonanţelor de urgenţă (cum, de altfel, s-a şi petrecut atât în comunism, cât şi în postcomunism); e plin de
„devoratori” de scriitori, urmaşi ai lui A. Toma şi
Ovid S. Crohmălniceanu, Eminescu fiind unul dintre atacaţi, asupra lui tranzacţionându-se şi un
cavou de 20 000 de „euroi”.
33
Neputând anticipa ce surprize ne va furniza
creaţia viitoare a lui Gheorghe Neagu, cred că imaginarul său plămădit pe ceea ce am numit categoria postumităţii, a dat cea mai concentrată şi mai
originală contribuţie la diversitatea peisajului prozei româneşti contemporane.
Theodor CODREANU
34
Oaspetele
V
enea sfioasă neîndrăznind să se apropie
prea mult. Chipul nu i-l puteam desluşi
prea bine. Doar mersul îmi părea cunoscut.
Se furişa pe lângă gardul bătrânesc ocolind
cu picioarele desculţe băltoacele strânse după
ploile de mai ieri, cufundându-şi umbra trupului în
aburii pământului răcorit deodată. Trăgea ceva
după sine, ceva ce părea o funie sau o nuieluşă
numai bună de retezat capetele de ciulini de pe suhatul comunal, ca la nişte duşmani nevăzuţi ce-şi
sumeţiseră făpturile pe acolo. Se vedea cât colo
că-i era frică de câini. Cămăşuţa îi era vârâtă-ntre
bârneţele pantalonilor prea scurţi iar părul îi spânzura hălăciugă pe creştetul mare şi rotund ca un
harbuz. Venea cu greu, mirându-se parcă de fiecare pas făcut spre mine. Dacă i-aş fi zărit chipul
aş fi putut desluşi mirarea că îndrăznise a se apropia iarăşi, ca de atâtea alte ori.
În sân părea să ţină tăinuite poame sau cărţi
(numai de ea ştiute) iar când mâna îi era smucită
de funia întinsă şi lungă, pieptul se zbătea neliniştit, gata să scape taina ascunsă cu atâta grijă.
Atunci desluşeam mişcarea celeilalte mâini, sărită
în ajutorul cămăşuţei, oprind ochi mai iscoditori ca
35
ai mei să pătrundă dincolo de ceea ce se cuvenea
a fi văzut. Iar când în drum îi apăruse fântâna cu
roată am zărit cum îşi eliberă braţul de funie, legând-o de gard şi cum opintindu-se a început a
scrie cu braţele mişcarea circulară de înfăşurare a
lanţului pe butucul roţii, aducând din străfundul pământului, răcoarea lichidă printre ghizdurile de piatră năpădite de muşchiul buretos, înverzit de
umezeală şi trecerea timpului. Cu mâinile căuş a
luat apă şi-a răcorit faţa îmbujorată, pufăind zgomotos ca un mânz zburdalnic şi nerăbdător. Apoi
într-un ritual abia însuşit, am văzut-o dezlegând
funia, trăgând din toate puterile, apropiind animalul domol, de găleata plină, îmbiindu-l cu vorbe
ademenitoare să soarbă din apa rămasă. Abia
atunci am încercat a desluşi mai bine, cine pe cine
slujeşte cu atâta osârdie.
Vaca legata de funie pe copil sau copilul,
amintirea mea.
Nu mă mai întrebam cine vine spre mine.
Ştiam. Era copilăria mea. Iar eu, bărbatul de azi,
eram gata s-o primesc cu braţele pline de dor şi
de chinuitoare aşteptări.
― La mulţi ani ! i-am spus sărutând-o pe
obraji ca pe cea mai scumpă împlinire.
Nu mi-a răspuns. A rămas tăcută, îmbujorată
la pieptul meu, bucurându-mi fiinţa, fericit că încă
nu îmbătrânisem de tot, atâta vreme cât eram plin
de copilărie. Am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet,
făcându-se una cu inima mea… Şi am plecat sărind într-un picior.
Chipuri ursuze zâmbeau părelnic uitându-se
la mine ponciş.
36
Câţi dintre ei mă mai cunoşteau ?
Cei mai de vârsta mea îmbătrâniseră.
Nici eu nu-i mai cunoşteam. Celor tineri ce
s-au ridicat în urmă, doar mama le mai ştia rostul.
Din când în când îmi zicea cu amărăciune
― Dar tu, băiatul mamei, tot singur?! Te-ai
însoţit cu hârţoagele tale. Îţi trece vremea între
ele. Iar eu mă duc acuş, acuş, şi-aş vrea să te mai
mângâi pe creştet.
― Bătrână mamă, oare cum te-ai uita la
mine dacă ţi-aş povesti că mai pot purta în mine
toată copilăria mea, şi-a altora, care n-o mai şti
purta ? M-ai crede ?
Ce ştiu ei ce-i copilăria şi cât de tânăr sunt
eu, îmi venea să zic.
Dar n-am făcut-o. Am tăcut.
Mi-a părut rău că i-am lăsat nedumeriţi.
Mă durea că-şi uitaseră copilăria. Mă durea
neputinţa mea de a nu le fi de folos şi-i compătimeam pentru copilăria pe care o pierduseră poate
pentru totdeauna.
De aceea mereu mă uit atent în jurul meu,
aşteptând s-o mai întâlnesc din cînd în când şi să
mă bucur atunci când văd că şi alţii o fac alături
de mine.
37
Alexandra
T
elefonul necunoscutului o nedumeri. Apoi
în timp ce omul vorbea nelăsându-i răgazul să intervină nici măcar cu o întrebare,
neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte
stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată. Doar
nu-ul şi da-ul final a fost tot ce a reuşit să comunice şi vocea aceea care inspira linişte şi încredere
dispăru, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură uşor
când puse receptorul la loc. Dar nu de spaimă, cu
toate că locul ales era puţin straniu. La Fântâna
Roşie, în parcul la marginea oraşului. Alexandra nu
era curajoasă. Hotărârea o luase de când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale…
E abia 15:30, până la 18 mai are timp. Îşi
fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte hainele
cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră pe care o
auzise îi impunea o ţinută decentă. Zâmbi peste
aburii cafelei. Un cuvânt îi vine în minte, ca şi cum
de bună voie, ar fi dispusă să se lase cunoscută, să
se ofere. Dar decenţa n-are nimic de-a face cu un
astfel de gest, îşi spuse ea scuturîndu-şi trupul încordat. Se hotărăşte pentru costumul bleumarin,
bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de ar38
gint, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge
apoi, dar nu de tot. Soseşte cu zece minute mai
devreme. Minute penibile de aşteptare pe aleea
pustie. N-avea încotro. Autobuzele merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea
descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate
părţile. Vocea putea să fie acolo undeva, privind-o,
aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă dacă ar fi avut
unde să stea ascunsă. În autobuz încercase chiar
să afle dacă era şi el acolo. Nu descoperise nimic.
Sigur, putea veni cu altceva, sau putea să fie acolo
deja.
Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera,
retuşându-şi încă o dată paloarea feţei, accentuată
acum de emoţia aşteptării. Începu a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine să-l
vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină… Dacă nu,
n-avea decât să nu se arate. Aleea de la Fântâna
Roşie era pustie, dar tot atât de bine putea să fie
însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu maşina, fie cu ceva ce le înlesnea să ajungă mai repede în mijlocul parcului. Vântul foşnea uşor,
mişcând frunzele, purtând parfumuri inimitabile.
Un zgomot de paşi anunţă o pereche dezlănţuită, amuzându-se cu nimicuri spuse şoptit. Aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul
pentru întoarcere sosea peste trei sferturi de oră.
Şi ce dacă? Anunţurile matrimoniale au surprizele
lor.
Deodată tresări. Pe aleea largă, în depărtare,
silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fun39
dalul plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot nefirescul situaţiei.
Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropia încet,
ca într-o plimbare, cu mâna stângă în buzunar. În
dreapta ţine neglijent o carte. Privea din când în
când cerul pe deasupra copacilor. Nepăsarea cu
care mergea nu avea nimic din ţinuta unui om grăbit la o întâlnire. Alexandra se pomeni mergând
grăbit, în sus, în jos, preocupată parcă de ceva ce
s-ar afla imediat dincolo de omul ce vine spre ea.
Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii
li se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce
capul. El era? Nu. Precis, nu. Deşi… Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor
lui se pierdură în foşnetul copacilor. Lexandra rămase năucă, dezamăgită, disperată.
***
Tudor citise anunţurile matrimoniale, cu interesul omului sătul lista de bucate dintr-un restaurant uitat de lume. „Doamnă necăsătorită,
pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase
precizarea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această calitate umană într-un anunţfie el
şi matrimonial. Tudor îşi continuă lectura cu pagina
literară. Un titlu îl făcu să tresară: „Un nou roman
al lui Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou care să-i aparţină, nu ştia
nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase un manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el, Tudor Mărăscu, publicase un
40
nou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”… şi s.c.l.
Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se
străduia să scoată în relief calităţile deosebite ale
noului roman.
Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsi
pe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor.
Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librăriei din centrul oraşului cartea ce nu-i aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers,
ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi.
Neliniştea îi spori şi mai mult când constată
că nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc, împiedicându-se de bordura
aleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbind
pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic.
***
Târziu, Tudor ajunse la redacţie. Reporterul
îi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl
încrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor.
De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă
brusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi pătrunse în biroul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi aduse
aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi
exprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numă41
rul ei de telefon. Publică sub un pseudonim, Tudor
Mărăscu”îi mai preciză redactorul.
Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât să-i
dea un telefon. „De ce îşi alesese tocmai numele
lui?”. Şi curios lucru, numărul nu-i era necunoscut.
Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă
păgubaş.
***
Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu
privirile aţintite în gol. Eşecul de astăzi o făcu să
simtă zădărnicia vieţii. Se entuziasmase ca o
idioată la apariţia primului succes de presă. Era al
doilea roman şi nu crezuse în succesul lui. Ce-i folosea acum? Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei,
viaţa ei…
Telefonul sună prelung. Soneria o hotărî. Nu.
Nu mai avea putere să suporte singurătatea…
Şi acum duminica asta goală, pierdută într-o
ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Totuşi trebuie să fac
ceva. Se îmbrăcă dichisit, ca de duminică şi plecă
fără o ţintă anume, amestecându-se printre oameni. Mergea grăbit ca şi cum ar fi avut o ţintă.
Colindă librăriile, din plăcerea care i-o oferea mirosul cărţilor. N-a avut cum s-o recunoască de la
început. Coperta îi era necunoscută. Doar numele
autorului şi titlul… Aşa a mers mai departe. Zilele
treceau, dar ea nu le simţea. Era ocupată să asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi
cum ar fi adus jucării şi bomboane. A trecut… Cât
timp a trecut? Nici n-a ştiut, n-a avut timp să vadă.
A legat manuscrisul, i-a pus un nume necunoscut,
42
l-a predat ca un simplu intermediar şi a aşteptat.
Primele zile au trecut uşor. N-avea experienţă, nu
ştia, cine se ocupă de manuscris şi cât durează
până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea
să-l primească chiar dacă folosise numele unui
autor ce urma sa fie o speranţă a literaturii, dar
care dispăruse la fel de misterios de cum apăruse.
Cu timpul realiza tot mai mult în ce bucluc putea să
intre.
Iar dacă apare… Nu cumva numele ilustru al
autorului şi nu valoarea în sine aveau să-i asigure
succesul?!
Pentru a-şi da curaj sau pentru ca să se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri
matrimoniale.
Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu
soare roşu prevestind o zi de plimbări la iarbă
verde, de plajă, de grătare, de bere, de glume, de
copii zbenguind-se în apa râurilor şi părinţi grijulii
de răceala apei.
Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau
Alexandrei sentimentul că mai este ceva de făcut.
Apoi cafeaua de duminică, şi ţigara. Autobuzele
suie pline spre pădure. Ţigara n-are nici un gust,
cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu
eşti obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă
orice zi. Cât timp lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai apoi s-a ruşinat
de îndrăzneala ei. Nu mergea. Dialogul ei cu ea însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-ai
putut. Niciodată n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu
ai crezut că poţi, de atâtea ori te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa ta,
43
iar ea a trecut înainte. Puţin curaj. Până acum n-ai
făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să
reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi
aflat ceva nou şi asta oricum e altceva decât nimic.
Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de târziu
încât să nu mai aibă timp, a venit telefonul.
***
Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care îşi dăduse anunţul femeia „pudică”.
Curios, Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua. Seara la fel.
Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi,
când zorii încă nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. nu-i răspunse nimeni. Reveni în dupăamiaza aceleiaşi zile. Sună insistent. Nu-i răspunse
nimeni. Obosise. A doua zi când sună la telefon, îi
răspunse o voce de bărbat. „Cine întreabă?”, veni
de la capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină
identitatea. „Sunt căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm
să veniţi până la noi”, zise vocea sec, autoritar.
***
Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i în
regulă. Nu cu capul, deşi nici aşa lucrurile… nu mai
stau ordonat. Nu mi-am simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi mâna
îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice – parcă
aşa suna fraza pe care o puneam înaintea tuturor
44
lucrurilor. Nu vreau să renunţ. Mă simt umbră care
aleargă după mine. Mă vreau din nou adunată,
aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separ
ziua de noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung
din urmă. Rătăcesc şi blestemul e foaia albă. Una,
două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi zile pline de
foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din
celelalte împlinite ca un somnambul. Gesturi repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută
mai adună un centimetru de alb. Nu pot să renunţ.
Ori eu, ori ea. Până când am să devin eu însumi o
coală albă, albă…
Repetă, Alexandra. Încă de la început. De
mai multe ori. Şi ai curajul, şi nu uita când crezi că
ai sfârşit să scrii la urmă, ALEXANDRA.
***
Tudor ajunse aproape imediat. În faţa blocului, maşina procuraturii, salvarea, miliţia… şi
multă lume. În apartament scăpărau blitzurile specialiştilor de la criminalistică. În patul nedesfăcut,
nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi
buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau.
„Cum se face că aveţi acelaşi nume cu numele ei
de autor de romane?”, îl întrebă căpitanul. În faţa
nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie. „Las
totul şcolii din satul în care m-am născut. Las bustul de ghips, bărbatului cu care trebuia să mă întâlnesc astăzi. Nu-l cunosc şi-mi pare rău că nu
l-am putut opri, pentru că îl bănuiesc cum arată.
L-am văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă
va căuta, îl rog să mă ierte. Pudoarea m-a făcut să
45
nu-l opresc. Pseudonimul meu poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la
amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut
viaţa. Iertaţi-mă cu toţii. Alexandra. ”.
― Eu sunt Acela, se pomeni Tudor îngăimând. Eu şi numai eu. Ofiţerul se grăbi să-l tempereze.
― Nu aveţi nici o vină. E clar că s-a sinucis
şi bustul vă aparţine, îi preciză lapidar omul legii.
Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul.
Chipul era aidoma celui dintre cearceafurile mototolite. La fel de alb, la fel de imobil.
Tudor îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din
ochi i se prelungeau uşor” nori de furtună”.
Maşina de scris îl aştepta supusă. O coală
albă, apoi alta… Albă ca gipsul ce-l privea sec şi
rece, până la adormirea mâinii pe albul nesfârşit al
colilor de hârtie.
46
C
ulcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă
în susul şi-n josul străzii, zgârâind asfaltul.
Scrâşnetul frecării îi oprea pe trecători,
umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea picioarele, oprindu-se doar
în faţa unei căni de apă sau a unei bucăţi de pâine,
întinse cu milostenie şi teamă de comercianţi ce-şi
aveau ferestrele caldarâmului troturarelor.
Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi când lumea se întreba ce-o să fie,
ce-o să se întâmple, scrâşnetul crucii târâte cu
multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor veniţi să-şi arate virtuţile-n parăzi.
Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta
crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit
se iţea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau
goliciunea trupului. Picioarele desculţe, băşicate de
fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte.
Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră
uşoare supuraţii între ele.
„Trece nebunul…” murmurau părinţii copiilor
ţinuţi în braţe, de-o parte şi de alta a străzii.
47
„Trece nebunul…” murmurau şi vânzătorii de
pe ambele trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe asfalt.
„Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi
compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi
putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau
dacă mai era ceva de compromis.
Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei
n-ar fi găsit răspunsul.
Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau
hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în
judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l
aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării copiilor întorşi de la slujbele pline de pildele rabinului.
Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce
vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se
amână aşa cum se amânau mai toate judecăţile
prin acele locuri. Ortodocşii nu se implicară. Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le crucificaţi.
I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau
aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de
pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi
fără preget. Andrei îşi purta crucea fie pentru ei, fie
pentru sine. Cine ar fi putut spune?
Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici
48
în sus. Doar în asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi
vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă
nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în
oraş de izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ceo înlocuise cu una de marmură. Aşa a crezut el că
se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creştin… Că
doar e creştin, nu-i aşa?” zicea el uneori de parcăar fi vrut să-şi dea singur dreptate.
Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua drumul cu tenacitate de invidiat.
Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse
a se schimba în viaţa tuturor.
Primarul păru să fie mai aproape de durerile
urbei. Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi
putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci…
Singura certitudine era mersul crucii prin
centrul oraşului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe
vânt, de la începutul primăverii şi până în miezul
verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către
purtătorul de cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai
lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite.
„Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la năduf unul dintre creştinii sasistiţi de
oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede.
Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar dacă
el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar
49
fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui.
Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l
neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de
pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu
se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Şi
tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanţi,
Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o
să te aibă zilnic în faţa ochilor!” Aceeaşi muţenie.
Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva,
iritându-şi binefăcătorii. Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale. Umerii i se
ascuţiră. Zdrenţele albite de vipia tot mai îndârjită
îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa tuturor se abătea de la o zi la
alta peste trupul tot mai neîngrijit şi mai stors de
putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era
la fel ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simţea tot mai sleit.
Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de
câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii. Ameţit de foame şi de sete. Andrei se trezi într-una din
zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru
prima dată când o asemenea simţire îi trezea în
trup, fierbinţeală necunoscută. Şi dacă până atunci
tălpile picioarelor băşicate nu simţiseră fierbinţeala
smoalei, acum ardeau, ducând în trup dogoarea
de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, să
se poată ridica. Ar fi vrut să-şi poată purta crucea
50
din nou. Zadarnic. Rămas sub cruce, ocolit de maşini, nedumeri pe toţi binefăcătorii de altădată, cei priveau cu iritate neputinţa. Asta şi pentru că
trecătorii ocoleau partea cu pricina şi nu le mai intrau în magazin.
„Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi
dindărătul unei vitrine vocea unui ins furios. „Poate
te dezlipeşti…” îi zise altul după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemişcat. Trotuarele deveniseră
tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliţie însoţit de o salvare, se apropie în linişte. Nici o sirenă nu se auzea, de parcă s-ar fi ascuns că au
răspuns apelurilor telefonice date de mulţi, din ce
în ce mai mulţi anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea dezlipită cu greu din grumazul ce-şi aflase
sălaş atâta vreme, apoi trupul. Duba poliţiei plecă.
Portierele deschise lăsau vederii braţele crucii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi,
când mulţimea se puse în mişcare şi ultimele raze
de soare se topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viaţa redeveni ceea ce era, dintotdeauna. Timpul începu a se slei peste toate
lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a
mai percepe că a existat cândva un purtător de
cruce.
„Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din
când în când plutind îndoiala, până când amorţi şi
ea între zidurile oraşului.
51
Hamilcar
C
amionul stopă în faţa casei. Soarele ieşise
pe cer de câteva ceasuri şi tot de atâtea,
locatarii forfoteau prin curte. Scoseseră
mobila, covoarele, lenjeria, vesela şi tot ceea ce
reprezentase existenţa lor. Când maşina îşi opri
motorul, se repeziră care-ncotro să-şi încarce agoniseala în caroserie.
― Staţi aşa! îi opri şoferul.
Oamenii se opriră nedumeriţi. Lăsară jos
obiectele apucate, aşteptând. Nu se putea încărca
fără rânduială.
Se urcară calmi aşezându-se pe unde apucară. Unii în cabină alţii în caroserie.
― Staţi o clipă! Strigă din spatele cabinei un
bărbat ce părea a fi capul familiei.
Coborî peste obloane cu gesturi obosite.
Merse în fundul curţii. Din cuşca vopsită cu verde,
câinele îi ieşi în întâmpinare gudurându-se.
Lanţul îl oprea să se arunce şi să se joace
cum făcea de obicei. Neluând seama la nerăbdarea
lui jucăuşă, bărbatul îi desfăcu zgarda, slobozindu-l. Câinele o tuli înfiorat de liberare.
Oftând, bărbatul se urcă în camion, evitând
să-l mai privească. Camionul porni.
52
Rămas singur, câinele se avântă după el cu
acelaşi gând de hârjoană. Vacarmul străzi îl opri.
Dezorientat, se întoarse în curte. Merse la castronul plin cu lapte şi pâine. Mâncă pe săturate, aşa
cum n-o mai făcuse. După care se tolăni pe treptele încălzite de soare de la intrare, cum se obişnuise de-a lungul anilor. Înserarea îl prinse
picotind. Adormi de-a binelea odată cu venirea
nopţii.
Dimineaţa mâncă şi ultimele bucăţi de pâine,
iar din balta de la cişmea lipăi de câteva ori. Zgomotul străzii în ziua aceea era mai persistent ca de
obicei. În poarta casei se oprise un buldozer şi un
excavator uriaş. Câţiva oameni în salopetă intrară
grăbiţi. Câinele se repezi la ei cu lătrături furioase,
fără a reuşi să-i sperie. Oamenii îşi căutară de
treabă.
Furios câinele continuă să se repeadă la picioarele lor, până când unul dintre ei îl lovi cu o lopată între coaste. Se retrase schelălăind spre
cuşcă. Buldozerul îşi înfipse lama în gardul de
lemn, croindu-şi potecă. În urma lui venea şi excavatorul.
Apoi oamenii se urcară pe casă examinând
acoperişul.
― Nu-i bun de nimic, zise unul dintre ei făcând semn buldozeristului să înainteze.
Cu lama ridicată, buldozerul se înfipse în pereţii învechiţi de vreme, surpându-i.
Pârâituri surde răbufneau în văzduhul încins.
Acoperişul se aplecă mai întâi, după care se
prăbuşi de-a binelea. Câţiva ţigani ce aveau, căruţele pregătite, se repeziră asupra lemnului, ridi53
când bucăţile zdrobite din molozul ogrăzii. Câinele
îi privea năucit. Niciodată n-ar fi crezut că ar fi
putut vedea aşa ceva, iar el să stea deoparte să
nu-şi apere curtea, casa.
Ar fi vrut să se repeadă, dar când vedea fălcile metalice zdruncinând casa din temelii, spaima
îl reţinea. Ţiganii se înmulţeau văzând cu ochii.
Buldozeristul, fără a mai ţine seama de ei
trecu cu şenilele peste ruine spre casa vecină.
Trecu prin gard cu aceeaşi uşurinţă, lăsând
loc excavatorului grăbit să-ncarce maşinile ce soseau necontenit din strada vecină.
În drumul lui trecu şi peste cuşcă, strivind-o
sub şenile. Câinele abia avu timp să sară din calea
lui, plecând schelălăind de spaimă undeva, aiurea-n oraş.
***
Domnul Georgescu ieşi la geam furios. Nu
văzuse lumina, dar îl sculase lătrăturile câinilor.
Mai zări vecinii de la parter deschizând fereastra şi mai zări şi un câine strecurându-se în
blocul lor.
― Doamne, o să ne atace câinii, zise el făcându-şi cruce. Abia apucă să-şi termine semnul
crucii când pe trotuar zări trecând ceva sclipitor.
Vehicul nu părea a fi, pentru că nu făcea nici
un zgomot. Doar o lucire stranie în noapte, doar
atât.
Rămase cu privirile aţintite în întuneric aşteptând. Deodată, nişte irizări stranii înconjurară
54
contururile ciudatului obiect din care ieşeau câteva
siluete mişcătoare. Le urmări cu teamă şi curiozitate. Văzu cum dispar printre ruinele şi săpăturile
şantierului de peste drum. Molozul fusese ridicat,
dar pivniţele şi locurile caselor rămăseseră surpate.
Dispărură într-una din ele.
Ar fi vrut să meargă să vadă, dar teama îl
ţintui locului. Aşteptă. Nu după multă vreme, strălucirile apărură din nou. Se mişcau când într-o
parte când în alta, de parcă ar fi căutat ceva. Apoi
se apropiară de blocul lor. Ceva ca lumina unei lumânări se zări de la parter. Apoi crescu în intensitate până când se făcu la fel de puternică, ca a
unui bec electric.
„A venit lumina” îşi spuse el repezindu-se la
comutator. Zadarnic, nu venise.
Se aşeză în geamul său urmărind. Lumina de
la parter rămase la fel de puternică.
Siluetele se mişcau aruncând umbre nefireşti
pe pereţii casei scărilor. Semănau cu nişte făpturi
cu capete enorme şi cu un fel de coarne mici ţepoase deasupra capului. Umerii în penumbră lăsau
să se înţeleagă existenţa unor mantii. Erau doar
umbre ce se mişcau şi nu putea înţelege ce anume
ar fi putut fi.
***
Lumina crescu treptat în păcura nopţii, de
parcă un reostat i-ar fi reglat intensitatea până la
străluciri orbitoare.
Hamilcar se luase după miros până când
ajunsese în faţa blocului Câinele se ridică pe labele
55
din faţă, apoi nemaiputând suporta atâta lumină
îşi ascunse botul sub treptele spălate de curgerea
nemiloasa a ploilor.
Apoi simţi deodată o căldură nefirească străbătându-i blana până în adâncul trupului. Schelălăi şi se ascunse şi mai mult sub treptele de piatră.
Alte schelălăituri se auziră prin tot cartierul
străbătut brusc de atâta lumină. Scântei nefireşti
trosniră-n văzduh, căzând de-a lungul stâlpilor de
beton. Apoi totul recăzu în întunericul de mai înainte. Numai urletele câinilor răzleţiţi, rămaşi fără
case, din cartierul demolat, se auziră la fel de puternic.
Câteva geamuri se deschiseră ca nişte găvane oarbe, în noapte. Locatarii mutaţi în blocurile
noi, treziţi de hărmălaia canină, încercau să scruteze întunericul. Unii fluierară prelung, alţii huiduiră, dar fără nici un folos. De la parterul blocului,
de sub treptele unde se adăpostise Hamilcar, o
voce de femeie se auzi în noapte.
― Oare Hamilcar al nostru ce-o face?
Cβinele recunoscu glasul femeii stăpânului
său. Se bucură. De două zile îi căuta, iar acum îi
aflase.
Ieşi de sub trepte cu fereală, întră pe uşa de
la intrare în bloc şi începu să zgrepţăne la uşa de
unde mirosuri de mâncăruri cunoscute îi aduceau
aminte de stăpân. Uşa se deschise, iar în pragul ei
apăru cu o lumânare în mână el, bărbatul şi stăpânul casei. „Oare mă va primi?“ se întrebă câinele
retrăgându-se puţin de pe preşul din faţa uşii.
― Veniţi să vedeţi, zise Georgescu deschizând uşa larg către cei dinlăuntru.
56
― Hamilcar, Hamilcar al nostru, spuse băiatul repezindu-se să-i cuprindă capul în braţe. Câinele îi sări la piept bucuros.
Intră în casa luminată doar de lumânarea
aprinsă. Primi bucuros pâinea şi laptele turnat întrun castron emailat. Mâncă cu grijă şi cu teama de
a nu fi izgonit, înfulecând pe nemestecate totul. Îl
priviră.
Uşa se închise în urma lui, iar el rămase înlăuntru scheunând uşor de mulţumire.
Femeii îi dădură lacrimile.
***
Domnul Georgescu nu se mai sătura privind
umbrele stranii ce se desenau prin ferestrele de la
parter.
Hotărî că e bine să coboare. În bloc toată
lumea dormea. Nici un zgomot nu tulbura liniştea
ce se instaurase în întreg car tierul. Câinii îşi încetară hărmălaia, lumina electrică tot nu venise, aşa
că îşi luă lanterna, uitând că de multă vreme nu
mai avea baterii. O aruncă furios.
Zgomotul izbiturii se răspândise într-o stranie
împletire cu spaţiul în tot blocul, de parcă ar fi tras
un foc de pistol. Se înspăimântă. Spaima îi retrase
elanul iniţial, iar dorinţa de a afla ce se întâmpla la
parter îi dispăru aproape în întregime. „Ce-mi trebuie mie? Fiecare cu ale sale“ îşi zise el aşezându-se pe un fotoliu. Acesta scârţâi prelung,
înfiorându-l. Se ridică grăbit de parcă s-ar fi aşezat
pe cuie. Zări pe ferestrele de la parter iarăşi umbre
într-o permanentă mişcare. Nici un sunet. Asta îl
57
intriga. Dacă ar fi auzit zgomote, ţipete, sau, orice
altceva ce ar fi însemnat viaţă, nu i-ar fi stârnit curiozitatea, dar aşa. Trebuia să dezlege acest mister.
Căută bricheta. La flacăra ei zări pachetul de ţigări.
Îşi aprinse o ţigară, sperând să se liniştească. Degeaba. Starea de nelinişte ce pusese stăpânire pe
fiinţa lui se accentua. Se hotărî să meargă la parter. Nu mă putea suporta starea aceasta de incertitudine.
***
Câinele simţi cum uşa se închise fără zgomot
în urma lor. Pe casa scărilor cu lumânarea în mână,
Georgescu privea prostit la mişcările ciudaţilor, fără
a putea schiţa nici un gest din cadrul uşii de la intrarea în bloc, unde apărură cele trei fiinţe ciudate,
înfăşurate-n mantii stranii, argintii. Ochii şi faţa nu
li se putea zări din cauza unor căşti enorme, terminate într-un fel de coroane cu fire lungi, tremurânde, ce licăreau răspândind o lumină ciudată.
Apoi flacăra lumânării se rigidiză şi se mări nefiresc de mult. Bărbatul o scăpă din mână înspăimântat.
Căzută pe covor lumânarea îşi continuă arderea.
Femeia se repezi s-o ridice, dar rămase uimită cu ea în podul palmei.
― E rece, mai putu ea să rostească. Rămasă
ca de piatră cu lumina izvorând din palmă, femeia
nu schiţă nici un gest când bărbatul i-o luă din
mână. Dar parcă nu i-ar fi luat-o, din palma ei continua să se reverse lumină. Câinele se repezi la ciu58
daţii vizitatori mârâind.
― Hamilcar ! striga Georgescu vrând să-l
oprească.
Dar era prea târziu. Un fascicol luminos ţâşni
dintr-una din razele coroanei de pe creştetul străinului, spre capul câinelui deslănţuit. Un schelălăit
prelung şi trupul îi căzu inert pe pardoseala holului, alăturea de covorul lung ce traversa treptele
încă de la intrarea blocului. Un firicel de sânge i se
prelingea uşor, sub privirile bărbatului încremenit
la rându-i cu lumina în mână. Copilul ce privise
uluit desfăşurarea rapidă a celor întâmplate, se repezi la rându-i spre necunoscuţi.
― Criminalilor ! strigă el lovind cu pumnii în
mantia celui mai apropiat. Abia de se putuse feri
de trupurile încremenite ale părinţilor pentru a
ajunge la ei, iar acum, odată ajuns, văzu cu durere cum loviturile lui sunau în mantia argintie, ca
răpăitul ploii pe acoperişul de tablă al casei.
Trecut din uluiala de început, băiatul continua să lovească şi cu picioarele în străinii ciudaţi,
care-l imobilizară în acelaşi fel. Un spot luminos albăstrui îi înfăşură trupul, încremenindu-l.
Străinii păşiră pe lângă oamenii rigidizaţi spre
interiorul apartamentului. Deschiseră uşa dormitorului fără a o atinge. Întinsă pe pat, acoperită de
o pătura viu colorată, fetiţa dormea cufundată în
somnu-i fără vise.
Toată ziua se sbenguise iar acum, frântă de
oboseală, nu simţise nimic din tot ce se întâmplase. De aceea nu schiţă nici măcar un gest la intrarea străinilor în cameră, continuând să doarmă
profund. Aceştia după care se aplecară deasupra
59
ei, o priviră cu insistenţă. Fetiţa se trezi, se întinse
zâmbind, dezvelindu-se. Părul îi era desfăşurat pe
perna imaculată, ca o pată de lumină. Vizitatorii o
atinseră, de parcă ar fi vrut să se convingă de existenta ei. Atingerea lor o făcură pe fetiţă să râdă şi
să se trezească.
Se trezi râzând, privind cu ochii somnoroşi la
figurile ciudate, aplecate deasupra ei. I se păru că
încă mai visează.
Visul pe care-l trăia acum aievea încă nu pusese stăpânire pe întreaga-i fiinţă. Întrebă ca în
transă:
― Cine sunteţi voi?
Străinii se priviră între ei, neştiind ce să
spună. Căutau în memoria lor sensul rostirii acestei fiinţe ce-şi lansa cu nevinovăţie semnele trezirii şi al curiozităţii.
― Noi, suntem, noi, răspunse unul cu greutate. Sunetul îi venea de undeva de departe, de
sub casca de sticlă şi metal aşezat deasupra umerilor.
Fetiţa îl privi nedumerită. Se mai întinse
odată vrând s-adoarmă din nou.
***
Domnul Georgescu se trezi din amorţeala cel cuprinse pe hol. Coborî treaptă cu treaptă cele
două etaje ce-l despărţeau de parter. Licărul ţigării ş-il sporea trăgând mereu din filtrul strâns între
dinţi. Din când în când îşi aprindea bricheta, stră-
60
luminând pereţii scufundaţi în întuneric. Apoi, îşi
dădu seama că nu avea nimic cu care să se apere.
Să-şi fi luat măcar un cuţit. „Sau mai bine satârul“
îşi zise el ajungând în faţa uşii de la intrare. Cuprins de o teamă ce nu şi-o putea lămuri se întoarse.
Urcarea celor două etaje îl obosi. Deschise
uşa cu greutatea trupului cu iuţeală nefirească.
Intră în bucătărie pe dibuite, aprinse din nou
bricheta, şi apucă din sertar coada satârului. Îl
apucă cu mâna tremurând.
Genunchii i se muiară.
Cu satârul într-o mână şi bricheta în cealaltă
se aşeză să-şi tragă sufletul pentru câteva clipe,
pe scaunul melaminat abia cumpărat pentru bucătăria cea nouă.
Apoi se ridică îmbărbătându-se: „Fie ce-o fi“
îşi zise ieşind din nou pe uşă, hotărât să deslege
misterul. Nu mai ştia ce se petrecuse în jurul său
cu cîtva timp în urmă.
Cobori din nou cele două etaje, simţindu-şi
transpiraţia coborând de-a lungul şirei spinării cu o
răceală nedorită. Când mai avea câteva trepte de
coborât, uşa celor de la parter se redeschise. Învăluite într-o lumină nefirească, cele trei siluete înfăşurate în mantii argintii pluteau fără nici un
zgomot, spre ieşirea din bloc.
Domnul Georgescu le privi uluit după care,
sări peste cele câteva trepte, cu satârul ridicat,
asupra a ceea ce însemna cap, al celui din urmă
ciudat vizitator. Lovi cu sete. Sfera de pe umerii
celui lovit plesni. Satârul se dovedise puternic. Cel
lovit căzu. În cădere se sprijini de umerii celor din
61
faţă, întorşi odată cu zgomotul produs spre imprudentul atacator. O lumină stranie îl orbi pe atacator. Mâinile-i sloboziră coada satârului care căzu cu
zgomot pe mozaicul holului. Sprijinit de ceilalţi,
străinul se lăsă mai mult târât decât purtat de soţii
lui, spre ieşire, în vreme ce Georgescu, orbecăind
cu mâinile întinse dădu peste tocul uşii vecinilor de
la parter peste pragul căreia se prăbuşi fără cunoştinţă.
***
În urma lor, luminile din apartament mai pâlpâiră o clipă, după care începură să pălească, până
când femeia scoase un strigăt de durere, din cauza
lumânării ce-şi recăpătase căldura firească. Rigiditatea corpurilor dispăru ca prin farmec, odată cu
dispariţia luminii nefireşti. Lumânarea căzută din
nou pe covor fu ridicată cu repeziciune de femeia
grijulie.
― Ce-i asta ? îi zise bărbatul privind la trupul
întins peste pragul lor.
Femeia privi la rându-i nedumerită la câinele
ce stătea nemişcat în holul lor.
― L-a omorât ! L-a omorât cu satârul, zise
ea cu spaimă, arătând spre satârul însângerat
căzut pe holul de mozaic.
Georgescu îşi privi câinele cu durere.
― Hamilcar, murmură el stins, părăsindu-l pe
holul de la parter.
Sângele închegat arăta că iremediabilul i se
întâmplase. Pe satârul lui şi pe pijamale, era numai
sânge.
62
Deci el era vinovatul!. Femeia îl apucă de reverele pijamalei şi-l zgâlţâi.
― L-ai ucis, nenorocitule, l-ai ucis ! strigă la
el cu vehemenţă.
Georgescu se dezmeticea cu greu sub privirile îndurerate ale celor din jur. Pe chipul lui buimăceala se accentua tot mai mult. Nu putea să–şi
explice ceea ce văzuse. Se ridică tăcut, îşi luă satârul şi se urcă fără să rostească un cuvânt pe
treptele ce duceau la etaj spre apartamentul său,
sub privirile consternate ale vecinilor de la parter.
― Dar poate că n-a fost el, zise un băiat de
la parter ce părea că încă se mai află sub imperiul
celor întâmplate.
Nici tatăl şi nici mama nu-l contraziseră şi nici
nu-l încurajară să spună ceva. Teama pe care o
simţeau plutind în aer, încă mai era stăpână pe sufletele lor. Bărbatul şi băiatul se îmbrăcară pe tăcute sub privirile tăcute ale mamei. Luară leşul
câinelui şi plecară să-l duca undeva în noapte. De
sus, de la etajul doi, domnul Georgescu văzu cum
vecinii cărau ceva ce nu se putea desluşi prea bine
în întunericul nopţii. Îi văzu dispărând într-una din
pivniţele în care dispăruseră şi străinii aceia ciudaţi.
Îi mai urmări înapoindu-se, după care mai
zări cum pe locul de, o flacără verzuie sfâşie întunericul.
Terenul viran, arăta straniu în lucirea opalescentă emisă fără de nici un înţeles. Apoi domnul
Georgescu văzu cu spaimă cum lumina se înalţă
iute, spre cerul presărat cu stele. Pe măsură ce se
îndepărta se amesteca printre ele, devenind o stea
63
în mişcare, până când nu se mai putu desluşi.
Atât Georgescu cât şi cei de la parter se cruciră, apoi rămaseră ne mişcaţi, gândindu-se fiecare
în felul lor la cele întâmplate.
Dimineaţa îi găsi obosiţi. Fără voia lor se
reîntâlniră în faţa blocului. Domnul Georgescu îi salută, traversă strada şi se pierdu pe terenul din faţa
blocului. Vroia să se convingă la lumina zilei, de
adevărul celor întămplate.
Găsi cu uşurinţă pivniţa unde întraseră mai
întâi străinii şi apoi vecinii de la parter, dar nu văzu
nici o urmă. Nici de oameni şi nici de câine. Înfricoşat ieşi de acolo cu mişcări repezi, furişate, apropiindu-se spre locul de unde plecase lumina. Nimic,
nici o urmă, nu părea să indice că se întâmplase
ceva. Doar terenul uşor carbonizat, putea fi un
semn de trecere a ceva ce nu putea fi încă explicat. Domnul Georgescu se depărta grăbit.
64
Decoraţia
S
eful de post se dădu jos din şaua bicicletei,
năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse
fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de
transpiraţia ce-i umezise buzunarul de la spate al
pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se
aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul
lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul,
scuipă în praful drumului făcând în cocoloş, apoi
trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în
poarta casei la care se oprise.
Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă:
― Bade Antoane ! Nimic.
Alese din praful drumului o piatră, cu care
continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri da demult. Din când în când se
oprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, dar
bătrânul să răspundă pace.
― Nu-i acasă dom’ plutonier se auzi deodată
vocea unui copil din vecini.
― Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul
cu mirare.
― E în ţarnă după buruiană, zise copilul fu65
gind la umbra straşinei casei sale.
Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă
sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe
unde se ducea moşul. Nu era departe, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.
Avea să-i lase chemarea în poată, acolo unde
poştaşul îi lăsa de obicei ziarul. În mod sigur moşul
avea să-l caute, să vină.
Încălecă din nou bicicleta, stârnind colbul
drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şaua tocită
de atâta întrebuinţare, depărtându-se pe uliţa satului.
Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de mişcorici.
Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor
şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă
de zahăr a CAP-ului. Moşul îşi băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce citi
seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia
lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut
să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la
poartă. Încă mai putea citi fără ochelari.
„Stimate tovarăşe,
În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de dumneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avea loc în
ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene.
Comitetul veteranilor de război”.
O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mai putea desluşi pe hârtia luci66
toare, cu antetul forţelor armate.
„Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, orătăniile, porcul. Cine are grijă de ele ?“ cugetă el plin
de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi
întreţinea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi
ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea
laptele, smântâna şi brânza, iar de la porc jumările.
Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti. De
când rămăsese singur, moş Anton, prefera să se
lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind.
Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales
cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se prăpădiseră unul câte
unul. Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru
că nu refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă.
Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre.
Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de
parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.
Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături
de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea
foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat
au apucat, care nu, s-au dus la IAS sau prin alte
judeţe.
Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.
Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos.
Apoi dându-şl seama că fusese nedrept,
apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni
67
de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de
a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni
Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros, în grabă.
În urma ei, oamenii ieşeau pe la porţi, cu
rioşi.
Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri
într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca
praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din
maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post.
Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele.
― Bade Antoane, bade Antoane !
Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul
cerdacului.
― Degeaba, spuse plutonierul dβnd cu lehamite din mβini.
Plecară, speriind orătăniile de pe marginea
şanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. După ultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr.
Îl zăriră pe bătrân de departe.
Se apleca din când în când după buruieni,
smulgându-le din rădăcini cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre
capătul tarlalei
Îi zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se
minună.
― Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise
plutonierul gâfâind.
Bătrânul îl privi tăcut.
68
― Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat.
― D-apoi ce să zic.
― Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să
zici, zise şoferul uşor iritat.
― D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici
vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată
ziua. Maşini nu-s, trenuri le merg anapoda. Eu ce
pot face.
― Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi
el.
― Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele
de lucru, peti cite cu mâna lui şi decolorate de
soare.
― Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ
facem aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în
glas.
Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor.
De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa
nu se putea duce. Trebuia să se schimbe.
- Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre.
- Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă
să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi,
spuneau:
― Să ştii că l-au luat pe moş Anton,
Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele
casei de cul tură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre
uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre
strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi ză69
riră răsuflară uşuraţi.
― L-ai adus? zise metodistul casei de cultură
către şoferul ce cobora din maşină.
― Păi cum altfel, se împăună el, deschizând
uşa din spate.
― Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu
hainele astea?!
― Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă.
― Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am
bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna
femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.
Sala era plină. Se împlineau un număr de ani
de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central.
Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani, şi nu se prezentase
nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii
erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar
acţiunea risca să fie ratată.
Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea
celor din sală crescuse.
Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanţa lup tei de
eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să
poves tească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu
talpa groasă, o că maşă violetă, o cravată în culori
vii, peste care-l puseseră un sacou alb, şifonat.
Pantalonii negri arătau la fel de şifonaţi, chiar dacă
erau dintr-un material ce imita pielea naturală.
Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl
70
invitară la tribună.
Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl
făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când
mer gea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena
împodobită, strânse mâna generalului, întînse
mâna pri mului secretar şi tuturor celorlalţi de pe
scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se
prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţi se
repezi să-l sprijine.
Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să
creadă că au scăpat aşa de repede.
Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul
lui nedume rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige
careva.
Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă
pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea
mai stăpân pe picioare.
Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese.
Dar nimic. Abătut se aşe ză pe una din treptele încinse de soare.
Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care
i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi.
Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe
un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură.
Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură.
„Unde mi-or fi hainele“ se pomeni el căutând cu
privirile spre uşile deja închise.
71
Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai
între să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ
spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute
să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate,
dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile
mai mult decât pământul din satul lui.
Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând impresia că s-ar furişa.
Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu
avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean
să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se.
Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra.
Se aşeză ostenit pe o bancă. Îi venea să-i
spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa
de bilete aşteptând să-şi zărească vreun cunoscut.
Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsa de straiele
lui.
Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag.
Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să
se simtă puternic, ca atunci când fusese în război.
Fusese ca ieri. Abia re crutase când războiul a şi început.
A trecut graniţa până la Cotul Donului. De
luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma
nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul.
Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi
venit de bunăvoie.
„Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinânduşi creştetul pleşuv cu dege tele boante. Tinerii îşi
72
încetară joaca, părăsind holul casei de bilete.
Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu
gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi
continuau drumul.
Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia,
fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova
lui.
N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins
pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau
pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor.
Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a
câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un
maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo nieri
şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să
lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor.
Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi,
uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se
explică moartea sutelor de mii de români în câteva
luni,
― Ce faci aici bade Antoane? îi întrerupse
amintirile vocea directorului de şcoală.
Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o
stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un om
care ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-i
trebuia.
Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul.
Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise
poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l
lătră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la picio73
rul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre
grajd.
Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei
spre coteţul porcului. Nici un guiţat.
Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii.
Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca
putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta
de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era
copleşit. Nu putea înţelege.
Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau
lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de
morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea
lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur
şi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzuse
cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite.
Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi so
mnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate.
Degeaba somnul nu se lăsă ademenit.
Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul
în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse
încă din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul
încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în
aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea
atât de tă cută. „Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi
zise moşul fluierând a pagubă.
Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau
că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină
petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate,
câţiva vecini ră maseră cu paharele în mâini. Îl pri74
veau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să
mai facă o mişcare.
― Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu
blândeţe.
Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un
fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile.
― Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de
cele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici un
sfânt din aceia cu cruce roşie Cei între baţi ezitau
să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi
mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă
vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră
de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră
a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.
Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o
mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se
înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a
doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se
aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit.
― Atunci să bem, zise al abia putându-se
stăpâni.
Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o
farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rându-le
în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se.
Îl trimiseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă,
s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o
75
pre gătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De
decoraţie uitară cu toţii.
Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul
singur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cufundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Dacă i-ar fi chemat el
însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul.
Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa
razele soarelui luminau deopotrivă cutia medaliei
şi faţa bătrânului mulţumită.
Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul
cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar
câinele-i lingea picioarele colbuite.
― Pe tine nu te-au mâncat ?
76
Spinarea de piatră a
Făgăraşului
C
are-i topograf, să facă un pas înainte!
tună vocea colonelului pe platoul de adunare a regimentului.
Ostaşii, strînşi în careu pe arme, specialităţi, companii, rămaseră nemişcaţi. Din cei peste o mie de
sol daţi, nimeni nu făcu nici un pas înainte. Comandanţii din fruntea formaţiilor de care răspundeau întoarseră capul şi începură să se uite cu
îngrijorare la soldaţii din spatele lor, vrînd parcă săi facă pe unii dintre ei topografi la nevoie. Aşa că
răsuflară uşuraţi cînd din cadrul plutonului furierilor ieşi un soldat, pe care ni meni nu l-ar fi bănuit
topograf. Înalt şi slab, cu uni forma călcată, blond
spre şaten, cu un mers aplecat, soldatul Şoican
Dumitru, pe care toţi îl ştiau de Mitiţă de la pachete, ieşi cu paşi temători, dezvăluind comandantului şi întregului regiment o identitate civilă
ascunsă.
— Sînt soldatul Şoican Dumitru, la ordinele
dumneavoastră, zise el cu glas răspicat.
Colonelul nu-i răspunse. Îl privi şi îi şopti
ceva unui căpitan din imediata apropiere. Acesta îi
77
răs punse şi făcu semn ca regimentul să-şi continue activitatea. Mitiţă intră în formaţie. În sunetele fan farei soldaţii trecură prin faţa
comandantului lor în ţinuta regulamentară, bătînd
pasul de defilare, aşa cum învăţaseră luni în şir pe
cîmpul de instrucţie. Bocancii cu ţinte răpăiau cadenţat, după bătăile tobei mari. Între aceştia defila
şi Mitiţă cu plutonul lui, puţin nedumerit chiar şi el
de întrebarea colonelului şi propria-i reacţie. O
stare uşoară de panică începu să-l cuprindă. Numai
el şi ai lui ştiau cît de greu şi cît de mult se luptaseră să ajungă furier. Copilul plăpînd trebuia protejat. Primele luni de armată, cu disciplina şi
programul intensiv de instrucţie, fuseseră prea
mult pentru el. Scrisorile disperate trimise acasă
puseseră în funcţie un mecanism subtil care, cu
chiu cu vai, reuşise să-l scoată la limanul funcţiei
de furier. Acum se mai acomodase şi avusese momente cînd îi fusese ruşine văzîndu-şi foştii tovarăşi
întorcîn-du-se de la instrucţie arşi bărbăteşte de
soare şi cu hai nele albite în spate de sarea propriului trup. Fusese internat chiar în spital pentru
ca intervenţiile să fie cît mai motivate, pentru ca
eschivarea de la viaţa de zi cu zi a trupei să aibă o
justificare morală în faţa celorlalţi, iar acum se pomeni că dintr-o dată situaţia lui tindea să devină
neclară. Starea de incertitudine crea în sufle tul lui
Mitiţă o jenă ascunsă. Imboldul de a face pasul înaintea plutonului de aici pornise. Şi deodată totul
se precipită.
A doua zi predă toate documentele, legitimaţia de ridicare a coletelor şi alte împuterniciri,
primind în schimb foaie de drum, hrană şi solda
78
pentru toată luna. Foaia de cort, merindele, automatul şi echipamentul completau ţinuta pe care
trebuia s-o aibă în noua lui misiune. Cu el mai plecau şi alţii. Pînă în ultimul moment n-au ştiut unde.
— Plecaţi pe un şantier. Veţi merge la construirea Transfăgărăşanului şi sperăm că nu ne veţi
face de rîs, le spuse un căpitan soldaţilor adunaţi
în faţa clădirii comandamentului.
Soldaţii strînşi de la diferite companii şi subunităţi nu-şi exprimau bucuria de a scăpa de instrucţia din ca zarmă de teama de a nu fi aleşi alţii
în locul lor. Mi-tiţă nu era prea încîntat de ceea ce
făcuse. Toată noaptea rememorase drumul parcurs
de la încorporare şi pînă acum. Îşi aminti că pînă
nu demult se mai afla în satul lui, pregătindu-se de
plecare la centrul militar de la Piatra Neamţ.
— Mîine plec în armată, le spusese părinţilor.
Cu ochii minţii o văzu pe mama lui cu colţul
baticului prins sub bărbie şi abia îngăimînd:
— Cum mîine, maică ?
Tăcuse. Nu dăduse nici o explicaţie pentru
că ştia că orice cuvînt ar fi fost de prisos. Iar orice
ar fi spus ar fi declanşat un val de sfaturi nesfîrşite
şi inutile. De cînd se apropia cu paşi repezi de
lumea bărbaţilor, îşi înăbuşea emoţiile ce-l năpădeau cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei.
Se străduia să fie dur, tăcut, aşa cum îl văzuse pe
taică-su întotdeauna. Femeia mi că de statura, cu
faţa rotundă, cuprinsă de îngrijorare, întinse mîna
sa-l mîngîie pe obraz. Ştiuse că trebuia să plece. Îi
pregătise şi ciorapi de bumbac şi ismene şi multe
altele pe care mintea ei de femeie îi spusese să le
pregătească. Bătrînul nu discutase prea mult des79
pre plecare. Îi scoase doar valiza de lemn, pe care
o păstra în podul casei, cu care făcuse el însuşi o
bună parte de război, îi schimbase fundul şi vopseaua, dîndu-i posibilitatea femeii s-o umple cu ceo vrea ea. Mitiţă îi lăsă singuri. Se aştepta la tot
felul de poveţe şi nu le dorea. Plecă în sat. Satul
lor, satul unde nu prea copilărise cu adevărat, era
o prelungire firească a comunei Trifeşti, comună
înşirată pe o lungime de patru, cinci kilometri, în
care aşezările se aliniaseră cu case mari sau mici
de-a lungul unei uliţe late şi prăfoase, ce şerpuia
pe culmea unui platou destul de înalt, pentru a-l
feri de inundaţii.
Înserarea din ziua aceea îl prinse pe Mitiţă în
Valea Budăilor, cu apa limpede şi gustoasă, care
curgea permanent în şuvoi înspre matca rîului
Valea Neagră ce tăia satul Sofroceşti de restul cîmpiei. Plecă cu gîndul cuprins de doruri nedefinite. O
parte din fiinţa lui spera să se poată apropia de
Mariana, de care abia se despărţise, iar cealaltă
parte din el se pregătea să se despartă. Trăia sentimente contradictorii. Fumase mai mult ca de obicei. Se voia bărbat cu orice preţ.
Din aceleaşi motive se depărtase cu oarecare
răcea lă şi de familia lui şi de familia Marianei. Fiecare se simţea dator să-i mai dea cîte o povaţă şi
mai ales s-o vadă aplicată, iar lui toate astea i se
păreau un afront adus personalităţii pe care se chinuia s-o formeze.
De aceea poate simţise nevoia să se plimbe
singur, să fumeze singur, să privească noaptea îmbrăcînd satul cu haine de doliu, reducîndu-i viaţa
pînă la completa liniştire, pînă la freamătul frunze80
lor bătute de vînt. Acum trăia altă noapte în care
se gîndea la clipele cînd îşi luase rămas bun de la
sat. Semănau nopţile între ele, cu singura diferenţă
că între timp trecuse prin multe. Atît în unitatea
unde fusese răcan, la Bucureşti cît şi aici la Botoşani, trupul i se oţelise, devenind mai puternic, mai
rezistent, punînd o stavilă abia percepută între gînduri şi fapte. Noaptea din curtea regimentului de la
Botoşani, diferită de alte nopţi de aşteptare, era ca
o noapte a aducerilor aminte, a spovedaniilor ce
se voiau cumva explicate, lămurite sufletului său
veşnic dornic de căutare. Poate de aceea se trezise şi în faţa regimentului ieşind cu un pas înainte.
Putuse foarte bine să tacă şi n-ar fi fost trimis pe
nici un şantier.
Nu ceruse de la noapte sfaturi şi nici nu le
căpăta se. Rememorînd, încercase justificări pentru gestul făcut.
Mariana ar fi fost mîndră de el sau poate ar
fi rîs. O mai făcuse şi altădată. De ce n-ar fi făcuto şi acum? Dar Andrei Şoican, tatăl, taciturnul soţ
al Verginiei şi impenetrabilul tată al celui ce se voia
acuma constructor, după ce cu cîteva săptămîni în
urmă îi plînsese îngrozit să vină să-l ia de acolo, ce
ar fi spus ? Toate a-cestea şi multe altele îl ţinură
treaz, iar dimineaţă, pe caldarîmul din faţa regimentului, încă mai era cuprins de trăirile nopţii,
încît comanda de a se încolona o execută maşinal.
Era cu gîndul la noaptea lui şi la frămîntările
care-i zdruncinaseră fiinţa.
Se gîndi la furtuna pe care o va stîrni în mijlocul familiei vestea mutării lui la altă unitate, şi de
convingerea părinţilor că fiul făcuse vreo boacănă.
81
Mitiţă se trezi zîmbind de unul singur.
— Te umflă rîsul, soldat ? îl apostrofă ofiţerul care-i adunase în vederea plecării.
Mitiţă nu-i răspunse. Se urcă în maşina acoperită alături de ceilalţi, lăsîndu-se purtat fără nici
un fel de sentimente spre gara de unde trebuia săi ducă trenul.
Trenul aglomerat se tîra fără grabă, dar cu
siguranţă spre Bucureşti. De acolo aveau să ia din
nou un tren spre Curtea de Argeş, după care nimeni nu mai ştia ce avea să urmeze. După cum
nici ai lui nu ştiau nimic. Nici Mariana şi nici Şoicanii n-ar fi putut crede vreo dată că Mitiţă al lor s-ar
fi încumetat la o astfel de încercare.
Personalul 5002 despica domol, ca un cuter,
apele nopţii. Nedormiţi, sătui de aşteptările pe care
le făcu seră de la Botoşani la Suceava, soldaţii moţăiau. Raniţele pline cu foaia de cort, ciorapi de
bumbac, conserve şi pîinea dată de unitate la plecare, le slujea drept căpătîi.
Mitiţă se uita stăruitor pe geamul uşor aburit şi nespălat al compartimentului., Gînduri nedesluşite-i cuprindeau mintea toropindu-l. Nu ar fi
putut spune dacă-l încercau regretele după tot
ceea ce realizase cu atîtea eforturi, sau dacă îl cuprindea spaima de necunoscut.
Lumina palidei dimineţi îi puse în mişcare pe
soldaţii amorţiţi de nesomn, aidoma muştelor ce
ies la căldură în timpul iernii într-o cabană în care
s-a făcut focul. De nu se ştie de unde a apărut o
sticlă de ţuică.
— Asta aşa ca să avem poftă de mîncare,
zise un mucalit rîzînd mai mult de unul singur.
82
Ştia şi singur că soldatul avea poftă de mîncare ori unde, oricînd şi oricît, numai mîncare să
fie.
Îşi scoase fiecare bucata de pîine, ciopîrţindo care cu baioneta, care cu briceagul, desfăcîndu-şi
cu mişcări nonşalante, aşa cum credea fiecare că
se cade să se mişte un militar ce se apropia cu paşi
repezi de împli nirea bărbăţiei, cutia de conserve
de fasole cu carne. Cîtva timp mmcară-n tăcere.
— Ia-o, îi spuse unul lui Mitiţă întinzîndu-i sticla. Mitiţă bău strîmbîndu-se, fără să se supere
pentru modul în care fusese invitat. Instinctiv se
surprindea punînd o graniţă între el şi ceilalţi, instinctiv, şi asta-l supăra, îl făcea mereu să-şi reproşeze aerele lui de băiat cu carte, înger căzut
printre muritori. Încercase să se obişnuiască cu
felul lor de a fi, iar uneori, pentru a le demonstra
că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu
afectare. Băutura îl arse uşor, plăcut, de parcă l-ar
fi deşteptat la viaţă. Îi întoarse sticla, hotărît să nu
mai repete gestul. Prefera să se re zerve pentru
berea pe care abia de mai putea rezista s-o mai
aştepte pînă cînd avea să se deschidă vagonul restaurant. Aproape de staţia Halăuceşti, fură lăsaţi
să intre-n restaurantul pe roţi, cu banii gata pregătiţi pentru bere.
— Nu dăm fără mîncare, îi avertiză de cum îi
văzu un chelner.
— Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre
soldaţi.
— Poţi să mă rogi şi urît că tot aia-i, spuse
impasibil cel îmbrăcat jumătate negru, jumătate
alb, în uni forma specifică, subliniindu-i parcă in83
transigenţa: ori laie, ori bălaie.
Mai aşteptară cîteva clipe, timp în care pinguinul, văzînd că nu face nici o vînzare, scoase o
ladă de bere în capătul vagonului spunînd:
— Hai, care vrea bere s-aducă banii.
Lada se goli în cîteva clipe. Mitiţă se uita gînditor pe acelaşi geam colbuit al compartimentului,
cuprins de veselie. „Ce-ar fi dacă le-aş trimite alor
mei un bi leţel prin care să-i anunţ despre noua-mi
destinaţie“, se gîndi el în timp ce trenul tocmai
intra în gara Ro manului. Se uită pe peron. Pustiu.
Nici un cunoscut, nici o cunoştinţă: Trenul porni.
Gara, căptuşită cu plăci de marmură poroasă, de
parcă-ar fi fost ciupită de văr sat, rămăsese în
urmă, cînd Mitiţă se apucă să-şi scrie biletul.
— Ce faci, îţi scrii testamentul ? îl întrebă plutonierul.
— Mai rău.
— Lasă, că n-a murit nimeni din asta, îi zise
plutonierul bătîndu-l afectuos pe umăr.
Parcul C. F. R. din Roman rămăsese în urmă
pe nesimţite. Huruitul de pe podul Moldovei îl făcu
să-şi termine biletul în fugă. Se apropiau de halta
Trifeştiului, unde trenul oprea, singurul loc unde
mai spera să mai poată găsi pe cineva căruia să-şi
dea biletul către ai săi.
Frînele scrîşniră. Uşor, uşor, viteza trenului se
reducea. Mitiţă privi spre partea aceea de cale ferată pe care o ştia că dădea spre staţia de autobuz
a şcolii agricole din Trifeşti. cum greşit i se spunea,
deşi era mai aproape de Başta sau de Sofroceşti.
De acolo trebuia să se aştepte să apară un cunoscut pe care să-l poată ruga să ducă vestea acasă.
84
Brusc zări chiar o vecină.
— Ţaţă Ileana, ţaţă Ileana, se apucă să
strige Mitiţă precipitat.
Femeia se uită nedumerită la geamul de la
care se auzise strigată pînă cînd îşi dădu seama
cine o strigase.
— Ia te uită, Mitiţă, băiatul lui Şoican, zise
ea dumirită.
— Eu sînt, ţaţaie, şi te rog să te duci pînă la
ai mei şi să le dai biletul ăsta, îl aruncă el rostind
dintr-o suflare, de teamă să nu plece trenul şi să
n-apuce să-i zică ce-l interesa.
— Bine, o să mă duc, îl încredinţa femeia,
care ca vecină ce era cu ai lui n-ar fi fost mare
lucru să treacă şi să-i vadă ca să le dea şi biletul,
pe care bineînţeles că avea să-l citească ea mai
întîi.
— Şi să le mai spui că-s bine sănătos şi că
mă descurc. Să n-aibă grijă că n-o să-i fac de rîs,
mai strigă el în vreme ce trenul prinse a se mişca
din ce în ce mai repede.
Uşurat parcă de-o mare povară, Mitiţă se
aşeză temeinic pe bancheta vagonului şi sorbi pe
îndelete din sticia abia începută.
Peisajul atît de cunoscut din copilărie, defila
prin faţa geamului ca pe un ecran. Se întrebă îngrijorat ce-l aştepta la noua unitate.
— Cine mai doreşte bere ? se auzi glasul
chelnerului pe coridorul vagonului.
Mitiţă ieşi. Încărcat cu un stelaj portabil de
sticle pline cu bere, chelnerul se străduia să-şi facă
loc printre călătorii adormiţi, pentru a-şi vinde mai
repede marfa, căci berea se-ncălzise deja.
85
— Dă-mi cinci sticle, îi spuse Mitiţă chelnerului transpirat de efort.
— Oooo, ia uitaţi-vă la domnu1 soldat, te pomeneşti că face cinste, exclamă unul.
— Băi ăsta, ar trebui să dau tuturor de băut,
mai puţin ţie. Asta aşa, ca să te-nveţi minte, îi
spuse Mitiţă, dîndu-i totuşi o sticlă să şi-o desfacă.
Soldatul apucă lacom prada şi o duse la
gură. Ceilalţi îl urmăreau contrariaţi, crezînd că nu
observase că sticla nu era desfăcută şi se pregăteau să-i zică ceva în bătaie de joc.
Dar soldatul, impasibil, apucă capsula sticlei
între dinţi şi-o scoase fără prea mult efort. Toţi rămaseră muţi de uimire.
— Are dinţi de lup, oştirea, remarcă unul mai
firav, dar pus pe şotii.
Fără să vrea, Mitiţă se trezi zîmbind.
Ieşi apoi pe coridor şi-şi aprinse o ţigară.
Trase adînc fumul în piept.
In compartimentul plin de soldaţi se-ncinse o
partidă de cărţi, alţii adormiră, sforăind, cu tot vacarmul pasionaţilor jucători.
Închis în sine, izolat în noapte, Mitiţă începu
să se gîndească din nou la Mariana. Ultima scrisoare, din ca re înţelesese că ea nu era femeia capabilă să-l aştepte şi să îndure depărtarea, o
rupsese furios în bucăţi. Îi răspunsese jignitor, dar,
în cele din urmă, nu i-a mai trimis scrisoarea. Parcă
şi durerea asta amorţise în el. Depărtarea îşi spunea cuvîntul, punîndu-se stavilă în tre ei. Şi cu
toate acestea, Mitiţă nu putea crede că tot ce se
petrecuse frumos între ei se dusese dintr-o dată
pe apa sîmbetei.
86
bure.
Trenul îşi continua drumul în noaptea tul-
Intrau în curînd în Bucureşti.
Un şuierat scurt, o scrîşnire de osii şi trenul
se opri scurt. Ajunseseră în Gara de Nord. Era doar
o pauză. Coborîră automat, unii moţăind încă pe
picioare, şi pes te nu mult timp se urcară în alt tren
cu destinaţia Curtea de Argeş.
Scîrţîitul monoton al osiilor îi adormi pe majorita tea călătorilor. Adormi şi Mitiţă în cele din
urmă. Parcă abia porniseră şi erau la Curtea de
Argeş. Cîteva camioane, gata pregătite pentru soldaţii sosiţi, îi aşteptau.
Ordinele plutonierului care-i însoţea erau
scurte, vorbele măsurate. Timpul trecea de-a
valma. Un singur lucru era clar: se apropiau cu paşi
incredibil de repezi de locul unor mari încercări.
De-acum avea să înceapă de fapt adevărata armată pentru Mitiţă şi ceilalţi ca el.
Pe asfaltul şoselei, camioanele alergau în
trombă, lăsînd în urmă borne de protecţie, pomii
argeşeni şi tarlalele goale de orice făptură omenească. Cîmpiile ce-i însoţiseră de la Botoşani, cuprinse parcă în pumni uriaşi, frămîntate de o mînă
nevăzută, începură să se vălurească uşor, apoi din
ce în ce mai mult, silind şoseaua să se mlădie după
placul lor, să urce şi să coboare, limitînd orizontul,
sufocîndu-l în cele din urmă între stîncile munţilor.
Şoferii răsuceau de volan tot mai des, aruncînd soldaţii cocoţaţi în lada camioane lor unii peste alţii,
peste alimente. Armele ţinute la început între picioare, fură lăsate pe fundul lăzilor. Toţi se bălăngăneau.
87
— Bă, ăştia şi-au pus în cap să ne omoare,
zise printre sughiţuri Malinovski ţinîndu-se cu
amîndouă mîinile de vergeaua care întindea prelata.
Nu-i răspunse nimeni. Fiecare era preocupat
de trupul său, atent la fiecare curbă, aruncat în
orice moment de neatenţie peste raniţe şi saci cu
pîine.
Din cînd în cînd, cîte o înjurătură rupea zgomotul monoton al motorului şi al roţilor grăbite să
hăpăie şoseaua, împinse parcă de furii, colinele se
încreţiră tot mai mult, fierăstruind cerul. Valea Argeşului înspumat nu avea nimic clin farmecul turistic cu care pliantele oficiilor turistice te îmbiau.
Mitiţă se aşezase dinadins la spatele camionului, pe ultimul loc, dornic să vadă tot ce se putea
vedea. Praful stîrnit de cauciucurile maşinii se depunea gros pe hainele cazone de vară, dîndu-le o
altă culoare.
Şoseaua trecea pe poduri aruncate peste
prăpăstii şui, hidoase şi lacome, gata să-nghită tot
ce ar fi putut scăpa controlului într-un moment de
neatenţie. Maşinile goneau nebuneşte, clacsonînd
prelung la începutul fiecărei curbe, de cele mai
multe ori fără nici un fel de vizibilitate. Iar dacă
se-ntîmpla ca de partea cealaltă să se audă în acelaşi timp un claxon, vitezomanii cazoni ridicau piciorul de pe pedala de acceleraţie, salutîndu-se
între ei, nonşalant, ambalînd apoi brusc, simţindu-se mai bărbaţi. Din cînd în cînd, din coasta
muntelui apărea, ca o excrescenţă, cîte o plasă de
sîrmă, cu ochiuri mari, în care era prins în capcane
cîte un bolovan poposit din curgerea lui peste lu88
crarea omului.
Iar printre plasele protectoare, muntele îşi
arăta întreaga măreţie, de parcă ar fi vrut cu orice
preţ să avertizeze că omul să ia aminte, mai înainte de a se apuca de lucru. Fiecare curbă, fiecare metru de şosea erau parcă tolerate de el,
muntele, stăpînul. Brazii de pe coastele abrupte
păreau mai groşi decît în alte părţi, iar faptul că
străjuiau drumul pînă în imediata apropiere, îi făceau parcă şi mai înalţi, şi mai impunători. In partea dreaptă, curgerea tumultuoasă a Argeşului, în
valea adîncă ce se zărea din camioanele militare,
dădea tuturor sentimentul că sînt şi mai mici decît
în realitate. Trăiau în permanenţă cu senzaţia că
muntele cu steiurile lui, cu brazii săi uriaşi, ieşiţi
atît de aproape în calea camioanelor, erau gata
gata să-i arunce în apele tumultuoase din fundul
prăpastiei.
De undeva de pe creasta mai puţin împăturită a muntelui, ruinele unei cetăţi vegheau, încă
din timpul lui Dracula, trecerea tuturor celor de la
poalele lui, mărturie că omul şi muntele colaboraseră şi în trecut pentru paza acestor tărîmuri.
Puţini dintre camarazii lui Mitiţă aveau chef
să fie martori la defilarea vegetală, minerală ce îi
întîmpina. Majoritatea stăteau amorţiţi, moţăiau,
mormăind din cînd în cînd la hurducăturile camioanelor.
Drumul cîştiga iute altitudine, metamorfozîndu-se din potecă în şleau şi apoi în şosea, făcînd permanent legătura între românii din
Transilvania şi cei din Ţara Românească. Iar acum
avea să devină o arteră esenţială între cele două
89
părţi ale ţării, magistrală la care erau chemaţi să
pună umărul şi cei zgîlţîiţi acum de convulsiile camioanelor.
— Mai mergem mult ?
— Naiba ştie…
— M-a ameţit cu totul, se auzi din fundul camionului.
— Ai ameţit de somn, bă…
— Ba nu, cred că din cauza diferenţei de altitudine, şi a curbelor luate de şoferii ăştia-n viteză.
— Mi-e şi-o foameee…
— După felul cum mergem, nu se ştie cum
ajungem…
Treceau în mare viteză pe sub plasele de
protecţie, din sîrmă zincată, consolidate cu bare de
fier gros, în care bolovanii desprinşi din coasta
muntelui din cine ştie ce pricină se opreau fără a
mai putea vătăma cu ceva drumului. Din cînd în
cînd, cîte un brad falnic, într-o poziţie nefirească,
îşi arăta scoarţa jupuită de suflul exploziilor, rămînînd însă la locul lui, îngădui tor cu strădania omului de a da viaţă nouă unor meleaguri străvechi.
Din loc în loc, numărul copacilor a-coperiţi de rănile
luptei era deosebit de mare, semn că acolo lupta
fusese încleştată.
Puţin cîte puţin, pe măsură ce camioanele înghiţeau lacom drumul, cerul era tot mai îngust, tot
mai strîns între crestele munţilor.
Apa din fundul prăpastiei din dreapta era mai
mult ghicită, decît văzută, pînă cînd nu se mai zări
deloc.
„Probabil că ne apropiem de Vidraru“, îşi
spuse Mitiţă, explicîndu-şi dispariţia Argeşului. Ştia
90
că de fapt nu dispăruse, ci fusese numai dirijat
subteran, pus la muncă în turbinele de la Vidraru.
Ca la un semn, valea se desfăcu brusc, trezind nedumerire în sufletul soldaţilor.
— Cred că am ajuns ! se auzi Mitită răcnind,
să acopere zgomotul.
Pe un versant, o scară îngustă îmbrăţişa în
zig-zag pieptul muntelui, mai dezgolit decît în oricare altă par te. Steiul înalt şi fără nici un pic de
verdeaţă părea de netrecut. Doar scara aceea metalică, cu o balustradă firavă din cablu, sprijinit de
mici piloni de fier însemna trecerea omului pe
acolo. Era cu totul nefirească, nişte fire de sîrmă
aduse parcă de vînt, care la următoarea rafală se
vor desprinde, lăsînd-o să plutească spre adîncul
prăvălişului. Dîndu-şi capul pe spate, Mitiţă îşi spuse că n-avea ce căuta acolo. Poate cascadorii.
Camioanele se-opriră la fel de brusc cum plecaseră, nedumerind pe cei adormiţi, trezind în
pieptul celor mai mulţi suspine de uşurare.
— Am ajuns ?! întrebă unul.
— Am ajuns pe dracu, spuse un altul.
În liniştea care-i învălui şi şoapta părea stridentă.
— Ţipă, mai încet, ce crezi c-am surzit ?
— Vorbesc cum îmi place.
— Hopa, i-a sărit ţîfna !
— Ăilalţi or fi oprit şi ei ?!
— Naiba ştie, zise nedumerit Mitiţă, scoţînd
capul de sub prelată.
Tăcură cu toţii în aşteptarea unor ordine care
nu mai veneau.
— Care-mi dă o ţigară ?
91
— De asta-ţi arde acum ?
— Mie, sincer să fiu, îmi este o foame!
— Cui nu-i este ?
— Haideţi, ce vă văitaţi ca babele !
— Cum dracu să nu ne văităm ? Stăm aici şi
aştep tăm ce?
— Dacă avem răbdare o să plouă şi cu cozonaci…
— Dar tu ce te tot holbezi acolo ?
— Veniţi să vedeţi!
— Lasă că o să ne saturăm mai tîrziu… zise
altul a lehamite.
Cîţiva îşi aruncară privirea afară. Muntele
părea de necucerit, misterios, enigmatic, atrăgînd
cu o putere nefirească. Ceea ce vedeau acum nu-şi
putuseră imagina vreodată că ar exista.
— Toată lumea jos, se auzi într-un tîrziu comanda din cabina camionului.
Cu oasele amorţite, cu trupurile bătute de
marginea caroseriei, leţii coborau greoi, ca nişte
urşi prăfuiţi pe asfaltul şoselei. Răcoarea muntelui
le mîngîia feţele ude de transpiraţie. La picioarele
lor apa pîrîului dispăruse. Un piept gigantic din
beton lega un versant de altul, zăgăzuind puterea
muntelui.
— Acesta-i barajul de la Vidraru, găsi cu cale
să le explice şoferul, ca unul care cunoştea de
multă vreme ceea ce ei abia aveau să afle.
De pe coama barajului, privirile li se pierdeau
în hău, creîndu-le o stare de ameţeală. Durerea le
învălui tîmplele şi mai puternic, făcîndu-i insensibili
la frumuseţile pe care natura le prăvălea asupra
lor. Un om, cît cu creion, se zărea urcînd treptele
92
ieşite din corpul barajului, strivit parcă şi mai mult
de măreţia creaţiei sale. Ce mic părea creatorul
faţă de opera sa !
Din loc în loc, din aceeaşi carne a muntelui,
crescuseră, ca nişte braţe, stîlpi de înaltă tensiune,
la rădă cina cărora puteai asculta zumzetul curentului electric, trecînd grăbit spre inima motoarelor
flămînde de energie.
— Care vrea să mănînce poate s-o facă aici,
spuse plutonierul aprinzîndu-şi o ţigară.
Soldaţii se îndreptară cu paşi clătinaţi spre
raniţele în care mai aveau cea din urmă conservă.
Cîţiva desfăcură cutiile, în vreme ce majoritatea se
aşezară pe platoul de la intrarea barajului să-şi
odihnească trupurile.
Mitită nu se atinse de mîncare. Bănuia că
dacă s-ar fi ghiftuit ar fi suportat greu drumul pe
care mai aveau să-l străbată. Privea fără un gînd
anume, la statuia din fier şi aluminiu, frumos şlefuită, strălucind în bătaia soarelui pe malul celălalt.
Aşezat pe o platformă de be ton, cu braţele ridicate
spre înalt, ţinînd fulgerele în mîini, omul de fier
venea aici să redea omului de car ne şi oase adevăratele lui dimensiuni, să aducă aminte în permanenţă de puterea creatorului său. Faţa omului
strălucea de bucuria împlinirii, arătînd muntelui puterea cu care ar fi trebuit să se lupte în caz de nesupunere. Sensul acesta-l făcu pe Mitiţă să
zîmbească, să se simtă mai încrezător în menirea
lui, în forţele celor de-o seamă cu dînsul.
De la un izvor ce-şi croise făgaş la marginea
drumului, soldaţii îşi astîmpărau setea. Mitiţă îşi
puse ca pul sub scocul jgheabului de lemn, răco93
rindu-se. Durerea de cap îi dispăru ca luată cu
mîna.
— Băieţi, dacă vă doare capul faceţi ca mine,
le spuse el celorlalţi băgîndu-şi încă o dată capul
sub şuvoiul apei.
Cei mai mulţi îi urmară exemplul, bălăcindu-se. Stropii de apă le pătau uniformele colbuite răcorindu-i. Plutonierul îi privea cu
îngăduinţă. Se uita la trupurile lor neîmplinite, gata
de efort în orice moment, gata de jertfa pe care
nimeni nu le-ar fi bănuit-o.
Aşa se întîmplase şi cu ceilalţi. Fiecare grup
de sol daţi era copleşit la început de măreţia muntelui, pentru ca mai tîrziu să se lupte cu el şi să-l
supună. Privindu-i, îşi amintea de ziua cînd primise
ordinul de deplasare aici, în locurile pe care nu lear fi văzut poate niciodată. Făcuse la fel ca ei.
Numai soarele nu ardea aşa de puternic ca acuma.
Era toamnă la venirea lui şi de atunci trecuseră
aproape doi ani de muncă necontenită.
— Gata, sus, spuse el trezindu-se brusc din
amintiri.
Soldaţii se urcau liniştiţi, firesc, de parcă
nimic nu le-ar fi tulburat cursul vieţii. Maşina porni
la fel de re pede ca şi atunci cînd plecase din gară
la Curtea de Argeş.
Covorul de asfalt înconjura ca un brîu şalele
lacului. Lacul, la început, era firav, o limbă de apă,
apoi cîştiga lărgime, amploare, lăsînd să apară din
ce în ce mai des urmele copacilor încorporaţi în
trup, modelîndu-se după formele pereţilor stîncoşi
în care-l zăgăzuiseră omul şi muntele. După cîteva
zeci de minute bune de mers, camionul frînă scrîş94
nind în coada din ce în ce mai subţiată a lacului.
— Am ajuns la tabără, le spuse şoferul venit
în spatele maşinii să dea jos cuiele oblonului.
Luîndu-şi echipamentul şi armele, leţii coborîră în tăcere, frecîndu-se la ochii cîrpiţi de somn,
înroşiţi de căldură. Pe un platou, nu prea mare,
nişte barăci din lemn şi din înlocuitori de cărămidă
se înşirau toropite şi ele de praf şi de căldură, pînă
aproape de marginea lacului. Intre barăci, straturi
de pietriş făceau să se simtă orice mişcare. Scrîşnetul pietrişului trezea din somnul cel mai adînc
plantonul care ar fi trebuit să stea conform regulamentului, de pază.
Coborîţi din autocamion, leţii înaintau cu paşi
ne siguri, înotînd prin curtea plină de pietriş în
urma plutonierului. Din barăci nu ieşise nimeni săi întîmpine.
— Aici vom sta foarte puţin. Numai cît să le
spunem cîţi sîntem şi de unde sîntem. Locul nostru e mai sus, le comunică plutonierul.
Într-adevăr, după cîteva minute maşina ocolea prin tre spărturile stîncilor. Panglica asfaltată se
terminase brusc şi, după ce mai făcu cîţiva kilometri pe drumul lăsat de linia utilajelor, se pomeniră săltaţi din zece în zece metri de gropile
rămase. Era drum în brazdă cru dă, abia răcit şi rîcîit în trupul muntelui cu dinamitări şi lame de buldozer. Sub ei se deschideau prăpăstii ca nişte fălci
flămînde. La întîlniri şoferii se salutau între ei claxonînd strident în imensitatea muntelui sălbatic şi
rece.
— Uite, aici a căzut anul trecut un buldozer!
le spu se şoferul, scoţîndu-şi capul prin fierăstruica
95
îngustă a camionului.
Un hău prăpăstios, sinistru îi făcu să-şi imagineze grozăvia. Aflară mai tîrziu că pe o vreme
cîinoasă, cum numai pe munte întîlneşti, buldozeristul manevrase greşit şi dîndu-şi seama în ultimul
moment că se va pră buşi a apucat să sară din buldozer.
Se însera cînd camioanele opriră. Amorţiţi,
istoviţi, coborîră.
Un locotenent îi luă în primire.
— De unde veniţi ?! Acte aveţi ?
— Sau mai prezentat o dată răspunse plutonierul care-i însoţea.
Repetă apelul, apoi li se ordonă culcarea.
Cu pereţi din plăci fibrolemnoase, aşezaţi pe
o temelie de BCA înaltă de un metru, cele trei barăci aveau un aer fragil. Din dormitoare răzbătea
pînă afară un miros iute, acru, cazon. Apa pîrîului
Capra s-auzea şopo-tind în spatele barăcilor. Era
sursa din care bucătarul îşi pregătea mîncarea, iar
trupa de soldaţi se spăla.
De dimineaţă, clănţănindu-le dinţii-n gură,
s-au trezit înghiontiţi de un gradat:
— Hei, ăştia noi, deşteptarea! Ce credeţi că
sînteţi la staţiune ? Hai la masă !
Afară îi întîmpină un aer tăios care-i făcu să
se zgribulească. Mitiţă îşi lăsă ochii împăienjeniţi
de somn să plutească peste platoul din faţă, să
urce pantele munţilor. Doi soldaţi cu salopetele
pline de ulei şi motorină roboteau în jurul unui buldozer. Unul venea cu o căldare cu apă de la pîrîu,
iar celălalt se chinuia să pornească motorul auxiliar.
Brusc, acesta demară şi pîrîitul lui umplu valea, es96
tompînd parcă momentul acela mirific al răsăritului pe deasupra crestei zimţuite a muntelui. După
cîteva minute, pufăind din greu, o luă din loc şi
motorul cel mare. Pe un versant, mai mulţi ostaşi,
ca nişte furnici harnice, se chinuiau să desprindă
cu răngile stînci dislocate, aflate în echilibru precar. Un bolovan se desprinse, o luă la vale şi se
pierdu în prăpastie, antrenînd după el o veritabilă
avalanşă de pietre.
Noii veniţi se detaşau net de ceilalţi prin uniformele lor noi, abia scoase de la magazie. In drum
spre sala de mese, Mitiţă citi cîteva pancarte pe
care scria parcă să-i sperie şi mai mult: „Atenţie!
Pericol! Avalanşe!“
Intr-o baracă alăturată erau cîteva mese şi
bănci.
Veselarul aducea ceai, apoi trecea prin dreptul fie căruia dîndu-i o felie de pîine, un cub de
marmeladă, şi altul de slănină. După preferinţă.
— Aici e de noi, băieţi! ziceau botoşănenii,
dîndu-şi coate la vederea slăninei mai ales.
— Lopata ai uitat-o ? Ce crezi că n-o mai iei
din colţ ? Doar n-a prins rădăcini.
— Lasă, că n-om muri de-atîta…
— Au fost altele mai grele.
Afară se porni să plouă mărunt, mocăneşte.
Şuviţele reci ade ploii se prelingeau peste barăci,
peste pietre, pînă-n oase.
Mitiţă fu nevoit să ia şi el o lopată din grămadă cu toate protestele lui. Fusese chemat ca topograf şi ajunsese la lopată. Nu-i era lui frică de
lopată, era fiu de ţăran, dar orgoliul îi sîngera. În
numai cîteva minute avu timp să-şi facă toate re97
proşurile pentru naivitatea lui, pentru că renunţase
cu atîta inconştientă uşurinţă la funcţia comodă de
furier pentru… o lopată. Se sim ţea tras pe sfoară,
înşelat în speranţele lui de a fi constructor calificat
la un obiectiv de majoră importanţă şi în loc de telemetru se trezise în mînă cu… o lopată. Izbi înciudat cu lama metalică în piatră, simţi vibraţia ei
în braţ ca un reproş şi se linişti.
Încolonaţi, fiecare cu lopata şi tîrnăcopul lui,
fură distribuiţi unor soldaţi mai vechi. Mitiţă nimeri
la taluzări.
Cu lopata grea pe umăr, scuipîndu-şi veninul
pe bolovanii zdrobiţi de şenilele buldozerelor ce răniseră muntele, Mitiţă se-ndreptă spre sectorul
unde fusese repartizat.
Munci cîteva ore pe rupte, tăcînd cu îndărătnicie, netezind rigolele de scurgere. Apa trecuse
prin unifor mă şi, ajungînd la trupul tînăr şi înfierbîntat de muncă, ieşea aburind prin ţesătura uniformei. Priviţi de departe, soldaţii semănau cu nişte
mici zeităţi născătoare ale aburilor ploii ce nu mai
contenea să cadă din înalt.
Cînd li se dădu pauza pentru mîncare, Mitiţă
şi scoase bucata de pîine, marmelada şi-ncepu să
mestece trist.
— Păcat că nu mănînci slănină, frate, zise
unul mai vechi, jinduind la porţia lui. Fără ea te cureţi, ascultă-mă pe mine, că ştiu mai multe. Dacă
vrei să rezişti aici, trebuie s-o mănînci. Altfel îţi priveşti coastele şi la primul vînt zbori!
— De cînd mă ştiu n-am putut s-o mănînc !
zise Mitiţă.
— Vai de tine atunci, camarade ! îi spuse ce98
lălalt, dînd cu compătimire din cap.
Mitiţă nu răspunse. Îşi aprinse o ţigană umezită de ploaie, sugînd-o cu voluptate. Se aplecă din
nou asupra rigolelor de scurgere, continuînd
munca cu lopata. Şuviţe subţiri de apă se adunau
pe steiurile versanţi-lor hăcuiţi de explozii, în rigolele abia zgîndărite, lu-înd-o către vale.
Din loc în loc traversau şoseaua, adunîndu-se în al bia încăpătoare şi primitoare a Caprei. Legaţi cu funii de mijloc, cei de la derocări
slobozeau de pe versanţi resturi de stînci rămase-n
echilibru precar după explozii.
— Vineeeee ! răsuna peste munte.
Zgomotul răngilor izbite de stînci, al tîrnăcoapelor şi lopeţilor se contopea cu înjurăturile cazone, pipăra te şi colţuroase ca stîncile.
La capătul primei zile, noii veniţi s-au întors
rupţi de oboseală, derutaţi, şi în priviri li se citea
dispera rea. S-au apropiat de barăci ca de o plută
de salvare. Muşchii dureau, pielea ustura, oasele
păreau zdrobite, iar din sufletul lor rămăsese doar
o cîrpă jilavă, s-o întinzi la uscat. Mitiţă nu mai
avea nici cuvinte în el să-şi reproşeze prostia făcută. Se tîrî spre baracă. De multe ori în viaţă crezuse că e la capătul puterilor, dar abia acum
înţelegea cu adevărat semnificaţia acestei expresii. Din toate colţurile trupului veneau semnale de
alarmă pe care le percepea vag, cu creierul înceţoşat, ca într-o centrală cînd din cauza suprasolicitării circuitele se blochează şi undeva se aude doar
semna lul de ocupat, sau de avarie. Cînd au ajuns,
au surprins în ochii leţilor mai vechi sclipiri jucăuşe
de ironie şi milă.
99
— Ce-i bă, pufoşilor ? Dădurăţi de greu. Aşa-i
la început pînă se bătătoreşte sufletul.
— Cu palmele merge mai repede, se simţi
obligat să completeze altul. Se duc două, trei rînduri de piei şi ajungeţi la os. Mai departe merge.
Încercară să se spele în apa rece a pîrîului
Capra. Doar cîţiva ajunseră în sala de mese, ceilalţi
se duseră direct în baracă să se trîntească, lemn,
pe paturi. Ge mea fiecare fibră din fiinţa lor. Dacă
nu i-ar fi fost ruşine, Mitiţă ar fi lăsat să-i curgă lacrimile pe care şi le înghiţea cu fiecare fum de ţigară.
Cîţiva militari mai vechi se adunară ceva mai
tîrziu lîngă patul unuia şi se întinseră la un septic.
Hazul lor, înverşunarea cu care se îndărătnicea fiecare să cîştige i se părură lui Mitiţă cu totul idioate.
Cînd a doua zi îi aştepta ce îi aştepta, muntele şi lopata, — şi cum să înfrunţi un munte cu lopata ? —
trebuie să fii nebun cu acte ca să te apuci de septic în loc să zaci, să laşi trupului cît mai mult răgaz
să se refacă, atît cît putea el să se mai refacă după
un astfel de chin. După cîteva runde, unul mic şi
negricios, Manole, după cum avea să afle Mitiţă,
scoase o sticlă de vin — „captură de război“ — lăsînd să se înţeleagă că o dobîndise pe o lopată cu
coada frumos lustruită, „care arde palmele mai
puţin“ oferită unui pufos. Trecură sticla pe rînd de
la unul la altul şi începură un recital de orori, amintind toate capcanele pe care le întinde muntele
unor neisprăviţi de leţi abia veniţi.
Ca prin ceaţă, Mitiţă auzi povestea unor novici care pe o ploaie torenţială de vară se refugiaseră sub un pod.
100
— Şi ce trăznete ! Pregătire de artilerie nu
alta, nu mai că se trăgea cu tunurile cele mari ale
cerului.
— Intîi se auzea cum se sfîşia toată pînza cerului, şi pînză groasă nu glumă, lumina îţi lua ochii
şi te lăsa năuc şi orb multă vreme, şi abia apoi,
după ce trăznetul se izbea în pieptul muntelui, se
auzea bu buit şi huruit şi tremura pămîntul sub tine
ca o piftie.
— Cred că de groază se înmuiase piatra asta
atît de tare. Zău că era ca o piftie. Şi o să mai fie.
Din dialogul ăsta, presărat cu grozăvii pe
care le prezentau colorat, cu o sadică plăcere,
într-un pito resc limbaj cazon, reieşi că o grupă de
soldaţi, pe o furtună cum numai Făgăraşul ştie să
o regizeze, se refugiase sub un pod. Torentele
cărau la vale tot ce se putea căra, spălau muntele
pînă la piatră, smulgeau şi piatra dacă nu se ţinea
bine, brazii erau măturaţi ca nişte biete beţe de
chibrituri, iar cei de sub pod se trăgeau tot mai
sus, pe măsură ce apele creşteau văzînd cu ochii,
pînă ajunseră aproape la traversele podului. Tocmai cînd voiau să iasă afară şi să se refu gieze sub
un utilaj, la un adăpost oarecare, apele scăzură
brusc şi ei respirară uşuraţi convinşi că ce fusese
mai greu trecuse. Cîţiva îşi aprinseseră chiar şi ţigările, cînd de deasupra se auzi un strigăt disperat:
— Voi de sub pod ! Fugiţi, ieşiţi de-acolo !
Inspăimîntaţi de moarte, dacă se mai putea aşa
ceva,
leţii dădură buzna afară de sub pod, pentru
ca să vadă puţin mai în amonte un val uriaş care se
îndrepta spre pod pe cursul pîrîului. Fugiră care în101
cotro, spre pante, spre locurile mai ridicate şi sub
ochii lor îngroziţi văzură cum berbecele acela de
apă, stînci şi buşteni ajunse la pod, trecu peste el,
iar cînd apele se retraseră nu mai rămăseseră decît
cîteva vestigii care aminteau că acolo fusese un
pod. Mai sus de ei, la un cot, valea îngustă fusese
blocată de trunchiuri de copaci şi pietre, se formase un baraj ad-hoc care ţinuse o vreme piept
şuvoaielor, apoi, cedase şi pornise la vale să măture totul în cale. Dacă n-ar fi fugit de sub pod ar
fi dispărut înainte de a-şi da seama ce se întîmplă.
— Ca nişte proşti ! fu concluzia unuia dintre
cei care participaseră la discuţie.
Mitiţă, şi probabil că şi ceilalţi pufoşi care nu
sco teau o vorbă, recepţionară întîmplarea ca pe
un coş mar propriu: se vedea sub pod, ţintuit de
groază în faţa valului distrugător de apă, pietre şi
buşteni. Şi în noaptea aceea, noaptea botezului,
valul acela trecu de mai multe ori peste el.
În numai cîteva zile, muntele şterse orice deosebire între leţii noi şi cei vechi. Tot mai rar li se
adresa apelativul „pufoşilor“, fiindcă „puful“ se cam
dusese de pe ei. Mitiţă avea palmele bătătorite
acolo unde mai înainte fuseseră băşici, uniforma i
se decolorase şi se îmbîcsise de praf, încît nu mai
făcea notă discordantă. Numai cu lopata nu se
putea împăca, mai ales cînd ştia că putea contribui
cu mult mai mult la lucrarea asta fantastică în calitate de topograf, mînuind un teodolit. Se hotărî
să iasă la raport şi se prezentă plutonierului.
— Ce-i, soldat! îl întîmpină acesta în uşa barăcii comandantului.
— Tovarăşe plutonier, sînt soldatul Şoican
102
Dumitru şi vreau să ies la raport la comandantul
companiei.
— E plecat. Şi-apoi să ştii că pînă la companie mai e. Aici nu sîntem decît un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te la lucru, soldat,
şi poate o să dai într-o zi ochii cu el. Pînă atunci…
Mitiţă se-ntoarse dezorientat şi amărît. Gîndurile îi fugeau la clipa mult aşteptată, cînd poate
va avea norocul să dea de el, cu ochii mereu la
pîndă. Ceafa, leoarcă de sudoare, începuse să-l
doară, iar spaima că nu avea să-l mai vadă vreodată începu să-l încolţească, într-un tîrziu îl simţi,
după freamătul mai special cu care soldaţii mînuiau lopeţile şi tîrnăcoapele.
Ieşi în calea lui, tremurînd de emoţie:
— Tovarăşe locotenent, permiteţi să ies la raport. Sînt soldatul Şoican Dumitru, zise răspicat.
Locotenentul părea grăbit şi preocupat. Glasul sol datului îl surprinse neplăcut.
— Şi ce ai, mă rog, de raportat ?
— Am fost trimis aici din dorinţa mea pentru
ca să lucrez ca topograf. Mi s-a spus că aveţi nevoie de aşa ceva, nicidecum să fiu o lopată în plus.
Cu mustăcioara abia împlinită, ofiţerul aflat
în al doilea an de activitate nu era omul situaţiilor
neprevăzute. De aceea se hotărî sa curme orice
abatere de la disciplină:
— Şi ce te face să crezi că ai fi o lopată în
plus ? Aici nici o lopată nu-i în plus, soldat. Aşa că
e nevoie şi de tine.
— Dar aş putea fi mai folositor ca topograf,
insistă disperat Mitiţă.
— Daca ar fi fost nevoie de dumneata, ai fi
103
fost folosit acolo unde ai pretenţie, spuse locotenentul, în vreme ce trupa îi privea blazată.
Cu această discuţie soarta lui părea pecetluită. În plus mai fu nevoie să suporte şi glumele
camarazilor care socoteau că „domnişoara“ voia să
se aranjeze într-un post mai cald.
— Auzi, topograt! Ce-i aia topograf ? se arătă
unul curios în pauza de masă.
— Păi unul care tropăie de colo colo, cu mîinile la spate şi-ţi spune ce ai de făcut, se simţi obligat să-i explice un altul.
— Aha ! se lumină primul şi măsurîndu-l pe
Mitiţă cu privirea slobozi un hohot de rîs.
Zilele treceau, muntele ceda greu în faţa furnicilor care voiau să-i sfîrtece pieptul. Mii, zeci de
mii, milioane de ani rezistase el furtunilor, avalanşelor, puhoaielor, gerului şi arşiţii şi nu-l doborîse
nimic. În indiferenţa lui părea să-i dispreţuiască pe
cei care-i smulgeau cu dinamita, cu falca buldozerului cîte-o aşchie de piatră. Şi uneori îi mai şi pedepsea.
Intr-una din zile se puse pe ei cu o ploaie
mocănească, rece, după ce mai înainte scosese
toată apa din ei făcîndu-i să se coacă de dogoarea
pietrelor în cinse.
De sus ploaia continua să cadă ameninţătoare. Cele cîteva foi de cort, pe care le luaseră cei
prevăzători, se dovediră insuficiente. Pleaia, rece
de munte îşi a-duse gustul ei în supa cazonă, sporind-o şi diluînd-o în aceeaşi măsură. Buldozeriştii
mîncau în cabină, pri mind în ospeţie şi cîte un
pifan insistent cu gamela în mînă. Cei care nu se
învîrtiseră în nici un fel mîn cau pe sub utilaje. Mi104
tiţă se oploşise sub o stîncă. Apa ploii curgea neistovit, mai întîi în şuviţe, apoi în mici pîrîiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori neastîmpăraţi, cărînd roca
sfărîmată întîlnită în cale. Sub stîncă mai veni un
soldat, acoperindu-şi gamela cu casca.
— Cine mai vrea felul întîi sa poftească, răcni
în ploaie veselarul.
Mitiţă se ridică ferit, cu gîndul să-i mai ceara
o porţie. Cel ce venise alături se apucă să soarbă
spornic.
Cu paşi nesiguri, alunecînd pe pietrele ude,
Mitiţă ajunse la remorca din care veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind.
— Păzea băăă ! se auzi deodată un strigăt.
Instinctiv Mitiţă renunţă să mai întindă mîinile după gamela plină.
In spatele lui, stînca sub care se adăpostise
se surpa roasă de ploaie. Veselarul dădu drumul
gamelei care se prăbuşi peste capul protejat de
cască. Mitiţă simţi lichidul fierbinte strecurîndu-se
grăbit de-a lungul şirei spinării. Urlă de durere, încercînd să-şi depărteze cît mai iute hainele de trup.
Casca-i zbură peste vestonul desfăcut în pripă în
vreme ce de sub stîncă, un alt urlet, un strigăt neomenesc de durere îl acoperi pe al său. Stînca-n
cădere îi prinse soldatului ca rămăsese sub ea un
picior. Soldaţii se aruncară grăbiţi încercînd să urnească stînca cu răngile. In gamelele părăsite cu
grabă, ploaia continuă să-şi facă de cap.
— Porneşte dracului un buldozer, strigă cineva din mulţime.
Vasile, sub al cărui buldozer abia se adăpostiseră cîţiva de ploaie, apăsă îndelung pe butonul
105
motoraşului auxiliar. Pîrîitul motoraşului, şi fîlfîitul
motorului mare abia de se mai puteau desluşi de
răcnetele celui prins de stîncă. În sfîrşit motorul
porni.
Tăcerea coborî în sufletul tuturor. Pînă şi soldatul rănit tăcu, gemînd sleit. După cîteva manevre, lama buldozerului se opinti sub colţul ascuţit al
stîncii.
— Cînd ridic eu, să-l tragă cineva de umeri
afară, răcni disperat, cu vocea spartă de emoţie,
Vasile.
Cracul pantalonului cazon, arăta ca un burlan
de sobă peste care trecuse un camion. Din
pînza-nroşită, de sînge, picurau stropi roşii de
sînge şi apă de ploaie. Purtat pe braţe, soldatul leşinase. Laba piciorului îi atîrna zdrobită de marginea stîncii.
— Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi,
să-i oprim hemoragia, se pomeni Mitiţă spunînd.
Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strînseră partea întreagă de picior.
Îl urcară-n lada plină cu marmite. Şoferul
porni tul burat, în timp ce veselarul coborî aproape
din mers, strigîndu-i să aibă grijă de mîncare să nu
se răcească şi de marmite. Abia mai tîrziu îşi dădu
seama cît de absurd era ceea ce spusese. Drumul
pînă la Cumpăna era lung şi greu. De bună seamă
că pînă seara abia de-avea timp să se mai întoarcă.
În tăcere, luîndu-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără.
Grăbit să fie primul, veselarul o luă înainte în
vreme ce Mitiţă, doborît de gîndul că putea fi sub
piatră şi el, de-abia reuşi să se îmbrace din nou şi
106
să se ridice de pe piatra pe care căzuse frînt de
spaimă.
În faţa barăcilor din B. C. A. Îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să intre în dormitoarele reci,
fără să-i mai pună să-şi cureţe încălţămintea, aşa
cum făcea de obicei, semn că veselarul îl informase
despre cele întîmplate.
— Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul
lo cotenent Duma, îi spuse el responsabilului de
dormi tor, nezărindu-l pe Mitiţă.
— A rămas cu Malinovski şi Motica în urmă,
îi spuse careva liniştit. Putea să fie şi el prins acolo,
mai adăugă el ca un fel de scuză pentru faptul că
nu venise odată cu ei.
— Ştiu. Cînd vine să meargă la locotenent.
— Am înţeles…
Cînd Mitiţă ajunse în dormitor, ciorba de pe
haine-i fusese de mult spălată de ploaie, iar usturimea pielii n-o mai simţea. Gîndul că ar fi putut fi
prins sub stînca. aceea îl copleşise.
— Du-te la locotenent, îi spuse şeful dormitorului.
Surd, cu gîndurile lui, Mitiţă nu-i răspunse.
— Băă, n-auzi ? A zis locotenentul să te duci
pînă la el.
Într-un tîrziu, Mitiţă se ridică îndreptîndu-se
anemic spre dormitorul ofiţerilor. Bătu la uşă, fără
a aştepta răspuns.
— Ia spune, cum a fost ? îl luă de cum intră
locotenentul.
Secătuit de povara propriului gînd, Mitiţă nu-i
răspunse.
— Ei, hai dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit cî
107
ai scăpat ca prin urechile acului, că puteai să fii şi
tu acolo, îl îndemnă locotenentul, aşezîndu-sc mai
bine pe scaun.
Fără să aştepte să fie invitat, Mitiţă se trînti
pe un scaun, frămîntîndu-şi cascheta în mîini. Din
veston, apa-i curgea uşor, adunîndu-se în mici băltoace pe suprafaţa P. F. L. -ului din baracă.
— Pai cum să fie, începu el în sfîrşit cu greutate. Mîncam. El a venit lîngă mine. Eu m-am ridicat să iau supliment, şi-n urma mea s-a prăbuşit
stînca. Probabil c-a ros-o apa de ploaie pe dedesubt. Era crăpată de explozii dinainte şi trebuia
doar s-o mişcăm uşor şi ar fi fost gata…
— Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce
mama dracului te-ai aşezat sub ea. Că dacă nu te
aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt şi-ar fi scăpat întreg.
In cele din urmă Mitiţă se trezi dat afară, urmărit de furia locotenentului care avea să fie făcut
răspunzător de accident.
Simţise că pe locotenent îl dureau cele întîmplate şi că se temea de consecinţele care bănuia că-i planau deasupra capului.
Seara tîrziu, într-o tăcere apăsătoare, se auzi
zgo motul maşinii celui plecat cu rănitul. Ajunsese
cu el la Curtea de Argeş unde fusese operat imediat. Şo ferul le spuse că medicii îl asigurară că
totul va fi bine, dar el bănuia că leatul va rămîne
şchiop.
„Ce bine mi-ar prinde acuma o ţuică“, se
gîndi Mitiţă, în vreme ce se ghemuia sub pătura
subţire şi aspră. Aerul rece şi umed, pătrunsese
parcă şi în cearceaful alb, cuprinzîndu-i trupul în108
cetul cu-ncetul în cleştii unui tremurat fără sfîrşit.
Adormi tîrziu şi nu mai după ce se sculă încă o dată
şi se-nveli cu mantaua mototolită din sacul cu
efecte, pe care niciunul din ei nu-l dăduse la magazie, de parc-ar fi ştiut ce-i aşteaptă.
Cînd se trezi, afară coborîse întunericul. Cîţiva soldaţi ieşeau de sub pături şi se-mbrăcau cu
hainele ji lave îndreptîndu-se spre baraca de unde
urmau să primească cina.
În sala rece, luminată tremurător de-un bec
alimentat de-un grup electrogen soldaţii se opreau
atît cît să-şi apuce cănile de aluminiu mai bine să
nu-i frigă la degete, după care se îndreptau spre
dormitor. Într-o mînă ţineau cana, iar în cealaltă
bucata de pîine cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi mai dezmorţi, iar în dormitor coborî
puţină veselie, de parcă nu s-ar fî întîmplat mare
lucru.
Dimineaţa, odată cu primele raze de soare,
soldaţii se aruncară în hainele încă jilave, atîrnate
de cu seara în baraca rece cu pereţi din P. F. L. şi
se îndreptară spre sala de mese. La ieşirea din baraca meselor, îi aştepta locotenentul Duma.
— Comandanţii de plutoane să se pregătească pen tru raport, îi spuse cu glas repezit plutonierului de intendenţă apărut printre soldaţi.
Cu mişcări domoale, plutoanele se aliniară în
faţa barăcii, silindu-se fiecare să-şi ascundă cănile
de tablă sau gamelele de tinichea, şi să-şi înghită
resturile de pîine, oprite la început cu gîndul de a
fi de folos cîteva ceasuri mai tîrziu.
Mitiţă-şi ascunse bucata de pîine şi telemea
în vestonul cazon, aproape de piele, renunţînd cu
109
bună ştiinţă la cana de aluminiu pe care-o pusese
undeva după o piatră de la marginea drumului pe
care trebuia să se alinieze trupa.
Enervat de încetineala cu care plutoanele îşi
completau rîndurile pe drumul dintre cele două barăci, locotenentul începu să se plimbe nervos, lovind cu vîrful cizmelor pietrele drumului. Uitase de
cînd nu mai văzuse un apel, o adunare şi indisciplina, sau mai bine zis încetineala cu care soldaţii
se adunau începu să-l exaspereze.
— Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat îşi
vor lua efectele şi tot ce le aparţine, se vor îmbarca
în maşini şi vor merge la Piscul Negru. La înaintare, le comunică el, cînd totul reintră în ordine.
— Machidon Marin !
— ‘Zent, se auzi glasul celui strigat.
— Şoican Dumitru !
— Răboacă Ştefan !
— Malinovski Ştefan !
— Motica Dumitru !
— Călău Vasile !…
Se umplu o maşină cu cei strigaţi: majoritatea erau cei care fuseseră de faţă la accidentul ce
avusese loc cu o zi înainte. Maşina demară grăbit,
ducîndu-i la Piscul Negru. Din loc în loc, întîlneau
cocoţaţi pe taluzul drumului, soldaţii de la derocări,
dărîmînd sfărîmăturile de stînci rămase agăţate
deasupra muntelui, gata s-o ia din loc la cea mai
mică zdruncinătură.
Drumul suia cu fiecare kilometru, părăsind în
cele din urmă pădurea, afundîndu-se în mlaştina
ce înghiţise cu un an în urmă un buldozer, oprinduse în final în faţa altor barăci, cu pereţii mai noi,
110
semn că abia fuseseră ridicate. Munţii în jur nu
aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni nu ar fi
putut explica de ce i se spunea locului Piscul
Negru.
Pădurea dispăruse rămînînd în vale şi lăsînd
loc păşunilor, părăsite de turme şi de sălbăticiuni,
alun gate de constructori, de cei care aveau să lase
în urma lor un drum mare şi temerar, o arteră de
asfalt, adăugind ceva şi luînd altceva măreţiei solemne înstăpînită de milenii.
Muţi şi solemni, soldaţii coborau din maşină,
zăngănindu-şi armele gata parcă de atac, de asaltul final cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptîndu-se
în orice moment să-şi schimbe armele cu lopeţile,
pentru a dura ceva de care aveau să-şi aducă pururi aminte.
La Piscul Negru, situaţia noilor veniţi nu se
schimbă cu nimic. Mitiţă tot la lopată era, la un loc
cu ceilalţi. Doar că aici muntele era mai aspru,
aerul mai tăios. Lupta cu muntele era ceva mai
grea.
Încrîncenarea luptei omului cu piatra se desfăşura pe tot traseul drumului. Cel mai înaintat
punct de lucru se situa la cîţiva kilometri de Piscul
Negru, la Capra. Deocamdată drumul pînă acolo
arăta ca o rană adîncă şi proaspătă în carnea muntelui, pe care trupa de la derocări se înşiruia cuminte, încercînd să o sutureze cu pichamere şi
trotil porţiunile grave. Suflul exploziilor curăţase şi
ultimele resturi de pădure ce se încumetase a se
aventura pînă în apropierea drumului. O dată cu
venirea toamnei, grupa de la înaintarea propriuzisă pierdea tot mai mult timp pentru a ajunge la
111
lucru. Trebuia să se facă ceva de urgenţă pentru a
se rezolva cazarea lor într-un punct cît mai apropiat
de locul de muncă.
Soarele amiezii îl găsi pe Mitiţă în rigola de
scurgere pe care se chinuia s-o finiseze cu lopata
şi tîrnăcopul. La un moment dat, din capătul sudic
al drumului, soldaţii îşi lăsau lopeţile sau coborau
din buldozere, pentru a se strînge în jurul cuiva,
apoi, după un timp, se urcau din nou la locul lor,
continuîndu-şi munca. Curînd mişcarea aceasta
ajunse şi în dreptul lui Mitiţă. Un ofiţer, mai bine
spus un căpitan cu în semnele tehnicului pe epoleţi, îi pofti cu glas blajin să se apropie.
De statură potrivită, slab, zvelt, cu o frunte
bombată, avînd ochii înconjuraţi de cearcăne şi de
sprîncene bogate, fără a fi stufoase, ofiţerul părea
să nu acorde o importanţă prea mare ţinutei.
Peste uniforma prăfuită, cureaua porthartului atîrna răsucită şi alungită mai mult decît ar fi
fost necesar, lăsînd porthartul să atîrne pînă peste
genunchi. Bo cancii ofiţereşti, uşori, erau plini de
praful roşietic al drumului proaspăt croit.
— Păi, bine băieţi, vouă vă place cum arată
talvegul ăsta? îi întrebă el cu voce domoală.
Soldaţii se uitau la el fără să-nţeleagă la ce
anume se referea.
— Păi, cum să ne placă, tovarăşe căpitan ?
Dar nu e vina noastră ! Dacă lucrăm fără nici un
plan de situaţie şi fără nici o busolă măcar. Nu
putem determina nici un element, se pomeni glăsuind Mitiţă spre stupoarea celorlalţi.
— Şi ce anume ţi-ar trebui soldat ?
— Măcar o lată şi-o cumpănă, că jaloane se
112
mai pot face şi din nişte pari mai acătării. Şi, bineînţeles, planul de situaţie cu profilele proiectate,
atît longitudinalele cît şi transversalele. Vă daţi
seama că fără cote şi fără alte instrumente, numai
aşa, la ochio-metru, nu se poate face mare lucru,
zise Mitiţă cu îndrăzneală, apropiindu-se şi mai
mult.
Soldaţii se feriră bucuroşi la o parte din calea
lui. Bine că nu erau ei întrebaţi.
— Dar cum te cheamă, soldat, şi ce pregătire
ai ?
— Sînt soldatul Stoican Dumitru. În civilie am
fost proiectant şi constructor.
— Serios ! Şi de cînd ai apărut aici, mă rog ?
— De aproape două săptămîni.
— Să facem cunoştinţă. Sînt căpitanul Stanciu, zise el întinzîndu-i mîna.
Mitiţă i-o strînse-n tăcere. Cu el mai venise
un soldat mic şi pirpiriu, cu un cap nefiresc de
mare, terminat în partea de jos într-o bărbie lată,
iar sus într-o frunte mică şi-acoperită de-o hălăciugă de păr neţesălat, ce nu mai încăpea sub bonetă.
— Iar el este ajutorul meu pentru aceste locuri, continuă el arătînd cu mîna spre însoţitor.
— Parmac, Duţă Parmac, zise piticotul întinzîndu-i mîna.
— Ce-ai zice dacă te-ai ocupa puţin de transpunerea în practică a proiectului, spuse cu acelaşi
glas liniştit căpitanul.
— V-aş mulţumi.
— Nu cred că ar fi necesar. Cred că omul potrivit la locul potrivit ar însemna mult mai mult pen113
tru şantierul ăsta, zise căpitanul.
— Vino cu noi, îl îndemnă Parmac cu un glas
sîsîit şi piţigăiat, greu de redat de altă făptură.
— Lasă astea la noi, îl îndemnă unul dintre
cei cu care fusese repartizat la lucru.
Mitiţă-şi lăsă tîrnăcopul şi lopata urmîndu-şi
superiorul.
— Pe băiatul ăsta de azi înainte îl vei avea ca
specialist în executarea drumului, zise căpitanul comandantului de companie aflat în faţa unei hărţi
ce reprezenta o porţiune din drum.
— Tocmai aveam nevoie de aşa ceva, zise
căpitanul Hurezeanu, comandantul cu puteri depline în pustietatea muntelui. Ia priviţi puţin la ce
ne aşteaptă în cel mai scurt timp. Trebuie să ne
mutăm mai sus, din ce în ce mai sus. Şi nu ştiu zău
cînd s-o mai facem. Prin părţile astea iarna vine
devreme. Abia de ai timp să simţi gustul verii că
te-ai şi trezit cu troienele la uşa barăcilor.
— Tocmai de aceea zic că ar fi potrivit să ai
şi dumneata un specialist. Eu s-ar putea să ajung
şi mai rar pe aici decît pînă acum, iar pe altul nu
văd că ar fi amator să ierneze aici. Ii dai ce-i trebuie şi-l mai ajuţi cu ce poţi şi cred că lucrurile vor
merge, zise căpitanul Stanciu lovindu-l cu palma
uşor pe spinare pe Mitiţă.
Proaspăt uns topograf, Mitiţă îşi găsi resurse
nebănuite de energie. Cît era ziua de lungă, bătea
porţiunea de şantier încredinţată, cu Malinovschi
după el. Pe Malinovschi îl şcolise el şi-l învăţase
cum să ţină o stadie. Prima dată cînd îl lăsase sa se
uite prin teodolit, fusese un circ întreg fiindcă băiatul nu pricepea în ruptul capului de ce trebuie să114
l vadă pe cel cu stadia cu zgaibele în sus. „Măcar
dacă ar fi muiere, cu fustă !“ trînti el o glumă
groasă. De acum ştie ce are de făcut. Cînd Mitiţă
ridica braţul drept lateral, Malinovschi se deplasa în
partea aceea pînă cînd vedea că celălalt ridica ambele mîini în sus. Cînd vedea un singur braţ, se depărta în linie dreaptă, cînd braţul flutura se
apropia. Şi numai după o jumătate de oră de instructaj deveni şi Malinovschi ajutor de topograf.
Scăpase de lopată. Numai că acum, după cum spunea el, începu să facă concurenţă caprelor negre,
urcînd şi coborînd cu instrumentele în spate spre
diferite puncte de lucru. Ca să le fie mai uşor se
mutaseră la ultima tabără provizorie, de unde dimineţile vedeau şantierul unduind spre vale, rănile
adînci din pieptul muntelui, cu care muntele trebuia să se împace. Aici trăiau mai mult printre artificieri şi genişti, băieţi vioi, senini, în ciuda faptului
că umblau numai cu explozibile, că erau toată vremea ameninţaţi de ploaia de bolovani. De la cîteva
sute de metri de cabană muntele începea brusc ridicîndu-se în piscuri semeţe, la picioarele cărora
pîrîul îşi tăiase albia cu greu şi se împiedica mereu
de stînci, aruncîndu-se apoi spre vale, în bulboane
şi cascade spectaculoase. Cum dădea soarele, sute
de soldaţi porneau să mărşăluiască în tăcere, umplîndu-şi plămînii cu aerul rare fiat. Pe panta sudică, lungă de kilometri a versantului Făgăraşului,
coloana vie, asemeni unei uriaşe omizi cafenii, înainta anevoios, într-un du-te-vino istovitor, oameni cu saci grei de azotat de amoniu necesar
derocărilor ce-aveau să sfîrtece metru cu metru
stînca pentru a face loc drumului. Artificieri, cu uni
115
formele pătate de sudoare şi praf, roase în locurile
unde se frecau mai des de piatră, cu căştile din
plastic maroniu pe cap, aşezau calupuri de trotil în
locurile indicate de topografi.
În ziua aceea Mitiţă şi Malinovschi ajunseseră la punctul de lucru desemnat taman cînd oamenii se pre găteau de masă. De la brîul soldaţilor
ieşiră la iveală lingurile de aluminiu pe care le loveau harnic de marginile castroanelor. Aerul de
munte şi munca le stîrneau o poftă de mîncare
cum nu avuseseră ei nicio dată. Mîncau spornic în
tăcere, aruncînd din cînd în cînd priviri spre creasta
muntelui unde începu să-şi arate aripa un nor
negru, urît. Masa se termină iute, băieţii nu se mai
întinseră la obişnuita ţigară, pentru simplul motiv
că se lăsaseră cu toţii de fumat. Încă de la venire,
plutonierul îi avertizase: „Dacă vreţi să rezistaţi la
munca asta, lăsaţi ţigara dracului. “ Cei care nu-l
crezuseră aveau să se convingă cînd înce pură să
se învineţească la faţă şi să-şi scuipe plămînii, apucaţi de cîte-o criză de sufocare.
Mitiţă şi Malinovschi mîncară împreună cu
cei lalţi, urmînd ca abia apoi să verifice cotele şi să
le stabilească pe cele noi, pentru înaintare. Numai
că furtuna care se anunţa avea să le întîrzie activitatea din ziua aceea. Bubuituri depărtate, amplificate de căl dările muntelui avertizau că vor trebui
să-şi caute cu toţii adăpost. Picuri rari şi grei îl făcură pe veselar să-şi strîngă iute „dugheana“, sa
pună capacele la marmite. Nu mai era timp de pornit la drum cu ele.
Furtuna se dezlănţui brusc, vîntul începu săşi facă de cap, toamna se refugie în vale şi aici pe
116
creste veni un început de iarnă. Oamenii se zgribuliră, fie care pe unde apucase, Mitiţă şi Malinovschi se ascunseră sub remorca veselarului.
— Mai bine am pleca la cabana, îşi dădu unul
cu părerea.
— Pînă acolo ne face ciuciulete oricum, interveni plutonierul.
Se întunecă la fel de brusc şi numai fulgerele
şi trăznetele sfîşiau înserarea aceea din miezul
zilei. Oa menii renunţară să mai plece. Mitiţă numără la în ceput după fiecare descărcare, ca să-şi
dea seama cît de departe se dezlanţuise fulgerul.
Apoi renunţă pen tru că norii plutind învolburaţi
mai mai să-i atingi cu mîna, nu mai avea rost. Stăteau năuciţi de vibra ţia adîncă a muntelui, asurziţi
de dezmăţul trăznetelor, unii strigau involuntar cîte
un „mamă!“, erau copleşiţi, striviţi. Deodată, pîrîitul brutal al fulgerului se contopi cu o bubuitură
apropiată, şi peste răpăitul picăturilor grele se suprapuse o ploaie de pietre. O bufnitură grea făcu
remorca veselarului să geamă, printre scîndurile ei
prinse a se scurge ciorbă şi zeamă de fasole în
două cu apă. Din instinct, ieşiră în patru labe cu
toţii afară în ploaie ca să vadă un ditamai bolovanul poposit peste marmitele pe care le turtise.
— Ce a fost asta ? urlă plutonierul.
— Naiba ştie ! răcni altul.
Se apropiară cu fereală şi ceilalţi ieşiţi de sub
utilaje.
— S-a descărcat trăznetul în instalaţia declanşatorului !
— Da ce n-aţi scos trotilul din lăcaşuri ?
— Păi a mai fost timp ? Că a venit furtuna
117
buluc peste noi.
La locul cu pricina o pîlnie imensă marca
locul unde artificierii puseseră explozibilul.
— Am făcut economie de curent. Ne-a făcut
treaba trâznetul.
— Şi dacă omora pe careva ?
Plutonierul îi adună, erau cu toţii, şi le ordonă
să se îndrepte spre cabană. Protejîndu-şi teodolitul, Mitiţă porni în cortegiul de siluete zgribulite de
pe care apa şiroia în voie.
Andrei Şoican ajunse seara tîrziu în gara Curţii de Argeş. Nici o maşină nu mai, lua calea munţilor la ora aceea. Trase cîteva înghiţituri din
damigeana adusă pentru fecior, mestecă vreo două
plăcinte puse de nevastă-sa tot pentru el şi se
aşeză să moţăie în sala de aşteptare. Dimineaţă
reuşi să se suie într-un camion care mergea la Vidraru. De cum intrară în munţi, bătrînul începu să
se uimească, fără să ştie că trăia aceleaşi sentimente pe care le încercase şi fecioru-su, Mitiţă, cu
luni în urmă. Şi tot urcau,
— Dar unde se lucrează ?
Şoferul arăta cu mîna undeva spre cer, încît
Soican bătrînul crezu la început că-şi rîde de el.
Cînd coborî pe malul lacului, dădu cu ochii de
baraj, îşi lunecă privirea pe omul de fier cu fulgerul în mînă, înghiţi în sec uitîndu-se la peretele
abrupt şi se gîndi că fe-cioru-su trebuie sa fi înnebunit de tot dacă ceruse de bunăvoie să vină aici.
Opri un soldat şi-l întrebă de Mitiţă.
— Dar unde lucrează, tataie ?
— Pe Transfăgărăşan.
— Transfăgărăşanu-i mare. La ce punct
118
anume ? Bătrînul se scotoci prin buzunare, scoase
ultima scrisoare, şi-i spuse:
— La Braia.
— Ahaa! Drum lung. Vezi poate te ia vreo
maşină care duce alimente.
Cum mergea cu damigeana în mînă, găsi şi
un şofer binevoitor care-i spuse că nu merge pînă
la Braia, dar tot îl duce jumătate de drum.
Bătrînul ajunse plin de praf, zdruncinat pînăn rărunchi la Cumpăna, pentru a afla că mai departe nu avea voie să meargă:
— E interzis pentru civili, bădie. Vezi cum te
descurci să-l faci pe băiat să vină aici.
Bombănind că numai nevastă-sa şi dracu îl
porni seră la drum ca să vadă ce mai face neisprăvitul de fecior, bătrînul Andrei Soican fu invitat
să-şi petreacă noaptea într-o baracă.
In vagonul de dormit al celor de la înaintare,
pla sat mai sus de Piscu Negru şi în după-amiaza
aceea era ciorovăială, aşa cum se întîmplase adesea în ultimele două săptămîni. Mitiţă şi cîţiva artificieri susţineau morţiş că de nu vor putea urca
două buldozere pînă la Căldări, atunci nu vor
ajunge cu lucrarea la tunel la 23 August, aşa cum
îşi luaseră angajamentul superiorii lor.
— Sîntem în iulie şi n-am trecut nici de Piscul Dracului. Stăm şi clocim în căldarea asta ca
nişte cloşti.
— Şi ce-ai vrea să facem ? sări Machidon.
El devenise şaua de bătaie a lui Mitiţă care
ştia că dacă vreun buldozerist putea urca versantul abrupt pînă la căldările de sus numai Machidon
putea fi.
119
— Ştii tu foarte bine.
— Iar începi. Vrei să fii erou, pe pielea mea.
Ţi-am spus de atîtea ori, am făcut drumul pe jos,
pas cu pas, am găsit şi o cale ocolită pe unde s-ar
putea. Am umblat şi la motor, fiindcă în aerul
acesta rarefiat carburatorul s-ar putea să nu mai
alimenteze suficient. Dar mi-e frică, Mitiţă. Gîndeşte-te că stă motorul în locul cel mai afurisit. Ce
facem ? Nici ce-i mai mari cu care ai vorbit nu s-au
arătat încîntaţi cînd au vă zut panta. E totuşi un
boldozer, nu capră neagră!
— Am pierdut şi permisiile. Dacă ajungeam
acolo şi atacam lucrarea din două părţi terminam
pînă la 23 şi ne aranjăm de două. săptămîni de
permisie. Dar aşa cu cine ?
Machidon se scarpină în cap.
— Mă urc. Dar cu o singură condiţie.
— Se acceptă ! sări Mitiţă peste el de se clătină vagonul.
— Vii cu mine.
— Când ?
— Acum.
Machidon rămase cu gura căscată. Nu se aştepta. Mitiţă şi cu doi artificieri îl şi luară pe sus şi
se dezmetici abia cînd se trezi în cabina buldozerului.
— Hai. Vino, după mine.
Auxiliarul pîrîi, motorul pufni de cîteva ori şi
începu să toarcă. Aplecîndu-se în afară, Machidon
îi strigă:
— Şi dacă ne întreabă cineva ce facem, ce
zicem ?
— Vedem noi. Haide.
120
Mitiţă şi un artificier o porniră înainte, mastodontul se urni anevoie, parcă bănuitor pe urmele
lor. Angajară panta oblic, buldozerul se ambala, ca
un avion la începutul pistei, pistoanele băteau cu
putere şi, greoi, se săltă pe versant, gîndac stîngaci
săltînd peste bolovani.
După primii metri, din cabina înclinată, Machidon, care cu levierele în mînă era alt om, le
strigă:
— La o parte, bobocilor să nu vă fac piftie.
Încet, legănîndu-se ca o raţă leneşă, buldozerul cîştiga metru cu metru. După jumătate de
oră de mers se săltaseră binişor pe pantă, deşi utilajul înainta cu grijă, ca un animal prudent printr-o
mlaştină periculoasă. Parcurseseră partea cea mai
uşoară a traseului. Ca să reducă înclinaţia laterală
a buldozerului, Machidon făcu o manevră şi obligă
namila să înfrunte pieptiş coasta. Cîteva pufnituri şi
motorul se înecă. Toţi se uitară prostiţi la ultimul
vălătuc de fum ieşit pe ţeava de eşapament.
— Ce-ai făcut ?
— Pe dracu !
Machidon sări jos şi săltă iute capota. Cînd se
ui tară în vale văzură grupuri de soldaţi care se
aduna seră şi priveau spre ei. Abia acum îi trecu lui
Mitiţă“ prin minte că poate făcuseră o prostie pe
care aveau’ s-o plătească greu de tot. Mai ales Machidon. Acesta ieşi din motor, scuipă, se uită scurt
în urmă, înregistra şi el agitaţia din tabăra, dar nu
mai era nimic de fă cut. Se săltă cu grijă în maşină, parcă temîndu-se ca nu cumva propria-i greutate să facă animalul s-o ia la vale, hîrîi auxiliarul şi
încercă să convingă motorul s-o ia din loc. De121
geaba. Machidon rămase cîteva clipe ne mişcat,
ascultînd ceva parcă numai de el auzit. Sări iute
jos şi se băgă iar în motor. Cînd cobori mormăi de
unul singur.
— Dacă nici acum nu porneşte, n-avem decît
să-i facem vînt la vale şi nouă după el.
— Ce are ?
— Aerul! E prea puţin. Motorina-i bună dar
nu face explozie. Am dat drumul la maximum. Să
vedem.
Cînd primele rotocoale de fum ţîşniră pe capătul ţevii cei cîţiva militari izbucniră în urale. De
jos le răspunseră alte urale, semn că momentele
lor dramatice fuseseră încercate şi de cei din tabără. Motorul mare îşi luă vînt, Machidon se lansă
în cabină şi începu dan sul comenzilor. Animalul de
fier luă panta în piept ascultător, hrănit bine cu
combustibil şi aer. Ca la un atac, ceilalţi, defăşuraţi
în lanţ de infanterişti, înaintau o data cu buldozerul. Totul părea să meargă bine pînă cînd roţile încălţate cu şenile porniră să se învîrtă fără spor,
lunecînd, muşcînd din solul subţire al muntelui.
Motorul se opintea din greu reuşind doar să arunce
bucăţi de pămînt şi piatră. Machidon reduse turaţia, şi scoase din viteză. Se duse drept la Mitiţă:
— Deşteptule ! Acum ce facem ?
Mitiţă ridică înfrînt din umeri. Şi mai aveau
atît de puţin !
— Şase ! îi avertiză unul.
Toţi îşi întoarseră privirile spre vale. Sărind
sprin ten, din piatră în piatră, urca spre ei un ofiţer.
— Cine l-o fi adus şi pe ăsta aici la ora asta.
122
Ofiţerii stau la Piscu Negru.
— E căpitanul Stanciu, oftă Mitiţă, pregătit
pentru tot ce e mai rău.
În citeva minute ofiţerul ajunse gîfîind lîngă
ei.
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan, salutară ei.
— Noroc, băieţi ! le răspunse acesta după
ce-şi trase sufletul.
Se învîrti în jurul utilajului, porni înainte, cercetă terenul mai departe şi se întoarse.
— Hm ! Şi ce vreţi să faceţi acum ? Daco aţi
ajuns pînă aici e bine.
Oamenii se luminară la faţă.
— Ne încurcă mamelonul ăsta, altfel am
răzbi pînă sus.
— Şi ce vrei să faci cu el ?
— Nu ştiu.
— Să dea cineva fuga în tabără să-l cheme
pe ca poralul Spiridon cu cîţiva oameni de-ai lui şi
nişte trotil. Radem mamelonul şi facem o platformă
aici unde săltăm buldozerul.
Cîţiva o porniră iute la vale, în tabără se
stârni agitaţie şi un grup de ostaşi începu să urce
panta. Cînd geniştii strigară „ardeee!“ fiecare se
adăposti pe unde putea. Chiar sub nasul buldozerului cu lama proptită în pămînt, se făcu un mic
vulcan scuipînd piatră în toate părţile. După a doua
serie de explozii, în faţa anima lului era loc viran.
Machidon în cabină:
— Al meu e !
Porni motorul, îl ambala şi, ascultător, buldozerul trecu peste buza escavaţiei, după care harnic porni să netezească locul făcînd o platformă.
123
Între timp sea ra se lăsă iute ca la munte. Căpitanul Stanciu preluase el comanda acestei riscante
încercări, şi Mîtiţă căpătă din nou curaj.
— Am putea ajunge pînă sus, tovarăşe căpitan.
— La asta mă gîndeam şi eu. Machidoane,
fă-ţi drum cu lama pe partea asta, mai redu panta
aici, apoi drum liber pînă în căldare. Dacă tot am
început, să ducem treaba la bun sfîrşit.
Proiectînd două mustăţi de lumină, care săltau ha otic, buldozerul se mişca cînd înainte cînd
înapoi, lăr gind o cută a terenului. Machidon se
dădu apoi jos, o porni singur pe ultima porţiune a
traseului, se vedea ca o umbră în lumina finirilor,
apoi se întoarse. Cu cît întunericul se lăsa mai
adânc, cu atât şi încercarea lor părea mai riscantă.
Căpitanul Stanciu îi strigă lai Machidon:
— Vii după mine ! şi o porni înainte.
Se mişcau prudent, împiedicîndu-se adesea,
numai în faţă se vedea poteca şovăitoare tăiata de
faruri, în lumina cărora urca locotenentul parcă remorecînd buldozerul după el. Nu se auzea decît gîfîitul astmatic al motorului. Urcau mereu, urcau,
pînă cînd, la un moment dat, roţile începură din
nou să patineze. Machidon ambala cu disperare.
Locotenentul veni în fugă lîngă utilaj:
— Acum nu te opri, că dăm de dracu ! îi
strigă el. Buldozeristul dădu din cap, că înţelese.
Un şuvoi de scîntei izbucni pe ţeava eşapamentului. Cum urca costiş, roţile din vale, pe care
utilajul apăsa mai greu, săpasera făgaş adînc, namila se încli na tot mai mult, periculos de mult. Ofiţerul îi strigă din nou, alarmat:
124
— Nu merge, se înclină ! Sări jos, Machidoane ! Opreşte şi sări jos.
Încrîncenat, buldozeristul părea sudat de comenzi. Reduse brusc motorul. Slăbit, parcă, buldozerul se înclină şi mai mult, apoi încet, încet, să
înainteze.
Ieşi din făgaşul croit mai înainte, farurile îşi
aruncară lumina spre cer, apoi o coborî din nou,
luminînd calea înainte. Fără să mai aibă pe nimeni
în faţă, Machidon îşi ducea singur utilajul spre marginea salva toare a căldării pe care o escaladă
într-un ultim efort. Cînd coborî de pe utilaj se simţi
luat în braţe ! Ofi ţerul îl bătu pe umeri. Erau cu
toţii sfîrşiţi.
In tabără fură primiţi ca nişte eroi. Şi abia
acum simţeau toată greutatea acelor ceasuri. În
jurul căpi tanului, al lui Machidon şi Mitiţă se învîrteau cu to ţii. Răboacă, alt buldozerist, se apropie
de ofiţer şi-l întrebă oarecum stînjenit:
— Cu două buldozere acolo în căldare n-ar fi
mai bine ?
Întrebarea lui stîrni un hohot de rîs. Se citea
pe mutra lui şi dezamăgire şi invidie că nu fusese
el în locul lui Machidon.
— Mîine, copii, mîine vedem noi ! Acum stingerea şi culcarea că ne-a fost de-ajuns.
N-apucară să execute ordinul că cineva
strigă:
— Soicane ! Soicane !
— Da ! răspunse Mitiţă.
— Te aşteaptă taică-tu la Cumpăna.
Mitiţă îşi îndreptă năuc ochii spre căpitan.
Acesta se gîndi puţin şi-i zise:
125
— Şoicane, asta zic şi eu zi grea. Vorbesc eu
cu cei de la transmisiuni să-ţi dea o maşină. Meriţi.
Nici bătrînul Andrei Şoican nu prea avea
parte de somn. În baraca lui se adunaseră mai
mulţi leţi care reperaseră încă pe lumină damigeana şi acum şi-o treceau cu grijă de la unul la
altul ca într-un ritual. De mult nu mai gustaseră ei
aşa vin.
— Şi zici că băiatul dumitale lucrează la
Braia?
— Păi acolo…
Bătrînul începu să fie cam alarmat de ce i se
dă dea de înţeles şi duse şi el mîna instinctiv, după
damigeană, urmărit de ochii mustrători ai leţilor.
— Nici aer n-au, bieţii de ei.
— Cum n-au aer ?
— Păi altitudinea. Lucrează cu măşti de oxigen, ba cei slabi de plămîni dorm şi noaptea cu ele.
— Nu simţi, moşule, că nici aici nu prea e
aer? Deşi faţă de ei, noi sîntem hăt, în vale.
Bătrînul pipăi parcă aerul cu nasul şi fu de
acord: era atîta fum în baracă încît abia se putea
respira. Băieţii fumau ca turcii, dacă tot le picase şi
ceva de băut.
— Duminica li se dă o porţie de oxigen suplimentară ca să-şi mai revină, simţi nevoia să
completeze altul.
— Dar de mîncare ? Că băiatul meu era şubred şi aşa. A fost şi în spital, şi abia reuşisem să-l
bag furier cînd l-au luat aici.
— Ce mai contează mîncarea cînd ei abia
suflă, o ţinu mai departe cel mai hâtru, nereuşind
să mai găsească altceva.
126
Bătrînul îl şi vedea pe băiat adus cu targa şi
masca pe faţă. Şi cum să-i mai spuie el cînd l-o
vedea, că drăguţa lui se ţine cu altul ?
— Dar să vezi cînd încep cu derocările.
— Ce-s alea ?
— Aruncă munţi întregi în aer să facă loc
drumului.
— Aha.
Tot mai uşoară, damigeana îşi continua rondul de la unul la altul.
— Ai fost în război, moşule ?
— Fost.
— Ştii ce-i aia pregătire de artilerie ?
— Nu prea.
— Cînd bat ăia cu obuze metru cu metru de
nu mai rămîne fir de iarbă în picioare.
— Aha.
— Ei bine, e nimic faţă de ce se întîmplă cînd
încep să dinamiteze ăia de sus.
— Huruie munţii, se prăvălesc în ţărînă.
— Şi mor mulţi ?
— Se mai curăţă dintre ei. Şi vin în vale şi-i
iau dintre noi.
Cel care vorbea întinse mina după damigeană cu sufletul voit greu mimînd cu talent disperarea.
— Acum ne-a venit nouă rîndul. Mîine, poimîine ne iau şi pe noi.
Duse damigeana la gură şi o ţinu îndelung, în
vreme ce mărul lui Adam îi juca în sus şi-n jos.
— Hei, Costache ! Mai lasă şi pentru noi că
şi pe noi ne ia! Chiar tu ai zis îl aduse la temă alt
pofticios, la fel de iscusit în regizarea poveştii, dar
127
şi a damingenii.
Cel în cauză se opri, îşi cîntări camarazii:
— Da, da’ pe mine mă ia primul!
Şi mai trase o duşcă spre consternarea celorlalţi. Afară se auzi apropiindu-se un camion.
— Da, moşule, toţi ajungem acolo !
Andrei Şoican era atît de cutremurat încît nici
nu mai îndrăzni să întindă mîna şi el după damigeană, să ia de la gura acestor flăcăi, acum rumeni
şi zdraveni, bine hrăniţi, care vor ajunge curînd
nişte fantome, cu măşti pe faţă, cum văzuse el şi
în război, şi cu porţie de aer, de oxigen.
— Şi noi nici n-avem norocul de un tată ca
dumneata, care să vină cu o damigeana de vin ca
ăsta din cînd în cînd…
Bătrînul ar fi vrut să găsească în el nişte
vorbe să-i mai mîngîie… Brusc îşi aduse aminte de
plăcinte. Le scoase şi pe alea şi în cîteva minute
dispărură şi ele, fiecare înfuleca în tăcere ca la un
priveghi. Unul clătină damigeana. Degeaba. Murise şi ea. Constatarea-îi întrista şi mai mult.
Afară se auziră paşi grei, şi uşa se dădu de
perete. În prag se arătă un soldat vînjos, în ţinuta
obişnuită celor de pe şantier, decolorată, roasă,
contrastînd cu faţa bronzată a celui ce-o purta. Bătrînul Soican; nu-i recunoscu decît cînd acesta îi
zise.
— Aici te-ai ascuns, tată ?
— Mitiţă. Trăieşti ?
Mitiţă, se uită mirat la bătrîn, văzu damigeana, privirile furişe ale leţilor care, cînd dădură
cu ochii şi de tresele lui de sergent se ridicară stînjeniţi.
128
— De ce să nu trăiesc ?
— Păi ai oxigen ?
In clipa aceea Mitiţă înţelese totul. Şi izbucni
într-un hohot de rîs în vreme ce leţii îşi croiau jenaţi drum spre uşă.
— Tată, aşa-i că damigeana-i goală ?
— Aşa-i. Şi nici de mîncare nu mai e că le-am
dat-o băieţilor, săracii de ei, că ziceau că o să-i ia
şi pe ei sus şi să-i pună la raţie de aer.
— Te-au îmbrobodit tată, să te uşureze de
ce-ai adus. Valea, şmecherilor.
Leţii s-au fofilat afară, cît mai uşor. De acolo
se auzeau chicoteli înăbuşite şi, cite-un „Taci dracului din gură“. Andrei Şoican îşi privea feciorul şi
nu-i venea să creadă. Era pregătit să-l plîngă, să-i
spună că în război nu-i fusese nici lui uşor, dar răzbise, că era vînă tare, şi Mitiţă avea să răzbească.
Şi cînd colo Mitiţă era mai zdravăn ca după o vară
de plugărit, mai lat în umeri, mai stăpîn pe el.
— Fiule, nu-mi pare rău că ţi-au băut vinul.
Tu să fii sănătos. Da’ de ce mi-au spus atîtea poveşti ?
— Te-au îmbrobodit. Aşa fac ei ca să-şi realizeze planurile. Că doar nu le dădeai vinul de bunăvoie…
— Şi sergent de ce te-au făcut ?
Şi Mitiţă se apucă să-i povestească bătrînului ce făceau ei acolo, că era între cei din frunte, ei
tăiau cale drumului, acum tocmai urcaseră un buldozer pe coama muntelui, aveau să facă şi un funicular proiectat chiar de el, să nu mai care
oamenii materiale cu spinarea şi să meargă treaba
mai repede. Bătrînul înţelese că feciorul îşi găsise
129
un rost că drumul ăsta peste munte îi oferise şi lui
o cale în viaţă. Şi dacă lucrurile stăteau aşa, atunci
îi putea spune şi ce ţinuse în el atîta vreme. Pe un
ton prevenitor, ca unui bolnav, îi zise:
— Ştii, Mariana nu te-a mai aşteptat. Poa’ c-o
să se mărite cu-a lui Mălaimare, ăla cu mustaţă.
Mitiţă se uită la taică-su, îi simţi tristeţea, şi
izbucni în rîs:
— Tată, eu şi uitasem de ea. Undeva pe
lumea asta există chiar şi o Groapă a Marianelor.
Bătrinul nu înţelese chestia cu groapa, dar
pricepu că vestea nu-i rănise feciorul.
— Te-ai făcut bărbat, Mitiţă, concluzionă bătrânul cu încântare.
— Apoi după ce ma sporovăiră fiecare, după
ce-şi mai descărcară sacii cu poveşti, se despărţiră
convinşi că tot ce avuseseră de spus, au spus.
Şi în vreme ce Mitiţă moţăia în cabina maşinii celor de la transmisiuni, în drum spre tabăra de
sus, bătrînul Andrei Şoican îşi odihnea împăcat oasele, năzărindu-i-se că-l vede pe fiul lui Mălaimare
ducînd-o pe Mariana spre o groapă imensă, plină
de Mariane, o Groapă Marianelor, a uitării. Era
bine. Adormi adînc.
130
Armoniile pietrei
C
erul plumburiu se prelinse peste crăpătura
munţilor din apropiere. Soarele şui, ameţit
de pâcle se încăpăţâna să-şi aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor.
Nici nu ştiai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ buiac şi flămând, cu râtul
brăzdând prundişuri silicoase?
Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala
ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un
purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura prin coaja copacilor zburliţi. În luminişuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine şi-ar
mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba.
Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia tăcerii, de urâciunea
singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi
putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau
muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-şi mai ferestruiau
văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Şi
cât mi-aşi fi dorit o aripă. … Cu sângele buşind în
timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi
131
rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut
pogorî în iarba pleşuvită de vânturi. Nimic. Nici un
vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi
nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind ca un
cuţit în aer, tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu
printre brusturi şi ferigi, cu ochi de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi
putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind răşina din scoarţa copacilor, doar
doar mi-ar fi acoperit trupul golit de aşteptări şi
umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul
dezordonat, dezarticulat. Şi pământul mi se părea
tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu
braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici măcriş,
nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru
şi rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi,
până la pământ ca o văduvă perenă şi tristă. Mam lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos şi-am
adormit.
Se făcea că venise mama să-mi mângâie
fruntea rece, tot mai rece şi mai rece…
132
În aşteptarea ploii
M
-am ridicat în capul oaselor. Am simţit
cum omoplaţii îmi zvâcneau sub greutatea capului nehotărât: încotro să se îndrepte? Simţeam în cerul gurii miasmele de peste
timpul în care stătusem lăţit, ca o plantă leneşă pe
zgura pământului. Dinspre vârful gurii, cerându-şi
parcă o nouă porţie de sucuri digestive de care mă
săturasem să le apăr de atacul celor mai puţin norocoşi decât mine. Am făcut un pas, încă unul, şi
am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor
mele crăpate şi verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu şănţuleţe pline de viermişorii nocturni
se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenuşa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-şi facă loc întotdeauna
bacteriile diurne, mici, de câţiva centimetri, gata
să-şi facă datoria, să-mi ronţăie celulele moarte,
viermişori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta
era în fond existenţa mea: echilibrul. Uneori mă
trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puţin de un
metru lungime? Cum mi-aş mai fi găsit echilibrul?
Mă bucuram de existenţa lor. Şi când oboseam căutând răspuns mă aşterneam iarăşi prin
pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri
133
necunoscute mie, răscolind-o. Ştiam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept paşii spre grota din
spatele meu, unde dosisem proviziile şi de care nu
mă puteam despărţi. Frigul din preajma peşterii îl
suportam mai uşor de când perii sârmoşi îmi acopereau trupul cu o blană aspră, colţoasă, aidoma
privirile mele când se lăsau cotropite de tristeţe.
Numai atunci când insecte mari cât degetul meu
se opreau prin blană în căutare de piele moartă,
îmi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu cemi sufoca existenţa. Din când în când, gâdilătura
lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi
suport compania gânganiei ajunsă la piele.
Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele
cât un arbust ar fi putut s-o strivească înainte de
vreme şi să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindu-mi blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte.
Aşteptam mereu să se ghiftuiască, pentru ca
să fie mai crocante când le striveam sub fălcile hirsute, învăţate mai mult cu lemn pietrificat şi sucuri
digestive colectate în peştera vieţii mele.
Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit
de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel
de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea
mare lucru. Acelaşi fum pâclos curgea din vârful
unor coloane din spatele peşterii. O singură dată
am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu un
cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul
intrase în orbitele ochilor goliţi de substanţă, iar
părul de pe tivga prinsă-n cleştele păsării căzuse
de parcă ar fi putrezit. „Probabil că aşa se va în134
tâmpla şi cu ţeasta mea când nu voi mai fi în stare
să mi-o apăr”, mi-am zis cu tristeţe. Între timp,
bacteriile diurne îmi uşuraseră tălpile, făcându-mă
puţin mai vesel. Puteam păşi fără dureri şi fără
teama de a stâlci viermişorii nocturni. De bacterii
aveam nevoie, spre a-mi uşura digestia cioturilor
arse pe care le ingerăm la rândul meu strivite de
gura flămândă.
Le adunam cu unghiile de prin crăpături.
Erau lucioase, cu pântecul bombat de câţi viermişori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam
de-a valma, fără să le mestec, sperând să alunece
vii şi nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea
nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână,
în afară de mineralele ce hălăduiau la tot pasul prin
preajmă.
La intrarea în peşteră, dinţii rămaşi din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus, străluceau
alb, nefiresc în cenuşiul tern prin care-mi purtam
paşii. Când am început să-mi ornez intrarea înfigând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat
seama că aş fi putut atrage atenţia altora, asupra
sălaşului meu. Abia după ce mi-am dat seama că
semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din
peretele stâncos de la intrare şi le-am grămădit
cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi
erau uneori de folos în apărare.
De multe ori, cu câte un bolovan bine ţintit,
sau câte un molar aruncat cu iscusinţă-mi orbeam
atacatorii, putând să-l atac la rându-mi şi mai bine
şi să-l dobor. Hălcile proaspete din trupul lor erau
binevenite în meniul sărăcit de negura timpului.
Iar când fecalele şi intestinele adunate în
135
fundul peşterii fermentau permiţându-mi să culeg
fermenţii voluminoşi şi gustoşi din masa gelatinoasă păstrată-ntre steiurile vulcanice dintre pereţi, festinul părea de-a dreptul împărătesc. Mă
lungeam pe burtă şi nu mai luam seama la dansul
erotic al insectelor ce se înmulţeau prin blana mea,
culegând cu degetele ca nişte crăcane implacabile,
miile de enzime lucioase şi dolofane ce se lipeau de
cerul gurii creându-mi o stare de voluptate greu de
definit. Din când în când îmi permiteam să mai
perii blana de la subţiori şi să adaug ouăle insectelor dulci-acrişoare pe vârful limbii aspre. „Dacă
nu le las să se înmulţească nu mai am parte de aşa
ceva”, îmi spuneam mereu, oprindu-mă în faţa tentaţiei de a le stăpâni definitiv. Norocul meu că nu
mai aveam nici miros şi nici nu prea ştiam ce era
în fond mirosul. Nările îmi fuseseră de mult tăbăcite şi niciodată n-aş fi putut crede că în părul cemi sălăşuia pe faţă şi în interiorul lor ar fi putut
percepe mirosurile din peşteri unde-mi ţineau la
fermentat resturile celor răpuşi, pe care nu le putusem consuma. Viermii graşi, ce-şi părăseau periodic groapa cu rezerve biologice, îi culegeam şi-i
terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate
din afara grotei. Eram de-atâta vreme în stare de
veghe, că obosisem. Nu mă mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau
să-i prind înainte de evadare. Îmi era din ce în ce
mai greu să-mi port cei câţiva metri de trup matusalemic, de-a lungul şi de-a latul teritoriului ce-mi
aparţinea de când mă ştiam şi pe care-l marcasem
cu bolovani uriaşi, ca un zid înalt, riscam. Forţei de
care dispuneam nu i se putea opune nici un zid.
136
De aceea lucrurile se tranşau între noi, direct. Dacă
nu mi-aş fi respectat teritoriul şi aş fi intrat în vreo
împrejurime străină aş fi fost considerat duşman şi
întâmpinat ca atare. Dacă puterile mi-ar fi slăbit,
orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul şi bineînţeles noul apărător al teritoriului cucerit.
Faptul că ne înmulţeam şi că teritoriile prielnice nu se găseau, dădeau naştere la conflicte.
Numai înţepenirea într-o lumină veşnică a Pământului salvase teritoriul meu de la încăierări permanente. Din când în când, în vremuri de care
aproape uitasem, întâlnisem hălăduind prin pustie,
câte o femelă, la fel de uriaşă ca mine, dar prostită de sarcinile permanente în care se aflau, care
se lăsa prinsă în braţele mele, ştiind dinainte că va
fi abandonată. Diforme şi uzate, îşi abandonau
fătul sub vipia pustiului, îndreptându-se spre altă
parte după hrană, eterna plată pentru amorurile
dezlănţuite haotic într-o indiferenţă general-acceptată.
Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar,
ce păreau să-şi găsească sfârşitul doar atunci când
avea să cadă prima ploaie. Era ca un basm, care
ne înspăimânta şi de care nu scăpam nici atunci
când întâlneam câte un fetus deshidratat care nici
măcar nu-şi osificase pe deplin cartilajele trupului
şi nici atunci când eram într-o stare de mulţumire
digestivă deplină. Ştiam că ploaia ne va ucide.
Ştiam că ploaia ne va curăţa mediul pe care ni-l
formasem şi că noi înşine vom pieri, odată cu viermii care ne dădeau hrană şi care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odată cu ploile.
137
La Bellu
S
unt Călinescu.
Nici n-am simţit când am horcăit pentru ultima dată. Înfulecasem ultima porţie de aer,
cu lăcomie de parcă aş fi dorit să mai rămân deasupra ţărânii. Ce prostie. Mă crezusem nemuritor.
Mă crezusem păzit de energia izvorâtă din rândul
celor ce aleseseră să le fiu dregător al destinelor.
Şi, deodată, pac! „S-a rupt aţa”! M-am trezit
rece şi cu diafragma pocnită de sforţarea ultimei
lăcomii: aer! Un ultim aer! O mare şi infinită sorbitură de aer. Cu orice risc…
***
Întunericul veşnic. Mă obişnuisem.
În locul de adunare a viermilor, foşgăiala încetă brusc. Cu capul lucios şi cafeniu m-am ridicat
deasupra.
— Cer cuvântul!
Din adâncul viermuielii izbucni un mormăit:
— Iarăşi Eminescu!
— Iarăşi Sadoveanu!
— Unde-i Caragiale?
Se liniştiră.
138
Mi-am adunat câteva inele în jurul capului
maroniu, şi l-am ridicat mult deasupra celorlalţi.
— V-am lăsat destul să vă bălăcăriţi înaintaşii. V-am lăsat să mă batjocoriţi, să spuneţi că Eminescu nu a fost geniul de neegalat pentru că v-am
văzut neputinţa. Tu, ăla, Beniuc, sau cum ţi se mai
zice, tot mai cutezi a te îmbăţoşa în faţa-mi?
— Nu se spune faţa-mi, depăşitule!
— Sau tu, ăla mic şi bubos, tu care crezi
că-mi eşti superior doar pentru că l-ai devorat pe
Nichita, crezi că mă poţi înfrunta?
L-am simţit dând înapoi. Inelele ce-mi încătuşau mişcările, nu se acomodaseră încă. Şi-apoi
ce era să le spun. Cine eram eu pe lângă viermii lui
Sadoveanu, Doinaş, Coşbuc sau alţii?
***
Echipa de televiziune jubila. Filmau în draci,
filmau pe ascuns, tranzacţiile dubioase din cimitir.
Cavouri de generali vândute pe valută. Câteva mii
de dolari cavoul. Tot atâta un cântăreţ sau un pictor uitat. Samsarii cimitirului aveau relaţii. Nu avuseseră artiştii cât au vieţuit deasupra pământului,
câte aveau cioclii celebrului cimitir. Într-un singur
loc se rupeau relaţiile macabre; în sectorul aleşilor
de tranziţie ai poporului.
Acolo unde se muncea din greu la înălţarea
unor noi şi impunătoare locuri de veşnică pomenire. Acolo negocierile se purtaseră la alt nivel sau
şi mai bine spus, nici vorbă de negocieri: se dăduse ordonanţă de urgenţă. Nu stăpâneau ei?…
Câtă vreme fuseseră-n viaţă Nichita şi Doinaş, ale139
şii poporului nu dăduseră nici o para chioară. După
ce trecuseră pe celălalt tărâm, faima lor trebuia valorificată, nu-i aşa? Iar când de pe urma aleşilor
nu rămânea decât praful şi pulberea, de ce să nu
se aciueze şi ei la umbra celor care după trecere în
nefiinţă, deveniseră nemuritori…
***
Se zvoneşte că în curând îi vom avea colegi
pe devoratorii lui Vadim şi Păunescu, zise Călinescu.
O rumoare dezabrobatoare străbătu masa
viermuindă, aşa cum nu mai fusese de pe vremea
lui A. Toma şi Crohmălniceanu. Repulsia masei inelate nu venea dintr-un dispreţ faţă de opera celor
aşteptaţi pe celălalt tărâm, ci din atitudinea pauperilor în faţa belşugului dătător de inele grase.
— Aşa aţi făcut şi când a venit Sadoveanu şi
tot aşa când…
— Lasă trăncăneala. Noi ăştia care-am stat
prin puşcării, am tot tăcut şi încă mai tăcem, ca
nişte viermi ce suntem…
O lovitură surdă îi curmă rostirea. Prin surpătură, lumina se prăvăli odată cu lama casmalei.
Ghemul se chirci ca lovit de trăsnet. Aerul uscat de
deasupra, căldura soarelui, erau fatele pentru trupurile lor. Se răspândiră care încotro, căutându-şi
un loc ferit şi umed.
— Daţi-mi 20000 de euroi, vă fac cadou cavoul lui Eminescu, s-auzi o voce cavernoasă de sub
sutana mirosind a tămâie a prelatului ce mijlocea
tranzacţiile întunericului.
140
Satul
Î
n dimineaţa aceea, şeful de post se sculă cu
o amorţeală friguroasă în oase. Sobiţa de tuci
se răcise de mult şi-un viscol turbat bătea în
geamul îngheţat al clădirii. Troiene mari făceau în
luna aceasta, zilele cele mai sumbre din an. Tremurând, şeful de post sări de-a dreptul în cizme,
lovindu-şi cu mâinile umerii să se dezmorţească.
Apoi, după ce-şi aprinse o ţigară, ieşi afară cu
tusea strânsă-n gâtlej să-l cheme pe Gheorghe
să-şi facă treaba.
Gheorghe încă nu venise, cum se vedea
după troienele nemişcate. Aşa că şeful de post,
luându-şi mantaua începu să arunce de zor lopeţi
de zăpadă, când omul acela necunoscut, intră agitat şi-l strigă:
— Dom şef, dom şef.
— Noroc omule, îi răspunse şeful încălzit de
mişcare, privind ochii somnoroşi de sub căciula miţoasă de oaie. Ce-i aşa zor în dimineaţa aceasta,
bădie?
— Păi să vedeţi, m-am dus la neamuri acolo
şi am văzut. Adică n-am văzut.
— Ai văzut sau n-ai văzut? Vorbeşte lămurit!
— N-am văzut fumul ieşind de pe hornuri şi
141
m-am mirat. La nici o casă? În tot satul?
— Ei şi asta înseamnă că a murit un sat? îl întrerupse şeful de post.
— Păi nu, răspunse încet şi-ncurcat săteanul.
— Atunci de ce te-ai speriat aşa de tare
omule? De ce? Că doar nu te-a fugărit nimeni la
mine din cauza fumului, să-mi spui c-a murit un
sat.
— Da s-a întâmplat, să iertaţi că vă spun,
zise ţăranul şi continuă: când am intrat în casa vărului meu stătea cu barda înfiptă în gât şi ochii cât
cepele, ieşiţi din cap, şi eu am fugit urlând din
ogradă să vină vecinii. Nu s-a ivit nimeni la strigătul meu. Şi atunci am intrat eu în casele lor. Erau
acolo morţi, fiecare pe unde apucase ceasul zilelor
lor.
— Ce spui omule? Ce spui? Îţi dai seama ce
spui?
— Da don şef. Aşa am văzut, să trăiţi!
— Atunci ia lemnele astea şi nu mă mai
domni atâta. Spune-mi ce-ai văzut şi intră în post
să-mi dai amănunte.
Săteanul luă înfrigurat lemnele şi porni în
urma şefului de post. Intră în clădirea cu gratii la
geamul îngheţat de-atâta urgie cerească, apoi ieşiră împreună prin zăpada vânturată, îndreptându-se spre primărie. Aici, după ce luă în patru
funcţionarii care se aflau pe acolo, porniră grăbiţi
prin troienele cât gardul, în urma căciulii miţoase
ce-i pusese pe drumuri. Vântul sufla mai uşor,
dând seme că în curând avea să-şi dea duhul, slobozind văzduhul. Oamenii treceau cu schimbul în
frunte, făcând cu greu pârtie. După câteva ceasuri,
142
aproape de prânz, au ajuns în satul vecin, îngheţat într-o nemişcare ciudată. Sleiţi de efort au intrat
în prima ogradă. S-au apropiat de uşă, aşteptând
să le deschidă cineva. Stătea neclintită, fără vreo
urmă în zăpadă, semn că ar fi ieşit sau intrat cineva de acolo. Nămeţii zăceau până aproape sub
geam, neatinşi de vreo lopată, fapt care le spori
neliniştea.
— Să intrăm, don şef. Să vedeţi şi dumneavoastră. Sunt morţi. Ştiu eu. O ştiu bine! am văzut
zicea săteanul cuprins de spaimă. Împinseră uşa
şi intrară. Printre geamurile îngheţate, lumina pătrundea vag cât să se vadă întinsă pe pat, nemişcată, o femeie. Pe gât, urme de juvăţ. Se
spânzurase sau fusese spânzurată
— Să nu v-atingeţi de nimic. Să nu mişcaţi
ceva, zise şeful de post. Ieşi încruntat, cu paşi apăsaţi şi se îndreptă hotărât la casa de peste drum.
Apoi luară casă de casă, din ce în ce mai speriaţi,
trântind uşile după ei. Cu speranţa că cineva o mai
trăi, alergau prin nămeţi ca nebuni.
În fiecare casă, oameni ucişi, fie cu toporul,
fie cu furca de fân sau de cuţit. Unii având în mâinile îngheţate unealta din care-şi găsiseră moartea, păreau că aşteaptă în cele mai bizare poziţii.
Nicăieri nu erau semne de luptă. Părea că se-nţeleseră dinainte să se ucidă între ei până în cele din
urmă, ba chiar poate ajutându-se ca între vecini,
să-şi curme zilele, unii resemnaţi, unii zâmbind, iar
alţii îngheţaţi de spaimă.
Nici o urmă de viaţă n-au putut să găsească
în cele peste treizeci de case ale satului cuprins de
moarte. S-au îndreptat spre ultima casă. Era ceva
143
mai retrasă, în mijlocul unei curţi plină cu araci ce
abia se mai vedeau din zăpadă. Părea să fie bisericuţa satului.
Uşa stătea larg deschisă şi o voce suspina a
rugă. Înfioraţi, au intrat fără să scoată o vorbă. Un
paracliser bătrân stătea în genunchi mormăind
ceva în barbă.
— Bună ziua, moşule! răsună vocea şefului
de post, stârnind liniştea din sfântul lăcaş.
— Bună ziua creştine, răspunse bătrânul pe
şoptite. Aţi venit să vedeţi nebunia? Că eu de mult
le-am tot spus. Băgaţi-vă minţile-n cap; lăsaţi gărgăunii aiurea şi nu vă mai gândiţi la prostii.
— Dar ce s-a întâmplat aicea bătrâne? întreabă şeful de post.
— Păi, ce să se-ntâmple tăicuţă, ce să sentâmple? Popa Năstase-i de vină. Eu de câteva ori
i-am spus. Acuma a fugit păcătosul. Când a văzut
ce-a făcut, a fugit. Dar ştiu că n-o să scape. Chiar
dacă scapă de noi, pe lumea cealaltă, tot n-o să
scape.
— Popa Năstase ai spus? întrebă şeful de
post mirat. El a făcut toate acestea, el?
— Da, tăicuţă, el a făcut-o.
— Caporale, ia un soldat şi fuga-napoi la
post. Dă telefon să-l prindă pe popa Năstase. Ai
înţeles?
— N’ţeles, domn plutonier. Stoichiţă, vino cu
mine, zise acesta spre unul din soldaţi, după care
plecară prin nămeţii ce nu se mai sfârşeau şi se îndreptară cu groază pe urmele pe care veniseră.
144
***
În dimineaţa aceea, orăşenii păreau obosiţi.
Şi nu numai că păreau obosiţi, dar erau obosiţi. Nu
era uşor să faci politică în zilele acelea. Răufăcătorii încă mai erau dibuiţi prin satele din munţi şi n-ar
fi fost exclus să fie şi prin satele lor vreunul. Telefonul stătea nemişcat aşezat în furcă într-o rână.
De mult nu mai dăduse nimeni un telefon. Ar fi
vrut să fie întrebaţi ce mai fac, cum o mai duc. Dar
parcă putea cineva să folosească telefonul pentru
aşa ceva.
Telefonul zbârnâi răguşit, trezind încăperea
adormită. Îl ridicară. Nu vorbea nimeni.
— Alo, alo, răspunde măi omule pentru ce
sunaţi atâta, ca să vezi de sunt aicea! Răspunde!
Pe cine cauţi? Da! Da! Eu sunt. Da eu sunt. Ce?
Cum? Când s-a-ntâmplat şi unde? Cine-i vinovatul? Popa! Nu? Atunci? Bine. Aşteaptă să vină cineva de la noi. Sau Alo! Alo! Staţi acolo. Vine
imediat procuratura de-aici, de la noi. Nu vă atingeţi de nimic. M-aţi înţeles? Fiţi cu ochii în patru şi
aşteptaţi-mă. Popa unde-i? A dispărut? N-aveţi nici
o grijă, dăm noi de el. Să fie toată lumea prezentă,
din toată comuna. Câţi sunt? cinci? numai atât
dintr-o comună întreagă? Bine. Să fiţi atenţi să nu
vă omoare şi pe voi ca pe ăia. Cum nu i-a omorât
nimeni? Ce glumă-i asta? Atunci cine-i mortul şi
cine-i popa? Da, da ascult. Cum s-au omorât între
ei? Nu se poate. Atunci ce amestec are popa. Propagandă, propaganda asta religioasă. Aproape că
nu-mi vine să cred. Şi cei din comună ce-au făcut?
145
Cum nimic Aţi lăsat satul de izbelişte? Să-şi facă
popa de cap! N-aţi avut învăţător, primar? Ce să
mai vorbim! Aşteptaţi să venim acolo. Nu mişcaţi
nimic. Aşteptaţi! Venim imediat.
***
Coşmarul în care oameni, cu limba plină de
saliva cleioasă ca de melc zăceau în agonie, buzele
vinete de spânzuraţi, îi invadau somnul păzit altădată de îngeri. I se părea că sute de ochi îl urmăreau din toate colţurile. Ochi mari, înroşiţi. Şi iar, îi
venea în minte vorba paracliserului:
— Ce-ai făcut taică părinte? Ce-ai făcut taică
părinte?
Iar el îngrozit se scula din aşternutul ud, mototolit, ghemuit sub coaste şi se plimba. De pe
când era student la teologie, i se spunea de către
unii, colegi că pune prea mult suflet în credinţa vieţii de apoi. Câţi nu-i spuneau:
— Vladimire, mai lasă viaţa de apoi şi vină la
badea Vasile să bei o glaje de brumăriu din ăla
rece şi tare. Şi-apoi mai trecem puţin pe la măicuţe. Hai, ce zici!?
Dar el nu zicea nimic şi se-ndepărta fără ca
dorinţa să-i năpădească trupul.
Credea în viaţa de-apoi. Şi niciodată n-ar fi
putut să creadă în altceva.
— Forţa nu se găseşte în vin şi nici în femei!
obişnuia adesea să spună popa Năstase.
Iar când ajunse în satul acela, după prima
slujbă şi-a dat seama cu cine avea de-a face.
— Forţa nu de găseşte în vin, a zis atuncea
146
părintele dar n-a spus nimic altceva, gândindu-se
că erau în bună parte însuraţi, iar el însuşi a trebuit
s-o facă pentru a primi parohia.
Şi-a doua zi a venit cârciumarul zicând printre altele:
— Părinte. Îşi dau trei clondire de vin pe zi,
dacă n-ai să mai spui nimic despre vin în slujbele
dumitale. De cum ai vorbit ieri despre vin, mi s-au
împuţinat clienţii.
El s-a uitat cu ochii întredeschişi, şi i-a spus:
— De ţi-ai vândut sufletul iadului, te priveşte,
păgâne, dar datoria mea este de a-i aduce păstorului oile rătăcite de turmă, pe calea cea sfântă.
Şi-ncurajat, povesti cu prima ocazie enoriaşilor săi,
modul cum hangiul îi păcăleşte şi cum a cerut cu
obrăznicie până şi păstorului turmei lui Dumnezeu
să-l ajute în samavolniciile sale. Drept care, după
această nouă-ntâlnire, hangiul a trebuit să-şi închidă prăvălia şi să-şi caute alt vad, iar popa să
strângă fonduri pentru parohie. Şi-şi mai aducea
aminte cu groază cum propovăduia oamenilor
aceia, credinţa în viaţa cea de pe urmă, strunindu-le pornirile.
Dar niciodată n-ar fi crezut c-ar putea sajungă acolo. Adică să-i vadă striviţi, ştrangulaţi
crezând în el şi în viaţa de dincolo.
Camioneta mergea duduind printre nămeţii
viscoliţi mai înainte. Subofiţerul de la volan înjura
cu fiecare zdruncinătură, zorit s-ajungă odată
acolo, în satul acela trăsnit. Doar procurorul nu
schiţa nici un gest, nici o vorbă. Părea adâncit în
gânduri. Şi gândurile nu-i erau de loc vesele. I se
spusese de câteva ori, că are prea puţini oameni
147
alături de el, că trebuie să aibă mai multă putere.
Şi-apoi mai ştia că în curând avea, să-nceapă cercetarea pentru care nu era deloc pregătit. Oamenii lui erau liniştiţi şi resemnaţi.
Tocmai de aceea era supărat. Ce bine-ar fi
fost dacă ar fi trimis un alt procuror în locul lui. Cu
siguranţă că oamenii aceia nu s-ar mai fi sinucis
dacă n-ar fi fost popa. Acum orice regrete sunt târzii, îşi zise în gând procurorul înfuriat pe succesele
demente ale unui neisprăvit. Şi nici măcar nu ştiu
unde a dispărut sfinţia sa, părinţelul îşi mai zise
procurorul zărind primele case troienite.
***
Ajuns în sat, părintele se repezi glonţ la biserica, cu uşile larg deschise. Din naos, vocile răzbăteau până în curte. Poalele sutanei fâlfâiau ca
nişte aripi ale morţii, pe cărarea proaspăt croită.
Abia de văzuse camioneta din curtea bisericii, când se năpusti în pridvor întrebând:
— Ce-i, ce s-a întâmplat? Cine sunteţi oameni buni?
— Bine-ai venit părinţele! se auzi vocea procurorului. Dumnealor sunt la poliţie, adause rânjind fioros.
— Bine-aţi venit! şopti părintele înfrigurat.
O tăcere ciudată se lăsă în biserică.
—Îmbracă-te părinte, sau eşti îmbrăcat!
rupse tăcerea procurorul. Vei merge cu noi pentru
a lămuri această problemă, continuă el. Şi iarăşi
tăcerea cuprinse văzduhul.
— Să mergem, rosti careva. Se îndreptară cu
148
toţii spre camionetă. În liniştea întreruptă doar de
scârţâitul paşilor pe zăpadă.
S-opriră locului. De undeva s-auzeau gemete.
— Împrăştiaţi-vă şi scotociţi peste tot! zise
procurorul. Eu rămân cu părintele aici, mai adause,
în timp ce se-ndreptau spre camionetă. Apoi, după
ce s-au îndepărtat câţiva paşi, părintele spuse cu
glasul abia auzit:
— Şi cu mine ce faceţi?
— Nimic părinţele, nimic. Vom completa o
declaraţia cu tot ce ai făcut şi gata.
— Dar n-am ştiut c-o să iasă nenorocirea
asta. Niciodată n-am crezut, mai zise preotul şi
tăcu. Câteva ciori cocoţate pe turla bisericii stăteau
nemişcate.
Deodată un militar strigă dintr-o casă.
— Domnule Procuror! Aici, veniţi aici!
Din alte case se îndreptau în grabă soldaţi în
frunte cu ofiţerul.
Până şi procurorul împreună cu popa se îndreptară spre locul acela.
În casa unde fuseseră chemaţi, un spectacol
oribil se înfăţişă privirilor. Un bătrân slab, deşirat,
cu pletele lipite de tâmple de sudoarea morţii,
şedea pe-un pat, cu o saltea de paie. În jurul lui se
putea desluşi semnele unei îndelungate agonii. Nici
un mort nu mai era acolo. Semn că bătrânul era
singur.
— Apă! gemu bătrânul cu glasul abia auzit.
Un militar îi întinse bidonul, dar apa curgea
fără a fi fost reţinută de buzele rigide şi-nvineţite.
Bătrânul se prăbuşi pe spate.
149
— E otrăvit! zise părintele extrem de agitat.
— Să-i dăm nişte lapte, adaugă procurorul.
Dintr-o ulcea apărută de nu se ştie unde, un
soldat se strădui să-l facă pe bătrân să înghită câteva picături. Dar laptele se prelinse pe bărbie fără
a fi înghiţit. O rigiditate îi încleşta maxilarele şi-i învineţise chipul.
— Moare! Moare! Nu-l vedeţi că moare!? Faceţi ceva strigă preotul agitându-se, fără să facă
nimic.
— Să-l luăm cu noi! mai zise procurorul şi
săltându-l în braţe se îndreptă spre camionetă.
Tot drumul bătrânul nu scoase o vorbă. Din
când în când gemea uşor, sfârşit.
Abia la marginea oraşului, după ce-a încercat
zadarnic să se scoale-n şezut, bătrânul s-a prăbuşit ca un sac rostogolit din căruţă, zicând un singur
cuvânt, prelung.
— Lepraa… şi se stinse.
***
De mult nu mai văzuseră sătenii atâtea maşini trecând prin comuna lor. Camioneta care fusese cu două zile mai înainte pe acolo, nu-i
speriase, dar convoiul format din tractoare pe şenile şi maşini utilitare le răsădeau sub cuşme întrebări. Ştiau că n-aveau voie să meargă-n satul
vecin şi chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut s-ajungă
acolo din cauza militarilor ce înconjuraseră locul,
oprindu-i.
În vremea asta în cătunul complet izolat, din
câteva maşini, se descărcau materiale şi unelte.
150
Câteva buldozere treceau dărâmând casele de la
un capăt la altul, în timp ce într-o groapă plină cu
var, infirmieri cu măşti şi mănuşi scoteau morţii din
case şi-i aruncau în ea.
Stropi de var săreau în urma fiecărui trup
aruncat, primind în cuprinsul acela vâscos şi alb,
trupurile înţepenite. Era o masă inertă ce se supunea docilă aceluiaşi blestem.
Doi fotografi lucrau de zor în jurul cadavrului unui bărbat ce avea pielea frunţii şi gura mâncată. Lepra.
La ora prânzului un rug uriaş îşi întindea braţele spre cerul plumburiu, întreţinut de câţiva militari. Infirmierii îşi aruncau uneltele în foc, stropind
utilajele cu benzină.
Apoi îşi arseră uniformele, măştile, mănuşile,
dezinfectându-se pe rând. Ştiau că îi aşteaptă o
lungă izolare în carantină.
***
— Gata, să mergem! rosti şeful de post când
rugul era aproape stins.
Părintele Năstase, îngenunchiat, cu mâinile
împreunate a rugă, nu se clinti.
Ce-ai făcut taică părinte, ce-ai făcut taică părinte? Atât rostea părintele, într-una, repetând
spusa paracliserului, care-i lovea sufletul ca o limbă
de clopot. Nu se ruga cum crezuseră ceilalţi. Nici
nu părea a auzi ceva, în jur.
— Hai părinte, hai să mergem, îl bătu pe
spate şeful de post. Hai, n-auzi? Trebuie să mergem.
151
— Eu? Cu mine vorbeşti? Să merg unde?
— La maşină, trebuie să plecăm.
— Eu? Dar n-am făcut nimic rău, n-am făcut
nimic rău.
Apoi, se smulse din loc şi o luă la fugă, într-o
direcţie oarecare, fără nici un sens.
— Puneţi mâna pe el! ordonă şeful de post.
Aţi luat-o razna. Aduceţi-l cu forţa dacă nu vrea!
Infirmierii se grăbiră să-l prindă din urmă, înainte să se îndepărteze prea tare. Zbătându-se în
mâinile lor, părintele murmura: N-am făcut nimic
rău, n-am făcut.
— Hai omule. Hai să mergem, încercau să-l
potolească.
— Unde să merg? De se să merg? continua
să se zbată preotul.
— Potoleşte-te dracului. Doamne iartă-mă,
încerca să-l aducă la realitate şeful de post. E carantină, nu poţi să înţelegi atâta lucru?
152
Adăpostul
D
e cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă
mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind
să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, se-aruncă prin uşa de tablă, cu găurele, în
locul unde-şi ţinea alteori măturoiul, pe scaunul
vremilor liniştite odată.
Şi în curând, gangul se umplu de mulţimea
îngrozită. Câţiva din cei din faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumu-năuntru, dar
Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai
apropiat de avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când
în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul
oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi
îşi ţineau răsuflarea. Bombele cădeau tot mai
aproape. În pasajul înţesat, venea miros de sulf şi
de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca o
ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O
bombă căzu pe magazinul de la intrarea din
dreapta pasajului.
Fiare şi pietre căzură peste mulţime. O altă
bombă căzu în acelaşi loc, desfăcându-l. De la etajul al cincilea şi până la parter, clădirea crăpă ca
153
un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n
pasaj. Şi-atunci Leiba auzi primele răcnete. Un
miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul
înţesat de-njurături şi de ţipete. Câţiva borfaşi buzunăreau pe cei ce-şi pierduseră cunoştinţa o
vreme sau definitiv pe străzile oraşului.
Bombele cădeau în continuare peste centrul
oraşului, în timp ce Leiba-şi proptea uşa mai bine.
Ochii de copil priveau speriaţi prin deschizăturile
tăiate în tabla uşii, anume pentru aerisire.
O bombă căzu peste-o cisternă de pompieri.
Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu năprasnic lipi copilul atât
de tare de uşă, încât sângele ţâşni cu putere din
pielea presată prin găuri, iar ochiul ţâşni în umărul
lui Leiba.
O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapă enormă de-asfalt şi de carne rămase pentru o clipă deschisă, pentru ca mai apoi
să se umple cu resturi de oameni şi moloz hăcuit.
Leiba-şi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în
peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi
ultima parte din magazin se prăbuşi, astupând
groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai
zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen.
Şi-atunci, sirena începu să urle din nou. Val, după
val, vântul venea curăţind în rafale strada şi cerul.
Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul al ruinelor fumegând. Pe o bară înroşită sfârâia
o bucată de carne-mbibată cu sânge. Şi vântul
sufla, dezgolind, dezastrul din fum.
Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câţi or fi murit oare?
154
Şi-n vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie
înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite în
grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost
necesară intervenţia lor.
Un curcubeu strepezit se-arată pe cerul
plumburiu. Şi-atunci sirena încetă.
***
Când se trezi, Leiba-şi simţi capul o cloacă
şi-o durere cumplită-i ardea ceafa. Îşi duse mâna
la ţeastă tremurător, crezând-o ciuruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit
acolo pe neaşteptate.
Îşi şterse cu grijă umărul de ochiul scurs. O
picătură de sânge-nchegat îi stânjenea mişcarea
pleoapei. O îndepărtă cu degetul şi se mai linişti.
Se miră de liniştea adâncă, ce-l înconjura.
Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin
găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă
cleioasă şi roză. Leiba dădu propteaua groasă de-o
parte şi trase de uşă.
Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită, în uşa deschisă, se prăbuşi, în vreme ce din burta plesnită
maţele sparte ţâşniră. Cu ochii ieşiţi din orbite, un
bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea
că doreşte să între-n lăuntru. Înfricoşat Leiba dădu
să-nchidă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute-l
împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi
alte bucăţi din trupuri vecine. Şi-o duhoare nebună
răzbătu odată cu ele.
Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr
155
trup după trup, bucată după bucată şi să strige.
Strigătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul hienei
sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază.
Trase cu sete de-o mână smulgând-o din
umărul al unei femei. Pielea şi zgârciul se-ntinseră
cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n
mişcare-l făcu să se retragă spre fundul gheretei.
O rostogolire se prăbuşi, mustind, gata să-l strivească.
Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că
undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire.
De-aceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să
duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul
cuşetei şi-apoi voi vedea. Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târî pe lângă scaun până-n celălalt
capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe
scaun, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Simţi
cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit de nelinişte.
După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou
de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia.
Plin de scârbă, vomă peste prag, ameţit.
De sus cădeau alte sfărâmături de-asfalt şi
de pietre. O bârnă de fier înfipse de-a curmezişul
un trup de soldat străbătându-l. Când trase de el,
aceeaşi rostogolire lichidă-l făcu să sară peste pragul cuşetei.
Şi-o nouă grămadă de carne căzu, astupându-i lucrarea. Când se uită în fundul cuşetei,
se-ngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin
loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot
prăbuşindu-se. De sus dintre trupuri, o zeamă roş156
cată-vânătă, curgea băltind pe podea. Din când în
când, ceva umflat se spărgea ca un balon cu un
fâşâit de uşurare, în valuri, duhnind.
Şi-atunci Leiba-ncepu să-şi smulgă părul din
cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu,
gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit şi istovit se-ntinse pe jos, în băltoaca aceea de
carne presată, fără nici-o speranţă. Respira din ce
în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din
morman, sufocându-l.
157
Ninsori
I
arna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice
de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi
soarele. Vesel, proaspăt, gata să se întreacă
pe sine în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug.
Sunt sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde.
În ramuri, în tulpini şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumină. Şi muguri înflorind. Ca dintro noapte adâncă, strălucesc izvoarele. Apoi gonesc
spre tainice chemări.
Merg obosit. Nu, moleşit. Căldura-nmoaie
atât de plăcut oasele biciuite de frigul trecut.
Paşii mă poartă cu greu. Nu ei. Eu îi port.
Sau cine mai poate şti, care pe cine mai poartă.
Oricum sunt acolo unde lumina încă mai poate
să-mi aducă căldura.
Sunt sub flori. Am fost sub muguri, sub crengile negre şi aştept verdele vieţii, frunzele. Iar paşii
se duc şi mă duc. Pământul se lasă călcat şi-mi răcoreşte privirea. Iar paşii se bucură de mine şi eu de
reavănul ţărânii văioagelor umbrite. Pământul musteşte. Şi-n fiecare zi sunt tot mai însetat. Iar setea
mă face bărbat. Tot mai bărbat. Şi-atunci de ce marionetă? O fi umbra mea? Poate. O port peste tot. Şi
lumea râde. Şi eu nu ştiu dacă ea, e marionetă.
158
Se lasă pe spate când vreau eu. Mă vrea, să
joc. Eu sunt marioneta. Şi-atunci mai sunt bărbat?
Pentru că zilele trec. Şi verdele frunzelor izbucneşte-n lemnul ramurilor sărutate de soare. Din
negru ţâşneşte viaţa. Iar albul a rămas doar o
amintire. Iar eu tot amintire pentru marioneta
mea. Ba nu. Nici măcar atât. Eu nu pot fi o amintire. Marioneta da. De aceea o port legată de mine.
Pentru că eu n-am umbră. Oamenii văd şi râd. Şi
marioneta râde. Atunci când o mişc. Şi din nou am
senzaţia că ea mă sileşte pe mine. Iar eu sunt tot
mai mult jocul marionetei mele. De cine râde
lumea? De mine? Sau de ea. Oricum zilele trec.
Iar paşii mă poartă prin aceleaşi locuri umbroase. Ba nu. Sunt altele. Şi tot atât de materne.
Doresc maternitatea? Nu ştiu. Dar caut aceleaşi
văioage întunecate.
Şi iat-o. S-a desprins din mine. O mână, apoi
alta. Şi pielea se lasă sărutată. De mâini?
Iar marioneta nu-i. Nici lumea. Sunt eu şi
mâinile Ei. Mă gustă şi-mi redau umbra. În locul
marionetei? Sau în locul meu. Eu sunt eu însumi.
Iar Ea? Ea…
Zilele trec. Şi paşii mei. Şi verdele frunzelor
e tot mai intens. Negrul matern dă viaţă mereu şi
dispare. Iarba-l ascunde. Verde, verde, verde.
Doar paşii mei flămânzi de maternitate. Doar ei. O
găsesc prin aceleaşi văioage.
Cu aceleaşi curgeri cristaline. Şi paşii se bucură. Sărut cu tălpile răcoarea pământului. Şi eami primeşte sărutul. Simt înfiorarea în tulburarea
izvoarelor. Mă înfior la rându-mi. Şi tălpile. Iar marioneta? Nu-i. Eu sunt. Zi cu zi am crescut. Am de159
venit mai bărbat. Iar gustul pământului matern mă
doare. Mă răscoleşte tot mai mult. Eu sunt bărbatul. Şi-mi răsfir tălpile peste maternitatea răcoroasă. E neagră. E ultimul negru-n marea de
verde. Verdele vieţii.
Şi trupul mi se înfioră. Iar marioneta-i o
umbră. Mai bine spus, o amintire. Deci sunt bărbat. Am o umbră. Sau umbra mă are pe mine? Nu.
Nu trebuie. Eu sunt bărbatul cu umbră. Eu am
umbră. Eu am.
Pe naiba. Eu am nevoie de Ea. De Ea. Mi-e
necesară. Ce sunt fără ea? O trecere? Da. O trecere prin spaţiu şi timp. Şi nu vreau să fiu o umbră.
Nu vreau să am umbră. Dar vreau să fie Ea.
Ea=umbra. Umbra care să-mi ascundă neputinţa.
Iar paşii mei să-şi găsească răcoarea în maternitatea umbrei. Când văioagele vor dispărea sub verdele vieţii. Când curgerile vor înceta. Eu însumi să
pot fi Ea. Sau Ea să-mi dea umbra care să-mi acopere neputinţa.
Şi pretutindeni să găsesc răcoare. Răcoarea
sufletului însetat. Şi trupului înfierbântat. A tălpilor
fierbinţi de căutare. Şi dorinţele mele. Şi bărbăţiei
mele. Trebuie să-mi bucur încă tălpile, de răcoarea văioagelor umede.
— Doamne! Ce-i asta? Negrul se întrerupe
brusc.
Pete de aur şi de lumină. Pete de negru strălucitor.
Aur şi negru. Arămiu şi roşu. Şi toate-n mişcare.
Se mişcă maternitatea? Nu. Nu-i Ea. E-o salamandră. Îşi caută locuri umbroase. Şi ea? Ea nu.
160
Nu trebuie. Ea. Ea e doar o salamandră. O greoaie
şi nedorită salamandră.
Şi talpa piciorului meu. Da. Piciorului meu.
Talpa s-abate peste culorile în mişcare. Striveşte.
Striveşte cu ură. Ba nu. E disperare şi spaimă.
Spaima de culori? Desigur. Nu mai vreau culori.
Vreau puritatea negrului matern.
Şi talpa-şi continuă strivirea. Urzicături dureroase-o străbat. Mă cutremur şi cad. Pe fundul văioagei e bine.
Mă cufund în răcoarea pământului. Deasupra e cerul.
Şi frunzele. Da frunzele. Frunzele. Frunzele
se înroşesc brusc şi cad. M-acopăr de frunze. De
foarte multe frunze. Şi cerul păleşte. Iar frunzele
cad. În trup, răcoarea pătrunde tot mai adânc. Tot
mai adânc.
O simt alunecându-mi de-a lungul picioarelor. Iar frunzele cad. Şi-s crengile goale. Tot mai
goale. Şi mai negre. Ce negre… De parcă văioaga
s-ar fi urcat spre cer. Iar eu tot mai rece. Şi frunzele cad. De parcă ar vrea să-mi dăruiască pe veci
maternitatea.
Şi dorm.
Câtva timp a fulguit cu fulgi mari şi pufoşi.
Cerul nu avea contur. Parcă se lăsase pe acoperişuri. Ba chiar pe străzi.
Blocurile înalte-şi pierdeau înălţimile în
marea de fulgi. Şi de cer. Păreau că se-mpreunează. Ha, ha. Blocurile merg în cer. Ideea mi s-a
părut năstruşnică. Bărbaţii aveau cuşma de nea.
Dacă aveau capul descoperit. Femeile nu. Şi nu-mi
pot explica asta. Nici atunci, nici acum.
161
Apoi străzile se uniră cu străzile. Îşi împrumutau lumina de la zăpada aşternută pe ele. Şi
umezeala, tot de acolo. Bărbaţii nu mai aveau
cuşme. Părul se pleoştea. Se lipea umed şi greu de
capetele îngheţate. Încet se lăsa o pâclă. Era atât
de deasă, atât de deasă. Nu puteai vedea urmele
paşilor. Oamenii erau doar siluete. Femeile nu se
mai vedeau. Plămânii se sufocau.
Iar ochii mei, se măreau. Se măreau şi lăcrimau. Şi-atunci am văzut. Da. Atunci, abia atunci,
am văzut. Capetele oamenilor creşteau. Fiecare
avea capul mai mare decât înainte. Şi-n jurul lui,
un halou. De parc-ar fi fost sfinţi. Ochii mă usturau.
Şi ceaţa, oh, ceaţa. Ceaţa care mă împiedica să mă
dumiresc. Dar nu era vorba de nici o lămurire. Capetele oamenilor erau mai mari. Cu mult mai mari
ca de obicei. Mi-am spus că era din cauza luminii.
Dar seara erau şi mai mari.
Mă frământam şi nu găseam un răspuns.
Atunci au venit păsările. Mici, negre şi cu guler. Cu
guler lucios. Cu atât mai lucios cu cât ceaţa îşi sporea opacitatea.
Păsările negre se apropiau. Aureola le făcea
penajul mai strălucitor.
Apoi au apărut femeile. Purtau sub paltoane
ceva ce nu se putea ascunde. Părea că maternitatea însăşi îşi căutase adăpost. Paltoanele abia se
mai ţineau. Nasturii stăteau să plesnească. Maternitatea-şi găsise adăpost? Nu ştiam ce să cred. Nu
ştiam la ce să mă uit. La păsări? La femei? La păsări. Se aşezau pe capetele bărbaţilor. Crescuseră.
Şedeau ca pe nişte uriaşe baloane. bărbaţii le
lăsau. Încăpeau mai multe deodată. Şi părul? Da,
162
părul căzuse.
Capetele umflate străluceau. În zăpada căzută, urme. Urme de paşi şi de păr. Şi ceaţă. Ceaţă
groasă şi grea. Femeile abia se mai puteau mişca.
Le priveam şi nu înţelegeam. Pe reverul paltonului
meu rămăsese o şuviţă. Mă gâdila. Am dat cu
mâna. Mi-am atins obrazul. Capul îmi crescuse.
Era mai mare decât spatele. Umerii erau sub
fălci. Nici nu bănuisem. Deci şi eu. Şi mie. De ce
nu.
Doar sunt bărbat. Numai că nu-mi dau
seama de ce nu-mi găsesc buzunarele. Mi-e frig.
Degetele-mi sunt de tablă. Nu le pot îndoi. Mă dor.
Şi buzunarele nu-s.
Ba sunt. Mult depărtate de mine. De parcă
ceva le-ar fi depărtat. Bine că pot privi. Cred că
numai eu. Ba nu. Şi ceilalţi. Îşi duc din când în
când mâinile la cap. Parcă-s de pitici. Degetele
sunt mici şi îngheţate. La fel ca ale mele. Nici nu
pot acoperi urechile. Urechile-s mari. Mai mari
decât capul. Ca nişte evantaie.
Nici o maşină nu circulă. Capetele mari. Nu
mai încap înă-untru. Nici în clădiri. Şi ceaţa continuă. Unde-i soarele? Privirile se ridică spre cerul
nevăzut.
Tot nu se vedea. Iar trupul e obosit. Al meu
e şi mai mare. Eu sunt bărbat. De ce mă umflu?
Nu-s femeie.
Ne uităm unii la alţii. Nu ne mirăm. Suntem
îngroziţi.
Ne deosebim? Nu. Nimic nu ne deosebeşte.
Doar eu sunt diferit. Se feresc de mine. Ei au
numai capetele mari. Eu şi trupul. Şi calc tot mai
163
greu. Mă dor labele picioarelor. Picioarele-mi sunt
mici. Şi mâinile. Numai capul şi trunchiul. Eu şi femeile avem paşii mici. Femeile s-ar putea rostogoli. Mai ales că paltoanele ne-au rămas de prisos.
Sunt ca nişte eşarfe. Nici vorbă să ne-ajungă.
Mă îngrozesc? Nu. Nu sunt îngrozit. Doar
obosit.
Nici nu ştiu de ce mai merg. De ce? Dar unde
să stau? Nu încap nicăieri. Casele-s pustii. Toţi suntem în ceaţă. Iar păsările-s pe noi. Ghearele lor
stau în pielea noastră. Ca mâinile unui copil strângând un balon. Pasările-s mici. Din cauza mărimii
noastre. Eu nu le simt ghearele. De fapt eu nu mai
simt dacă am păsări. Nu toţi au. Şi toţi ne umflăm.
Nu mai ochii ne rămân la fel. Abia de mai vedem.
Au început să se umfle şi ceilalţi bărbaţi. Nu se mai
feresc de mine.
Sumtem la fel. I-ar păsările s-au înmulţit. Ne
mişcăm tot mai greu. Unele femei nu. S-au prăbuşit. Zăpada se topeşte sub ele. Şi bălteşte. Zăpada
se-nmoaie.
Porţiuni se asfalt şi de borduri apar de sub
nea. Iar noi nu ne putem odihni. Continuăm să ne
deplasăm. Haotic, dar ne deplasăm. Şi cât de mult
aş vrea să stau. Să mă odihnesc. Dar unde?
Bănci nu-s. Dar trotuare? Borduri? Sunt.
Atunci de ce n-aş sta. Şi-aşa picioarele au ajuns ca
nişte protuberanţe. Cred că m-aş putea da de-a
dura. Dar m-aş uda. Zăpada-i terciuită. Paşii noştri.
Şi ceaţa. Ceaţa ce nu se mai termină. Parcă sufocă
văzduhul. Şi zăpada. Şi noi. Aerul
nu ne mai ajunge. Iar păsările ne ciugulesc.
Le-o fi foame. Apar din ceaţă şi ne ciugulesc.
164
Nu le simţim. Le vedem unii la alţii. Ciocurile
se-nfundă în masa umflată. Pielea intră-nlăuntru.
Apoi revine.
Poate dacă s-ar sparge. Poate ne-am desumfla.
Eu n-am curajul s-o fac. Poate că nu-i bine.
Aştept păsările. Ele trebuie să ştie. Neapărat. Ele
au instinctul nealterat. Sunt coţofene. Nu mi-e
teamă. Şi nici nu le simt. Niciunul din noi nu simte.
Aşteptăm. Ne-nvăluie ceaţa. Nici aureola nu se mai
vede. Nu ne mai poate cuprinde. Doar păsările-şi
continuă ciugulitul. Ce-or fi găsit? Deodată simt
ceva ca o uşurare. O mare uşurare. Un lichid mi se
prelinge pe frunte. Îmi ridic mâna. N-ajung. Şi curgerea continuă. Picură pe trotuarul umezit. M-aşteptam să fie sânge. Nu-i. E limfă? Nu-i. Habar
n-am ce poate fi. Se scurge necontenit. Şi alţii văd
şi simt la fel. Dar nu se pot pipăi. Privesc unii la
alţii şi se liniştesc. Şi eu. De fapt nici n-am fost neliniştit. Eram liniştit. Tot timpul am fost. Lichidul samestecă-n balta ce curge spre gura de canal.
Iar ceaţa-i mai subţire. Poate se ridică. Da.
Se ridică.
Zăpada s-a dus. Doar noi ne amestecăm
scurgerile, cu urmele ei. Zăpada nu-i. Iar păsările-au dispărut.
De undeva, ştiri. Se anunţă cu voce răguşită
încetarea bombardamentului atomic. Supravieţuitorii să se prezinte… Nu înţeleg unde. Nici nu încerc să înţeleg. Târziu, mă alătur celor care merg
într-una, în aceeaşi direcţie.
165
Mântuitorii
P
ătura groasă, aspră de veşnică purtare,
este trasă peste capul rotund, ca un bostan, cu ochi oblici, abia mijiţi, dintre obrajii
lucioşi. Mai multe braţe o fixează de jur împrejurul
unui morman care se umflă, rar, sistematic.
Şi nu-i nimic în imediata apropiere pe care
să-ţi odihneşti ochii. De-atâta veşnicie, n-ai cum
alunga plictisul. Pe-aici mai trebuie mişcat câte
ceva. Aerul e prea îmbâcsit. Dar cum să deschizi
vre-o fereastră, unde nu-s ferestre?
— Bună dimineaţa. Eu sunt Isus, fiul lui
Dumnezeu.
— Care Dumnezeu? Eu nu cunosc nici un
Dumnezeu.
— Dumnezeu mi-e tatăl, zămislitor al trupului meu şi al credinţei mele, zise unul, rânjind.
— Şi care e credinţa ta? îl zădărî celălalt.
— Ar trebui să-ţi spun. Eu cred în oameni, în
partea bună din ei, îşi continuă Isus pledoaria.
— Şi eu cred în ei. Mă cheamă Budha, iar fraţii mei cred în credinţa mea. Ai tăi cred?
— Nu. Ai mei nu cred. Ai mei, au vrut să le
fac minuni. Şi m-au răstignit pe cruce, aşteptând
să învii.
166
tine.
— Şi-ai înviat? Îl sâcâi ca întotdeauna Budha.
— După cum vezi. Sunt la fel de viu ca şi
— Dar e o prostie. E n-am fost niciodată viu.
Eu sunt pur şi simplu o plăsmuire plăcută a sufletelor celor care vor să creadă în ceva. Eu sunt un
vis necesar, pe când tu, te vrei ca o realitate.
— Fraţii mei nu cred în plăsmuiri. Tatăl meu
a fost, dar nu le-a ajuns. Ei au vrut ca tatăl meu să
aibă un fiu, pe care să-l poată pipăi, simţi şi care
să le facă minuni, îşi continuă el, ca de atâtea ori,
argumentaţia.
— Tot îi dai cu minunile. Ce-s alea?
— Uite, de pildă eu le-am arătat oamenilor
calea spre înţelegere şi armonie.
— Şi eu le-am arătat-o. Mai bine spus şi-au
găsit-o singuri, plăsmuindu-mă pe mine. Şi asta nu
e minune
— Ar trebui multe să-ţi spun. Dumnezeu
tatăl, fiind nevăzut m-a plăsmuit pe mine, ca oamenii să vadă şi să creadă.
— Şi cred?
— Daaa! Bine, a fost o vreme când nu prea
erau ei siguri, dar eu le-am făcut minuni, adică lucruri pe care ei nu le puteau face şi atunci au crezut şi de atunci cred mereu. Adică ştiu eu ce să-ţi
spun? Parcă nu prea mai cred. De-aia am venit eu
iar. E nevoie de mine.
— Şi ai s-o faci?
— Păi, dacă-ţi spun.
— Ce anume?
— Ticluiesc eu una mai mare ca ultima.
— Ticluieşti pe naiba. Pur şi simplu i-ai pă167
călit. Crezi că numai tu ai fost deosebit între oameni?
— Eu nu cred. Ei mi-au spus-o şi au şi crezut
totodată.
— Impotenţă de oameni comuni, de hoardă.
— Spune-i cum vrei frate Budha, dar aşa a
fost.
— În primul rând încetează cu tâmpeniile
astea. Eu nu ţi-s frate. În al doilea rând nu te mai
încrede atât în voinţa unei turme neputincioase de
a-şi găsi singură calea spre adevăr şi nu mai fă pe
grozavul. Eu nu pot crede că tu ai fost singurul în
stare să le aduci neisprăviţilor ăia, calea spre fericire. Au mai fost şi alţii, dar tu probabil, ai fost singurul în stare să le aduci calea spre fericire. Au mai
fost şi alţii, dar tu probabil ai fost singurul în stare
să-ţi prezinţi marfa în ambalaje veridice. Iar turma
a orăcăit la unison, în favoarea inepţiilor tale. Era
şi mai uşor. De aia te-au răstignit după aceea. Că
doar au mai fost răstigniţi şi alţii.
— Da, dar ei nu au înviat.
— Şi tu? Parcă tu eşti viu? Şi te rog nu mă
mai întrerupe. Nu te-a educat maică-ta?
— Te rog. Toate ca toate dar pe mama s-o
laşi în pace.
— Şi de ce mă rog? În fond văd că nu te-a
prea înghesuit cu buna creştere.
— Mama a fost şi este Fecioara Maria.
— Altă aiureală. Te pomeneşti că mai trăieşte?!
— Nu!
— Şi a murit virgină?
— Da. Afirm asta, cu toată tăria.
168
— Sărmane Isus, eşti de plâns. Ori eşti prost
ca o căldare, ori eşti bolnav. Trezeşte-te măi băiete. Toţi ne tragem ` ha, ha, ` tot de-acolo. Şi tu
pari făcut la fel ca noi.
— Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! Mă înţelegi?
Nu-ţi permit!
Glasul lui Isus Mântuitorul devenise supărător şi strident.
— Ce-i gălăgia asta, se auzi de undeva glasul lui Allah.
— Vini-ncoace fârtate, să vezi minunăţie. Nepricopsitul ăsta de Isus, susţine că mă-sa a murit
virgină.
— Şi ce-i cu asta. Poate să moară cum vrea,
se auzi glasul lui de departe.
— Ai dreptate bătrâne, veni din ceruri vocea
lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc părinte, nu-şi putu reţine
bucuria Isus, la glasul părintelui său.
Cu paşi mari şi legănaţi, abia târârndu-şi burdihanul, se apropia Mahomed.
— Mahomed! Mahomed! îl strigă Budha.
— Ce vrei? Catadixi Mahomed să-i răspundă.
— Uite ce spune Isus, maică-sa a murit virgină.
— Se poate. Când o femeie nu mai are bărbat multă vreme, i se strâng toate alea.
— Şi cu asta insinuezi că...
— Ce importanţă mai are? Tatăl meu Allah
tocmai de aceea ne-a dat mai multe femei. Până le
vine rândul, par ca la început.
— Nărodule, numai la asta ţi-e gândul, pufni
Budha cu ciudă.
169
— Nărod eşti tu, cel cu o mie de feţe. Pentru
că numai unul ca tine se poate sminti în aşa hal
încât, să nu mai ţină seama de lumea carnală. În ea
sălăşluieşte frăţioare, fericirea, în ea.
— Şi sufletul?!
— Tu vorbeşti de suflet? Cine are o mie de
feţe are tot atâtea suflete şi pe care din ele-l poţi
face fericit mai întâi? zise Allah, râzând din rărunchi.
— Ba tu eşti acela.
— Fraţilor nu vă cretaţi, interveni Isus.
— Ia mai du-te dracului, îi sări ţâfna lui
Budha, repezindu-i o palmă pe obrazul drept. Ce te
bagi?
— Mă bag pentru că nu vreau să vă văd certându-vă.
— Dar cine se ceartă, bă Isuse, îi zise şi Mahomed enervat brusc.
— Voi. Voi nelegiuiţilor, îşi susţinu Isus punctul de vedere.
— Atunci na, ţine şi de la mine, şi Mahomed
îi trânti la rându-i o palmă răsunătoare.
Isus îşi cuprinse faţa fierbinte, cu palmele,
căutând să-şi potolească usturimile. Apoi, amintindu-şi de poveţele tatălui său, zise:
— Taică Dumnezeule, taică Dumnezeule, că
rău m-ai învăţat. Neghiobii ăştia sunt în stare să
mă facă ferfeniţă, nicidecum să-nveţe ceva. Poate
că tu nu eşti de acord cu ceva, dar nu mă mai las,
să ştii. Ăştia spun că nu există minuni. Şi spun că
nici nu sunt viu. Şi dacă nu-s viu, atunci pentru ce?
Auzi tu? Pentru ce?
Se încordă apoi, ca un arc începând să lo170
vească în toate părţile. Lovea şi primea. Toţi loveau. toţi loveau, toţi primeau. Cine pe cine nimerea.
Uşa se deschisese brusc, lăsând să intre întâi
capul, apoi corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon
şi bluză albă. Gesturile şi glasurile amuţiră. Bărbatul înaintă încet, dar sigur, conştient de puterea sa.
— Drăgălişilor vi s-a făcut dor de hamuri,
cum văd. Vă liniştesc eu imediat. În paturi! În paturi am zis!
Se aplecă apoi să culeagă de jos pătura cenuşie.
— Ei drăcie. Tu ce cauţi? Aici erai?
Zbârlită, înfricoşată, fata ţâşni iute, strecurându-se spre uşă.
— Mătură, fira-i tu să fii, mătură că te-am
angajat să mături, nu să faci sfinţi. Sfinţi aveam
destui bombăni el, trântind pe masa din salon cutia
cu medicamente.
171
Ulciorul
U
şa celulei se deschise cu un pocnet sec. În
cadrul ei, cu centironul lăsat peste burtoiul
lăbărţat, adjutantul Mandache, crăcănat, îşi
slobozi chemarea cu glas răguşit:
— Hai Pandele, ţi-a venit rândul!
Din grămada de rogojini întinse pe ciment,
dintre trupurile înţepenite de frig, s-auzi o mişcare.
Lumina din ferestruică nu-l lăsa pe adjutant să distingă prea bine cine şi cum se mişcă. Se răţoi supărat:
— Mişcă bă rahatule!
Un bărbat înalt şi deşirat se desprinse din
colţul celulei, apropiindu-se cu un mers de cocostârc peste trupurile chircite pe cimentul lunecos.
Se apropie temător de uşa deschisă. Duhoarea aerului din celulă fusese înlocuită cu aerul sălciu de pe coridorul închisorii îl ameţi. Se clătină.
— Ia uite-te la boier cum se preface, şuieră
Mandache lovindu-l cu un retevei lustruit. Lovitura
scurtă, căzută între omoplaţi îl aruncă pe purtătorul zeghei de peretele opus. Gemu. Dacă ar fi ţipat,
alte lovituri ar fi căzut peste trupu-i slăbit. Îşi târşi
paşii amorţiţi de nemişcare spre capătul culoarului.
Cunoştea drumul. La început îl parcursese mai des.
172
Acum de două-trei ori pe săptămână, după cum
avea chef comandantul închisorii, sau vreunul din
adjuncţii săi.
În seara aceasta-i căzuse pata chiar comandantului.
Afumat bine şi cătrănit că-şi găsise amanta
ocupată cu un activist care-i promisese c-o ia de
nevastă, comandantul simţea nevoia să-şi descarce nervii pe cineva. S-a decis asupra lui Pandele, profesorul universitar închis pentru ceea ce
mintea lui nu putea înţelege. Cică ea liberal. Şi ce
dacă. „Ce mare lucru şi liberalismul ăsta. Treabă
capitalistă”, mormăi comandantul ciulindu-şi auzul
la târşitul paşilor ce se apropiau dinspre celule. Îşi
trânti centironul de palma stângă cu putere. Violenţa izbiturii îi trezi simţurile. Se învioră doar atât
cât să-şi simtă corpul fremătând de nerăbdare. Îl
mai bătuse pe nenorocit fără de folos. Nu reuşise
să scoată de la el nici un angajament, nici o mărturisire pe măsură. Atâtea luni de ciomăgeală şi
huiduma nimic. „Dacă şi-n seara asta nu scot ceva
de la el, îl omor” gândi comandantul, pocnindu-şi
din nou centironul. Aproape în acelaşi timp uşa biroului se deschise. Împins din spate Amedeo Pandele se trezi în faţa lui. Mersul de la celulă până la
biroul comandantului îl mai dezmorţise.
— Ieşi afară! îi zise adjutantului. Acesta se
retrase rânjind. Avea să se proţăpească lângă uşă.
Îi plăcea s-audă gemetele celor bătuţi de şef. Avea
putere şi metodă şeful.
— Ia zi, bă sfrijitule, mult ai să-ţi mai baţi joc
de mine? îl apostrofă pe deţinut comandantul. Tăcerea nu-i plăcea; iar Amedeo tăcea. Un centiron
173
dezlănţuit se abătu peste creştetul albit. Cu tâmplele zvâcnind de furie, ofiţerul îi mai altoi câteva
centiroane, doborându-l.
Căznindu-se să-şi ridice trupul slăbit, Pandele
se trezi doborât de şutul cizmei cazone. Renunţă să
se mai apere. Dezlănţuirea loviturilor îl ameţi. Nici
măcar nu le mai percepea.
După ce obosi, comandantul îşi şterse sudoarea de pe frunte, apoi de pe ceafa năduşită, cu
o batistă mototolită şi soioasă şi-şi aprinse o ţigară
Carpaţi cu filtru.
— Paştele mătii!, nu scrii declaraţia aia? Pandele gemu. De luni de zile numai asta auzea,
numai asta i se cerea.
— Sergent! strigă răguşit comandantul. Ştia
că adjutantul se lipise de uşă. De aceea-l pedepsi,
degradându-l prin chemare ca sergent.
— Ordonaţi! zise Mandache, cu oarece nemulţumire în glas. Doar era adjutant, ce naiba! Îi
era frică să-şi arate revolta. I-ar fi plăcut să i se
spună tovarăşe plutonier major sau măcar tovarăşe adjutant.
— La menghină! Hârâi comandantul, icnind.
Adjutantul îl trase de zeghe lângă uşa întredeschisă. Îi luă mâna şi-i introduse degetele în crăpătura canatului, trăgând cu cealaltă mână de-o
sfoară ce atârna de clanţă. Un urlet izbucni din gâtlejul nefericitului.
- Scrii bă declaraţia? Repeta ostentativ comandantul, făcându-i semn adjutantului să mai
tragă de uşă. Urletul se transformase într-un răget
continuu ce se împrăştia de-a lungul celulelor, împietrind cu totul trupurile amorţite de frig şi ne174
mişcare a celorlalţi deţinuţi.
— Scrii mă? repeta călăul fără să aştepte
vreun răspuns. Sângele ţâşnii din falangele strivite.
— Daaa! răcni repetat chinuitul.
Strânsoarea uşii slăbi. Cu ochii scoşi din orbite de durere, deţinutul se lăsă cărat într-un scaun
din faţa biroului pe care zăceau un toc, cerneală şi
hârtie.
— Scrie mata cum îţi spun eu. Ai noroc că
am băieţi deştepţi, că nu ţi-au băgat dreapta-n
uşă. Da’ ţi-o băga dacă nu scriai. Deci scrie: Subsemnatul Amedeo Pandele, născut în anul, luna,
domiciliat în localitatea, aia de unde te-au ridicat
tovarăşii, de bună voie şi nesilit de nimeni, declar:
consimt să colaborez cu forţele de securitate ale
Republicii Populare România. Ai creier, ai cerneală,
ai hârtie. Ce nu ai tu, băi porcule, n-ai bunăvoinţă
şi timp, pentru că sunt grăbit să merg la curve.
Hai, dă-i drumul în mă-ta mai repede. Îşi aprinse
o nouă ţigară, urmărind scrisul chinuit şi tremurat
al schingiuitului. Adjutantul se scărpină între fese,
năduşit de toată tevatura prin care trecuse. Chipiul
îi căzuse pe jos, iar părul scurt i se zburlise fără
să-şi dea seama.
— Iscăleşte şi pune data, mai zise schingiuitorul gata să-i smulgă pagina şi s-o pună bine.
Râgâi mulţumit. Îl nimicise. N-ar fi putut bănui că
Pandele avea să cedeze. Acum se putea duce liniştit la tovarăşa Lenuţa, pe care o angajase de curând la bucătărie, să-l mulţumească încă odată.
Balonat, se slobozea la fiecare pas, mirându-se de
ecoul făcut pe coridoarele reci şi mute.
175
***
Păianjenii păreau neschimbaţi. De sub peruca aspră, chipul scofâlcit al bătrânei, părea străbătut de firişoarele invizibile ale unei pânze de
păianjen. Lumânarea încolăcită de pe piept se muiase, devenind păstoasă. Sânii nu se mai ghiceau
sub rochia grea, anume păstrată pentru ultima
ocazie. La căpătâi mucul lumânării aprinse se blegise, muşcând prea multă ceară dintr-o parte, născând şiroaie lichide ce se prelingeau peste
marginea sicriului.
Cele câteva bătrâne de la căpătâiul ei, sorbeau indiferent din ceşcuţa de cafea răcită, sporovăind tern câte le mai rămăsese din amintirea
decedatei.
— Când era senatoare nici că ne-a băgat
vreodată în seamă Leonora!
— Avea grijile ţării pe umerii ei, tu.
— Avea pe dracu.
— Ba avea draci în ea. O ştiu eu prin câte
paturi a trecut până când şi-o mai ostoit tremuriciul.
— Faci păcate Leonora. Era mai mult prin
parcuri.
— Eu cu gura, ea cu curu. C-aşa-i în politică…
— Taci tu!, dacă erai în locul ei?
— Cum să fiu, când n-a fost chip să intru în
patul şi-n buzunarele derbedeului care i-a săltat
poalele pentru ca s-o salte şi-n partid.
— Aşa a vrut poporul Leonoro!
— A vrut pe dracu gemu. Popor mai prost ca
176
ăsta n-ai să vezi. Ce folos c-am fost cinstită, i-a
ales tot pe golani.
— Eşti ciudoasă, asta-i…
— Cum să nu fiu. S-a dus târâtura asta să
facă legi. Şi de bune ce le-a făcut am ajuns la sapă
de lemn şi eu dar şi ea. Cum i s-au fleşcăit ţâţele
cum au tras-om pe dreapta. Acum s-a retras definitiv, dar cui mai foloseşte, zise ea cu năduf ridicându-se de pe scaunul hodorogit de atâtea
priveghiuri la câte fusese martor în capela mortuară a cimitirului. Lumânările de la ieşire, pâlpâiră
la trecerea ei. Pe banca din faţa mormintelor, Leonora îşi aprinse o ţigară fără filtru, sugând cu sete
fumul aspru. Plesnea de furie. Rivalitatea n-o putuse determina să nu vină la căpătâiul senatoarei,
chiar dacă venise mai mult pentru a savura halul în
care ajunsese moarta. Nici un prieten adevărat,
nici o rudă. Doar ele, frustratele, insultatele măreţiei de altădată ale celei ce pleca pe ultimul drum.
Groapa de pe aleea notabilităţilor îi stătea în gât
Eleonorei. O învinuia în sinea ei şi pentru că din
Leana sau Lenuţa devenise Eleonora şi pentru că
nu-şi făcuse cavou. Se cunoşteau bine. Porniseră
împreună şcoala primară, împreună la puşcărie ca
bucătărese, împreună la fără frecvenţă, după care
s-au despărţit. Ea s-a măritat cu Mandache, iar
Leana şi-a pus poalele-n capul doctorului ce stătea în gazdă la ei pe mâncarea furată de la gura
puşcăriaşilor.
Şi tot doctorul ăla amărât o purtase şi-n facultate după ce-i trântise un copil încă de pe vremea când era în ultimul an la şcoala tehnică
sanitară. Apoi Lenuţei îi venise pofta de politică. O
177
îndemnase pizma, o îndemnase dorinţa de a scăpa
de numeroşii amanţi ce-o inoportunau până şi pe
aleile parcului municipal. Era greu de spus. Dar
când a simţit că ăia de dreapta sunt pe ducă şi mai
ales că au dat o lege de deconspirare a turnătorilor, a trecut cu bagaje cu tot în stânga.
Se sfătuiseră amândouă.
— Auzi fa, cât sunt eu de farmacistă, dacă
ţărăniştii ăştia mă dibuie, am feştelit-o. Dacă tâmpitul ăla de comandant de puşcărie, ajuns general, a fost în stare să se strecoare, eu ca turnătoare
sunt pierdută. Băbălăul ăsta de bărbat s-a retras,
de mai ştiu să fiu femeie la casa mea.
— Da ai ştiut vreodată! zise Eleonora.
— Am ştiut, a ştiut şi mama şi la ce i-a folosit? Dacă ăla de-i schilodea pe deţinuţi a ajuns
mare, eu de ce n-aş fi. Bine că nu m-am afişat prea
tare cu ţărăniştii, ca să pot să cotizez la ăilalţi. Cu
vreo 80 de mii de dolari mă pun pe listă. Ai să
vezi…
Atunci n-o crezuse. Dar după ce-o văzuse senatoare, gura i se umplu de fiere. Mai mult, după
ce se mai văzuse şi tratată cu indiferenţă de Lenuţa senatoare nici prin cap nu-i mai trecea să-şi
pună frâu gurii. Nu era cunoscut, nu era prilej pierdut pentru noi dezvăluiri din viaţa doamnei senatoare. Parte din ele, au afectat-o în aşa măsură,
încât Eleonora s-a lăsat televizată într-o rugăciune
făcută într-o capelă parlamentară, stârnind râsul
urbei ce-o propulsase. Până şi bărbaţii care o întinseseră fiecare pe unde apucase, şuşoteau nestingheriţi de consecinţele dezvăluirilor. Numai că
rugăciunile nu i-au fost de folos. A căzut la pat
178
când i se părea că plesneşte de sănătate. Şi a
murit convinsă că poporul e prost şi nevrednic de
una ca ea, Lenuţa farmacista.
***
Vasul îi explodă în mâini. Probabil că se electrizase când îl frecase cu periuţa sau pămătuful arheologului. Că doar nu era nebun să-şi trâmbiţeze
descoperirea. Şi-apoi nici nu ştia peste ce dăduse
când lopăţica scrâşni sub mâinile lui. Trebuia să
vadă. Pământul fărâmiţat se lipise de vasul maroniu. Dacă l-ar fi îndepărtat cu altceva, ar fi riscat
să-l distrugă. Văzuse la arheolog cum folosea pămătuful. Încet, cu răbdare, până când îl desprinse
cu totul. Nici nu sesiză irizarea ce-i dădea o strălucire nefirească. Părea să fie efectul razelor de
soare asupra smalţului umezit de atâta aşteptare
îngropată sub pământul turnului în care fusese ascuns atâta vreme.
Explozia-l surprinse mut, fără să poată scânci
măcar. Lichidul purpuriu ce-l împroşcă în faţă,
părea lipicios şi iritant. Ba chiar corosiv.
Instinctiv îşi duse mâinile la ochi, deşi nu
reuşi să facă altceva decât să-i simtă vâscozitatea
întinzându-se până dincolo de sprâncene. Nici nu
sesizase volatilitatea lichidului. Un abur uşor se ridica de pe faţa şi hainele lucrătorului, înroşind
aerul din imediata apropiere.
— Ce mama dracului era în hârbul ăsta? Se
întrebă bâjbâind în jurul gropii.
Neprimind răspuns, îşi şterse cu mâneca vestonului pielea din jurul ochilor năuci şi se propti cu
179
spatele de peretele gropii răcoroase. În mână, cioburile păreau să-l frigă. Le aruncă lângă cele căzute din explozie. Pe fundul ei, o lespede ce părea
să poarte un mesaj. Îşi aminti de pămătuf. Era încleiat. Îl luă cu silă şi-l petrecu pe suprafaţa pietrei
poroase. Citi: PANDELE.
— Na-ţi-o frântă. Mare scofală. Am săpat
atâta ca să dau de Pandele, rosti el cu ciudă. Apoi
se cutremură. Adică-n ulcior era ceva ce putea rămâne dintr-un om. Adică era Pandele. Greaţa-l
prinse fără de veste. Se uşură împotriva voinţei lui
chiar pe piatra pe care abia o dezvelise. Acreala
din cerul gurii lipsită de aer îl făcu să se clatine. Se
prăbuşi acolo, în voma de care abia scăpase.
Undeva, mai departe de groapa lui, ceilalţi
săpători îşi vedeau liniştiţi de treaba lor. Dacă
aveau să dea peste monedele de aur ascunse-n
pământul lor, oameni se făceau.
***
Soarele se despletise peste ogoarele şi uliţele satului, într-o famată arareori de câte un nor
rătăcit, gata să se destrame la prima împunsătură
de vânt. Coteţele porcilor scoteau aburi, iar câinii
erau în stare să-şi atârne limba pe ghimpii ierbii
sfarogite de pe lângă gardurile potopite de febra
cuptorului ceresc. Câteva găini chelite de penele
ce nu mai putuseră fi salvate din ghearele cocoşului focos, îşi atârnau aripile târâş prin găinaţul sfărâmicios. Câteva prune agăţate-n disperare de
ramul văduvit de frunze se prefăceau a fi pline de
seva fructului copt, ascunzând în pântecul lor
180
viermi alb roşiatici. Pe mirişti oile se încleştaserăntr-un ghem lânos, umbrind crăpăturile din pământ, de parcă ar fi vrut să apere cu trupul lor
creşterea buruienilor pe care-ar fi vrut să le aibă la
păscut. Toropit de căldură, ciobanul zăcea lângă
un rest de paie, cu iţarii umezi şi muştele bâzâind
turbate de sudoarea lui ce mustea sub pălăria de
paie mai abitir ca zeama dintr-un harbuz strivit de
copita unui taur blegit.
Domnul profesor Mandache ştia precis că pe
acolo fuseseră îngropate bijuteriile smulse cândva
de pe mâinile condamnaţilor. Le pusese cu mâna
lui, înainte de a pleca în civile şi-i fusese frică ani
de zile să încerce să le recupereze.
Acum nu prea-i mai era. Fostul comandant
nu apucase prea mult să se bucure de tresele de
general, senatoarea care-l sprijinise ca o amantă fidelă crăpase, iar Eleonora cu mintea-i de bucătăreasă, n-avea habar de taina ulciorului în care-şi
dosise el comoara. După cum el, Mandache, habar
nu avea că Lenuţa trecuse în lumea celor drepţi
sub privirile ciudoasei lui consoarte.
***
Câte o cioară leşinată sărea după boabe de
grâu, croncănind ori de câte ori ţeapa unei tulpini
o rănea sub coadă. Praful se înecase în propria-i
fiinţă, rămânând culcat în strat greu printre mirişti,
atât de greu că nici vântul nu l-ar fi putut frământa
dacă n-ar fi fost atât de bicisnic. În mâlul fierbinte
ce plutea între pământ şi văzduh, oamenii se târau
181
ca nişte viermi leşinaţi, căutând umbra caselor răscoapte de fierbinţeala lui cuptor. Blegite, muşcatele din ferestre îşi dădeau duhul.
Câte o furnică ameţită de prea mult soare îşi
căuta umbră sub frunzele secerate de suliţele fierbinţi, constatând cu stupoare că şi pervazul frige la
fel de tare ca sticla ferestrei încinse. Pe cerdacul
potopit de căldură, o şopârlă se lăfăieşte ghiftuindu-se cu tot ce îndrăznea să mai mişte prin
preajmă schimbându-şi din când în când poziţia labelor de sprijin ca să evite arderea lor în contact cu
scândura pârjolită. Prin aerul parcă transformat în
scrum, arar se prelingeau siluete de insecte zburătoare. Până şi muştele-şi căutau răcoarea bălegarului, sub crusta crăpată şi zimţuită de ierburi.
Satul părea mort. Şi mort ar fi fost, dacă la marginea lui, puţinii săteni, nu s-ar fi adunat, să-l petreacă pe ultimul drum pe unul dintre ei, mai
umflat în ultima zi de priveghi, decât restul consătenilor nehotărâţi încă să-şi dea ultima suflare. Sub
anteriul închis la culoare, un popă ortodox slab şi
pământiu la faţă, îşi mişca cu greutate braţul de
care cădelniţa cu tămâia topită de metalul încins
chiar şi fără de jăratec. Dascălul bâiguia cu limba
cleioasă vorbe dinainte rostuite de canoanele creştine. Numai groparii se bucurau, acolo în fundul
gropii de un licăr de răcoare, sfidând pâlcul îndoliat şi transpirat. Când bulgării de pământ au luat
locul lor, odată cu ultima izbitură de lopată pentru
netezirea mormântului, sfidarea groparilor murise.
Intraseră în lumea celor împovăraţi de arsura luminii solare. Preotul era ud pe dedesubtul anteriului şi fiecare pas părea să fie însoţit de un clipocit.
182
Dascălul îl urma leneş, ca un vierme secătuit de
sevă, gata să se lase pradă unui cavou, dacă l-ar
fi găsit gol, de parcă-n satul lor ar fi fost cavouri.
Doar în biserica mică şi dărăpănată se mai putea
respira un aer pufos cu iz de ceară şi de tămâie. Nu
mai plouase demult. Lujerii florilor se topeau ca
margarina, iar porumbul se chircea de la o zi la
alta, de parcă odată cu seva-l părăsea şi dorinţa
de a mai rămâne-n picioare. Şi-n amorţirea asta
păstos de fierbinte, domnul profesor Mandache îşi
scoase revolverul ascuns sub covorul de lână din
duşumeaua falsă a camerei de curat. Era uscat,
bocnă. Până şi rugina se uscase devenind sfărâmicioasă.
O îndepărtă cu degetul, apoi cu unghia şi
când i se păru că mai există, picură puţină votcă
peste petele întunecate să le şteargă cu colţul batistei. Luă un cartuş şi-l introduse într-unul din orificiile butoiaşului. Cu pixul făcu prima însemnare:
„Am decis să mă sinucid. Puroiul s-a întins mai repede decât mă aşteptam”. A semnat şi-a închis coperţile agendei cu pixul între paginile ce datau
intenţia sa. Şi-a apropiat ţeava de buze. Răcoarea
metalului era plăcută. Îl îndepărtă, lovi butoiaşul
şi-l apropie din nou. Întredeschise gura şi apăsă
pe trăgaci. Declicul îl înfioră. Creierul i se chircise
brusc, fulgerându-l. Apoi se destinse la fel de
brusc. Nu se întâmplase nimic. Pleoştit, ca o curcă
toropită de căldură lăsă braţele să atârne. Deschise
agenda şi notă: „Am decis să trag ca la ruleta rusească. Am tras primul foc: Nu s-a întâmplat nimic.
Mai încerc” îşi termină el însemnarea semnând
pentru orice eventualitate, Pandele. Lovi iar buto183
iaşul cu latul palmei transpirate aşteptând să-şi termine rotirea. Îşi apropie iarăşi ţeava de cerul gurii,
apăsând pe trăgaci. Şiroaie de apă i se prelingeau
din spatele urechilor pe gât şi spre burta de pe
care părul începuse să cadă, boltind în zona centurii de sub ombilic. Inima-i bătea nebuneşte.
Şocul fusese mai suportabil decât prima oară. Îşi
reluă însemnarea cu mâna tremurândă. Pasta din
pix se aduna în vârful rezervei încinse, îngroşând
nefiresc buclele scrisului. „Tot eu sunt. Am mai tras
odată. Nu mai suport. Sunt mort şi aşa ar trebui să
rămână. Eu am murit acolo, în celulă. Am să mai
trag, până când voi sfârşi cu adevărat…” Nu-şi mai
semnă cuvintele aşternute lipicios pe agenda năduşită de toropeală. Oficial nu mai exista. Ieşise
din toate evidenţele oficiale. Acum, cu dosarele,
dezvăluirile şi toate întâmplările ce-şi puneau tunurile pe colaboratorii securităţii, sigur aveau să-i
dea de urme. Îl avertizase şi Lenuţa prin Leonora
lui.
Îşi duse pistolul la tâmplă. Poate că aşa apăsarea pe trăgaci se va dovedi fatală. Trăgaciul declanşă mecanismele cu o ţăcănitură seacă. Nici un
rezultat.
Iritat ţăcăni de mai multe ori trăgaciul. Nici
un rezultat. Râzând şui, repetă la nesfârşit gestul
apăsării trăgaciului. Pe măsură ce declicul răsuna
în gol, disperarea-i lua locul fricii. „Nici măcar sămi iau zilele nu-s în stare! Îşi spuse Mandache. Furios mai apăsă de câteva ori. Bubuitura-l luă prin
surprindere, cu gura căscată. Ar fi vrut să-şi
schimbe semnătura. Să semneze Mandache. Eu
sunt Mandache, părea să iasă din gura căscată
184
geamătul horcăit al celui ce izbutise fără de veste
să-şi găsească în sfârşit, sfârşitul.
Când Eleonora avea să se întoarcă de la înmormântarea Lenuţei senatoarea, nu grozăvia trupului cu creierii împrăştiaţi pe masă aveau s-o
nedumirească, ci semnătura din agenda mărturisitoare: Pandele.
185
Cărăbuşi însîngeraţi
M
-am trezit înconjurat de o căldură sufocantă. Florile din livadă îşi scuturară ultimele petale. Fructe minuscule mijeau pe
sub frunze, răspunzând chemării cireşelor de mai,
ce aşteptau sărutul soarelui să-şi îmbujoreze pieliţa
sub care se strângeau sevele şi aromele timpurii. E
mai, mi-am zis, deschizând larg fereastra. O boare
fierbinte năvăli prin geamul camerei. De undeva,
din văzduh, se năpusti către mine o gânganie zburătoare.
Zbor de vietate năucită, zbor orb şi greoi, lipsit de văz şi orientare, lovindu-mă în frunte. A
căzut cu un pocnet sec pe hârtia din faţa mea.
Avea chitina înroşită şi labele greoaie.
Mersul îi lăsa o dâră sângerie ciudată.
Fruntea mă ustura. Mi-am atins-o cu podul
palmei şi m-am speriat. O urmă de sânge se întipărise în palma deschisă. M-am repezit la oglindă.
Aceeaşi pată pe frunte. Am deschis robinetul şi
m-am spălat cu grijă, răcorindu-mă.
N-a mai rămas nimic. Intrigat, am privit din
nou coala de hârtie. Cărăbuşul nu mai era. Doar
urmele de sânge. Am mai apucat să văd cum,
186
ajuns pe marginea pervazului, cărăbuşul se prăbuşi în afară.
Aerul de mai, continua să mă ispitească. Aşa
că am lăsat în continuare fereastra deschisă. M-am
trezit în cameră cu încă două, trei coleoptere. Zburau la fel de năucite şi de însângerate. Câteva n-au
mai avut puterea sau cheful să iasă din încăpere.
S-au oprit în jurul veiozei mele şi-au rămas nemişcate.
Mi-am scos lupa şi-am început să le privesc.
Aceleaşi chitine însângerate, aceleaşi lăbuţe năclăite. Scârbit, m-am repezit să închid fereastra.
„Aer am vrut, aer am găsit”, mi-am zis, hotărându-mă să ies eu însumi din camera sufocantă.
În grădiniţa din faţa casei, printre stânjeneii
înfloriţi, simţeam foşgăiala coleopterelor obosite.
Nu m-am oprit. Am ieşit în stradă, hotărât să-mi
pierd timpul în afara oraşului. Am luat un tramvai
ce mă ducea până undeva la marginea oraşului.
De acolo m-am urcat într-un autobuz suburban şi
am mers până la ştrandul care nu-şi deschisese
porţile încă. Am coborât şi m-am simţit mai liniştit.
Jur împrejur, nici ţipenie de om. O linişte totală şi
deplină. M-am îndepărtat fără nici o ţintă, de
poarta ştrandului. Era dărâmată.
Ceea ce fusese cândva o alee, era acum doar
un loc prăfos, cu frunze putrezite şi bătucite de ploi
şi de vânt.
Am pătruns fără nici o greutate şi m-am trezit în faţa singurului bazin pe care-l ştiam din vremurile caniculare. Era gol. Adică nu. Pe fundul lui,
într-o băltoacă roşiatică foşgăiau milioane de cărăbuşi. Cohorte imense păreau că-şi găsiseră aici
187
sfârşitul. M-am uitat mai cu atenţie, şi mi-am dat
seama că nu toţi erau morţi. Din când în când, unii
încercau să se caţere pe crusta groasă şi imobilă a
celor nemişcaţi. O viermuială insolită, un zgomot
surd şi o vâltoare lentă se desfăşura sub privirile
mele uluite. Totul părea atât de straniu şi de nemilos, încât m-a cuprins teama.
Cum de nu observasem nimic până atunci?
Am plecat cu un fior rece, de-a lungul şirei spinării. Ce văzusem mă alarmase peste măsură. Nu
mai fusesem martor la o asemenea invazie de coleoptere. Faptul că pe drumul de întoarcere, sub
căldura soarelui primăvăratec, nu se mai zăreau
nici un fel de zburătoare, mă mai linişti întrucâtva.
Am ajuns acasă destul de târziu. Mi se făcuse foame. După prânz m-am întins, aşa cum nu
făceam de obicei şi am adormit. M-am trezit pe înserat. Am deschis geamul din nou, sperând s-apuc
ceva din răcoarea primăvăratecă şi m-am trezit iar
cu o mulţime de cărăbuşi. De parcă ar fi aşteptat
deschiderea ferestrei, gata de atac. După o clipă
de bâlbâială, timp în care mi se umpluse camera,
am reuşit să-nchid fereastra. Auzeam pocnetul
celor ce se repeziseră fără noroc, în sticla rezistentă. Pe cei din cameră, am început să-i vânez.
Zburau greoi şi neîndemânatec, zburau ca netoţii
spre veioza aprinsă, căzându-mi în mână. Îi prindeam şi-i aruncam în paharul golit de ceai, astupându-l cu farfurioara.
Aşa, i-am putut privi atent. Aveau aceeaşi culoare sângerie şi aceeaşi năclăială. Timpul pierdut cu
prinderea lor, m-a făcut să nu-mi dau seama că a
coborât întunericul. Am lăsat baltă observaţiile asupra cărăbuşilor şi am ieşit afară cu paharul în mână.
188
Ţineam strâns farfuria care le asigura prizonieratul. Abia când am fost sigur, că orice posibilitate de întoarcere era exclusă, am ridicat-o. M-am
aşteptat să-şi ia zborul imediat. Dar nu. Cu mare
greutate s-au lăsat pe caldarâm. Apoi am descoperit puzderie de făpturi mişunând în penumbra
serii. Din când în când îşi luau zborul şi se îndreptau greoi, pe sub nasul meu, spre lumina becului
din colţul străzii. Becul abia de se mai zărea.
S-aruncau orbeşte spre el. Părea că un blestem picase pe existenţa acestor făpturi, silindu-le să-şi
caute un loc în lumina aprinsă. Am încercat să privesc şi spre alte lumini, mai îndepărtate, dar mi-a
fost imposibil. O pulbere întunecată înceţoşase
totul. Un nor uriaş invadase oraşul, întunecându-l
nefiresc. Vecinii ieşiseră pe străzi.
Stăteam şi asistam într-o muţenie ciudată, la
invazia nefirească şi sinistră.
Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem
era un supliciu. Sub tălpi trozneau zeci de trupuri
chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă
şi perfidă. Am intrat în casă. Am mai prins câţiva
cărăbuşi pătrunşi odată cu mine pe uşă, şi n-am
mai avut curiozitatea să-i studiez. I-am dat pradă
paharului, punând farfurioara deasupra. Apoi mam aşezat la geam. Vroiam să văd sfârşitul acestei invazii. Senzaţia de frică nu mă părăsise. Iar
atunci când becul explodă şi strada se cufundă în
întuneric, frica s-a transformat în groază. Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase.
Undeva, departe în oraş, părea că arde ceva ca un
rug uriaş. Prin marea de trupuri în zbor, apucam
să zăresc, câte o pală de lumină roşiatică. Apoi nam mai zărit nimic. Trupurile cărăbuşilor adunate la
189
fereastră deveniseră atât de înghesuite încât mă
făcură să renunţ. Mă săturasem să tot privesc la
burţile lor inelare, roşietice, îngălbenindu-mi sticla
ferestrei, o sfidare la adresa neputinţei mele de a
înţelege.
Stăteam în întuneric şi mă gândeam la o soluţie. Brusc mi-a venit ideea salvatoare. Am apucat
o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă fără sămi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi i-am dat foc, aşteptând.
De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în
lumina flăcărilor, alimentându-se cu trupurile lor.
Îngrozit, am dat să m-apropii. Căldura devenise
atât de puternică, încât orice apropiere era exclusă.
Chitina ardea pârâind, sub efectul benzinei.
Mi-am luat canistra şi am fugit. Privind pe fereastră, am văzut cu groază cum focul se înteţea. Apoi
a început să se prelingă aidoma unei lave incandescente spre rigola stradală.
Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja sufocant. Mi-am dat seama că nu fusesem singura
persoană care recursese la acest mijloc de salvare,
când alte lumini, de la alte focuri, mai apropriate,
se întrezăreau de-a lungul străzii. Ciudat era doar
numărul mare de cărăbuşi care continuau să se
arunce în flăcări.
Primele raze de soare, ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă, aşteptând cu
groază ca focul să se extindă. Soarele a potolit
setea de zbor, aruncând lumină deasupra rugurilor
întunecate. Am ieşit din nou afară, privindu-ne unii
pe alţii cu spaimă. Rigolele fumegau sufocant, iar
190
gurile de canal se înfundaseră cu o cenuşă solzoasă. Pe feţele unora dintre noi, un zâmbet nefiresc şi şui, luase locul muţeniei înspăimântate.
Deodată, din senin, un tunet s-auzi deasupra capului. Am tresărit, apoi m-am bucurat. Nori
de ploaie s-adunau grăbiţi. Odată cu primele picături, am părăsit curtea şi am intrat la adăpostul locuinţei. M-am întors din nou la pahar şi am
constatat la prizonierii mei o agitaţie nefirească.
Încercau să evadeze. De parcă le-ar fi dispărut
amorţeala din trup. Am lăsat pe unul din ei să iasă
şi l-am strivit cu cartea pe care o pusesem la îndemână.
Câteva urme roşietice de sânge mai rămăseseră pe geam. Ploaia spăla oraşul, răcorindu-l.
191
Casa
L
a început a măsurat cu pas liniştit conturul.
Apoi au venit lucrătorii. În câteva zile fundaţia era gata. Pe terenul viran, mormanele
de pietre, sacii cu ciment, cărămizile, dispăreau din
stivele orânduite, transformându-se. Ziduri obişnuite, spaţii delimitate, goluri pentru uşi, ferestre,
se conturau cu iuţeală, sub mâinile meşterilor. În
mijlocul lor, el se plimba cu paşi nesiguri mângâind
din când în când cu degetele, pereţii netencuiţi.
Atât la venire, cât şi la plecare, lucrătorii îi strângeau mâna, cu chipul surâzând. Dăduseră peste
un client pretenţios, care ştia ce vrea. Lor nu le rămăsese decât să arate ce pot. Casa aceasta avea
să fie un fel de mândrie a lor.
Înainte de sfârşitul verii îi puseseră acoperişul. Apoi începură tencuielile. Toamna îi găsise cu
tâmplăria aşezată la locul ei. Apoi, iarna se aşeză
stăpână peste maidanul plin de resturile rămase
de la şantierul improvizat. Zăpada acoperise, nivelase, uniformizase. Gunoaiele şi potecile, pietrişul,
capetele de scânduri, gropile şi grămezile, abia se
mai zăreau de sub mantaua albă. El plecase.
Apoi reveni odată cu primăvara. Acelaşi pas
nesigur, aceleaşi mişcări prudente, de admiraţie şi
192
de percepere a spaţiului cu mâinile. Zilnic, după
amiaza, măsura cu pasul, desfunda cu târnăcopul
în diverse direcţii, dând contur grădinii. Din loc în
loc, el, străinul acelor locuri, începu să sape.
Măsurând adâncimea gropilor cu coada hârleţului, străinul aşeza bulumaci fasonaţi, încropind
un gard pe măsura casei abia ridicate. Vecinii se
întrebau, se mirau, dar nu îndrăzneau să intervină
cu ceva. O singură dată unul dintre ei întrebase
dacă-i poate fi de folos cu ceva, dar...
― Nu, n-am nevoie de nimic, fu răspunsul,
care puse capăt oricăror intenţii binevoitoare. Se
mulţumiră să-l vadă muncind şi să-i măsoare cu
ochii zbaterile.
Apoi, la vremea cireşelor, vecinii se pomeniră
chemaţi la nuntă. Cu straturile de flori izbucnite în
culoare, casa strălucind de curăţenie, el, străinul,
îi invita la petrecere. Vecinii veniră mai mult de curiozitate decât bucuroşi de invitaţie. Poate aveau
să afle totuşi ceva ca la nuntă.
În pragul casei, perechea le strângea mâinile, în vreme ce o bătrânică le lua darurile, aşezându-le pe măsuţa din hol.
― Bine aţi venit, le spunea el, surâzând, în
vreme de mireasa se lăsa sărutată pe obraji,
sfioasă.
Muzica unui magnetofon crea ambianţa necesară clipei solemne. Nu se dansa, dar toată
lumea era bine dispusă. Glumele şi voia bună se
încrucişau cu dezinvoltură pe deasupra meselor
îmbelşugate. Vinul uşor şi de bună calitate dezlegase şi inimile cele mai tăcute.
Când totul se termină şi plecară şi ultimii in193
vitaţi, el se ridică de la masă, fără a observa că în
faţa lui, chiar pe marginea mesei era o sticlă de
apă minerală. O atinse fără voie. Zgomotul sticlei
răsturnate îl împietri. Lacrimi mari îi şiroiră brusc
pe obraz. Bătrâna se repezi să-l consoleze:
― A fost frumos, maică. Nu s-a întâmplat
nimic şi nu şi-a dat seama nimeni de nimic.
Mireasa începu să strângă apa cursă din sticla răsturnată salvând extinderea catastrofei.
Bătrâna îi prinse capul în mâini:
― A fost bine, băiatul meu, înţelegi?
El nu răspunse. Cu privirile fixe, stranii, murmură nedes-luşit:
― De-ar fi să mor în clipa asta şi tot aş vrea
să văd. Spune-mi mamă, ea e frumoasă?! Cum
arată?
Bătrâna îl privi cu durere, reluând:
― Ţi-am mai spus. E subţire cu părul auriu şi
ochii negri. E mlădioasă şi e puţin mai scundă ca
tine.
― O, cât de mult aş vrea să văd, zise el, cuprinzându-şi capul în mâini cu disperare.
Aşezată pe un scaun, mireasa se ridică fără
zgomot. Se apropie şi-l prinse de mână.
― Vino, te rog să vii. Eşti bărbatul meu.
El o urmă încrezător. Mâna i se încleştase disperată de mâna ei. În momentul acela-i era singura călăuză. O urmă de senin se aşeza uşor pe
faţa răvăşită de durere a celui care nu văzuse niciodată cum arată o floare, un fruct, o casă, o femeie.
194
Dezertorul
T
ancul îşi opri goana brusc. Nici nu ne-am
dat seama de izbitură.
― Gata, zise ochitorul repezindu-se spre
trapa de evacuare.
Icnind de oprirea bruscă, am prins mirosul
de cordită.
― Am primit pachet băieţi, le-am zis. Nu
mi-a răspuns nimeni. Nu m-am mirat. Nici eu n-aş
fi răspuns dacă altul din noi ar fi vorbit. Priveam
năuciţi nevăzând şi neştiind mare lucru. Primul s-a
trezit Surdu. Nu-l chema Surdu. Aşa îi ziceam noi,
că era surd, când ceilalţi trăncăneau între răgazuri
vrute şi nevrute. Tu nu zici nimic? Ce?, întreba el şi noi râdeam. Întreabă-l pe Surdu, glumeam, când
n-aveam răspuns la întrebări pe care dracul probabil ni le punea nouă, viermi colcăind prin
tranşee, obligaţi să respectăm ordine. Noi nu întrebam. Noi voiam răspunsuri. Noi care la primul
ordin, trebuia să sărim înainte, indiferent de întrebările şi răspunsurile noastre. Pe Surdu îl chema
Rapalete. Era mai deştept sau era mai prost ca noi.
Dar el nu se întreba şi nu răspundea. Surdu vorbise
de data asta, iar şocul a fost suficient de puternic
să ne scoată din inerţie.
195
― S-ar putea să ne aştepte dobitocii. Oricum, înăuntru nu mai puteam rămâne. Flăcări
lungi şi subţiri lingeau rezervoarele exterioare. Curând totul avea să se termine.
― Ieşiţi! răcni Ghinea.
Întâi se rostogoli ochitorul. Ceilalţi după el.
Ne striveam în cădere. Grămezi de carne ambalate
în saci negri, terfeliţi, ce fuseseră cândva uniforme.
Primul care s-a ridicat s-a repezit spre
dreapta. Instinctiv, toţi am luat-o după el. De ce?
Spre dreapta, spre stânga, avea cineva să ştie? Un
glonte ricoşă în apropierea şenilei. Am perceput în
fracţiune de secundă un rus care trăgea de după
movila de pământ. Asta după ce ne-am trântit cu
toţii la pământ. Nu mai trăgea nici rusul. Aştepta
probabil ca şi noi să afle.
Am băgat de seamă dintr-o ochire că rămăsesem în urmă. Ceilalţi se rostogoleau înainte.
Mereu înainte. Aşa era ordinul.
Ne depăşiseră infanteriştii. Gloată zdrenţăroasă, gonind în urma ultimelor tancuri aruncate
în luptă. Fără să ne vorbim, am început să ne
târâm, când pe pământ, când doi trei paşi, în picioare, spre oraşul din care pornisem.
Într-o margine a drumului, cadavre lipsite de
dreptul creştinesc de-ngropăciune. O maşină sanitară, răsturnată de-o lovitură de obuz, sfârşise chinul celor dinlăuntru. Trupurile fuseseră aruncate
anapoda.
― Asta ne mai trebuia.
Mişcă-ţi turul în tăcere sergent, îi spuse el cu
glas dogit de fum şi de oboseală. Ochelarii îi spânzurau în jurul gâtului năclăit de sudoare neagră,
196
legaţi cu o sfoară de aceiaşi culoare.
Andrei îl privi tăcut. Îşi ridică mitraliera pe
umărul solid, făcându-i semn s-apuce rezerva de
cartuşe rămasă intactă lângă mitralieră. Împrejur
numai morţi scuipaţi de sanitara distrusă, ca nişte
măsele stricate dintr-o gură bătrână.
Un geamăt slab s-auzea de undeva din marginea porumbului strivit de măcel. Furişându-se
printre cadavrele risipite, Călin ne făcu semn să ne
apropiem. În faţa lui, o femeie în uniforma crucii
roşii, se chinuia să-şi tragă fusta peste ceea ce mai
rămăsese din explozia unei mine. Picioarele şi le
pierduse, dar ea tot mai credea că le are, din moment ce-şi tot trăgea în jos fusta sfâşiată.
Sângele-i curgea din cioturi. Era slăbită.
― Leagă-i resturile alea, îi zise Ghinea lui
Călin întinzându-i bretelele de la o mască de gaze
rătăcită prin apropiere. Călin se apropie încrâncenat. Îi apucă zdrenţele cu o mână, încercând să înfăşoare cioturile vineţii. Femeia bolborosi ceva
ducându-şi mâna dreaptă spre bluza umflată la
piept. În mână ţinea un pistol. Trase nesigur. Glonţul se-nfipse-n mormanul din stânga lui Ghinea.
Călin îi dădu o lovitură peste mână înjurândo. Pistolul zbură lovindu-i în cădere creştetul.
- Căţea sovietică! zise Călin, apucând pistolul căzut. Femeia-şi pierdu cunoştinţa. Îi strânse
bine picioarele retezate, ridicându-se alb ca varul.
― N-am crezut, n-am crezut, bolborosi,
ajungându-ne din urmă.
Andrei mergea bălăbănindu-şi mitraliera pe
umăr, cu uşurinţa pe care i-o dăduse căratul găleţilor pe coromâzlă.
197
Ceilalţi îl urmau ca nişte năluci printre cadavre, sărind din când în când peste gropi.
― Asta-i pentru reîntregirea neamului băieţi,
zise Iuga, mecanicul nostru socialist, privind la
mormanul de cadavre adunate dintr-o groapă de
obuz. Aici ne-a adus Antonescu.
Andrei îşi făcu semnul crucii rapid, pe ascuns. Se aplecă apoi şi ridică de jos o mitralieră
părăsită pe care abia atunci o zărise. O privea de
parcă nu mai văzuse niciodată o armă. Avea banda
prinsă în interiorul închizătorului. Şi, tot atât de
simplu şi pe negândite cum se înclinase, trase o
rafală. Atât de neaşteptat fusese totul, încât ceilalţi încremeniră privindu-l. Primul s-a trezit Ghinea, răcnind furios:
― Termină, i-o reteză cu ciudă. Nu admitea
nici o cârteală împotriva Mareşalului. Iuga tăcu. Îi
era indiferent. Se hărţuiseră destul şi-i era recunoscător comandantului că nu-l denunţase până
atunci. Bombăneala lui fusese primită la început cu
un fel de bonomie. Antonescu era doar salvatorul
României, omul care pusese ordine în ţară punând
la punct atât pe legionari, cât şi pe ceilalţi.
Treptat Iuga prinsese curaj, iar vorbele lui începeau să capete contur. După Stalingrad, păreau
să se confirme ideile socialiştilor. Tăcuţi ne îndreptam prin praful de august spre Huşi, sperând în câteva zile de refacere. Venirea mareşalului pe front
declanşase acest atac, ca un fel de atenţionare a
ruşilor. Mai suntem şi noi pe aici părea să spună
valul atacatorilor flămânzi şi disperaţi, aruncat pe
neaşteptate dincolo de Prut, într-o vreme când
ruşii n-apucaseră încă să-şi consolideze poziţiile
198
proaspăt cucerite.
Zăreau deja siluetele dealurilor de peste
Prut. Tranşeele săpate în grabă erau ca nişte răni
slujind o cauză în care nimeni nu mai credea. Un
şuier ciudat, ca o fâlfâire, străbătu văzduhul în spatele nostru. Ne-am trântit instinctiv la pământ.
O explozie ridică pământul în valuri la câteva
sute de metri în spatele nostru.
― Trag ca nişte ţucălari, mormăi Rapalete.
Niciodată nu-i admirase pe ruşi la capitolul precizie.
Trăgeau îndelung mii de proiectile, sfârtecând la
întâmplare pământul.
Bombardamentul ruşilor îşi continua semănatul de-a surda, lăsându-ne să ne vedem în linişte
de deplasarea noastră deloc onorabilă.
― Eu nu mai pot, zise după o vreme Iuga
aşezându-se brusc pe marginea unei gropi de obuz
încercând să-şi adune bocancul rupt de-atâta purtare. Ne-am aşezat împrejurul lui, privindu-l. Nici
noi nu mai puteam. Eram flămânzi, descurajaţi şi
obosiţi de-atâta vânzoleală.
Ghinea îşi desfăcu porthartul, privind planul
ce-i fusese înmânat înainte de începerea atacului.
Aşteptam în tăcere. Foamea ne sfârşise. Nu mai
voiam nici să vorbim. Pământul continua să ne tremure sub picioare, iar zgomotul bombardamentului, continua să ne facă să realizăm pentru a nu
ştiu câta oară, prezenţa morţii.
― Păcat că n-am controlat cabina furgonului
sanitar, zise Călin jucându-se cu baioneta ciobită
în vârf. Făcuse o adevărată pasiune din aceste
aruncări şi din cotrobăitul morţilor. Nu-l condamnam. Ne salvase de multe ori, fie cu o pereche de
199
încălţări duşmane, fie cu o lovitură bine ţintită.
― Gata băieţi, acum suntem printre ai noştri,
zise Ghinea încercând să ne trezească din amorţeală, după ce percepu în apropiere un zgomot de
obuziere româneşti.
― Care ai noştri? Am făcut foametea în toată
Basarabia, de parcă am fi fost la Stalingrad. Noi nu
mai aveam ai noştri, noi suntem doar ai mareşalului, iar el nu mai este al nimănui, mormăi Iuga.
― Taci mă, şi hai sus trântorilor.
Ne-am ridicat anevoie, târându-ne încălţările.
Pas cu pas ne îndepărtam de zgomotul luptei de artilerie.
Nici n-am ştiut cum am ajuns printre ai
noştri. Curând am dat peste un adăpost.
La intrarea în adăpostul comandantului, statmajoriştii ne priviră surprinşi. Maiorul îl opri cu un
gest pe Ghinea să raporteze.
― Ştim tot. Din păcate alte tancuri nu mai
am. Stai prin preajmă. Lucrurile nu par a fi aşa
cum ne-am fi aşteptat. Nemţii n-au pornit odată cu
noi. Ne-am aruncat singuri în gura lupului. Cred că
va trebui să ne retragem iar. Până atunci vedeţi că
mai e pe aici pe undeva o şeniletă blindată defectă.
Poate o puneţi pe picioare, ne îndemnă el întorcându-le spatele. Am salutat. Încă am mai salutat
şi plecat în căutarea vehiculului, a mâncării şi al
unui adăpost pentru noi.
Zgomotul exploziilor ne-a luat ca din oală.
Am sărit în picioare, cărându-ne trupurile prin zorii
sfârşitului de august, cu o silă bolnavă. Fasolea înghiţită de cu seară ne făcuse numai pocinoage.
200
Bordeiul puţea, iar contactul cu aerul răcoros, prevestitor de toamnă era înviorător.
― Ticăloşii, răcni Ghinea ameninţând cu
pumnii obuzele ruseşti ce cădeau la fel de anapoda
peste noi şi peste nimeni, ca întotdeauna. Doar am
semnat armistiţiu, mai zise el încheindu-şi tunica.
Într-adevăr, de două zile eram în dilemă. Se
zvonea că mareşalul ceruse armistiţiu. Plutea un
zvon ciudat printre noi, iar nemţii păreau să se bucure de norocul ce dăduse peste ei, lăsându-i să
se refacă. Din umbră se ivi un pâlc de stat-majorişti.
― Sunteţi gata? Întoarcem armele. Regele a
ordonat să luptăm contra nemţilor.
Nu ne venea să ne credem urechilor. Asta însemna sfârşitul. Totdeauna am crezut că se va
sfârşi, dar nu ne-am putut închipui că s-ar fi sfârşit astfel. Ne-am repezit la şenileta pregătită cu o
zi înainte. Andrei îşi luase mitraliera pe care o purta
ca pe un trofeu, iar Rapalete cu rezervele în spinare îl urmă ca un câine credincios.
― Hai la vecini, îi spuse comandantul lui Ghinea.
Şenileta ieşi nepăsătoare la zgomotul exploziilor ce ne aduseseră deşteptarea.
Nemţii începuseră predarea. Ieşeau din adăposturile improvizate, sarcastici, de parcă s-ar fi
bucurat că-i luăm prizonieri.
― Tare i-aş mai ciurui, mormăi Andrei ridicându-şi înălţătorul mitralierei.
― Ţineţi leoarba-i rosti Ghinea pe şoptite.
― Da ei cum ne-au hăcuit în Crimeea, zise şi
201
Iuga aprinzându-şi unul din chiştoacele cu care se
aprovizionase. Ghinea nu mai zise nimic. Îl privi pe
colonelul slab şi smolit, cum discuta cu unul din interpreţi transmiţând ordine pentru încolonarea prizonierilor.
― Cum dracu se predau aşa, zise Rapalete.
― Dac-ai avea cur în loc de cap te-aş înţelege. Nu ştii că am trecut de partea ruşilor, vorbi
Iuga atotştiutor.
― Mănânci rahat. Îi făceam prizonieri pentru ca ruşii să-şi vadă de-ale lor. N-avem nevoie de
ei în ţară, mormăi Andrei băgând un cartuş pe
ţeavă.
― Eu îţi spun că am trecut de partea ruşilor,
insistă Rapalete.
― Puşchea pe limbă. Atunci de ce trag în
noi? îl întrerupse Călin.
― Gura, zise Ghinea coborând din şeniletă
să-şi dezmorţească picioarele. Nemţii se încolonau
fără împotrivire. Obuzele ruseşti, cădeau în prostie
spulberând ţărâna, spurcând aerul. Curând, valurile de fum năvăliră peste noi, întunecând răsăritul
de soare pe care-l aşteptarăm cu toţii.
În tranşeele golite de nemţi, se înşirau trupele române. Soldaţii buimăciţi îşi luau posturile în
primire, fără a înţelege mare lucru. Primiseră ordinul şi-l executau, aşa cum făcuseră de ani şi ani
de zile. Şi ce trupe. Câteva cătane bătrâne, asigurau o brumă de linişte şi calm, printre puiandrii veniţi să le întregească rândurile. Nemţii zâmbeau
privind românaşii răsfiraţi la mare distanţă unul de
altul, grăbiţi să se depărteze de linia frontului. Soarele se ivi pe cer, risipind norul de fum şi dezgolind
202
încă o dată priveliştea războiului.
Un huruit se auzea din depărtare.
Erau ruşii.
Până atunci nu-i văzuserăm decât morţi sau
răniţi. Acum veneau liniştiţi, fără teamă, gata să
lupte alături de noi, ca aliaţi.
Colonelul dădu ordin să ridicăm steagul regimentului pe antena şeniletei. Atât mai rămăsese
din regimentul de blindate.
L-am ridicat şi am privit coloana de prizonieri
germani cu invidie. Pentru ei războiul se terminase.
Pentru noi, mai va. Până acum, cu ruşii ca inamici,
o dusesem destul de bine. Nu era cine ştie ce de
capul lor. Erau slabi ochitori, dar mulţi. Cu asta ne
sufocaseră mai tot timpul. Pe când împotriva nemţilor n-avea să ne fie prea uşor. Le cunoşteam măiestria.
Cocoţaţi pe tancuri, ruşii apărură la vedere
în coloane lungi. Nu se grăbeau. Veneau cu prudenţă, aşteptându-se la cine ştie ce şiretlic din partea noastră. Şi tare le-am mai fi ciuruit fundurile
dacă am fi avut voie s-o facem.
― Care ştii ruseşte? întrebă unul dintre statmajorişti.
Se găsi printre noi un basarabean blond şi
spelb, care fu trimis ca sol în faţa lor, gata să slujească şi ca interpret pe lângă ofiţerul nostru, pregătit de tratative.
Ruşii se apropiau cu aceeaşi încetineală precaută. Nimeni nu se uita la parlamentarii noştri.
Curând fură acoperiţi de zgomotul tancurilor ce se
apropiau huruind.
― Eu zic c-ar trebui s-o ştergem, spuse Călin
203
către Ghinea rămas stană de piatră.
― În şeniletă! ordonă acesta pe şoptite.
― Dă-i drumul, comandă Ghinea potrivindu-şi binoclul spre linia de care ne îndepărtam
în goană. Ruşii nu-şi dădeau seama ce se întâmplă
cu noi. Erau ocupaţi cu ocuparea tranşeelor noastre. Dădurăm steagul la iuţeală jos. Zgomotul de
împuşcături nu l-am auzit. În schimb l-am auzit pe
Ghinea spunând:
― I-au împuşcat pe ofiţeri. În tranşee nu ştiu
ce se întâmplă. Ţine-o mai pe văgoaia aia, spuse
el arătând spre-o vâlcea ce ducea într-o pădure
spre Hârlău. Andrei îşi mută mitraliera spre spate.
Ruşii ne lăsau în pace. Probabil că nu reprezentam
mare lucru, ori ne pierduseră din vedere.
― Dac-am avea un radio, mormăi Călin pe
sub mustaţă. Nimeni nu-l luă în seamă, deşi cu toţii
simţeam acelaşi lucru. Am fi vrut să ştim pe ce
lume suntem. Nu ne-am oprit decât la Huşi. Ultimii
nemţi părăsiseră oraşul. În oraş nu se aflau decât
câteva companii de pufani, pentru refacere. Aşteptau să le sosească rezerva pentru sporirea efectivelor. Nici nu bănuiau ce-i aşteaptă.
Ne-am oprit în dreptul unei fântâni şi ne-am
trezit înconjuraţi de câteva cătane hârşâite de
front, cu chipurile încruntate.
― De unde veniţi mă? ne luă la întrebări un
sergent major.
― De pe front, a spus Ghinea calm.
― Asta să i-o spui lu mutu. Noi ştim că e
pace. Aşa a spus regele. Front nu mai există.
― Regele? Care rege? nu-şi putu stăpâni mirarea Andrei, coborând cu mitraliera într-o mână.
204
― Ori nu ştiţi? De azi noapte regele Mihai repetă într-una: români războiul s-a sfârşit. Au trecut
trei coloane cu prizonieri nemţi. Mareşalul e arestat.
― Habar n-avem, recunoscu Ghinea. Ştim că
e armistiţiu de două zile, mai adăugă el.
― Ce armistiţiu, e trădare, zise sergentul
major scuipând furios în ţărâna drumului.
― Şi voi ce faceţi? întrebă Andrei, ca singurul care mai avea însemnele de sergent pe umărul
ce purtase şi mitraliera. Pe celălalt tresele se zdrănţuiseră de nu mai ştiai ce grad poartă.
― Aşteptăm ruşii, zise plin de obidă un sergent dintre pufani, sprijinit într-o carabină demontată.
Câteva explozii ne întrerupseră conversaţia.
Ne-am repezit spre şeniletă. Un obuz căzuse peste
o casă din apropiere, strivindu-i acoperişul din şindrilă, într-o ploaie de aşchii. Un pârâit de mitraliere
se auzea undeva la marginea oraşului. Un glonte
răpuse un godac ce se tot învârtise prin băltoaca
de lângă fântână. Guiţă prelung zvârcolindu-se câteva clipe, apoi căzu.
Călin se aruncă peste el înşfăcându-l.
― Lasă-l dracului şi hai, îi zise Ghinea îngrijorat peste măsură.
De parcă n-ar fi auzit, Călin nu se lăsă până
când nu-l aduse lângă oblonul şeniletei. Rapaletel ajută, cu capul vârât între umeri, de frică să nu fie
recunoscut de cineva.
― Măcar cu atâta să contribuie patria română, mai zise Călin, căţărându-se pe şenilă.
Aveam senzaţia că ne-am urcat într-un tren,
205
din mers. Mai credeam, că prinsesem trenul. Zăream din fugă soldaţi ghemuiţi, aşteptându-şi salvarea în încetarea măcelului. Zăream copaci smulşi
din rădăcini, zdrenţe de pământ curmând nefiresc
braţele cărora le dăduse viaţă. Abia la marginea
oraşului, copacii mai erau încă la locul lor şi pământul era încă la locul lui, iar noi, îi priveam
strâmb din şenileta oprită la poalele unui deal.
Seara ne-a prins în drum spre Vaslui. O linişte nefirească ne-a însoţit tot drumul, iar odată
cu înserarea, a coborât ceaţa. Se apropia toamna,
pe valea adâncă a Bârladului. Treceam ca nălucile
prin sate cufundate în întuneric. Era atâta pace şi
linişte în jur, de parcă nici n-ar fi fost război. Ne-am
oprit într-un târziu în faţa unui post de poliţie. Şeful
de post abia se întorcea de la cârciumă. Telefonul
zbârnâia cine ştie de câtă vreme. Am intrat împreună.
― Fraţilor, e groasă, a zis el lăsând receptorul să-i cadă din mână. Ruşii au intrat în Iaşi. Se
pare că vor ajunge înaintea noastră pe aliniamentul Focşani-Galaţi.
― Ce tot bâigui acolo? Ce aliniament? Nu vedeţi că astea-s braşoavele mareşalului? izbucni
Iuga de furie.
― Te-ai zărghit cu totul, îndrăzni Andrei să-l
aducă la realitate.
― Dacă vrei să rămâi să-i aştepţi, n-ai decât,
l-am sfătuit eu?
― Ia terminaţi cu prostiile. Suntem împreună
de-atâţia ani. Mergem până la capăt, a zis Ghinea
privindu-ne cu asprime. Poliţaiul ne asculta prostit,
neînţelegând mare lucru. Ba ştia ceva. Se spunea
206
că mareşalul ar fi fost arestat şi că nemţii bombardau capitala. Mai primise ordin să aresteze orice
suspecţi, în special germani, ce s-ar fi ivit prin comună.
― Te umflă râsul, zise plutonierul deschizându-şi centironul, fără să lase din mână puşca
învechită şi demodată. Am întrebat de benzină. Am
făcut rost doar de un butoi de petrol lampant pe
care-l avea de rezervă. I-am dat toţi banii şefului
de post, ca om al legii ce era. Grăbiţi ne-am urcat
în şeniletă. Trebuia să dăm de trupe, de comandanţii noştri, sau trebuia să găsim o soluţie.
― Spre Vaslui, a zis Ghinea bucurându-ne
auzul cu o comandă gata să ne pună în mişcare.
Ne era foame, dar n-am spus nimic. Ne împiedicam de porc, îl priveam pe furiş, dar nici unul nu
avea curajul să propună un popas. Motorul alimentat cu petrol lampant începu să ne facă necazuri. Ne era teamă să nu ne abandoneze.
― Mi-e foame, zise Rapalete printre hurducăturile şeniletei. Nimeni nu-i răspunse.
Iuga-şi ţinea ochii mijiţi spre ceaţa deasă, din
care farurile camuflate tăiau felii.
― E cumplit, e infernal, bolborosea el din
când în când, continuând să manevreze levierele
lustruite de alte mâini, în alte timpuri.
― Parc-am fi într-o pădure, presupuse Ghinea privind lateral în bezna lichidă şi vâscoasă.
Eram morocănoşi. Toţi voiam acealaşi lucru, să ne
oprim. Dar nimeni n-avea curajul să o facă.
― Să oprim odată la mama dracului! izbucni
Călin cu glas piţigăiat.
― Fie ce-o fi, spuse Ghinea bătându-l pe
207
umăr pe Ghinea. Opreşte!
Am coborât amorţiţi şi ne-am îndreptat spre
ceea ce ne păruse tuturor a fi o pădure. Am încropit un foc în şanţul de dinapoia şeniletei. Călin se
şi apucase de măruntaiele porcului. Mai erau calde.
L-am fript pe tot. Ne revenise la fiecare peste trei
chile de carne bine rumenită la proţapul improvizat
în noaptea fugii noastre.
― Tăceţi, spuse Andrei întrerupându-ne hăpăiala. L-am văzut furişându-se dincolo de şanţ,
fără mitraliera de care nu se despărţise până
atunci. Îngrijorat, l-am urmat cu paşi mărunţi, cocoşat de teamă, încercând să nu fac nici un zgomot. L-am văzut târându-se pe pământ,
arătându-mi cu mâna în partea stângă. N-am văzut
nimic, dar eram deja una cu pământul. În schimb,
am auzit şoapte şi mişcări furişate. Cunoşteau bine
tehnica deplasărilor în noapte. Iar faptul că se furişau, nu ne era pe plac. Stăteam neclintit, aşteptându-i. După felul cum se mişcau, era clar că nu
ne simţiseră prezenţa. Nu ştiam câţi ar putea fi,
dar după şoapte, păreau mulţi. Se apropiau, atenţi,
la pândă. Vorbeau româneşte.
― Staţi pe loc, a strigat Andrei din spatele
lor. Locotenentul Ghinea se ridicase la rându-i cu
ceilalţi din jurul focului şi se apropiase cu armele în
cumpănire. Noi rămăsesem culcaţi în spatele intruşilor.
― Cine sunteţi? am întrebau vrând să le dau
impresia că suntem mai mulţi.
― Români, zise una dintre siluete.
― Apropiaţi-vă cu mâinile ridicate.
― Cu mâinile ridicate, că vă zbor creierele se
208
auzi un glas de lângă foc.
I-am văzut respectând întocmai ordinele, şi
abia atunci ne-am ridicat şi noi. Iuga le-a luat armele, iar Ghinea a început să-i interogheze. Erau
de-ai noştri. Scăpaseră de la Iaşi, dintr-un camion
de prizonieri.
― Prizonieri? Ce prizonieri? întrebă din nou
Iuga nevenindu-i să creadă.
― Ruşii ne-au luat prizonieri. Armata a patra
pare că a căzut şi ruşii o cară-n Siberia sau o împuşcă pe loc.
― Asta-i minciună, izbucni Iuga.
― Taci dracului şi ascultă ce fac ai tăi, i-o reteză Andrei, coborându-şi laba uriaşă pe umărul
scuturat de convulsii ale socialistului.
O linişte stânjenitoare se aşeză între noi.
Ne-am aşezat în jurul focului din nou, dându-le
câte ceva din ce ne mai rămăsese. Pomana porcului.
***
Motorul mai horcăi de câteva ori apoi a muţi.
― Anafura mă-sii, zise Iuga izbind cu ciudă
manetele. Eram consternaţi. Abia trecusem de
Siret şi excursia se terminase. Simţeam răsuflarea
ruşilor în ceafă. În faţă necunoscutul, în spate dusmanul aliat. Şi noi trebuia să executăm ordinul: Primisem un ordin. Aşa se câştigă, aşa mor soldaţii,
aşa se pierde, aşa mor eroii. Respectând ordine.
Primii sărbătoresc, pe cei de pe urmă.
― De-am ajunge odată undeva, să aflăm cu
cine suntem, mormăia Călin săltându-şi pe umăr
209
arma şi în braţe restul de mâncare.
― N-auzi că suntem cu ruşii?
― Vorbişi Rapalete, îl repezi Andrei. Rămâi
de-i aşteaptă. Cică au pentru noi nişte decoraţii.
Flori roşii la butoniera stângă. Sau câte-o excursie
gratuită până-n marginea aia primitoare şi caldă
de ţară a lor, în Siberia.
― Îi credeţi p-ăştia, se zborşi din nou Iuga.
― Nu, te credem pe tine. Vrei cu ei şi fugi cu
noi, continuă Andrei scăpărându-l cu privirea. Era
atât de înfuriat, încât vorbele-i semănau cu rafala
de mitralieră pe care-o descărcase la fel de neaşteptat.
Iuga se trăsese un pas înapoi şi îl privea iritat. Păreau gata să sară la bătaie. Nimeni nu zicea
ceva. Toţi aşteptau, de parcă scandalul ăsta avea
să ne dezvăluie încotro s-o apucăm.
― Eu execut ordinul, auzi? Nu vreau şi nu
fug. Eu execut ordinul, înţelegi? Eu sunt soldat şi
sunt fiu de militar ţărănoiule, şi-am învăţat de când
m-am născut că ordinul de execută
― Eşti un căcănar şi fiu de hahaleră. Probabil şi mă-ta a executat un ordin când te-a făcut,
de-ai ieşit aşa de ordonat.
― Ce? Ce-ai zis? sări Iuga. umblând cu mâna
după pistol. Era deja cu el în mână când Ghinea se
năpusti asupra lui şi-l trânti la pământ, lovindu-l în
acelaşi timp peste mâna cu pistolul, care-i zbură la
câţiva paşi.
― Ce-aveţi mă, v-aţi ţicnit, ce-aveţi mă, nu
v-aţi săturat de gloanţe? Ce draci vă ciuruie minţile
mă, de nu v-astâmpăraţi? răcnea Ghinea, burduşindu-l cu pumnii pe unde apuca, cât Iuga nu se
210
dezmeticise încă din căzătură. Pentru ca imediat
să înceapă o bătaie urâtă, fără vorbe, o bătaie al
cărui rost nici unul din ei nu-l vedea.
― Despărţiţi-i mă, rosti cu spaimă Călin.
― Te puse Ghinea-n locul lui? rânji Rapalete.
Desparte-i tu şobolanule.
― Oi fi şobolan, da ce rod eu, rozi şi tu, şi
încă de împrumut. Tu faci pe sfântul, da de foame
văd că nu mori. Treci mai bine de pune şi tu mâna
odată şi hai să-i despărţim.
Dar tensiunea fusese descărcată. De epuizare. N-a fost nevoie de nici un efort pentru Călin
şi Rapalete să-i despartă.
Stăteau acum toţi jos, murdari, fără chef de
vorbă.
― Hai, sus şi la drum, rosti într-un răstimp
Ghinea. Că altfel ne ajung ăştia din urmă şi ne rezolvă ce n-am terminat noi. Hai, sus odată, nu saude?
― Cu ce?
― Cu picioarele de vi le-a dat ăl de sus să
mergeţi cu ele.
― Dă Doamne, că numa’ tu nu fuseseşi până
acu printre noi, plasmodia Călin, ridicându-se fără
chef. Îl urmarăm cu toţii.
Mergeam de ceasuri prin drumul prăfos şi
uscat, sub soare torid de amiază. Nu mai simţeam
oboseala. Doar o sete mare, o sete cumplită ce
avea un singur imbold. Apă. Trebuia să găsim apă.
― Poate dăm de vreun sat, încercă Ghinea
să ne încurajeze. Toţi gândeam acelaşi lucru.
Târziu, dădurăm peste ceea ce părea un sat.
Primul lucru pe care-l zărirăm; o cumpănă de fân211
tână. Ajunşi în apropiere, ne-am oprit consternaţi.
Un morman de cadavre zăceau în juru-i. Urme
proaspete de şenile arătau că locul abia fusese părăsit.
Uniforme germane şi române zăceau de-a
valma, unele peste altele.
― Sunt calde încă, mormăi Andrei scuipând
cu silă într-o parte.
― Ăştia-s ruşii. Au ajuns înaintea noastră şi
nu prea iau prizonieri, zise Ghinea cu obidă. Ne-am
apropiat de fântână privind înăuntru.
Am tras de lanţul scufundat în adânc. Curând
se ivi ciutura de lemn, plină cu apă tulbure.
― E sălcie, zise, după ce-şi muie gura cu lăcomie. Am băut cu toţii pe nerăsuflate. Era apa
noastră românească. Nici de cadavre nu mai ţineam cont. La Cotul Donului băusem din băltoace
putrezite şi n-am păţit nimic.
― Eu nu beau. Nu pot bea, zise Petrache,
privind îngrozit când la cadavre, când la feţele
noastre stropite de apă.
― Te-a învăţat poliţia militară să-ţi ţii ştaiful.
Al dracu prinţişor, nu-şi putu stăpâni Iuga dispreţul faţă de poliţistul ce-l întâlnisem în drum. N-a zis
nimic.
Câţiva mai aveam bidoanele cu noi. Le-am
umplut în grabă.
― Eu zic s-o luăm prin altă parte, sugeră Andrei. Cine ştie ce-i în sat.
― S-ar putea să ai dreptate, consimţi nemulţumit Ghinea.
Printr-o porumbişte necoaptă încă, dar suficient de crescută să ne acopere, ne apropiarăm de
212
marginea unei păduri.
Un semn de-al caporalului Udrea ne-a ţintuit
făcându-ne una cu pământul. Era cineva în pădure.
Am început să ne târâm hoţeşte spre ceea ce auzise pifanul. Cu urechile noastre zăpăcite de tanchişti. n-am fi auzit nimic. Într-adevăr, în pădure
erau nemţi. Şedeau în jurul unui camion şi înfulecau la repezeală. Păreau destul de tulburaţi, şi de
flămânzi, dar mai ales grăbiţi, din moment ce nu
opriseră motorul. Poate de aceea nici nu ne auziseră.
Erau prea aproape de zgomot şi prea ocupaţi cu desfacerea conservelor. Am înghiţit în sec
şi-am privit la ceilalţi. L-am văzut pe Andrei pregătindu-şi mitraliera şi am mai apucat să-l văd pe
Iuga ridicându-şi pistolul. Au urmat rafalele. Nemţii n-au mai apucat să-şi scoată armele. În liniştea
ce a urmat ne-am apropiat cu prudenţă.
― Pentru ce-ai tras? îl întrebă Petrache pe
Iuga.
― N-am ştiut niciodată să le spun bună ziua
în germană, îi răspunse acesta.
Priveam la trupurile nemişcate şi nu ne
venea a crede. Trăsesem în aliaţii noştri, pentru că
noi nu primisem oficial nici un alt ordin.
― Treci la volan, ordonă locotenentul, adresându-i-se lui Iuga.
― Dar eu nu ştiu să conduc decât tancuri,
zise acesta. Scârbit, Petrache urcă făcându-ne
semn tuturor să ne grăbim. Călin abia de mai avu
timp să strângă sacii cu merinde şi automatele germane. Pornirăm. Ceată de fugari în propria ţară
― Un sat! ţipă de sus Andrei bătând cu pum213
nul în cabina încinsă de soare. Locotenentul deschise uşa şi se înălţă pe scară, încercând să prindă
din mers cu ochii lui, ceea ce văzusem noi de sus.
― Da. E-n regulă. Poate înnoptăm aici. Am
oprit camionul într-un ogor de secară şi-am început
să evaluăm prada obţinută ceva mai devreme.
Printre conserve, pesmeţi, băutură şi un porthart,
erau o mulţime de obiecte personale.
― Ei, îţi mai pare rău că ai tras? îl întrebă
Iuga pe Andrei arătându-i o fotografie. Ne-am uitat
cu toţii. Trei ofiţeri şedeau sub trupul unui bărbat
atârnat în ştreang, la gâtul căruia atârna o inscripţie - PARTIZAN.
N-am mai spus nimic. Am aruncat poza în ţărână şi ne-am aşternut pe înfulecat. Soldatul nu-i
niciodată odihnit şi niciodată sătul. De asta fiecare
prilej de recuperare era folosit din plin, de teamă
să nu dispară înainte de a fi gustat din el. Sigur,
mai erau şi alte nevoi. Era frica, erau rănile din bocanci, era jegul, era gândul acasă, numai că astea
toate erau prezente ca-n vis. Visai că ţi-e frică,
când gloanţele şi morţii din jur îţi spuneau că eşti
unul din ei, şi uitai. Mergeai şi trăgeai şi tu, şi aruncai cu grenade ca-ntr-un vis, în care fiecare trebuia să tragă, sau să moară. Şi rănile din bocanci
se acopereau încet de cruste cu jeg şi nu mai ştiai
de ele. Şi gândul de acasă se muta aici. Acum era
fiecare cu casa lui, fiecare cu mama lui şi mama ei
de soartă.
Mâncam şi mă gândeam de ce în vis nu ţi-e
niciodată somn.
― Şoican şi Iuga. Luaţi armele şi vă duceţi în
sat. Cu multă prudenţă. Nu vă lăsaţi descoperiţi
214
până nu aflaţi ce se întâmplă. Vă-ntoarceţi cât puteţi de repede. Ceilalţi puteţi dormi. Rămâne o santinelă de câte-o oră.
Am plecat jinduind după cei care-au rămas.
Chiar şi cel rămas de santinelă era mai avantajat.
Se odihnea măcar. E drept că-i greu să nu dormi
când eşti rupt de somn. Mai bine mergi. Dar noi,
eu şi Iuga nu mergeam. Ne furişam. Şi ne era frică.
E greu să pătrunzi într-un sat şi să nu dai de bănuit. Dacă satul era curat, era bine. Doar eram soldaţi în ţara noastră. Dacă dădeam peste ruşi. Şi
dacă dădeam peste nemţi? Asta-i, că nu trebuia să
dăm nici peste unii, nici peste alţii. Să aflăm doar
cine sunt şi ce fac şi ce se mai spune.
Era aproape de asfinţit când am ajuns la
marginea satului.
― Să mai stăm aici, zise Iuga. Stăm pitiţi, în
porumbişte şi privim. Spre seară satul se mişcă.
Mai vine o vită de la câmp, mai merge unul după
apă.
Uitându-mă fix de-atâta vreme, mă pomenii
deodată cum mă umflă râsul.
― Ce-ai mă, rosti Iuga şoptit, dar nu blând.
Ce dracu-ai văzut?
― Nimic, mă gândeam.
― Ca prostu, râzi ca prostu. Or mirosul satului ţi-a adus aminte de v-un cur de muiere. Ţi-o
fi şi poftă.
― De ce, ţie ţi-a murit? îi răspunse-i numai
ca să-i opresc vorba. Nu puteam să-i spun tocmai
lui de ce râdeam. Râdeam de noi, doi gândaci de
gunoi în misiune. Şi priveam ca la cinematograf.
Vedeam în sat nemţi aliniaţi în coloane, ordonaţi,
215
curaţi, plecând şi salutând.
― Auf Wiedersehen şi ruşi, venind din partea
cealaltă, săltând căzăceşte şi strigând - Idi Suda
(fraţilor) îmbrăţişându-ne şi pupându-ne.
Visam şi nu era timp de visat. Iuga avea
dreptate. Mai era puţin şi se-nopta, iar satul părea
pustiu. Doar un miros de ars plutea în văzduh, deşi
nu vedeam de nicăieri fumul ieşind.
― Nu-mi place, zisei.
― Hâm, da, mormăi Iuga. Hai să mergem,
acceptă pregătindu-şi pistolul. Ne-am apropiat de
prima casă. În curte nimeni, Am ciocănit uşor în
geam. Apoi mai tare. Nimeni. Am prins curaj şi
dând roată casei am început să batem în uşă în
toată legea. Tot nimeni. Am încercat clanţa. Era
deschisă. Cu armele pregătite de tragere, am intrat. O farfurie spartă, căzută chiar lângă uşa de
lemn, alte câteva farfurii murdare pe masa goală.
Un pat cu ţoale răvăşite, părea abia părăsit de un
trup ce în somn avusese coşmaruri. M-am apropiat
de plită. Era rece. În acelaşi timp, Iuga se străduia
să deschidă uşa din partea stângă a camerei. Nu
era încuiată dar nici nu se putea deschide.
― O ţine cineva, şopti Iuga.
M-am apropiat şi am început s-o împing
odată cu el.
N-o ţine nimeni e ceva în dreptul ei. Vreo
uşă, vreun dulap. Pe jos e lut şi alunecă greu.
Lasă-mă pe mine şi tu stai în spate cu pistolul pregătit. Eu în genunchi, împingând cu umărul, el în
picioare în spatele meu. Am reuşit s-o deschid cam
un sfert.
― Gata, nu pot mai mult, şoptesc şi mă trag
216
înapoi. Iuga bagă mâna dreaptă şi trage orbeşte.
Nu răspunde nimeni. Mai trage o dată. Nimic. Ne
strecurăm pe rând.
― Intră tu, îi spun. Dacă-s ruşi te-nţelegi tu
cu ei.
Iuga scrâşni strecurându-se precaut. Era
aproape întuneric. Câteva secunde nu s-a auzit
nimic.
― Mă, ia vino-ncoa! îi auzii deodată vocea
sugrumată. Mă strecor după el. În uşă zăcea trupul unei femei ce părea să fi fost violată. Era rece.
Am trecut peste ea. Puţin mai încolo am dat şi
peste bărbat. Murise ţinând în mână o furcă cu doi
colţi, din acelea folosite pentru stogurile de fân. În
pragul uşii ce dădea în spatele casei, am găsit un
rus străpuns cu colţul furcii în tâmplă. Am ieşit în
curte. Era întuneric şi linişte. Ar fi trebuit să ne întoarcem, dar nu ştiam destul. Atunci am auzit un
zgomot. Părea geamăt sau scâncet. Venea de undeva din curte. Era ceva ce semăna a pătul sau
adăpost pentru fân. Dar nu, era coteţul porcului.
Când să deschid uşa o voce de copil înspăimântat
m-a rugat:
― Nu trage nene soldatule, te rog nu trage!
Am împins uşa spunând:
― Nu-ţi facem nimic. Vino, hai vino, îl îndemnam, în timp ce el se trăgea cât mai departe
şi se ghemuia într-un colţ.
― Vino mă copilule, hai că nu-ţi facem nimic,
suntem de-ai tăi, români, n-auzi. Avea cam opt ani.
Ghemuit şi tremurând părea mai mic. Glasul tremurat de spaimă ne făcuse să-l credem mai mic.
― Ce-a fost aici? l-am întrebat când s-a po217
tolit din plâns.
― Tata zicea că sunt ruşi. Aşa zicea anafura
voastră de ruşi că sunteţi creştini ca şi noi, şi
mama ţipa, până n-am mai auzit-o şi dup-aia unu
a tras în tata şi-au fugit cu toţii.
― Mai sunt în sat?
― Nu ştiu. Cred că da, la casa popii, că eu
am vrut să fug, da i-am auzit acolo şi mi-a fost frică
şi-am venit înapoi.
Nu avea rost să pornim doar noi doi. Ne-am
întors, la locul unde-i lăsasem pe ceilalţi. N-am luat
şi copilul. L-am liniştit cum şi cât am putut, spunându-i să tacă, să nu plângă să nu-l audă alţii, că
ne întoarcem şi-l luăm cu noi. Ar fi tăcut, oricare ar
fi fost cei care-l sfătuiau. Înspăimântaţi eram şi noi
care ştiam. Cât ştia el, îi ajungea să tacă. Cât ştiam
noi, nu. Aşa am hotărât într-un moment în care
groaza lua locul raţiunii, să-I prindem pe făptaşi,
să-I pedepsim.
Am pornit cu toţii spre casa preotului, furişându-ne. Băieţaşul plângea în curtea în care-l lăsasem să ne aştepte. Plângea, iar plânsul lui se
aduna în noapte cu mersul nostru furişat.
Am năvălit brusc. Hotărâsem dinainte. Pe ei,
indiferent în ce stare se aflau, să-i lovim, să-i ameninţăm, să-i legăm şi om vedea apoi. Nimeni n-a
vorbit de pe ei în sensul de a-i omorî. Armele pregătite erau pentru somaţie, cel puţin aşa hotărâsem. Poate pentru că n-am avut pe cine soma,
poate că beţia lor fără măsură ce-i răsturnase
într-o dezordine dezgustătoare în somn, poate fata
de pe pat dezgolită până la brâu şi plină de sânge,
ne-a făcut să ne schimbăm planul. Brusc, fără să
218
ne vorbim, fiecare din noi a făcut acelaşi lucru. A
tras, a lovit, până când toţi s-au răsturnat în somnul din care n-aveau să se mai scoale. Fata era
rece. Am ieşit în curte. Zgomotul ar fi putut trezi pe
vreunul pus de pază. Nu era nimeni. Doar popa rezema stogul de fân din grădină. L-am atins, vrând
să-l trezim. S-a prăbuşit cu zgomot surd. Era mort.
În rest, nimeni.
― Ar fi bine dacă i-am stropi cu benzină şi leam da foc, propuse Iuga. Or mai trece alţii pe-aici
şi răzbunarea îndeamnă la răzbunare. Mor iar oameni nevinovaţi din alte sate.
L-am privit cu uimire. Avea ochi mari sticloşi
şi faţa năclăită de sudoare. Cred că şi mâinile îi
erau la fel. Acum arătau cu toţii la fel. Ce n-am înţeles era îndemnul lui Iuga. Era omenie, sau era
poftă exacerbată de măcel. O istorie din care nu
te poţi opri decât nemulţumit, ca dintr-un act venal
neterminat. Treceau secunde. N-am spus nimic. În
fond avea dreptate. Între timp se ivi Călin cu un
bidon lunguieţ de tablă, plin cu gaz.
― Ia foc greu, rosti răguşit Iuga.
― Altceva nu-i.
― Bun şi ăsta. Am adunat în grabă preşuri,
cuverturi, în mijlocul casei. Am turnat gazul peste
ele, oprind şi pentru fân şi magazie. A luat foc mai
repede decât ne aşteptam. A urmat magazia, stogul de fân.
Ne-am întors la casa unde lăsasem copilul.
Nu ne-a deranjat nimeni. Nici câinii nu lătrau. Parcă
muriseră şi câinii.
― O mai fi cineva în sat? întrebă Andrei în
timp ce ridica în braţe copilul.
219
― O fi, dar noi nu suntem de la Crucea
Roşie, rosti Iuga răstit. Nu-ţi ajunge ăsta mic după
noi?
― Vorbeşti de parc-ai vrea să-l laşi aici.
― Ce-aş vrea eu, nu-i treaba ta.
― Gata mă, se băgă împăciuitor Călin. Hai la
camion, să plecăm dracului de aici.
― Porcii naibii. Neam de curve şi bandiţi, răbufni Rapalete. Au omorât, au violat, au băut. Se
înecă şi bătu din mâini ca un înecat.
― Lasă mă, rânji Iuga că şi tu ai făcut la fel.
― Ce? amuţi Rapalete.
― Păi ce, noi nu-i omorârăm p-ăia?
― Da ce, noi am făcut ce-au făcut ei?
― Că tu n-ai trage o duşcă dac-ai avea.
― Apoi asta-i altceva. Dar ce-au făcut ei măiculiţă-doamne, neam de neamul meu n-ar face.
― Taci mă cu neamul tău, şi neamul lor. Nu
faci tu, face altul şi te-njură apoi ei de neam şi se
răzbună. Nu fac ei, fac nemţii, nouă sau lor şi iar
se-njură de neam. Ce neam vrei în război? Care
neam e mai bun, când mereu în război ai în faţă
duşmanul. Duşmanul cui, mă?
― Da ce-au avut mă porcii ăia cu popa şi cu
fata lui şi cu oamenii din sat?
― Ce-au avut nu ştiu, dar ştiu sigur că nu
popa şi nu satul i-a chemat în vizită.
― Al naibii avocat au ruşii aici la noi, vorbi
pentru sine Andrei în braţele căruia copilul începuse să scâncească.
― Gata, se auzi comanda fermă a lui Ghinea,
spre camion şi la drum. Pentru siguranţă mergem
noaptea şi ne odihnim ziua. Ocolim aşezările cât
220
putem. Cât să nu murim de foame. Doar de
gloanţe.
Iuga mări pasul spre Andrei. Când ajunse
aproape de el, îi şopti răguşit de furie:
― Tu, ţărănoiule să nu te mai legi de mine,
că altfel, de popă, nu de avocat o să ai nevoie.
Andrei nu-i răspunse. Era prea obosit şi sătul
de gâlceavă.
***
Zgomotul de avioane ne-a trezit din somnul
în care căzusem, într-o margine de pădure. Aerul
stătut de peste zi, aducea acum, spre seară, înviorare. Era timpul să pornim la drum. Evitam oraşele, pândeam satele de unde mai făceam rost de
mâncare. Camionul se dovedise bun, mergea fără
a ne face probleme.
Trecusem de Mărăşeşti fără incidente.
― Cunosc locul, zise Călin din întuneric. Suntem lângă Odobeşti. Mă ard tălpile să dau o raită
pe la ai mei.
― Pot să-ţi tot ardă, că nu pleci nicăieri, îl
temperă Ghinea, lucid ca întotdeauna.
Avea autoritate locotenentul acesta subţirel
şi plăpând la vedere.
― Opreşte motorul, zise apoi către şofer. Voi
n-auziţi nimic?
O motocicletă cu ataş se contura din beznă.
Andrei îşi pregăti mitraliera cu benzile de cartuşe la
îndemână.
Un detaşament de blindate venea din urmă.
― Halt! zise unul, sărind din mers din ataşul
221
motocicletei.
― Nici un halt, răspunse Ghinea, care îi zărise uniforma în lumina cenuşie a farurilor. Suntem
români.
Ne-am dat jos şi ne-am prezentat. Detaşamentul fusese retras de Antonescu şi mergea spre
Buzău.
― Am crezut că sunteţi nemţi, zise unul din
ofiţeri.
― Da, că şi arătăm a nemţi, bombăni Călin,
nemulţumit că i se spulberase ultima speranţă de
popas, executând în acelaşi timp câţiva paşi caraghioşi, ceva între mers de paradă şi paşi de vals,
dar care aveau ca rezultat scălâmbăiala unul clovn.
Bocancii mari, îndoiţi în sus spre vârfurile
deslipite, uniforma murdară atârnând nefiresc deasupra şi dedesubtul centurii, plus întunericul creau
o atmosferă de circ.
― Termină dracului, îl repezi Ghinea. Arăţi a
om şi încă viu, dacă nu cumva preferai altfel.
― Aliniaţi-vă în coloană, veni replica ofiţerului în timp ce se urca în ataşul motocicletei. Mergem spre Buzău.
Ne-am strecurat tăcuţi cu camionul printre
blindate, într-un şir lung, căruia pe drum i se adăugau alte coloane, spre aceeaşi destinaţie.
Tabăra, cum i se spunea locului de adunare,
era la marginea oraşului, într-un câmp care fusese
pe rând Obor de vite şi bâlci de distracţii la târgul
Drăgăicii. Numai că acum, din corturi nu ieşeau
saltimbanci, iar muzica lipsea cu desăvârşire. Zgomotul de luptă se auzea intermitent, din direcţia
de unde ruşii erau aşteptaţi să apară.
222
De câteva zile ne odihneam pe unde apucam, ne spălam aşişderea şi aşteptam ordine. Nu
arătam nici mai hrăniţi, nici mai curaţi şi, mai ales,
deloc liniştiţi. Zvonuri aidoma celor trăite, spaima
de deportări, dar mai ales nesiguranţa adusă de
necunoaştere, făceau ceasurile mai obositoare
decât comanda de pe câmpul de luptă.
Mai grea decât aşteptarea, a venit şi comanda, spre Tg. Mureş.
― Din lac în puţ, răbufni Andrei.
― Că no-i vrea să te trimită la nunta soră-tii
acuma, rânji zeflemitor Iuga.
― Mă, tu ori taci din gură, ori ţi-o închid eu,
dacă tot nu s-a terminat războiul, încheie Andrei
discuţia, depărtându-se cu un gest din mână aducând mai mult a lehamite decât a răutate.
***
Trecusem de graniţă şi ne apropiam de Budapesta. Traversăm sate aproape pustii, asemenea
celor din ţară. Întinderi de pământ cenuşiu, de pe
care fusese culeasă recolta, se depărtau în ceaţa
serilor, prevestind toamna. Din loc în loc, vedeam
femei şi bătrâni istoviţi, arându-şi ogorul. Era tristeţe şi linişte în gesturile lor.
Am adormit greu. Dormeam din ce în ce mai
greu şi din ce în ce mai puţin. Din cauza oboselii,
spuneau unii. De gânduri, presupuneau alţii. Nu se
putea să fi fost trimişi încoace doar aşa, ca să mergem. O luptă trebuia să mai aibă loc. Una de un
ceas, sau de câteva zile, sau oricum ar fi fost, o
luptă. Tocmai acum, când eram mai aproape de
223
speranţă ca oricând. Tocmai acum, când fiecare
credea că a scăpat.
Şi din somnul acesta chinuit şi fără odihnă,
m-am trezit în ţipetele răguşite ale unui moşneag.
Nu-nţelegeam ce spune, dar îi vedeam mâinile
cum se văitau, cum implorau cum cereau `
Vocea stridentă a bătrânului ce nu mai contenea, trezindu-ne pe toţi.
― Ce dracu vrea ăsta, bă? Nici nu s-a luminat bine de ziuă, crucea ei de odihnă, înjură Iuga,
sfârşind într-un căscat.
― Nu ştiu, ceva de un cal, zice ceva de-un
cal, răspunse Ghinea. Şi după cum dă din mâini,
pare că i-a fugit calul.
― Şi ce aveam noi cu asta? Ce am eu cu
calul lui? spune-i să plece acasă.
― Spune-i tu dacă ştii cum, că eu nu ştiu. Eu
nu am învăţat decât cum se spune vino încoace să
te sărut. M-a învăţat o unguroaică odată la Bucureşti.
Ne-am uitat cu toţii la Ghinea, de parcă ar fi
înebunit brusc. Ghinea făcea glume în toiul nopţii.
Ghinea îşi dezlega limba pentru altceva decât pentru ordine. Nu era a bine.
― Mă, staţi aşa, rosti un soldat pe care nu-l
cunoşteam. Ăsta zice că i s-a furat calul şi că noi i
l-am furat. Şi ţipă într-una să i-l dăm.
― Spune-i, mă să şi-l caute şi dacă-l găseşte,
să plece naibilor cu el. Nu i-a luat nimeni nici un
cal. Poate s-a rătăcit. De mâncat, sigur nu l-am
mâncat, îi ordonă Ghinea soldatului, cu fermitate.
Acum era bine, Ghinea era iar, el. Şi haideţi, sus,
dacă tot ne-am trezit. E timpul să plecăm.
224
Soldatul acela, necunoscut, vorbi ceva cu bătrânul, în limba lui. N-a reuşit să-l potolească.
Atunci l-a luat uşor de spate şi l-a împins, în direcţie opusă. Bătrânul plecă încet, pe lângă convoi,
gesticulând şi ţipând într-una.
― Asta ne mai lipsea, că şi-aşa ne iubesc ungurii de ne-ar mânca, bombăni nemulţumit Iuga, în
timp ce se îndrepta spre camionetă.
― Care l-ai văzut pe Andrei, întreabă brusc
Rapalete. Unde naiba umblă, că nu-l văd nicăieri.
― S-o fi dus şi el, ca omul, na. Lasă-l că vine
el până plecăm. N-o să vrea să rămână singur aici,
răspunse Iuga.
Era timpul să plecăm şi Andrei nu apăruse.
― Unde naiba umblă ăsta, mă? continuă Rapalete.
― A fugit - ţipă brusc Iuga, cu ochii aproape
ieşiţi din orbite de furie. A fugit, cu calul aăluia del căuta.
― Unde să fugă? îl seceră Ghinea. Unde
dracu să fugă, mă?
― A dezertat, îţi spun eu. Ăsta are stofă de
dezertor în el. L-am mirosit eu de mult, da voi nu
mă credeţi.
― A dezertat tatu-tău poate. Terminaţi odată
şi porniţi camionul. Vine el de undeva, între timp,
Şi nu-i treaba ta să judeci dezertorii.
Iuga tăcu, privind la noi şiret şi mulţumit.
Pornirăm.
Se luminase de ziuă de-a binelea. O ceaţă
deasă împiedica vizibilitatea. Mergeam încet, dar
mergeam.
― Uite-l, răcni deodată Iuga, uitaţi-l acolo pe
225
dezertor. Fuge cu calul, peste câmp mai spuse,
arătând cu mâna într-o direcţie.
Am oprit camioneta. Zăream silueta unui om
şi-a unui cal mişcându-se pe câmpie.
Cât timp noi priveam omul şi calul, Iuga-şi
pregătea automatul.
Ne-am pomenit zdruncinaţi cu o rafală prelungă, trasă cu sete.
― Ai înebunit, mă? se repezi Ghinea să-i
smulgă automatul. Iuga nu mai trăgea. S-aşezase
pe banchetă, rânjind. Ai înebunit, mă îl scutura
Ghinea, în continuare. Am început să ne omorâm
între noi? Ţi-am spus că nu-i treaba ta, îi mai zise,
trântindu-l cu toată puterea de oblon, după care
îşi şterse mâinile pe poalele vestonului, de parcă
s-ar fi murdărit.
― Hai, să vedem ce-i cu ăla, zise apoi fără
vlagă.
Nu era prea departe. Dar nu mai mergea.
Căzuse, peste lama plugului înfiptă jumătate în pământ. Calul zăcea alături, cu ochii sticloşi, mari,
deschişi, în brazda lăsată de plug. Sângele picura
în ţărână, în vreme ce Andrei ne zâmbea fericit căşi începuse aratul înaintea rafalei ce-l secerase pe
ogor străin. Iuga rămăsese-n cutia camionului,
zâmbind tâmp şi şui la automatul ce-i căzuse din
mâini pentru prima dată de când începuse războiul.
226
Păpuşa
C
ucuuu !
În sala de aşteptare clasa a-II-a zăceau
de-a valma oameni şi bagaje. Pe bănci, pe
jos, ghemuiţi lângă calorifer, respirând liniştit acelaşi aer închis şi umed de încălţăminte şi haine jilave, într-o aşteptare resemnată dincolo de
plictiseala care ştergea trăsături, dilua personalitatea recompunând imaginea unor oameni necăjiţi.
Hârjoana copiilor deschidea câte-un ochi nemulţumit, urmat de-un mormăit neînţeles. Fetiţa se pitise după bagajele unui ţăran adormit.
Băiatul, ceva mai răsărit o căuta cu privirea,
temându-se să facă zgomot. Un strănut o descoperi.
― Te-am văzut, gata, te-am prins!
Înciudată, fetiţa se ridică. Apoi, vine şi se
aşează liniştită lângă el.
― Nu mă mai joc. Mă găseşti, pentru că sunt
răcită. Băiatul o privi descumpănit. Nu ştie ce să
facă. Iar trenul nu mai venea. Prin geamurile aburite privea la zăpada care curgea uniform, făcând
întârzierea mai greu de suportat. Lui nu-i venea
somnul. Avea grijă. Erau singuri şi dacă ar fi venit
trenul n-avea cine să-i trezească. Noroc că el ştie
227
să ajungă la bunici. Plecase de la casa de copii fără
să ceară voie. Oricum nu l-ar fi lăsat. Iar surioara
lui era la leagăn.
Doar venise vacanţa. Iar în vacanţă cândva
mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea
cu sania, să meargă cu pluguşorul. Avea deja
amintiri.
Acum, bunica era bolnavă. Bunicul stă tea
s-o îngrijească şi el n-avea cum să ajungă la ei.
Hotărât să fie bărbat îşi şterse repede cu
palma lacrimile ce stăteau să-i curgă. Prima vacanţă fără mama. De tata îşi aducea puţin aminte.
Şi nici nu voia. Plecase imediat după ce se născuse
fetiţa. Mai apoi şi poate că tocmai de asta, se îmbolnăvise mama. Fetiţa avea patru ani. Dar undei? N-a observat când a plecat de lângă el. O
descoperi într-un colţ al sălii de aşteptare privind
ţintă la ceva anume. Strecurându-se cu greu, sărind peste ba gaje ajunge lângă ea. Se uita ţintă la
ceva ce semăna cu o păpuşă. Nu, nu era o păpuşă.
Pe scaun, înfăşat într-o pătură, un copil mic de tot.
Nu mai văzuse copii aşa mici. Dormea şi zâmbea în
somn.
― Trenul personal 5005 are o întârziere ne
cu nos cută…. Copilul se trezeşte, rotind în jur ochii
mari. Scânceşte încet, apoi din ce în ce mai tare. În
jur, călătorii moţăie tă cuţi.
― Se pare că nu-i nimeni cu el, şopteşte băiatul privind întrebător în toate părţile.
― Îl iau eu răspunde fetiţa.
― Tu? Ce să faci cu el?
― Să mă joc. Mereu am vrut o păpuşă.
― Asta nu e păpuşă!
228
― E, nu e, dar vreau să mă joc cu el.
― Nu se poate, şopteşte băiatul temându-se
să nu-i trezească pe cei din jur.
― Ba se poate, ba se poate…
― Taci… Fetiţa luase deja în braţe copilul, legănându-l uşor.
― Trenul accelerat 524 soseşte în staţie la
linia trei şi va pleca în direcţia…
Oamenii se ridică grăbiţi, îşi adună bagajele
şi se înghesuie spre ieşire. Copilul plânge de-a binelea.
― Sărmanii, s-au săturat şi ei, murmură o femeie, clătinând din cap.
― Mă-sa-i nebună. Să scoţi un copil mic pe
vremea asta şi să-l porţi după tine prin gări…
O bătrână trezită din amorţeală îi privi absent apoi, mulţumită de liniştea aşternută în sală
se întinse de-a lungul băncii aşezându-şi cu grijă
sub cap geanta de vinilin, aproape ruptă. Era loc
acum în sală iar trenul, nu se ştie cînd o să vină.
Aşa auzise. Întârzierea necunoscută…
Copilul scânceşte din nou. Fetiţa îl ţine pe
genunchi şi-l leagănă. Băiatul tăcea şi-o privea nemulţumit.
Uşa sălii de aşteptare se deschise brusc,
aducând înăuntru odată cu viscolul ceva, ce-l nemulţumi mai mult pe băiat. Un miliţian. Mai trăise
asemenea momente. Ştia ce caută. Vagabonzi aciuaţi pe aici, sau călători fără bilet. Iar el, fugit de
la casa de copii, nici bilet nu avea…
Fetiţa, neştiutoare legăna în continuare copilul. Miliţianul priveşte peste toţi şi pleacă mulţumit. „Nimic suspect aici”, Peste copilul adormit,
229
fetiţa se aplecă şi-i suflă în faţă aerul cald.
― I-o fi frig şi lui, spunea zgribulindu-se.
― Trenul personal 5005 va sosi în staţie la
linia doi şi va pleca în direcţia…
― Asta-i al nostru. Lasă-l şi hai… Fetiţa îl priveşte nedumerită şi nu se mişcă.
― Hai, nu auzi? Vine trenul… Hai, lasă-l aici,
unde l-ai găsit.
― Nu vreau, zise ea continuând să-l legene
pe genunchii firavi.
― Hai nu fii proastă. Te las aici, continua el
cu glas scăzut, tremurat.
― Du-te tu! Dacă eşti rău, pleacă! Nu vezi
că-i singur?
Băiatul stă o clipă în cumpănă. Continuând
ar fi stârnit atenţia celor din jur, apoi ar fi început
întrebările. Se aplecă, ia în braţe copilul. Era mai
uşor decât credea. Pe fetiţă o împinge uşor spre
ieşire.
― Hai, mai repede!
Pe peron, viscolul amestecă oamenii cu zăpadă.
― Urcă-te singură, încearcă, n-am cum să te
ajut.
O femeie cu multe bagaje îi urcă pe rând,
întâi pe ea, apoi pe el, cu tot cu copil. Nu spuse
mulţumesc. Se strădui să dispară cât mai repede
de teama întrebărilor.
În vagonul următor, un compartiment gol.
Lasă povara pe o bancă şi răsuflă uşurat. La a treia
staţie urmau să coboare. Mai aveau puţin de mers
pe jos. Acolo însă nu-i mai era teamă. Se şi vedea
ajuns. Bunica trebuie să fie tot în pat, cum o ştie
230
mai de mult. Bunicul a făcut focul şi în casă e cald.
Apoi le va da să mănânce şi îi va culca. Pe urmă zăpada şi joaca. Doar mama nu-i. Dar e bunicul. El a
vrut să-i crească. Nu l-au lăsat. Abia purta grija bunicii. S-a hotărât că era mai bine la casa de copii.
Cu timpul aveau să crească, să înveţe carte şi să
uite…
Băieţelul privi prin geamul în care făcuse un
ochi, suflând şi răzuind gheaţa cu degetul. Nu vede
altceva decât zăpada viscolită. Era atent să numere
staţiile, să ştie unde să coboare. Căldura puţină din
tren şi oboseala o adormiră pe fetiţă. Băiatul o
apucă de mâneca paltonului subţire.
― Să nu dormi, auzi? Să nu dormi! Ţi-ai luat
păpuşă! Să nu dormi! Fetiţa nu voia, sau nu mai
putea să-l asculte. Trenul opri din nou. Mai aveau
o staţie.
― Vrei să adormim? Scoală-te, hai scoală-te!
Cine o să ne trezească? Zgâlţâită, ridicată cu forţa,
fetiţa deschide ochii. Ia din nou copilul în braţe. Îl
legănă, rostind cuvinte de alint, fără noimă, neştiind dacă ea, sau el, era copilul…
― Băieţelul o privi îngândurat. Avea o soră,
avea o răspundere şi un rost. Aşează mâna pe
umărul ei, îl simţi tremurând. Fetiţa nu se plângea.
Avea aşadar, o soră „pe cinste” cum ziceau ei,
acolo… O priveşte în ochii senini, ridicaţi spre el.
― Ce s-ar fi făcut fără noi… scânci fetiţa, rugător. Nu răspunde. Ar fi vrut să-i zâmbească, dar
nu putea. Chipul lui exprima doar încuviinţarea lucrului deja făcut.
Pe coridor se aude clinchetul clopoţelului
controlorului.
231
Îşi simţea inima la gât. Acum. Dacă trece şi
acum.
Controlorul îi priveşte prin uşă şi trece mai
departe. Trei copii mici nu puteau fi singuri. ”Părinţii probabil stau undeva alături de vorbă, cum
se întâmplă în trenul acesta unde, mai toţi călătorii se cunosc”.
La prima coborâm, spune ferm. Să-l ţii tu în
braţe. Cobor şi ţi-l iau. Apoi, pe tine. Ai grijă. Scara
e plină de zăpadă.
Ar vrea să vadă prin geam locul unde se află.
Mai întâi era o pădure de salcâmi, apoi o fântână,
apoi… Degeaba. Prea era îngheţat geamul. Simţi
cum trenul încetineşte mersul. N-avea rost să mai
caute. Aici.
― Hai!
Copilul era greu. Fetiţa îl purta în tăcere.
Uşa vagonului se deschise greu. Palmele băieţelului îngheaţă pe uşile reci. Cu toată puterea
încearcă. Se teme să roage pe cineva să-l ajute. În
sfârşit, uşa cedează. Coboară cu grija celui ce
poartă răspunderea. Întinde braţele spre surioara
lui. Nu ajunge. Fetiţa se aşează în genunchi încercând să vină mai aproape. Tot nu ajunge. Băiatul
urcă din nou o treaptă. Ia copilul şi sare în zăpadă.
Fetiţa se ridică din genunchi şi coboară speriată
treaptă cu treaptă, sare şi cade alături de el în zăpadă şi viscol. Abia se mai văd.
Impegatul se uită la ei. Când îi vede depărtându-se de tren, dă semnalul de plecare. Apoi se
apropie, nedumerit.
― Ce-i cu voi, prichindeilor?
― Am venit la bunicul, în vacanţă!
232
― Singuri?
― Singuri, da!
― Ai cui sunteţi, voinicilor?
Copiii îl privesc şi tac.
― Cine-i bunicul? Încearcă din nou.
― Tataia Oprea…
― Aha… Şi el ştie că veniţi?
― Nu, dar nu-i nevoie, răspunde băiatul pornind anevoie la drum prin zăpada troienită în gara
pustie.
Cu o mână ţinea copilul, cu cealaltă trăgea
de fetiţa care se afunda tot mai mult în troiene.
În mintea ceferistului apăru deodată grozăvia situaţiei. Aude clar, acum, vorbele femeii de
aseară în timp ce-i punea mâncare. „A bătrână, a
lui Oprea trage de câteva zile să moară. Au şi împărtăşit-o. Vecinele îi ţin lumânarea cu rândul. Ăl
bătrân, abia se ţine pe el. S-ar duce poate, amândoi odată. O să fie greu. Satul o să pună umăr la
umăr să-i îngroape. Au fost oameni gospodari şi la
locul lor. Şi cu ce s-au ales? Pe mâini străine. Noroc
că în sat sunt oameni cu suflet şi cu frica lui Dumnezeu”…
Iar acum, copiii… Cu cel mic oare ce-o fi? Tot
Dumnezeu o şti. Ori doi, ori trei, tot necăjiţi…
Încearcă să fie vesel şi îi îmbie înăuntru.
― Haideţi până la mine, să vă încălziţi.
― Nu, mulţumim, ne grăbim să ajungem
acasă, zise băiatul.
Omul nu-i lasă. Îi prinde cu mâinile după
umerii firavi şi îi aduse cu forţa înăuntru. Acolo era
măcar adăpost. Şi soba caldă.
Aştepta schimbul.
233
Copiii se lipiră de sobă. Aveau feţele îmbujorate şi mâinile roşii de frig. Voia să fie bun cu ei.
Nu ştia ce să le spună.
Le privea mâinile lipite de sobă.
― Nu le ţineţi la căldură. Or să vă doară. Băiatul îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor iar
fetiţa le strângea la subţioara paltonului.
― Tu n-ai palton? îl întrebă pe băiat.
Nu, încă nu mi-a venit rândul. Şi nici n-am
nevoie. Acolo, la cămin, nici nu-mi trebuie. În clasă
e cald, în dormitor la fel. Şi curtea şcolii e atât de
mică. Te joci repede şi intri la loc. Paltonul mai mult
te-ncurcă. Parcă ce-mi trebuie? nici n-am ştiut că
o să vină aşa viscol. Dacă ştiam, ceream unul împrumut. Dar aşa… Acu, nu-i nimic. Dacă am ajuns
e bine… Vorbea repede, pentru a nu fi întrerupt cu
întrebările. Minţea şi era se nin. Doar nu putea să
spună oricui că a fugit. Bunicului da, dar lui, om
străin poţi şti? Dacă-i trimitea înapoi?
Ceferistul îi privea urmându-şi gândul. Mama
lor, fata bătrânului Oprea. O cunoştea din clasele
primare. Fusese mai mare ca el cu câţiva ani. Crescuse fată frumoasă şi fără noroc. Auzise mai în
urmă vorbe purtate prin sat, că se stinse aproape
fără veste. Gândurile îi fură întrerupte de sosirea
schimbului. Intrase tropăind să-şi lepede zăpada
de pe bocanci.
― Noroc! Măi, ce-i afară… Gata poţi să pleci.
Cu ăştia mici, ce-i? Parcă nu-s ai tăi.
― Nu. Îs nepoţii lui Oprea, ăl bătrân. Au
venit mai acuşi, cu personalul. I-am ţinut să se încălzească. Îi duc până acasă… Nu s-ar descurca
singuri pe urgia asta. Mai vorbim noi. Haideţi, mă!
234
Îl ia pe cel mic în braţe. Băiatul şi fata îl urmează tăcuţi.
Oare câţi copii o fi avut femeia? Şi ăsta mic,
cât o fi având? Vestea morţii ei, sosise parcă de
mai multă vreme. „Ce să-mi mai bat eu capul. Bine
că pot să-i duc până acasă. I-oi spune nevestei. Să
scotocească ea, dacă vrea. Ele femeile, ştiu mai
bine şi mai multe. ”
Înaintau repede, sub cerul întunecat de nori
vineţi. În casa bătrânului era aprinsă lampa. Nu
strigă la poartă. Cine-ar fi venit să deschidă? Vreo
vecină, dacă era acolo, avea grijile ei. Intră, bate
la uşă şi deschide.
― Bună seara tataie. Ţi-am adus nepoţii.
Iese apoi fără altă vorbă neştiind ce ar trebui spus
într-o asemenea împrejurare.
Bătrânul îl primi fără cuvinte. În patul din
odaie, cu o lumânare la căpătâi, zăcea nemişcată
bătrâna.
― Bunico, am venit! se repede către ea fetiţa. Nici un răspuns. Greu, femeia deschide ochii.
Priveşte lung, gemând. Nici lacrimile nu mai ieşeau
din orbitele uscate.
― Ai grijă de ei! şopteşte abia, încercând să
mângâie fetiţa pe cap. Bătrânul priveşte împietrit
cum gestul mâinii ei nu se mai poate împlini. Târziu, din ochii ficşi alunecă o lacrimă care se pierde
în faţa brăzdată. Umerii unchiaşului se încovoie sub
povara plânsului. Copiii înţeleseră. Se strâng lângă
bătrân lăsându-se strânşi la pieptul lui uscat de
timp şi amaruri. Copilul aşezat la picioarele bătrânei, începe să scâncească, apoi să plângă cu glas
ascuţit.
235
― Trebuie schimbat zise bătrânul cu glas tremurat înghiţindu-şi lacrimile. Pe masă e o oală cu
lapte. Pune-o pe sobă, la încălzit, adăugă el stins.
Fetiţa îl priveşte cum îşi îndreaptă spinarea şi
încearcă să desfacă nodul faşei cu mâinile uscate.
― Lasă-mă pe mine bunicule! Zise ea apropiindu-se.
Bătrânul o priveşte mirat. Mai are putere să
zâmbească văzându-i îndemânarea.
În fereastră se troieneşte viscolită zăpada.
Viscolul îşi împlineşte datoria. În odaie vegheat de
o lumânare şi o lampă se împlineşte misterul trecerii în timp.
Mugure, floare, fruct şi ram. Undeva lătratul
unui câine se lasă acoperit de şuieratul unei locomotive şi al viscolului neîntrerupt.
236
Mâna
P
e domnul Costache Agarici îl cuprinse
teama. Mâna i se umflase brusc. Şi cât de
fericit fusese. Ani de zile nu ştiuse ce-i
stima. Ani de zile tânjise după ea. Ani de zile se
străduise să fie luat de cineva în seamă, dar nu
reuşise să stârnească nici interesul portarului din
impozanta instituţie în care lucra. Şi niciodată nu
fusese cu adevărat fericit. Abia acum putea spune
că în sfârşit ştia ce este fericirea. Şeful îi întinse
mâna. Nedumerit Costache Agarici i-o întinse la
rându-i emoţionat. Apoi, ca şi cum un fluid înălţător i se strecurase prin degetele subţiri şi palide,
îşi simţi tot trupul zvâcnind scurt. A fost o tresărire
de bucurie, a fost un spasm al trupului surprins;
n-ar fi putut preciza. Simţi doar o imensă bucurie.
Atât de mare, încât după plecarea şefului, Costache rămase cu ochii pironiţi la mâna care fusese
martora fericitului eveniment. Apoi, de parcă s-ar
fi ferit de pângărire şi-o retrase în cea mai sigură
asunzătoare; buzunarul adânc al pantalonilor. Căldura binefăcătoare a trupului propriu îi potoli neliniştea trupului.
Ajuns în mansarda sărăcăcioasă, nu-şi
scoase mâna din buzunar, nici atunci când trebui
237
să se culce. Preferă să doarmă îmbrăcat. A doua zi,
nu mai lucră cu mâna pentru care un sentiment
acut de veneraţie se năştea şi se contura. Se spălă
câteva zile mai târziu pe tot trupul cu excepţia mâinii. ďn tramvai se purta la fel de grijuliu cu ea, de
parcă l-ar fi avut pe şef de dus într-un loc anume.
Zilele treceau. Mâna rărnânea la fel de adulată, intangibilă, onorată…
Curând, depunerile repetate de praf şi de mizerie produseră crăpături în epidermă. Mâna începu să se umfle. Durerea o simţea ca pe un tribut
adus onorurilor. Din epiderma crăpată, o supuraţie
ciudată îşi făcea loc printre degetele umflate. Când
se hotărî s-o arate unui chirurg era prea târziu. Trebuia amputată.
„Ce simplu se mai pronunţă şi doctorii ăştia“
îşi mormăi în barbă nemulţumirea Costache Agarici. Cum să renunţe aşa tam- nesam la mâna-i venerată. „Mai bine mor odată cu ea. La ce-i bună
viaţa fără onoare?“ mai mormăi el în timp ce traversa îngândurat holul de trecere din faţa caselor
de bilete. Mâna pe care voiau s-o amputeze îi adusese noroc. Avea în sfârşit o întâlnire decisivă,
după o sumedenie de alte întâlniri ratate. Îşi găsise
în cele din urmă jumătatea. Acceptase. Azi venea
cu bagaje cu tot să i se alăture pentru toată viaţa.
„Iar doctorii voiau să-l sluţească să-l lase ciung,
tocmai când…“
N-apucă să-şi mai ducă gândul la capăt. Speriat de trecerea garniturii de tren prin gara pustie,
alunecă. Pălăria-i căzu furată de pe creştet de curentul iscat de goana trenului neanunţat. Căzut
fără de voia lui, Costache îşi întinse instinctiv mâi238
nile după ea, încercând s-o şalveze de sub roţile
trenului. Mâinile se mişcau cu zvâcnete scurte printre traversele potopite de osiile boghiurilor în fulgerarea mişcării. Nu le mai văzu. Sângele-i ţâşnea
din cioturile zdrenţuite fără încetare. Stingându-se
în aşteptarea salvării, pe chip i se întipărise ceva
între durere şi-un zâmbet de mulţumire. Norocul
părea să-l mai aştepte încă. Se stinse tăcut, cu
gândul la femeia care trebuia să coboare. N-a înţeles de ce era îmbrăcată în negru. N-a înţeles de
ce nu mai putea s-o aştepte, de ce se grăbea să…
Sirena salvării se auzea din ce în ce mai
aproape.
Puţinii călători, îl priveau îngroziţi cum se
topea încet în balta de sânge, de parcă toate-i veniseră când nu mai era nevoie. Brancardierii îi aşezară braţele culese dintre traversele năclăite de
sânge pe trupul inert, depărtându-se alene. Urletul sirenei îndepărtându-se îi împrăştie pe călători
spre rosturile lor, într-o toropeală cleioasă, cernită.
239
Rică
P
e Rică nimeni nu l-ar fi luat în seamă dacă
nu l-ar fi zărit în fiecare zi la colţul Străzii
Mari, cu pantalonii peticiţi şi cu pacheştilennodate pe pieptul zoios. Era veşnic flămând, cu
ochii cât cepele-n capul mare şi cu părul zburlit,
mereu în căutarea unui codru de pâine sau a orice
altceva ce s-ar fi putut mânca.
N-ar fi putut nimeni să spună de unde s-a ivit
printre celelalte vieţuitoare. Unii spuneau că l-ar fi
văzut dormind sub podul ce trecea apa Moldovei,
spre Horia, alţii că l-ar fi zărit mai mult sub bolta de
intrare a clopotniţei Episcopiei Romanului, iar alţii
că l-ar fi zărit pe malurile Moldovei, ce despărţeau
apa de ştrandul nou construit. Dar nimeni nu putea
spune cine-i sunt părinţii.
De aceea, multă vreme au existat dispute-n
stolul puştimii, împărţită-ntre cei care spuneau că
are tată şi cei care spuneau că nu are. S-a ajuns
chiar şi la încăierări. Grupul celor „cu tată“ a fost izgonit de pe teritoriul comun de joacă de grupul
celor „fără tată“ timp de aproape două săptămâni;
pentru ca mai târziu să se ajungă la un armistiţiu
de formă, doar atât cât să lămurească „incidentul“.
Puştimea s-a adunat într-o bună zi în spatele
240
Halelor Centrale Roman, acolo unde se vindeau
pepenii şi balamalele ţigăneşti, sau hainele ponosite, furate, porumbeii voiajori în lăzi sparte de la
I. L. F. (intreprinderii de legume şi fructe) sau cine
ştie ce alte nimicuri. Când cele două tabere s-au
apropiat una de alta, pumnii au început să vâjâie.
Fiecare îşi făcuse din prezumtivul tată ce l-ar fi
putut avea sau nu Rică, un fel de strigăt de luptă.
― Cu tatăăă! strigau unii năvălind.
― Fără tatăăă! răcneau ceilalţi, lovind cu
sete la rândul lor.
Şi unii şi alţii luptau pentru unul din cele
două posibile adevăruri, fără să se gândească unul
măcar că ar fi fost mult mai simplu să-l fi chemat
la ei şi să-l întrebe, aşa, pur şi simplu, dacă are sau
nu tată. Dacă avea mamă nu interesa pe nimeni.
Pentru băieţi important era să ai tată. Cu mama,
problema existenţei sau nonexistenţei nici nu se
punea.
Când unii începură să dea semne vizibile de
oboseală, cu vânătăi încolţite sub ochi şi gâfâind
fără oprire, se dădură de-o parte ca să-şi mai tragă
sufletul, nu de alta, dar pentru a o lua de la capăt.
Unul mai răsărit, din rândul celor „cu tată“,
spuse într-un târziu:
― Şi în fond şi la urma urmei, de ce nu l-am
întreba pe Rică?
― Să-l întrebăm? mormăiră cîţiva, ca şi cum
abia atunci li se deschiseseră ochii.
― Să-l întrebăm, căzu răspunsul din mai
multe direcţii.
Şi-atunci au pornit agale care-ncotro, să-l
caute.
241
N-au umblat prea mult. L-au găsit în faţa
brutăriei din apropiere. Adunându-se cu toţii pe
Smirodava, unul îl întrebă:
― Băi, Rică, spune-ne adevărul şi nouă! Ai
tată?!
Ochii mari, bulbucaţi, s-au tulburat pentru o
clipă. Apoi, când era gata-gata să plângă şi când
pumnii se strângeau pe furiş de furie, Rică s-a repezit ca un arc să-i lovească. Cu greu au reuşit săi despartă.
― Lasă-l bă, nu vezi că-i nebun?!
― A sărit la tine pentru că are, probabil, tată!
zise unul din cei „cu tată“.
― Ba, pentru că nu are! zise celălalt, „fără
tată“.
― Ba, pentru că are!
― Ba, pentru că nu are! nu se lăsă altul.
Încăierarea începu din nou. Rică se depărtă
amărât, lăsându-se pe vine lângă un zid şi plângând cu icnete.
Din grupul bătăuşilor răzbăteau întruna contraziceri:
― Are!
― Ba, n-are!
― Are!
― N-are bă!
Şi Rică continua să plângă-amărât, uitând de
toţi şi de soartă.
În sufletul său năpăstuit începuse să plouă
cu lacrimi de tristeţe: am sau nu am Tată?! Dar ce
importanţă avea, în definitiv şi la urma urmei?
242
Roiul
Î
nfrîntă, albina zăcea în pânza păianjenului.
Aripile-i grele se străduiau să scuture pânza
ţesută cu-atâta măiestrie. Picioarele mici şi
viguroase se agitau inutil să scape din mrejele ce
le-nconjurau. Picioarele se-nfundau tot mai adânc,
tot mai mult. Oboseala începea să devină din ce în
ce mai pronunţată. Ruptă pe-alocuri, pânza nu
vroia să cedeze. O moleşeală nedorită-i cuprindea
trupul reginei. N-ar fi crezut niciodată să ajungă să
sfârşească astfel.
Şi păianjenul, c-o cruce mare pe trup, o pândea zeflemitor. Şi pânza asta cleioasă şi rea. Simţea cum i se apropie sfârşitul. Îl dorea mai repede
sau poate niciodată. Nici nu mai ştia ce anume
dorea, dar cu tot dinadinsul vroia să se sfârşească
odată. Oricum, dar să se sfârşească. Cât fusese regină n-ar fi prelungit chinul supuşilor vinovaţi niciodată. Se sfătuia cu sfetnicii asupra tuturor
amănuntelor neplăcute din viaţa stupului, străduindu-se să îndrepte ce era de-ndreptat. Şi nu văzuse câmpul decât odată… Era atâta floare atunci!
Şi tot poporul zburător atât de tânăr o alesese regină. Erau încrezătoare micile albine în forţele lor,
încât vreme îndelungată în stup au domnit fericirea
243
şi belşugul. Toate alergau după merite, dar niciuna
n-ar fi râvnit fără drepturi la locul celeilalte. Apoi,
când a venit prima furtună şi trântorii au fost scoşi
afară din stup, viaţa părea să fie şi mai uşoară. Nu
mai aveau aspecte negative de muncă, iar albinele
munceau cu spor şi râvnă. De-atâta belşug râurile
de miere stăteau la gura stupului, atrăgând deopotrivă şi oaspeţi dar şi duşmani. Spre stupul lor
se-ndreptau mereu albine străine din stupurile mai
sărace ca să ia cu împrumut ce le trebuie, iar unele
rămâneau chiar acolo. Bucuria şi belşugul inundaseră stupul şi albinele nu-şi mai încăpeau în piele.
Dar au venit şi vrăjmaşi să guste din bunătăţile lor.
Cei mai arpigi luptători au căzut apărându-şi onoarea. Atunci tot stupul s-a ridicat să-şi apere, teritoriul şi bogăţiile şi să-i izgonească pe duşmani.
Roiurile vecine mai sărace, dar care au fost ajutate
de ele la nevoie, au sărit în ajutor. Şi val după val,
toţi vrăjmaşii au fost răpuşi, chiar dacă numărul viteazelor apărătoare a scăzut simţitor. În faguri
însă, noi generaţii se pregăteau să vadă lumina
zilei. Câmpiile cu flori abia aşteptau tineri lucrători
să le culeagă polenul. O nouă regină avea să se
nască şi să-şi depună candidatura în stupul format
cu-atâta grijă de regina matură. Îngrijorarea acesteia începu să nască idei de apărare fără motiv. Era
un lucru ştiut că atunci când domnia reginei era
bună, noua regină trebuia să-şi caute alt stup şi
luând-o de la capăt să se lupte pentru a-şi hrăni
poporul.
Sfetnicii înşişi uitaseră de-nţelepciunea străbună. Se vânzoleau pe la colţuri de faguri, făurind
legi şi proiecte menite, după spusa lor, să-ntă244
rească tronul. Nu acceptau în suita reginei lor nici
un fel de personal neverificat, străduindu-se să afle
până în cele mai îndepărtate ramuri, natura arborelui genealogic. Orice fel de propuneri venite de la
alţii erau în aşa fel rezolvate încât să le aducă
numai lor foloase. De-atâtea „daruri“ aproape toţi
se îngrăşaseră peste măsură. În orificiile lor mierea
era adunată peste limite, ca eventuale provizii pentru vremuri grele. Treptat, treptat, numărul orificiilor se mărea, ca şi cum ele ar fi avut dreptul la
miere.
Lucrătorii bătrâni se vedeau nevoiţi să-şi reducă zilnic câte-o celulă şi unii locuiau cu îngreaga
familie doar în 10 milimetri pătraţi. Degeaba se ridicau noi şi noi orificii din ceară, degeaba meşteri
vestiţi şi iscusiţi căutau tot felul de soluţii să deschidă drum nou pentru stup, că din suită acaparau
tot ce era mai bun. Acaparau nu atât pentru ele
cât mai ales pentru rudele lor, până mai ieri simple
lucrătoare, dar care nu se ştia de ce deveniseră
mai mari în funcţii. Gurile rele spuneau că regina le
sprijinea şi de aceea nu puteau fi răsturnate. În
stupurile vecine lucrările arătau asemenea lor. Tinerele vlăstare, de-abia ieşite pe câmp aveau în
spinare saci mari pentru a fi umpluţi cu polen.
Multe flămânzeau din cauza părţilor prea mici pe
care le primeau la-nceput de carieră de culegător.
De funcţii de răspundere nici nu putea fi vorba lanceput, când încă nu aveau rude şi relaţii. Iar acolo
se-ajungea foarte greu sau foarte uşor. În sufletul
nemulţumitelor de-mpărţeala făcută creştea zi de
zi revolta. O mulţime de jalbe ajungeau sus, dar
nu primeau nici un răspuns, nu avea loc nici o îm245
bunătăţire. Astfel, nemulţumitele începuseră a se
plânge tinerei regine, pe care o hrăneau cu nectar
şi lăptişor strâns cu trudă din zbaterea aripilor. Îi
spunea ei toate necazurile ce le aveau cerându-i
deseori sfatul. Dar ea le spunea că încă n-a venit
vremea să le răzbune şi că totul se face cu răbdare. În vremea asta cerea să i se aducă tot mai
mult lăptişor şi tot mai mult nectar, iar ele, din
toată sărăcia lor, strângeau rezerve pentru a avea
cu ce mitui în stânga şi-n dreapta, pentru a-şi
strânge atât mai mulţi aliaţi. Unele albine nemulţumite erau chiar din anturajul reginei bătrâne. În
vreme ce tânăra regină cu suratele ei pregăteau
răfuiala, veni bătrânul stupar cu o mască pe faţa-i
ridicată şi deschizând stupul le-ntrerupse sfatul
afumându-le. Aşa că albinele revoltate lăsară lucrurile pentru o vreme aşa cum eram, iar în sinea
lor sperau ca bătrânul stupar să le facă dreptate.
Dar asta nu se putea decât dacă o izgonea pe bătrâna regină.
Timpul trecea şi ambele tabere adversare
strângeau fiecare de partea sa tot mai multe provizii pentru a putea rezista la lupta cea mare. Ambele regine închideau ochii la samavolniciile ce se
petreceau ştiind că procedau aşa pentru ele. Bătrâna regină mai opri prin preajmă-i şi câţiva trântori din cei mai tineri care-ar fi putut fi de folos
cândva. Aceştia o linguşeau zilnic şi se-ngrăşau din
munca supuselor reginei. Deformau realitatea, raportau fals realizările în faţa reginei care apleca
urechea la minciunile lor. După trântori, tinerele lucrătoare care îşi manifestaseră nemulţumirea tacit,
nu munceau cât trebuia ci se zbenguiau, cerând
246
drepturi care nu le meritau. E drept că generaţia
mai vârstnică apărase stupul în lupta cu ursul pofticios şi o parte se jertfiseră şi în luptele cu şoarecii şi cu alţi duşmani doritori să guste din mierea
albinelor. Regina apleca urechea încântată la toate
linguşelile trântorilor, nevrând să creadă anumite
zvonuri care de fapt erau nişte adevăruri. Astfel ea
nu ştia câte celule are fiecare sfetnic al ei, după
cum nu ştia că aceştia tocmiseră o seamă de naşteri să clădească o anexă cu totul inutilă pentru
a-şi extinde puterea. Ea nu ştia că zeci de celule
erau golite la periferia stupului şi că pe câmp mâinile de flori arareori erau culese de generaţia ei,
iar majoritatea albinelor sfetnici îşi făcuserî relaţii
puternice cu stupurile vecine în eventualitatea unei
retrageri forţate. O parte din albinele din rândul
stetnicilor o şi întinseseră cu o parte din bunurile
stupului pentru a nu fi în pierdere în cazul unei
eventuale înfrângeri. De cealaltă parte, aliaţii reginei tinere prindeau forţe noi, adunând cu sârg tot
polenul şi nectarul florilor din câmpii, aşteptând
semnalul de luptă. Aceasta se plimba nerăbdătoare
printre faguri aşteptând să se coacă timpul. Dorea
să aducă generaţiei sale siguranţa deplină a zilei
de mâine, fericirea la care avea dreptul prin
muncă. Avea să facă legi noi, aşa cum auzise că
aveau roiurile vecine. De aceea trimise în taină tinere lucrătoare la împăratul păianjenilor, cerându-i
ajutor. Ştia intrarea tainică ce-o folosea sfatul bătrânei regine şi vroia s-o îngrădească în pînze ucigătoare. Pe urs îl asigură de sprijin în caz de atac,
pentru că ele tot nu aveau mult de pierdut ci dimpotrivă. Şoarecilor le promise de asemenea cale si247
gură şi liberă până-n cămările bătrânei regine.
Semnă cu aceşti aliaţi tot felul de tratate, asigurându-i de loialitatea ei şi de colaborarea deplină.
Astfel, într-o bună zi, cel mai iscusit păianjen începu să ţeasă o pânză nemaipomenită la intrarea
folosită doar de suită. Apoi, când trei şoareci de
câmp învolburară stupul, tânăra regină trimise
vorbă albinelor ei să întârzie în câmp, lăsând stupul în grija celor mai bătrâne. Cu toate că şoarecii
au fost alungaţi de generaţia bătrână, în stup domnea tristeţe deplină. Fagurii plini cu miere, aparţinând demnitarilor reginei bătrâne fuseseră atacaţi
şi o bună parte din miere se pierduse. Fagurii tinerelor lucrătoare cam săraci în miere nu fuseseră
atinşi. Atunci bătrâna regină se gândi ce se gândi
şi ceru ajutor stupilor cărora ca însăşi le dăduse
cândva ajutor. Din ajutorul primit nu numai că refăcu ce-a pierdut, dar mai creă noi rezerve, construind şi întărind vechiul stup. Atunci când ursul
incitat de tinerele lucrătoare năvăli pofticios, zguduind din temelii stupul bătrânei regine, aceasta
împreună cu slujitorii săi credincioşi şi cu armata
împreună cu slujitorii săi credincioşi şi cu armata
albinelor mature îl goni, din nou refăcându-şi stupul. O parte din albinele slujitoare, văzând atâtea
necazuri îşi făcură bagajele în ascuns, hotărâte să
părăsească stupul şi pe regina mamă. Pentru fuga
lor îşi puseră în gând să folosească intrarea secretă. Plecau buimace de teama să nu fie surprinse, nebăgând de seamă pânza întinsă de
perfidul păianjen. Acesta le omora cu veninul său
şi le ascundea într-o pungă anume făcută pentru
zile grele. Degeaba regina trimitea să le caute căci
248
nu dădea de urma celor dispărute nicicum. Nimeni
nu ştia nimic şi suita reginei se împuţina rapid.
Într-o zi ea însăşi se hotărî să le caute. Convocă
câteva din sfatul regesc şi le ceru să-şi spună cuvântul. În stup se-adunase aproape toată suflarea
albinelor. Doar câteva stăteau la intrarea în stup
pline de vigilenţă. Întâi au luat cuvântul doi trântori pripăşiţi printre albine din sfat, intraţi bineînţeles în graţiile reginei. În cuvântul lor mieros
căutau să dea un ton numai de dânşii ştiut pentru
a calma spiritele generaţiei tinere. Apoi luară cuvântul şi câteva lucrătoare mai tinere, dar renunţau să-şi spună gândurile adevărate sfătuite din
priviri de tânăra regină. Fură lăsate cele bătrâne
să-şi spună cuvântul şi să vină cu soluţii. Cum
acestea erau puţine, iar cele din suită stăteau în
gardă, neştiind de partea cui să treacă, luă cuvântul o lucrătoare tânără de lângă noua regină.
Aceasta îşi exprimă toate nemulţumirile cu curaj şi
încheie la sfârşit ca un trăsnet:
― Vrem o nouă regină! Vreau o nouă regină!
O tăcere grea se lasă peste faguri. Nu mai
mişca nici o aripă. Când se trecu la vot până şi
unele albine bătrâne votară pe noua regină. Înfrântă, regina mamă privea cu ochi tulburi întreaga
adunare de albine. Văzu cum trântorii o părăseaz
rând pe rând alăturându-se albinelor tinere. Şi în
sfârşit regina înţelese că totul era pierdut. Cu aripile lăsate în jos se-ndreptă spre intrarea secretă.
Lacrimi de umilinţă şi înfrângere îi înnegurară privirea. Îi venea să strige din tot trupul. Fusese înşelată. Se complăcuse în falsul fast al zilelor
călduţe de odinioară. Fusese înconjurată de min249
ciuni care acum o pierduseră, înlăturând-o definitiv de la putere. Fusese cu-adevărat înşelată şi nu
mai avem nici o scăpare. Câteva albine bătrâne,
rămăse credincioase ei, o urmară-n tăcere. Văzând
că vrea să iasă afară pentru a fi singură cu gândurile ei, o lăsară în pace. N-aveau de unde şti că
nemilosul păianjen stătea la pândă. Bătrâna regină
imprudentă şi neştiutoare se lăsă prinsă în pânza
ucigătoare. Zadarnic căuta acum să se desprindă
din plasa încâlcită. Păianjenul se apropie pofticios.
Bâzâitul albinei disperate străbătea până în stup,
dar totul era de-acum pierdut. O înţepătură şi-un
strop de venin aveau să-i aducă grabnicul sfârşit.
Apoi neantul…
Imobilă, simţea cum moartea îi cuprindea
trupul, amorţind-o. Câteva zbateri şi trupul îi rămase nemişcat. Păianjenul începu s-o înconjoare
cu o altă pânză pentru a o conserva, în vreme ce
în stup tânăra regină îşi alegea suita şi-şi convoca
supusele pe rând.
După o vreme bătrânul stupar venii cu norii
de fum după dânsul pentru a deschide stupul. Văzând că noua regină se instalase şi părea pusă pe
treabă, închise capacul stupului, măturând cu grijă
de jur împrejur şi rupând fără să vrea pânza de păianjen. Văzu vechea regină prinsă în plasă şi-nfuriat de pierderea ei strivi sub talpă păianjenul ce
căuta să se ascundă. Pe rama pantofului vechi păianjenul strivit mişca din două picioare lungi şi
negre, zbătându-se în convulsii. Regina mamă se
sfărâmă în bucăţi de uscată ce era.
O pală de vânt împrăştie totul…
250
Pădurea
F
întînile curg îndărăt pentru ca mieii noştri
prea albi să poată zburda. În fragii culeşi
din poiană cîte-o omidă păroasă îşi lăfăie
pielea zbîrcită. Din ghinda crăpată de ploi, ca un
orez vietnamez, se-nalţă stejarul. Mistreţul, cu pas
furişat, rabdă să crească sămînţa pentru fructul
sperat. Arcaşii călare pe tauri calcă ţinutul. Ciutele
fug. Caii nechează. Iepuraşii mai cară cu ei cîte-o
umbră…
De undeva, grăbite furnici sparg pentru sine
cîte-o sămînţă. Ura, trăiască ! Ura, ura! s-aude din
crîng. Un balerin în mantia-i de-un roşu aprins, invîrte o buburuză pe poante. E croitoraşul pădurii.
Cerbii oboMţi adulmecă vîntul. Şi-atîta răcoare e-n
jur… O mierlă pe-un ram. Un cintezoi. O coţofană
surdă răpusă de pui. De puii de vultur de-un an. Şi
scroafa voinică în balta de rîu ce-şi cheamă odraslele cu sfredelul cozii înfipt aiurea spre cer.
Deci, iată-mi făptura. . Nu creşte-n mine durerea nici pentru ciuta rănită ce-şi caută frunze
anume ştiute să-şi vindece rana, Nici pentru lupul
vt. nat sau ursul lihnit de foame, căruia steluţele
roşii abia-i ajung să trăiască după culesul gălăgioaselor cete zglobii. Furtuna nu-mi fură durerea,
251
podoaba şi nici căldura forţelor vii, când tăietorii
îmi salută (podoaba). Pe râu se duc la vale buştenii. Un soare cu ochii înroşiţi s-ascunde prin ramuri.
E seară şi stele de veghe răsar pe deasupra-mi.
Doar buha, străjerul de noapte, îşi anunţă trompeta pline de pofte. Apoi cavalcada nebună sfârşeşte… Vânătorii obosiţii cu minciuni culese în
tolbă, jalnic s-arată şi pleacă…
E timpul să dorm şi să-mi acopăr copiii…
252
Iazul
M
ă doare trupul, copile, când îmi zdreleşti
pielea – luciu aprins – cu pietrele tale. Te
bucuri, în loc să te-ntristezi când piatra
aruncată de tine loveşte turbată întinderea şi saltă.
Saltă nebună de jocul tău, să mă mai lovească o
dată şi-o dată.
Şi cu cât oglinda luciului meu este de mai
multe ori spartă, cu-atâta te crezi mai iscusit în
aruncarea de pietre…
În mine, toţi pruncii aşteaptă să plâng. Dar
nu am durere. Şi chiar de-aş avea, nu pot să plâng.
Eu însumi sunt lacrima pământului adunată în
pumni înnegriţi cu straturi de mâl în străfunduri. În
mine se adună durerea pământului odată cu pâraiele umflate de ploi.
În mine îşi dau întâlnire izvoarele rătăcite,
plânsete de copii şi fecioare.
În mine peşti argintii îmi zvârcolesc măruntaiele în zbenguiala lor ciudată.
În mine e sângele viu al pământului, al dorinţei acestuia de a fi. şi eu te primesc cu haine răcoroase de vară, când trupul fierbinte-l afunzi în
apele mele.
Te legăn ciudat, înfăşurându-ţi trupul zbur253
dalnic şi legănându-te ca o mamă docilă.
Nu dor pietrele tale aruncate. Nici bucuria de
a te mândri cu urmele rănilor mele din luciu nu mă
doare. Mă doare doar chipul obrajilor tăi fierbinţi
care plâng câteodată ascunşi în străfundul apelor
mele. Mă doare tot trupul când lacrimile cerului cad
nestăvilite peste pământ, umplând fără noimă vestmântul prea strâmt, sfârtecându-mă. Mă dor blestemele celor înecaţi de neputinţa mea de-a opri
şuvoaiele scăpate din palmă.
De aceea mă bucur când un zăgaz mai puternic îmi întăreşte vestmântul, întinerindu-mă.
Şi-ţi dau dreptate când vii câteodată s-arunci cu
pietre în mine, pedepsindu-mi puterile slabe.
Mă doare că n-ai putut să-nţelegi, măcar în
clipa din urmă, că n-am nici o vină când plânsetul
cerului şi al pământului nu-l mai pot ţine în mine şi
fără de voie îi dau drumul. Eu înţeleg durerea cerului şi-l primesc din ploile repezi şi tulburi. Şi păsări rănite încerc să le scap de glonţul hain al
vânătorului. Iar peştilor mai, prinşi în cârlig, le dau
o ultimă sărutare înainte de-a se lăsa aruncaţi
peste mal. Sunt eu vinovat de toate acestea?
Sălcii umbroase-şi apleacă ramurile, îmbătându-se-n undele mele limpezi.
Stelele cerului fără de număr vin către mine,
senin să le desenez. Şi eu le prind culorile-n
noapte, apoi tremurător le aştern în calea poeţilor,
aşteptând pe malul meu cântările lor pe buzelendrăgostiţilor. Şi nu mă tulbur, nici nu roşesc, când
acopăr cu umbrele mele trupurile celor veniţi după
Eros. Doar iarna, cuprins de tristeţe-mi aşez singuratic o pânză de gheaţă, stingher. Ştiu c-ai să vii
254
c-un fular, pe patine şi-ai să mă-nfiori alergând.
Sub mantia-mi de gheaţă, vieţuitoarele mele te vor
privi ca vrăjite, ca pe un mire al gheţii, ca pe un
mire al lor, lunecând fantomatic, uşor.
Îndurerat voi fi la orice cădere de-a ta.
De aceea, acum, mă lasă copile. Nici vorbe,
nici pietre nu trebuie s-arunci cu furie-n mine.
Am o mulţime de timp şi de treburi. În calea
mea stau luceferi şi sori să-i pictez. Aşteaptă cuminţi, la rând. Şi rândul e asemeni universului, infinit.
Te-am sfătuit să te duci. Să mă laşi. Dar
parcă de pleci, mă laşi prea-nsingurat cu aceste
stele-făpturi.
Aşteaptă! Hei!… Aşteaptă! Nu fi supărat, căci
dacă pleci, ce tinereţi m-aşteaptă? Luceferii sunt
mândri, dar prea sunt bătrâni. Şi-aşteaptă în faţa
paletei mele pe rând. E-atâta vreme să-i pun! Aşteaptă, copile, căci dacă pleci ce tinereţi m-aşteaptă?…
255
Referinţe critice
Gheorghe Neagu - un mare
scriitor solitar
Stelian Baboi
Puţine literaturi din lume au o aşa de mare
diversitate creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii logosului iniţial
de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că
fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot
exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a
existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care
ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator,
iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în
care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui
Dumnezeu - transcedenţa invizibilă, atotputernică,
misterioasă şi înţeleaptă - către pământenii abia
ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul lui
Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială
şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osârdie
Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile
256
geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi
invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau
extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi
Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar câţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi
întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile
şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru
a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin,
arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică.
Un astfel de mesager al pământenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi
este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai
când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind
ca-n catedrala Sfânta Sofia aseitatea Cuvântului
născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră
că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva
anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi
alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu
luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a
înlătura pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să
poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava
cerului şi a devenit disponibil pentru om, - tocmai
de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc
înflorit.
257
Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna,
legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa
(substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la
Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie.
Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva cert) prin katarsisul
(purificarea)
temperamental,
că
personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele
Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu.
Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa
existenţelor anterioare întru-una singură, într-o
făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie
platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo
unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt
reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu).
A fost să fie rostirea cristianică a fiinţei în făptura
adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe
Neagu ( Lampedusa - prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni
şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate
aprinse), (Mateiu Caragiale - prinţul calic suit cu
tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a
prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al
Crailor daco-romani) şi (Urmuz - prinţul absurdului
balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi
258
blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub
pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup,
zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirilebasme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor paranoic Salvador Dali
susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este
limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema
„Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda,
în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi
păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu
putea îndura să i se cânte decât în limba română
de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele
olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii
carpatini în „Hora de la Frumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os
domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât
cu Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în
care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean,
ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maieutic dăinuind în Univers.
Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza
românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă
daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul
de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din
noi, nu doar cititorul, nu doar mesagerul mesaju259
lui axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea
în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în
doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi
în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa
de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de
sine este atât de năucitoare încât personajele se
împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o
tabula rasa (tablă curată) euclidiană, abia după
sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului
bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a
tăcere în thanatos.
Şi prin Gheorghe Neagu proza românească
iese din tranşeele modelelor extazice străine, din
încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda
nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind
sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital (aura vitalis) pentru a depăşi techéa (cauza accidentală),
alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne
putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat
nouă de ananke (de noira, de soarta olimpiană)
întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.
Iaşi, 21 ianuarie, 2004
260
Istoria Literaturii Române de
la origini şi până în prezent
Ion Rotaru
Un prozator focşănean de ultim moment este
GHEORGHE NEAGU, redactorul şef al revistei
Oglinda literară, unde pe lângă unele reportaje de
călătorie, cu deosebire cele făcute peste Ocean,
acum îl surprindem aplicând transtextualismul postmodernist, dacă-l putem numi aşa, în micul volum
intitulat Aesopice (Ed. Zedax, 2005). Care poate fi
locul lui Esop printre filosofii Eladei ne-o poate
spune cel mai bine celebra frescă a lui Rafaello de
la intrarea în Muzeul de la Vatican. Se aproximează
a fi trăit între anii 620-560 î. Hr. originar fiind din
Phrygia, a colindat Arhipelagul şi vestitele lui Fabule au fost culese pentru prima dată în 325 î. Hr.
de către Demetrius din Falern, după cca. 300 de
ani Barbius punându-le în versuri, de unde se inspirară mai mulţi fabulişti în frunte cu Phedru, Planudiu dând şi o Viaţă a lui Esop, n-am putea şti cât
de exactă. Oricum o aflăm şi la noi printre cărţile
zise populare, mai întâi în versiuni slavone, mai târziu şi în româneşte, cu titlul de Istoria lui Isop sau
261
Viaţa lui Isop cu toate jiganiile lui, copia cea mai
veche fiind făcută de Costea Dascălul din Şcheii
Braşovului (1703), una mai târzie, din 1663 fiind
ieşită din condeiul lui Vartolomei Măzăreanul. Era o
carte populară foarte răspândită, odată cu Alexandria, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Parodiile postmoderne ale lui Gh. N. sunt prezentate
drept ca nişte „nuvele cenzurate“, Povestirile lui
Axie sau… „Tundeţi oaia filozofilor“ (Ctema eisaei),
Partea I-a în X Cânturi, Partea a II-a în X Cânturi,
Partea a III-a în alte X Cânturi.
Originalitatea „Isopiei“ lui Gheorghe Neagu
consistă în faptul că autorul afecţionează a prelucra un text de-a dreptul elin. De exemplu:
Într-o dimineaţă a lui „metagetrion“ (septembrie) Esop intră într-un „xenodochion“ (restaurant) numit „Trocadero“ în faţa „Agorei Universitas“
şi-i cere „helotului“ (chelner?) un „mied de 5 stele“
iar angajatul localului îl întreabă ce preferă, dacă
preferă mied de Tomis sau mied de Milcov:
„-Tomis!, zice muşteriul, adresându-se helotului şi
căzând de acord cu un prieten cu care se aşezase
la o masă, comentează: „Şi într-adevăr, nu după
multă vreme, şedeam liniştiţi în faţa a două păhărele cu mied de 5 stele, de Tomis sau Milcov, precis nu puteam spune, oricum prea mare diferenţă
nu era“. Mesajul micii anecdote pare a fi cum că,
iată, şi în antichitatea greacă şi în România de azi
mărcile „miedului de 5 sau de mai multe ori de mai
puţine stele era şi este cam la fel.
Într-alt loc, eroul cărţii, destul de neiniţiat în
comerţul pe care îl făcuse până la un moment dat,
cam de când primise şi „repartiţia de la I. A. L.
262
pentru pritaneion (locuinţă pentru consilier la sfatul oraşului) ne spune că mai bine ar fi fost să se
apuce de „comerţul cu hierodule (prostituate)“. De
vreme ce e o afacere încă mai mare decât negoţul
cu sclavi, practicat fiind de câte un „protopolit“ (cetăţean de frunte)… etc.
Ca şi în zilele noastre, şi în antichitatea
greacă inflaţia de intelectuali era o plagă socială.
Eroul nostru nu mai putea să-şi exercite meseria
de jălbar, avocat etc. (gramateus), interpret al legilor, pur şi simplu, zice el, „pentru că se deşteptase lumea şi ca mine erau mulţi…“. Nici
„cacopatrizii“ (cei care îşi vorbesc de rău neamul,
ţara, patria, nu lipseau:
„Şi pentru că Phito (oracolul din Delphi) are
şi „somatemporoşi“ (negustori de sclavi), crede că
are şi dreptate. Dar de vor convinge mulţimea asta
de cacopatrizi că Esop ar fi vinovat de ceva şi de-l
vor ucide, ar fi o mare greşeală…“
Credem că un acelaşi efect ar avea şi o
transtextualizare a versiunii româneşti (combinată
cu cea răsoriginală grecească) din Viaţa lui Esop
cu toate jiganiile lui, foarte potrivită şi aceasta în
vederea realizării literaturii „soft“, cum i se mai
spune acestui fel de reactualizare a textelor străvechi.
Fireşte, cu Aesopia lui Gheorghe Neagu,
punem capăt, acum când libertatea de a ne exprima cum dorim este totală, „esopismului“ din anii
dictaturii comuniste. Căci frumuseţea „fabulei“, fie
ieşită din gura lui Esop, din condeiele unor La Fontaine sau Gr. Alexandrescu nu rezidă în scrierea…
criptică, destinată să fenteze cenzura inexistentă
263
azi, ci într-un stil cu totul şi cu totul specific. Ceea
ce se vede clar şi în scriitura lui Gheorghe Neagu.
Mai sunt şi alte scrieri în proză ieşite mai demult din condeiul celui care conduce acum revista
focşeneană Oglinda literară. Aşa este „romanul“ –
o… „ficţiune“, totodată o utopie dar şi o ucronie,
totodată un fel de… „basm“ cu un „prinţ“, pe numele criptic Omedeu, fiul „marelui Omedan“, domnitor peste Omedania (de unde să deducem
toponimul, de la „Omenie“?), îndrăgostit absolut
platonic şi ideal „naiv“, „moştenitorul sigur al bogăţiilor sufleteşti necesare Omedaniei“ (lumea ţărănească, îneţelegem, la originarul din satul Trifeşti
„între Hanu’ Ancuţei şi Roman, în Moldova, care
iubea, odată ajuns în casta intelectualilor, „simplismul erotic al omului“, o fată frumoasă Imeea, căreia voia să-i fie „bărbatul şi grădinarul edenului
său“, dat fiind că femeia nu poate fi „grădinăreasă“, ea fiind numai „floarea pământului, ce
ocroteşte puterea bărbatului grijind de fructele
roadelor sale“ şi alte elemente biblice adunate întrun fel de poem al iubirii suave, simplu exerciţiu şi
totodată scriitură esopică, spre a înşela vigilenţa
cenzurii comuniste, opusculul neapărând decât în
1990 (la Ed. Porto-Franco) cu îngrijirea regretatului poet Ion Chiric. Un exerciţiu de prozator-poet şi
atât. Mult mai pertinent ne apare fragmentul Spinarea de piatră a Făgăraşului, din antologia Zece
prozatori (Ed. Albatros, 1987), reluat în Arme şi lopeţi (Ed. Zedax, 1997), extrem de valoroasă documentar, piesă memorialistică, unică în contextul
prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcăriaşi al
militarilor în termen din o anumită perioadă a dic264
taturii ceauşiste, destul de lungă, când tinerii, în
loc să se antreneze în mânuirea armelor pentru
apărarea patriei, munceau ca sclavii din antichitate
la spargerea pietrei muntelui spre a construi o colosală arteră de legătură între Ţara Românească şi
Ardeal, muncă absolut gratuită, pe care nici miliardele de dolari de astăzi n-o va putea duce până
la capăt. Ceauşescu însă se încumeta să o facă,
riscând orice… Vai de capul nostru! Rămâneam impresionaţi de flagranţa narativă a tânărului, foarte
tânărului scriitor de pe atunci. Cu drept cuvânt Gh.
N. ţine foarte mult la această carte, unică în felul
ei. O alta, intitulată, enigmatic, Tarantula (Păianjen
fabulos, cu înţepături veninoase care nu există pe
la noi), reeditată, după nu ştim care ediţie princeps, la Rafet, R. Sărat, 2005, nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi. Este numai o greu de
înţeles evocare a tulburei epoci a luptelor fratricide
dintre fiii lui Alexandru cel Bun, mulţi din ei râvnind tronul (cronicarul zice că tatăl lor, care semănase copii din flori pe la toate scaunele de judecată
pe unde poposea, în Moldova, „mai cu cale ar fi
fost a se râncăci“, decât să lase după moartea sa
atâta vrajbă) ucigându-se între dânşii, rând pe
rând, scoţându-şi unul altuia chiar şi ochii (de unde
zicala: „cine ţi-a scos ochii?// fratemi-o!/ Aha, de
aceea ţi i-a scos atât de adânc!“). E vorba de
moartea lui Petru şi de înscăunarea lui Romanvodă, cu sprijin leşesc. De ar fi aplicat maniera sadoveniană a evocării romantice, bine axată pe un
fir narativ iute, alimentat de un conflict clar, ar mai
fi fost cum ar mai fi fost. Prozatorul nostru însă se
pierde în nesfârşite dialoguri, absolut ininteligibile
265
între închipuiţi actanţi, nu deloc epici, cu vreo oarecare suprafaţă cât de cât documentară. Citim şi
uităm de îndată aceste pagini, ne întoarcem mai
cu plăcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la
aceea a lui Ureche, excelentă ca exemplu de laconism, putând rivaliza cu un foarte expresiv pomelnic. Probabil intenţia prozatorului va fi fost
sugerarea începutului infiltrării în ţările române a
otomanilor conduşi de Baiazid, cel de la Kosovo şi
de la Rovine, până spre hotarele Poloniei… acesta
fiind paianjenul, „tarantula“ veninoasă care a împiedicat dezvoltarea economică şi politică a ţărilor
române, îndeajuns de prospere pe timpul lui Alexandru al Moldovei şi Mircea al Ţării Româneşti…
Nu este deloc exclus însă ca, pe urmele lui Gh. N.,
un nou romancier istoric, gen, să zicem, Maurice
Druon, cu ai săi Les Rois maudits, să edifice evocări istorice din adâncul evului mediu, practicând
un realism crud, pe potriva epocii crâncenelor lupte
dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun.
266
Istoria Literaturii Române
Marian Popa
GHEORGHE NEAGU (1949 Trifeşti / Neamţ;
fiu de ofiţer şi funcţionar; absolventul unei şcoli de
tehnicieni silvici, în 1972; proiectant în domeniu la
Bucureşti şi autor de lucrări specifice; din 1976,
stabilit la Focşani, cu diferite funcţii publice a scris
mult dar a publicat rar, începând de prin 1966,
piese, poezii, proză, cărţile fiindu-i însă refuzate.
Prozele scurte din Moartea şobolanului (Focşani,
1996), cu datări începând din 1973, impun întâmplări aranjate literar prin paralelisme şi extensii de
ostentaţie simbolică. Cosmin găseşte în nişte dărâmături un ou dublu, care-i orientează următoarele mişcări spre un spaţiu unde este tratat
corporal şi psihic bizar, lumina jucând un rol esenţial, finalmente intră în levitaţie şi este aspirat
printr-o gaură, împreună cu alte sfere luminoase,
cam în modul evocat de unii din cei reveniţi din
moarte (Oul bicefal). În Orificii, eroul există prin
manifestări fiziologice se sumar teratologic: se începe cu sângerări pe gură şi se continuă până la
hemoragia generalizată, când e luat şi depus întrun golf plin cu alţii ca el, unii deja cadavre. Pe par267
curs, se universalizează orificiul: deschidere între x
şi y, poartă ca şi Dante şi Kafka, deci semn pentru
in-put / out-put, într-o parte sau alta aflându-se un
black-box de sens sau comprehensiune. Apoi, în
final, totul pare visul persoanei naratoare. Aflat
ineficient pe un closet murdar, un ulceros ucide un
şobolan greţos, care-şi face o gaură, îşi pierde cunoştinţa şi se regăseşte într-un spital, operat,
gaura practicată de şobolan e asociată propriei
găuri ulceroase (Moartea şobolanului).
De tineri se ocupă romanul Arme şi lopeţi
(idem, 1997), un episod cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, fiind atestabil în volumul Zece
prozatori (Albatros, 1987). Un roman care în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism; dacă el n-a apărut la
timp, aceasta dovedeşte că oficial continuă să nu
se tolereze atari imagini ale cetăţenilor României
socialiste. El se bazează îndeosebi pe rurali aflaţi la
ei în sat şi în curs de bucureştenizare, cu gândire
sumară, acte pripite, prost educaţi, fără cultură,
fără tact, cu ţâfnă, gata să răspundă unei vorbe cu
înjurături, palme sau pumni. Mitiţă Şoican, tânăr
colţos din familie moldoveană, primitivă, gata de
confruntare cu oricine, oriunde şi oricând, de fapt
iresponsabil cu aplomb, este convocat pentru stagiul militar, început la Bucureşti, transferat punitiv
la Botoşani, de acolo prin pile într-un spital militar
la Iaşi şi, în sfârşit, pe şantierul Transfăgărăşanului: prin el se reprezintă mizeria şi absurdităţile,
brutalitatea, corupţia şi imbecialitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă, practic explicabil prin precaritate de logică şi logistică
268
tehnică. Prin iubita sa Dana, ajunsă în Capitală, se
facilitează implicarea altor realităţi negative: pe de
o parte, viaţa de familie cu relaţii grobiene, un tată
gata s-o bată, pe de alta, ca borfetă atractivă fizic
şi amorală, pegra activiştilor de partid afacerişti,
afemeiaţi, organic legată de acelea ale hoţiei, bişniţei şi proxenetismului. Desigur, un realism jos
pentru o lume joasă, fără orizont, la ţară, în fabrici,
pe şantier, în restaurante, în trenuri, la nunţi, căruia i se cuvine un scris neglijent fără vreun efort
programatic, având eventual simplitatea naturaleţei care n-are nici nevoie măcar de stăpânirea legilor ortografiei.
269
„SANS FEUR ET SANS
REPROCHE“
(CA O LECŢIE DE VIAŢĂ)
Mariana Vârtosu
Dacă despre o femeie se spune că este frumoasă şi nu are nici o vină, despre „Arme şi lopeţi“
se poate spune că este o reuşită care are un „vinovat“: Gheorghe Neagu. Apărută după îndelungate chinuri în 1997 la Editura „Zedax“ din Focşani,
cartea are priză la cititori, fiind parţial cunoscută
prin cele 70 de pagini publicate de Editura „Albatros“ într-un volum colectiv sub titlul „Zece prozatori“. Francheţea expunerii este un alt motiv care
o face atractivă. Scrisă în stil cazon, cu multe expresii lingvistice specifice, cu fronda adolescentină,
romanul „Arme şi lopeţi“ transpune metaforic şi
simbolic o epocă, aş zice, demenţială. Aş aminti
una dintre „găselniţe“, aceea cu care autorul îşi găseşte numele personajelor principale. Nimic sofisticat, nimic improvizat: Mitiţă Şoican, tânărul ce
întruchipează eroul principal şi Dana – eroina decadentă, a cărei cădere este subliniată printr-o fierbinte trăsătură de caracter, alunecarea către
270
nimfomanie. Acest lucru este grav, dramatic amendat de Mitiţă, iubitul-soldat, trişat cu primul ieşit în
cale. Dacă aş încerca să găsesc semnificaţia titlului cărţii – „Arme şi lopeţi“ – bizara alăturare de
substantive, claritatea ar fi percepută doar de soldaţii acelor timpuri: „Mulţi soldaţi coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata de atac cu stihia şi
cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice moment
să-şi schimbe armele cu lopeţile“. (Iată explicaţia
nepublicării romanului în acele vremuri).
Etalarea unor picanterii specifice vieţii de soldat sunt adesea şocante. Stilul, construcţia ce oscilează între un limbaj intelectual şi unul oral, o
combinaţie strălucită, face din roman o lectură plăcută, greu de uitat. Este acel gen de carte, pe care
dacă îl începi, nu-l mai laşi, iar până la final, poate
să se aprindă case, nu-ţi mai pasă ! Curajos şi interesant concept, romanul îşi urmează propriul joc,
propriul risc, propria viaţă (dacă mă gândesc la tardiva sa apariţie).
Lumea satului în tablouri reale, vii, dialogul,
pe care romancierul îl stăpâneşte perfect, senzaţiile şi freneziile lor, neastâmpărul ! Traversează
peste 250 de pagini cu uşurinţa lucrului temeinic.
Într-o succesiune validă, bine gândită, acţiunea
atinge paroxismul numai spre final ? Sau, de ce nu,
atinge paroxismul unor stări emoţionale dincolo de
firesc. Personajele sunt conturate de acţiune sau
prin tangenţa cu celelalte personaje. Dacă Dana,
trece primele pagini, drept prada unei ignoranţe
jucate (vezi paginile şi dialogul cu cu Ticu Meianu),
nu acelaşi lucru se subînţelege mai departe. Contradicţia între atracţia sadică (declanşată de aver271
siunea faţă de mătuşă şi dorinţa de a se răzbuna),
în a-l incita pe Meianu şi, regretul resimţit, sunt tuşate de introspecţii proprii. Dar Dana este o femeie
şi nu una oarecare. Ea ştie ce vrea ! Iată reacţia lui
Mitiţă faţă de noua ei atitudine: „Îşi dădu seama că
Mitiţă evoluase erotic, ba chiar şi pe alte planuri
dacă stătea şi se gândea mai bine, fapt care îl întrista… El o privea cu sentimentul frustrării, aşteptând răbdător, ajutând-o mecanic, fără pasiune
să-şi revină. “
„Necesităţile fiziologice“ o împinsese în braţele altora. El, Mitiţă, nu putuse să accepte.
Cartea se derulează între iubiri misterioase
şi drame de nebănuit (se ştie, construcţia Transfăgărăşanului s-a făcut cu sacrificii umane), esenţa
cărţii se poate decodifica astfel: „O bubuitură insolită de o lumină puternică îi acoperi spusele. Şi,
în frântura aceea de lumină, văzură cu toţii silueta
soldatului pulverizându-se. Apoi, din tăria întunericului, începură să cadă bucăţi din trupul lui, umede
şi lipicioase, umplându-li-se feţele şi salopetele de
sânge. Câteva resturi de oase căzură cu zgomot
sec pe stâncile dinprejur. Ceata soldaţilor rămase
împietrită. “
Sacrificiul uman, în binele cui ? „Arme şi lopeţi“ este o carte de referinţă, o carte care a ştiut
să însemneze în literatură, o epocă unde a triumfat războiul nervilor tuturor şi de pretutindeni. O
epocă apusă, dar de neuitat. Relatarea francă a
evenimentelor, a stărilor, a abandonului şi a revoltei face din Gheorghe Neagu un prozator căruia nu
i-a fost teamă de, şi pentru „literatura de sertar“;
nici atunci şi nici acum.
272
Gheorghe Neagu într-o
dispoziţie narativă
Ionel Necula
Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de
proza lui Gheorghe Neagu; pentru cititorul obişnuit
cu maniera romanului clasic şi modern, de la Hugo,
Stendhal şi Balzac până la Dostoievski, Faulkner şi
Kafka, proza autorului vrâncean e mai grea de încadrat într-o anumită tipologie a imaginarului narativ.
Ultima sa carte, „Templul iubirii” (Editura
Valman, Focşani, 2007) este o parabolă care reuneşte fundamente de construcţie atât de disparate
că resoarbe o întreagă zarişte problematică – de
la teoria ideilor pure a lui Platon la bogomolism şi
la trimiterea paulică. „Şi acum rămân aceste trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, proclamase Sf. Apostol Pavel în scrisoarea către Corintieni (13, 13)
ce-ar fi putut figura ca motto şi pretext pentru întreaga dispunere narativă a plăsmuirilor izvodite
de scriitor.
Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labirinturi mai greu delectabile pentru un
273
cititor obişnuit cu modalitatea clasică a construcţiilor româneşti. Prin fraza scurtă, tăiată şi tonul
sumbru aminteşte într-un fel de naraţiunile lui Cohelio, dar, fireşte, tematica şi dispunerea materialului narativ sunt total diferite. De unde personajul
lui Cohelio ( din „Alchimistul”) căuta piatra filosofală, personajul lui Gherorghe Neagu este angajat
fiinţial şi trudnic spre dobândirea Fericirii Supreme
urmând spinoasa „Cale a Spiralei” – un demers iniţiatic ce presupune trecerea mai multor probe şi
încercări purificatoare cu care este presărat „Drumul Devenirii”.
Prinţul Omedeu, fiu al Marelui Omedan,
mai mare peste toată Omedania, este obligat să
refacă drumul tainic al devenirii omului şi să treacă,
asemenea lui Harap Alb, prin tot felul de cumpene
şi provocări istovitoare. Puţini din lumea obişnuită
a leonadienilor se arată dispuşi să-l însoţească pe
drumul întortocheat al virtuţii – de la Poarta Vâlcelei, trecând prin Templul Carantinei până la Asaltul Central spre Fericirea Supremă. La piatra de
hotar ce desparte împărăţia nirvanică a Omedaniei
de lumea obişnuită a Leodaniei, prinţul Omedeu şi
însoţitorii săi trebuie să se despovăreze de toate
prejudecăţile şi să-şi purifice trupurile în apa râului despărţitor. „Îşi scutură vestmintele prăfuite.
Goi se scufundară în albia unui râu de hotar purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le învioră sufletele. Se simţiră cutezători, gata să-l urmeze (p.
15).
Aceasta e calea prăpăstioasă şi aurorală de
intrare în Împărăţia paradisiacă a Omedaniei. Mai
este şi altă alternativă? Încurajaţi de Mefeu, restul
274
leodanienilor încearcă şi ei o variantă de a accesa
împărăţia Omedaniei – una mai directă şi mai ferită de încercări dure, cu mistere şi cu angoasarea
întregii fiinţe. „Ştiu eu o cale mai scurtă şi mai lesnicioasă”, le spune Mefeu însoţitorilor săi leodanieni. „Vom fi acolo înaintea prinţului” (Omedeu,
ad. n. ), şi toţi leodanienii se lasă ademeniţi de promisiunile lui Mefeu. Pe drumul ales de el, plăcerile
se ţineau lanţ şi trupurile se îndestulau cu de toate.
Caravana era însoţită de care încărcate cu proviziile necesare drumului lung ce duce spre Unghiul
Suprem, unde urma să capete investitura Marelui
Omedan.
Ca şi „Noaptea de decembrie” a lui Al. Macedonski, autorul vrâncean pune în paralelă şi-n
antiteză cele două căi de mântuire şi de dobândire
a desăvârşirii; prima cale, cea urmată de Omedeu
şi însoţitorii săi, este o cale a umilinţei, a curăţeniei
şi a privaţiunilor de tot felul, a doua, cea bătătorită
de Mefeu şi de tabăra lui este satisfacţiilor depline,
a deşertăciunii, a plăcerilor neîngrădite şi a împlinirii cerinţelor trupeşti. Intrarea în Unghiul Suprem
şi Asaltul Central sunt totuşi anevoioase şi cele
două tabere n-au cum să evite starea de conflict.
Lupta se dă între forţele binelui şi cele ale răului şi
victoria, cum era de aşteptat, revine taberei conduse de Omedeu.
Evident, gama provocărilor pe care trebuie
să le treacă cele două încercări nu se termină cu
provocările amintite. Mai trebuie să urce Muntele
Soarelui şi „pe cel al lui Saturn pentru Asaltul Central”, pentru a intra mai apoi, într-o altă ordine de
existenţă, în rândul zeilor „Nu dorea să fie zeu, dar
275
trebuia să fie prin el însuşi aidoma lor” (p. 138).
Era cea mai grea probă pe care trebuia so treacă Omdeu şi puţinii însoţitori ce s-au încumetat în această ultimă şi neaşteptat de dură
încercare lângă el se află jumătatea sa, Imeia, şimpreună se susţin şi se îmbărbătează reciproc.
Trebuia să se împlinească destinul; Imeia alunecă
şi-l trage fără să vrea şi pe Omedeu, astfel încât
toată cazna sa cutezantă se prăbuşeşte. Până la
urmă, acţiunea este retranşată în subiect şi se legitimează dintr-o stare onirică, dar – ce mai contează? – pretextul a rodit după cum a gândit
autorul.
Dincolo de această dispunere contrapunctică a alegerii, volumul este argumentat cu pagini
de poezie curată, caldă, sfielnică şi crocantă. Despre ce aflăm în aceste pagini colaterale care paralelizează naraţiunea? Sunt reflecţii despre iubire,
despre cunoaştere, despre jertfă, despre uitare,
despre om. Iată, bunăoară acest fragment din reflecţiile consacrate infinităţii lumii, a cunoaşterii şi
a adevărului: „când toate lucrurile vor fi cunoscute
şi clare, când omenirea va descoperi limitele infinitului, misterul vieţii îşi va pierde farmecul. Ar trebui să ne temem de clipa când nu vom mai avea
nimic de aflat. Când ştiinţa va ajunge, să triumfe
asupra ei însăşi va descoperi un alt element care să
înlocuiască fantasmele imaginaţiei. Condiţia de
muritor este veşnica noastră certitudine” (p. 113).
Dac-ar fi reaşezate sub formă versificată,
multe din aceste reflecţii ar putea căpăta drept de
existenţă lirică şi de circulaţie independentă. Dar
prozatorul nu este interesat de această posibilitate,
276
aşa că rămâne să se revendice din registrul narativ pentru care este dăruit cu toate harurile.
277
AUTORUL MULTUMEŞTE
domnului Doru Simiz,
director general al
S. C. PANDORA PROD. S. R. L. Focşani
şi
domnului l. Constantin Nistoroiu,
director general al
S. C. NISPROD Focşani,
fără de care acest volum nu ar fi apărut.
278
CUPRINS
Tabel cronologic
MATURITATEA PROZATORULUI
Oaspetele
Alexandra
Hamilcar
Decoraţia
Spinarea de piatră a Făgăraşului
Armoniile pietrei
În aşteptarea ploii
La Bellu
Satul
Adăpostul
Ninsori
Mântuitorii
Ulciorul
Cărăbuşi însîngeraţi
Casa
Dezertorul
Păpuşa
Mâna
Rică
Roiul
Pădurea
Iazul
Referinţe critice
279
5
27
35
38
47
52
65
77
131
133
138
141
153
158
166
172
186
192
195
227
237
240
243
251
253
256

Purtatorul de cruce

Transcription

Similar documents

Iuresul sabiilor

restitutio

Constantin Ghinita

EXCLUSIV SANDRA BROWN CAPITOLUL 1

catalogul mijloacelor fixe