Nr. 4-5 / 2007 vatra_4_5

tolle lege
Adrian POPESCU
Copil matur
«Dumnezeu creatorul se joacă cu posibilităţile sale,
creează din nimic ceea ce vrea».
Jurgen Moltmann
Un joc e lumea, Dumnezeu a vrut,
ca să se joace, dintru Început,
învaţă să te joci, copil matur,
câştigi sau pierzi, jocul să fie pur.
Nu trebuie să fii tu primul,
Jocul e dar din Dar, sublimul.
Nu­şi are fundamentul în nimic,
E curcubeul, laude­I ridic.
Frumos e jocul, coadă de păun,
Ce se desface. Dumnezeu e bun
Cu noi, ne­a dat o sacră desfătare
Să fim auroralul ţărm de mare.
Pe care­n zorii zilei lasă semne
Adâncul Lui, cu scoici şi lemne.
Un joc de stele şi de constelaţii
Ce­l joacă doar cel liber. Fraţii
Se joacă, au uitat de timp, e vară,
Şi niciodată, pentru ei, nu­i seară.
Copilul ce se joacă printre straturi,
Jivinele ce se întrec în salturi,
Cu puii lor ce vor să se resfeţe,
Risipă fac de joc şi frumuseţe.
Numai copii, găsim iar Locul ,
Poarta de rai, ce­o păzeşte focul,
Vremea­nverzeşte pe canatul greu,
Dar o urneşte însuşi Dumnezeu.
Cu­n semn ce­l face către Petru,
„Lasă­i să intre!”Pe­un kilometru,
Se­ntinde şirul, vine­ncoace,
Al celor care vor ca să se joace.
1
2
contra-editorial
Al. CISTELECAN
Cele două poetici
(principiul greblei şi al cazanului de ţuică)
Stă bine ca numătărori de artă de felul ăsteia să ajungă la cifra trei şi să se oprească acolo. Asta
pentru că, pe de o parte, prestigiul Treimii le dă greutate şi credibilitate, iar pe de altă parte, pentru că mai multe
feluri oricum nu se pot ţine minte (chiar dacă ar exista). Auzind, mai deunăzi, toată ziua-bună ziua de poetica lui
Cutare şi de poetica lui Cutărică şi speriat de atîtea poetici cîte proliferau în vreme ce distinsul orator vorbea, mi-am
zis că nu face pentru ca să nu ascult de sfatul medicului şi să nu-mi transform angoasa într-o problemă
constructivă, întrebîndu-mă serios cîte feluri de poetici sînt. Serios nu pentru că aş fi stat adînc de cugetare, ci
pentru că întrebarea asta şi-au pus-o oameni serioşi şi în mod exemplar serios – şi exista, deci, o regulă de gravitate.
Spre stupoarea mea (care nici acum nu mi-a trecut de tot), la riguroasă numărare nu mi-au ieşit decît două poetici.
Aşa ceva nu era, fireşte, de crezut, şi cu atît mai puţin de admis, căci atîta lucru ştiam şi eu: toate lucrurile – şi mai
ales cele mari - trebuie să fie trei (dacă vor să fie crezute). Dar oricît m-am străduit, al treilea fel de poetică ieşea
mereu fie invenţiune fictivă, fie subclasă a unuia din cele două fundamentale şi singure. Căci, o spun din capul
locului, nu există decît două poetici; şi asta nu de azi-de ieri şi pentru că am fi pierdut vreuna-două pe drum ori le-ar
fi dat vîntul jos, ci de cînd lumea şi pentru că nu pot exista mai multe (dar s-ar putea să rezulte, totuşi, mai puţine).
Două (2) şi atît - deşi, fireşte, toţi poeţii speră să poată inventa cîte una. Ba unii, mai silitori şi mai inventivi, se
exercită să invente chiar mai multe. Toate strădaniile, chiar şi cele încununate de succes, sînt însă în zadar, căci
poeţii nu pot aplica decît fie principiul greblei, fie principiul cazanului de ţuică. Asta ca să se vadă bine cît de
tradiţionale (de nu de-a binelea originare) sînt, de fapt, poeticile şi cît de aproape de identitatea cu lucrările agricole
de bază (istoric şi cronologic de bază, fireşte). Întocmai ţăranului de început, poetul sau adună sau distilează; dacăşi închipuie că face altceva, treburi mai nobile şi mai înalte ori mai fine şi mai complexe, e treaba lui, dar asta e deja
psihologie, ca să nu spun direct moftologie cu vanitate şi îngîmfare curată. În orice caz, în niciun caz nu-i poetică.
Că poezia e lucrare eminent de greblă nu crez că-mi va fi contestat de nimeni. De nu de alta, măcar pentru că
toată lumea ştie că poeţii sînt specia cea mai strîngătoare iar poezia, la rîndul ei, specia cea mai cumulativă; cu mult
mai cumulativă chiar şi decît romanul, măcar că acesta, har Domnului!, are unde pune tot ceea ce adună; dar tocmai:
romanul adună cu furca, pe cînd poezia, tandră cu cele pe cale de a se pierde şi temerară cu cele inexistente,
foloseşte grebla, sculă mult mai de fineţe şi, mai ales, mult mai - dacă-mi e îngăduit - exhaustivă. Asta nu înseamnă,
fireşte, că nu există poeţi care folosesc furca şi romancieri care folosesc grebla; există, ba chiar destui; şi nici n-o fac
neapărat în dauna lucrării ca atare, fie că o fac premeditat, fie că o fac fără să-şi ia seama; dar, oricum ar face-o,
lucrurile nu se schimbă şi cele două unelte rămîn cu consacrările lor diferite.
Şi ce n-adună poeţii? De la sentimentele cele mai mari la sentimentele cele mai infime; de la idealuri la
gunoaie; de la pornirile cele mai nobile la apucăturile cele mai triviale; visări, visuri, coşmaruri; imagini, mituri,
simboluri, idei, stări; stări întregi sau doar nuanţe ori fracţiuni de stări; lucruri trăite şi lucruri netrăite; ba chiar şi
lucruri care nu vor fi trăite niciodată (şi, deci, nici n-au fost trăite vreodată); înţelesuri, subînţelesuri şi neînţelesuri;
şi toate astea deodată, nu pe rînd; adună, în plus, ceea ce spun cu ceea ce nu spun, făcînd să se nască spusul din
nespus şi nespusul din spus; adună, aşadar, şi strîng tot ce le cade în mînă (adică sub greblă) şi în toate felurile;
căci va fi fiind grebla unealtă primitivă, dar şi ea poate fi mînuită în multe feluri şi folosită atît la strînsul celor
împrăştiate pe deasupra, cît şi la strînsul celor aflate mai pe dedesubt; căci grebla merge minunat şi la descriere şi la
revelaţie; e o unealtă atît de complexă încît poate strînge, simultan, şi ce-i pe-afară, şi ce-i pe dinlăuntru; ea poate
lucra şi în sincronia, dar şi în diacronia limbajului (ba chiar trebuie s-o facă: d-aia-i greblă, ca să strîngă şi ce se vede
şi ce nu se mai vede, şi ce există şi ce s-a pierdut; şi nici nu există altcineva care să poată face treaba asta); unealta,
ce-i drept, e mereu aceeaşi, dar tehnica de mînuire e mereu alta; iar invenţii de tipul hazardului obiectiv, dicteului
automat ş.a. nu sînt, în fond, decît un fel de greble fără discernămînt (şi, unele, întinse primejdios de departe),
adunînd tot ce vine şi de-a valma. Imaginism, biografism, realism, mizerabilism, fragmentarism, ce să mai vorbim?!
Greble în toată regula (deşi unele compromise pe post de mătură sau aspirator). Vizionarismul însuşi nu-i decît o
greblă mai avîntată.
Dar indiferent de ce materii şi materiale adună poeţii şi indiferent de tehnica şi priceperea cu care mînuiesc
grebla, ei sînt, în primul rînd, strîngători de sensuri şi semnificaţii. Aici sînt ei cu adevărat nişte artişti ai greblei: în
felul în care adună şi stivuiesc sensurile, în felul în care adună, de pe te miri unde, şi stivuiesc semnificaţiile. Căci
asta-i finalitatea greblei: cumulul de sensuri bazat pe cumulul de materii, fie ele cît de fine sau de grosolane. Şi dacă
asta ar fi tot! Dar sensurile abia strînse încep să emane altele, încît poezia de dovedeşte un element cu îmbogăţire
permanentă şi spontană, fără termen de scadenţă. Lîngă grebla autorului începe să lucreze grebla cititorului; şi,
fireşte, în primul rînd a cititorului-timp.
contra-editorial
3
Poeţii de la cazanul de ţuică par a proceda, în schimb, cu totul pe dos: ei aruncă grămadă materia ordinară şi
o rafinează pînă nu mai rămîne din ea decît un abur spiritual cît mai pur. Materia de bază abia dacă se mai aminteşte
în istoria acestui fel de poezie care pare a se bizui tocmai pe neantizarea senzualului. La prima vedere măcar, poetica
de cazan pare exact opusul celei de greblă: ea nu strînge, ea aruncă; nu cumulează, ci delestează. Îmi pare rău că nu
cunosc terminologia de cazan, dar, cu toate astea, poate fi dat ca sigur că ea ar fi un potrivit aparat conceptual
pentru acest fel de poetică şi pentru operaţiile din cadrul său. Numai că această specie de poeţi şi acest fel de
poetică se bazează pe o şmecherie pe cît de isteaţă, pe atît, la urma urmei, de necinstită. Căci ce fac ei punînd
înaintea cititorilor lucruri atît de savant distilate şi sublimate încît nu mai au nici un miros de materie şi nici o
consistenţă de material? Ei bine, ei îl obligă pe bietul cititor să ia el însuşi grebla şi să strîngă înapoi ceea ce maeştrii
distileri au aruncat. Cea mai hieratizată şi cea mai ermetizată poezie se “citeşte” refăcînd, în sens invers, drumul
făcut de poet, culegînd tot ceea ce el, pe acest drum, a segregat, discriminat şi delestat. Celebra interpretare, ca să
fac un exemplu, a lui Călinescu la Din ceas, dedus… nu-i greşită, ci e principial greşită; greşită pentru că acolo nu e
vorba de o ecuaţie cu dezlegare univocă (a=b), ci de o ecuaţie cu prea multe posibilităţi de dezlegare (a=b; a=c; a=d
etc.); ba, de fapt, cu prea multe posibilităţi de nedezlegare (pentru că nu numai că a=b, a=c etc., dar şi, simultan,
a=b+c+d etc. şi a= b-c-d etc.); cititorul trebuie să adune toate “sinonimele” sacrificate de poet; şi poate face oricine
un astfel de exerciţiu ca să vadă cîte se adună sub fiecare cuvînt păstrat în poezie, pe ce stivă se ridică el; cum nu
face altceva decît să se împăuneze în vîrful unei piramide de lucruri reciclate; şi cum ostentează că triumful lui s-ar
baza pe lucrătura gumei de şters; dar nu există, cel puţin în poezie, ştersătură fără urmă; ştersătura poetică e una
perversă, care-ţi arată pe loc ce anume s-a şters; şi nu că-ţi arată, dar rescrie, în chiar acea clipă, ceea ce a şters; pe
scurt, ştersăturile poetice sînt ştersături care scriu, nu şterg; iar scrisul ăsta prin ştergere e, de regulă, mult mai
apăsat decît celălalt; poezia, într-un astfel de caz, s-a folosit de principiul cazanului de ţuică, dar ştiind prea bine că
lectura ei trebuie să revină la principiul greblei.
Ceea ce, n-avem încotro, reduce la jumătate cele două poetici. Devine că restul (dar care rest?!) şi toate
celelalte care se pretind poetici sînt numai simulări, prefăcătorii, şmecherii. Există o singură poetică: aia în care
poetul adună şi strînge şi strînge şi adună chiar şi atunci cînd se preface că aruncă şi şterge.
carmen saeculare
4
Nicolae COANDE
Femeia celor bătrîni
Cît făcea
Maestre scornişteanu, domnule directorul
dacă l-ai fi avut în trupă
la cherem
pe Eminovici sufleorul
cu cît l-ai fi plătit
ca să şoptească din fosă
cînd se prezenta decorul?
- Cu cît făcea, mai dă-l în pizda mă-sii
răspunse canţîr
corectorul
E careva...?
Lumina maghiară din colţul buzelor
mimesis catodic printre apocalipse locale&
papioane patapievici-centrale
după 3000 de ani de literatură reală
îmi număr pe degete prietenii reuşitele
şi neuronii căzuţi în coada pisicii
speranţa poate oferi orice în afara
prăjiturii democraţiei
imensa lipsă de autoritate a lumii creată
de un cur-scriitor
a fătat un ou cu două nasuri
în stratul de ceapă din penibilaoltenia –
femeia celor bătrîni
adică
Atunci cînd am văzut-o am spus: poate o ţară
atît de mare să aibă un duşman atît de mic?
(e cineva să nu aibă buric?)
Pînă şi un mort ar zîmbi – dacă limba
îşi pune pe butuc capul
doar un şiş îl poate castra. Ce ţi-e
şi inima...
nu zboară mai departe decît deştul de sînge
care-i ţîşneşte din gît.
Cînd am văzut-o am rîs – cum poate o femeie
să-şi dorească un cap de bărbat?
(e careva să nu fi încercat...?)
Un amănunt de prisos
Cămaşa
Nu se apropie nimic nimeni
nu se îndepărtează
obişnuita voce rezistă alături.
Puterea mea stă într-o ofelie
aruncată-n fîntînă.
Sînt antrenat să pierd totul.
Tot ce am ştiut vreodată e scris pe pereţi
iubirea îşi desface picioarele şi varsă afară
un amănunt de prisos:
numele meu
O zi cum numai omul poate fi singur
pe cîmp totul era acasă
pe cer numai tălpi
un du-te vino de mîini
în pămînt în picioare închis
am stat în cămaşa subţire să rîd
plutesc plin de o voinţă
ce mă face mai bun
Sora artistului
Era ‘sora artistului‘
sau aşa am crezut uneori arta
intră-n muzeu pe două picioare bine-nrămate
din spate iluzia că secolul e măreţ
îşi aprinse de la soare-o ţigară
lumina venea felii spre buzele zilei
cînd undui prin dreptul nostru
deriva sentimentelor ne apăru clară
am rîs cu cornel de bîzîitul din jur – pariu
că poezia n-atrage atîta muscărime? –
înăuntru printre gurmeţi şi gură-cască
portretul ei blond
nu-mi mai spuse nimic. Nimic
decît rama.
În secolul meu
fumez liniştit această iluzie.
Răsucit ca un ziar
Dorm şi nu mă pot trezi
dau din mîini filmul se zgîrie puţin
afară e soare înăuntru
curba morţii şi a vieţii
se ating voluptuos
nu mă satur privind
dacă m-aş trezi acum
aş vedea un bătrîn în oglindă
gîndul răsucit ca un ziar
vara
carmen saeculare
Cum să recunoşti un cadavru
Acum goală
Cînd lumina e scalpul unui cîine
care latră pe masa din bucătărie
cu muscărimea strînsă-n păr
în becul unui curcubeu
şi mintea e o coală
pe care nu stă scris nimic
în burţile filozofiei tot ce e măreţ
e pe atît de greu
scîncetul unei flori de măr
cînd am muşcat din rai
şi-atunci – hau, hau – cum să recunoşti un cadavru
cînd lumina e scalpul unui cîine...
Muşcătură pe muşcătură
autograful în piele al morţii de mîine –
biată frumuseţe contemporană
insultele fac gloria ta
în dimineaţa spulberării pe plaje împînzite
de localnicele cu trei ţîţe
eu
un poet
încă în viaţă
fără o anume filosofie
în absenţa aurei
în faţa unei sticle de vin
acum goală –
ăsta să fie
Necazul cel mare
Poemul cu pîini
5
L-am visat şi cred că există cu adevărat
scris şi acum pe o masă de fier
l-am înţeles atît de bine dar l-am uitat definitiv
la trezire –
n-am uitat cum stăteau nemişcate printre cuvinte
pîinişoare rotunde
fără de care poemul nu ar fi avut înţeles.
Mi-era foame nu am atins nici o pîine
mai degrabă mi-aş fi mîncat mîinile
am citit poemul cu pîini sărăcuţe făcute anume
pentru săraci
apoi am văzut un bărbat în mijlocul unui rîu
scria liniştit la o masă
muşca dintr-o pîine
soarele delira în clopotul de bronz al ospiciului
cuvinte vii printre pîini vii mici semne misterioase
apoi bărbatul bău apă din rîu
apoi el însuşi şi rîul dispărură-mpreună
E inutil să înţelegi un om ce-ţi face semne
din versantul său
cînd seara altei lumi se lasă
numai spre tine – e ca şi cum ai fi
înlocuit brusc supt din miezul tău
dar lumea ar rămîne la fel: ţiganii
îşi trec în continuare vorbele din gură-n gură
broscuţa iese de sub trandafir pudrată
liniştea pisicii se transformă-n prostia
de a se crede tot pisică
securea cade ca un diamant pe degetul-busolă
aerul mitraliază orbii. Este vederea-inadecvată.
Eu văzui – şi totuşi alt gînd al altuia
mă înlocuia cu tot cu oasele
care nu-nţelegeau
Îndărătul
Nasul
Unul – sau altcineva – bate un cui îndărăt
el – tu eu dumneata – meştereşte
ceva
afară e cald nimeni nu
bănuia
el – tu dumneata – foloseşte ciocanul
o funie-nnodată
sau poate şi altceva.
Noi – voi ei dumnealor – dormim liniştiţi
sau poate alt cineva
uşa tuşeşte dar nu poate ieşi
afară e linişte
pe clanţă creşte pămînt –
şi cui îi arde de glumă-ntr-o zi atît de
şi dacă funia se ru
pe şi cui îi pasă ce i se întîmplă
lui alt
cineva
îndărătul lui – n-o să ştiţi – alt
ceva?
Dacă lumea se va schimba atunci filozoful
are dreptate încă de-acum:
creierul este un soare care nemaiputînd să emane căldură
s-a resemnat
şi de la o vreme revarsă inteligenţă – d‘aia
e-atît de frig chiar şi ziua.
Teoria asta a mai scăzut cu cîteva grade temperatura
dar de suferit n-a avut decît nasul
singurul atît de puţin intello să priceapă
că silogismul nu ţine loc de căldură.
Simpatia mea pentru nasuri sporeşte
de cînd văd tot mai multă inteligenţă
emanînd de la o vreme pe gură
Înlocuit
epica magna
6
Mircea PORA
Focul
– Dle colonel, comisia formată din generalii Plebe,
Ghiţucă, Sentici, Tatarcea e foarte mulţumită de
răspunsurile dumneavoastră de până acum. Ar mai fi
totuşi, până la finalul probei, de înfruntat câteva întrebări,
unele dintre ele, pentru a respecta întocmai procedura,
nu sută la sută de esenţă militară. Ascultaţi prin urmare:
– Unui scriitor, spre exemplu, i-ar putea plăcea
milităria?
– Cum să vă zic… şi da şi nu… Celor care nu sunt
prinşi în furtuna, în viscolul creaţiei s-ar putea să le convină
să se supună o lună, două, disciplinei caracteristice
oamenilor de arme. În loc să se culce la ora două noaptea,
cu capul, poate plin de cunoscutele licori otrăvitoare, te
aşterni în pat conform regulamentelor noastre, cel târziu
la ora 10, 22, vreau să zic, şi-ţi începi astfel, cu trupul, cu
mintea, porţia de odihnă. Pe urmă ar mai fi, vorbesc tot de
scriitorul care nu creează, problema alimentaţiei. Oamenii
aceştia, cu imaginaţie, nu contest, lăsaţi de capul lor,
mănâncă pe apucate şi, nu totdeauna, ceea ce e indicat.
Când dau de bani, primesc un premiu, o gratulaţie, spargete pungă, o ţin numai în şampanii, fripturi, cotlete, torturi
şi alte fineţuri, când sunt la ananghie, şi lucrul nu e rar, fie
fac de-a dreptul foame, fie subzistă cu iaurturi, mere
ieftine, coji de pâini cu margarină, cartofi fierţi, prăjiţi, poate
cu puţin noroc, o pereche de crenvurşti. În regimul nostru
militar, aici, lucrurile se schimbă. La ore fixe, într-o locaţie
curată, în fapt o cantină sobră, el, nărăvaşul scriitor, se
întâlneşte cu trei mese sigure… dejunul, prânzul, cina,
astfel gândite încât să-l ferească pe consumator de salturi
de tensiune, greţuri şi alte rele cauzate, nu arareori de
alimentaţia “sofisticată”, de “performanţă”… De cinci ori
pe săptămână, ceaiuri, puţină margarină, marmeladă, supe
de fasole, varză, cartofi, lobodă, macaroane cu brânză,
carne, aducând a poveste, ce credeţi că poate fi mai
sănătos?… Şi apoi, şi cu asta mă retrag din răspuns,
eventualului burtos sau amorţit cu condei, nici puţină
instrucţie nu i-ar strica… la stânga, la dreapta, pas
alergător, culcat, avioane inamice, cu cântec înainte marş…
şi toate astea cu echipamentul pe tine… casca, masca,
plosca, săpăliga, raniţa, plus arma din dotare. Eu zic,
onorată comisie, că pentru scriitoraşul nostru, când nu
scrie, puţină armată, aşa ca la carte, ar fi binevenită. Când
scriitorul e însă prins în procesul de creaţie, atunci trebuie
lăsat în pace, cu burtă, fără burtă, hrănit sau nu, căci s-ar
putea ca din truda lui, ce pe noi, gradele, ne depăşeşte, să
se nască chiar o capodoperă. De aici, subiecte de
bacalaureat, premii internaţionale şi altele… Eu în problema
aceasta aşa am gândit şi aşa am vorbit…
– Am înţeles, e-n regulă, mergem oleacă mai
departe… Sunteţi, tânăr locotenent, să zicem, cu un grup
de elevi militari la Tg. Jiu în apropierea Mesei Tăcerii şi a
Porţii Sărutului. Ce le veţi spune despre aceste capodopere
tinerilor, ambiţioşi să ştie cât mai multe, să urce rapid în
ierarhia militară?
– Onorată comisie, întâi de toate, eu ştiu, fără să-mi
fi şoptit cineva, cine-a fost pictorul, pardon, artistul, ba
nu, iertaţi, sculptorul Constantin Brâncuşi. La şcoală, ţin
să vă informez, că n-am învăţat nimic despre el, ne-au
spus doar că-i un reacţionar, înrăit, din străinătatea lui,
faţă de români, dar eu am aflat câte ceva în legătură cu el
de la bunicul meu, Dumnezeu, să-l odihnească… Pentru a
nu pierde timpul să mă pun, deci, în situaţie… Elevii lângă
mine, Masa Tăcerii în faţă. Le zic…”Dragi tineri, omul
care a făcut aceste minuni din piatră, şi le arăt ce e de
arătat, e un român de-al nostru, cu minte genială şi mâini
măiestre. Constantin Brâncuşi e numele lui, a trăit şi la noi
şi le arăt din nou ce e de arătat, dar şi în străinătate unde
a şi murit. Paris, capitala Franţei, e oraşul cu pricina. Şiacum să ştiţi un lucru. Maestrul n-a cioplit masa aceasta
şi scaunele din jur pentru ca să vină te miri cine, să-şi
desfacă desaga cu brânză, ceapă, roşii, slănină sau poate
lucruri mai fine şi să se apuce de mâncat. Nu-i făcută, de
masă vorbesc, în principal, nici pentru a te aşeza la ea cu
stomacul deja plin şi a aştepta un ceas, două, să se uşureze
acesta prin digestie. Aici te pui, aşa a gândit marele artist
lucrurile, când ţi-e puţin foame şi vrei, fârtate, să cugeţi la
lucruri adânci… cum trece timpul, luni, marţi, miercuri, joi,
ş-aşa mai departe, cum se duce tinereţea, verdeaţa din
tine, cum te prinde toamna, iarna, cum, vorba unui preot
bătrân din satul meu, moartea vine ca unda şi te duce dea scufunda… Ar mai fi multe de spus despre scaune şi
masă, dar noi, fiind presaţi şi de timp, vom privi şi vorbi
puţin şi despre “Poarta Sărutului”… “Uite, deşi sunteţi
tineri ceva despre sărut tot ştiţi. Nu se poate să nu fi auzit,
intră aici şi cei ce sunt de la ţară, aceea frumoasă expresie
pe care bărbatul bine crescut o adresează în anumite
împrejurări femeii… “Sărut mâna, Doamnă, după caz, mai
familiar, mânuşiţele, etc.”… sau, pentru a aprofunda
subiectul, care dintre voi n-a spus vreodată, să zicem,
părinţilor… “Vă sărut şi-o să vă scriu”, ori “sărutaţi-l pe
domn profesor din partea mea”… Pentru că timpul nu ne
permite zăboviri, nu mă prea pot lungi cu subiectul…
Marele Brâncuşi a realizat aici, din piatră românească de
Târgu-Jiu, uitaţi-vă bine, sărutul universal, etern, arhetipal,
măi fraţilor, care înseamnă tot sau totul… dragoste pentru
părinţi, fii, femeie, indiferent că e soţie sau iubită, a
simbolizat, vă rog, să reţineţi cuvântul simbolizat, unirea
noastră a tuturor, cu gâza cea mică, cu elefantul cel mare,
cu dudul, palmierul, troscotul, cu planetele şi spaţiile dintre
ele. Înţeles-aţi ?… Ce vedem noi aici e o mostră, un exemplu
s-ar mai putea spune, de gândire universală. Să ştiţi că şi
românii noştri sunt capabili de asta… Le-aş mai fi vorbit
elevilor şi despre prietenii artistului dar trebuia să ne
grăbim să vizităm o cazarmă ce tocmai se construise în
oraş. Comisia de examen, formată din generali de felurite
mărimi se afla demult la capătul puterilor aşa că după
precizarea “să ştiţi că şi românii sunt capabili de asta” i se
făcu semn candidatului să tacă. Sub fiecare chipiu de general, examinator, se învârteau aceleaşi întrebări… De unde
o fi ştiind colonelul ăsta atâtea lucruri, de unde învăţase
expresii ca arhetipal, peren, de care ei nu auziseră
niciodată, şi, mai ales, cum de reuşea să-l pătrundă pe
Brâncuşi care lor li se părea mai dificil de înţeles decât
ecuaţiile de gradele trei şi patru. În materie de sculptură
ştiinţa şi admiraţia lor urcau până la statuile ecvestre ale
epica magna
unor militari-eroi din trecut ori până la pietrele mari, cioplite
cu barda cum s-ar zice, din care se năşteau până la urmă
statui de soldaţi cu casca pe cap, cu puşca în mână, plasaţi
fie prin diverse pieţe, fie prin spatele gărilor mai mari, fie,
în sfârşit, la intrarea unor parcuri. Mai toate sugerau ideea
limpede, viguroasă a ostaşului care-şi apără, îşi dă viaţa
pentru ţară. Dar dacă puseseră întrebări despre Brâncuşi
vina era a lor şi nu aveau decât să-şi suporte, în taină,
umilinţele… În sfârşit, i se spuse colonelului Porumbeanu
că se prezentase la examen, pe toate planurile foarte bine,
şi că fusese promovat, cu unanimitate de voturi, general
… “Peste două zile, adică luni, îşi încheie scurta alocuţiune
generalul de brigadă Umflătescu, veţi afla, prin intermediul
unei scrisori ce vă va veni acasă, specialitatea, direcţia, în
care de acum înainte vă veţi exercita activitatea”…
Peste nici un sfert de ceas de la examen, comisia, în
frunte cu preşedintele ei, general-locotenent de artilerie
Pepe Fortunescu, se afla la popotă, sala rezervată gradelor
înalte, la o masă izolată, pe care deja scoteau aburi cinci
cafele şi te priveau cu ochiul lor galben, tot atâtea pahare
aproape pline cu coniac. Un platou cu felurite brânzeturi,
icre, pateuri de gâscă şi porc, felii de salam, măsline, roşii
aruncau parcă pe chipul comesenilor, un fel de raze
înveselitoare. Se mânca, se bea, se fuma şi, bineînţeles, se
discuta…
– Ce ne facem cu el, întreba printre înghiţituri,
generalul maior Peştişor, îi dăm cultura pe corpurile de
armată unu şi doi ?…
– Fugi de-aici, nea Iordane, de asta, cu acte în regulă,
se ocupă generalul Pepene, doar ştii, chiar dumneata l-ai
numit acum un an…
– L-oi fi numit, veni răspunsul, dar Dache, bietul de
el, nu numai că nu poate zice o iotă de Brâncuşi dar nici
măcar n-a auzit de el. Şi nici de alţii mai mici…
– Să-l facem, atunci, adjunct pe artilerie la corpul de
armată trei în locul lui Ghioagă, se auzi prin norii de fum o
propunere…
– În locul lui Ghioagă, zici matale, adică îl luăm de
guler chiar pe vărul prim al ministrului.
– Da, aşa e, ar fi o prostie mare cât tancul, recunoscu
un grad înalt din grup…
Mai multe minute de la “masa generalilor” nu se mai
auzi nici un cuvânt. Se mai cerură brânzeturi, câţiva
păstrăvi pané, încă un rând de cafele şi de băuturi tari.
Grea treabă aveau de rezolvat… Nu le ieşeau din urechi
lucrurile spuse de candidat în legătură cu sensul adânc al
sărutului, cu simbolurile “porţii”, ale “mesei”, ale
“scaunelor”. Ca să nu mai vorbim că acest colonel ar mai
fi dorit să peroreze în timpul examinării şi despre curentele
moderne din pictură, citând mai mult ca sigur nume care
pentru comisia înalţilor gradaţi ar fi fost de-a dreptul
lunare…
La rândul său, fostul colonel Porumbeanu, devenit
după examen general, fireşte de nivelul cel mai mic, fericit
în sinea lui pentru prestaţia avută, dar, în plan exterior
destul de reţinut, se duse pe jos acasă, unde soţia sa,
Corregia, îl aştepta. Vedea mai totul cu alţi ochi acum.
Gropile din asfalt, uneori adevărate cratere, le evita fără
nici un comentariu. Ba chiar spuse, în mai multe rânduri,
discret, pentru sine… “Fără ele parcă nici n-aş fi acasă ci
în cine ştie ce ţară, lustruită, aranjată, care, cu siguranţă,
mi-ar provoca depresii”… Fu net mai îngăduitor în drumul
său spre casă şi cu aleile din două, trei mici parcuri, pline
de sticle de plastic, hârtii, câini vagabonzi, resturi de
7
mâncare. Admiră îndelung noua clădire a telefoanelor, unde
ştia că în încăperi silenţioase, o tânără generaţie de roboţi
ai calculatoarelor, mestecând gumă şi vorbind specios, îşi
desfăşura activitatea. Stătu câteva bune minute la
începutul străzii unde locuia reuşind, ca niciodată, să
cuprindă dintr-o singură privire, uşor coşmaresc, casele
modeste locuite de diverşi funcţionari, şanţurile pline de
iarbă, cele câteva podeţe de lemn, pietrişul proaspăt adus,
depus în grămezi, ce va fi utilizat la o asfaltare generală a
zonei. În sfârşit, casa proprie, moştenire de familie, cu
poarta de metal de la intrare, geamurile cu perdelele lăsate,
câinele Axis ce începuse să se agite la vederea lui…
Desigur, vroia s-o vadă cât mai grabnic pe Corregia, să-i
spună, mai întâi repede, pe nerăsuflate, apoi calm, pe
îndelete, cum se desfăşurase examenul. Soţia, îmbrăcată
într-un costumaş alb, cumpărat cu ani în urmă într-o
staţiune de pe Adriatica, cu o coafură tinerească, constând
dintr-o coadă de cal tip “Napoleon” şi câteva şuviţe lăsate
pe frunte, cu o pereche de sandale uşoare în picioare îl
aştepta în salon, pregătită să asculte relatarea. Dar în
privinţa povestirii, socoteala din târg nu s-a potrivit cu
cea de acasă. Corregia care nu se îndoia de capacităţile
soţului ei, l-a lăsat doar câteva minute să-şi istorisească
“aventura” după care, pe muzica lentă a unui casetofon,
l-a invitat la dans. Au primat tangourile, piesele acelea
ultracunoscute, sensuale, sentimentale ce îi apropiaseră
atât de mult în prima lor tinereţe. După ce muzica fu oprită
proaspătul general avu parte de o altă surpriză. În cămăruţa
din spate a casei lor, era pregătit un prânz dintre cele pe
care actuala generaţie de îndrăgostiţi le numeşte
“romantice”. Nu vroiau să-i deranjeze nimeni în timpul
acestei intimităţi, nici măcar cei mai buni prieteni cu un
simplu telefon. Şi, într-adevăr, pe parcursul acelor ore
minunate parcă întreaga lume, afectuos, îşi întorsese faţa
de la ei. Înainte de-a se atinge de ceva Corregia răsucind
unul dintre butoanele aceluiaşi casetofon, făcu să se
răspândească în încăpere, firave, ca o boare, acordurile
serenadei lui Tosseli. Când acestea se stinseră, părăsindule ca o pasăre de noapte sufletele, urmă, aidoma unui
stilet ce străpunge toate obstacolele de protecţie, Marşul
Triumfal din Aida, în interpretarea ultracunoscutei
orchestre “Giuseppe Garibaldi”, din Roma. Mâncară, în
fond, lucruri simple, cu care amândoi erau obişnuiţi. (O
supă de găină cu găluşte, ouă umplute, friptură de porc
cu garnituri de varză, cartofi , salate, o felie de tort, o cafea
iar, ca băuturi, licheur, bere, vin). Şi oare, n-ar fi fost o
discordanţă, în planuri mai adânci resimţită, să-ţi pui pe
masă tot felul de salate de moluşte, alge, sosuri de
caracatiţă, tocăniţe din limbi de şerpi şi rinoceri, când pe
fereastră, în livada din spatele casei, se vedeau, ca nişte
mărturii ale unei istorii ce te ţinuse aici, în palmele ei
mărunte, stoguri de fân, roţi scoase din uz ale unor căruţe,
câteva unelte agricole, de acum posibile piese de muzeu,
îngrămădite la rădăcina unui nuc?… Restul zilei trecu calm,
fără nimic neobişnuit. Ce s-ar fi putut petrece, de altfel,
într-o după amiază şi seară de duminecă, într-un oraş provincial, dintr-o ţară, la rândul ei, provincială?… La ore fixe
se auzeau sunând ceasurile celor câteva biserici din
localitate, din zona gării răzbăteau pe spaţii largi
fluierăturile unor locomotive, maşini mai puţin silenţioase,
tulburând, la rândul lor, când şi când, liniştea pe areale
mai mari sau mai mici. Dacă, spre exemplu, ar fi venit o
ploaie cu bulbuci aşa, cam de vreo două ore, ar fi fost un
eveniment, căci s-ar fi înfundat rapid canalele şi s-ar fi
8
epica magna
circulat pe străzi într-o apă până la genunchi. Dar, ea,
ploaia, a stat cuminte în spaţiile ei. Şi nişte tamponări, în
lanţ, ale unor maşini, autobuze, puteau fi consemnate la
rubrica “lucruri excepţionale”, dar în Dumineca de care
vorbim, nici ele n-au avut loc. În ceea ce priveşte familia
Porumbeanu, generalul s-a culcat puţin după-amiaza,
obosit, pesemne, de evenimentele ce trecuseră peste el,
în timp ce Corregia, pe o mică terasă, ferită de razele
soarelui, încă puternice, desena câteva uniforme după
fantezia ei, ce i-ar fi stat foarte bine soţului atât în
activităţile curente cât şi la parăzi. Seara, fericiţi că sunt,
în continuare, singuri, priviră puţin la televizorul mic din
dormitor, după care, nu cu mult înainte de orele 23, stinseră
toate luminile şi se lăsară pradă somnului. În cursul nopţii,
conform mărturisirilor făcute mai târziu, Corregia visă o
sumedenie de găini, albe dar şi roşii, care, curios, vorbeau,
spunând că sunt originare din Alpi şi că veniseră în curtea
ei ştiind că acolo se va petrece ceva, un eveniment
deosebit. După ce acest episod se şterse, mai spre ziuă,
tot în visele Coreggiei, se arată un bătrân ecleziast, extrem
de împodobit, ce susţinea că este Patriarhul
Constantinopolului. “Am venit, draga mea, i-a spus El
soţiei generalului Porumbeanu, să echilibrez aici, la voi,
forţele bune cu cele rele şi să las razele de lumină, căci e
necesar, să-şi demonstreze toată puterea lor”. După aceste
cuvinte cam greu de descifrat, călcând printr-o zăpadă
foarte adâncă, Patriarhul se retrase… A doua zi, dis-de
dimineaţă, soarele de abia răsărise, trebuie s-o spunem, în
faţa porţii locuinţei generalului, îşi făcu apariţia un tânăr
în civil, pe care îl puteai lua drept un funcţionar oarecare,
un roboţel pe internet, cu două pachete în mână. Sună,
doamna Coreggia, după un mic filaj prin vizeta uşii, îi
deschise, urmă un scurt schimb de saluturi, fără prezentări,
după care, individul scăpat de formalităţi, spuse politicos
dar sec că ceea ce avea el în mâini, pachetele adică, sunt
din partea comandamentului teritorial al armatei pentru
domnul general. Mai adăugă necunoscutul, că în jur de
ora zece, tot din partea Înaltului Comandament, va mai
veni cineva cu o scrisoare destinată tot domnului general. Înainte de-a pleca, tânărul îi făcu apăsat precizarea
doamnei Coreggia, ca pachetele să fie deschise numai
după lecturarea scrisorii … Între şapte şi zece sunt trei
ore în care poţi face foarte multe lucruri, existând însă şi
posibilitatea de a ale omorî, deci fără a avea vreo realizare.
În intervalul de aşteptare, până la venirea scrisorii, cei doi
soţi se despărţiră, ca două păsări, ce pereche fiind, pentru
un anume timp, zboară spre colţuri diferite ale pădurii…
Generalul, într-o ţinută sumară, aproape sportivă, se retrase
în camera sa de “plăceri”, astfel numindu-şi el încăperea,
în fond modestă ca dimensiuni şi mobilier, unde răsfoia
albume, de artă, de fotografii, performante sau de amatori,
colecţii de curiozităţi pur şi simplu, sau asculta fragmente
muzicale ce nu o dată îl refăcuseră sufleteşte. Coreggia, în
ce-o privea, preferă pentru puţină singurătate, pur şi
simplu, bucătăria. Dintr-un dulăpior, pentru a nu sta chiar
degeaba, scoase un bloc-notes, şi se apucă, pe filele mici,
să deseneze costume de generali, chipie, decoraţii. Migălea
mult, mai ales la vestoane, aici fiind importantă linia
epoleţilor, poziţionarea buzunarelor, spaţiile lăsate pentru
prinderea eventualelor distincţii. La un moment-dat, însă,
se întrerupse din lucru, deoarece i se păruse că o umbră
din visul de azi-noapte, mai precis, Patriarhul
Constantinopolului Pafnutie al IV-lea, s-ar fi fofilat în
spatele ei. Se-ntoarse brusc într-acolo, dar nu văzu decât
maşina de cafea, detaşându-se dintre mai multe ceşti şi
bătătorul de muşte în poziţia în care-l lăsase ieri. Vru să
reia lucrul la desenarea de chipie, dar exact atunci soneria
o făcu să tresară… Nu prea avu timp să reacţioneze altfel
zis, să se îndrepte spre uşă şi să deschidă, căci se şi trezi
înainte-i, la nici o jumătate de metru, cu un tânăr ce nu
purta nici uniformă militară, nici feroviară, nici vreuna
aparţinând unui alt serviciu mai deosebit, ci se mişca lejer
în aburii unei cămăşi albe şi în elasticitatea unor pantaloni
bine croiţi, dintr-o stofă gri, subţire. Fără a vorbi prea
multe scoase dintr-un soi de borsetă ce-o ţinuse până
atunci sub braţ, un plic galben, dreptunghiular, pe care se
putea citi clar: “Domnului General Ilarie Porumbeanu, din
partea Înaltului Comandament al Armatei, secţia
Promovări”. Înmână doamnei din faşa lui, cu o uşoară
înclinare a capului, documentul, solicită o semnătură pe
un formular, salută, după care, în câteva secunde se făcu
nevăzut… Pusă într-o situaţie oarecum surprinzătoare,
pe care o resimţea ca fiind plină de responsabilităţi,
Coreggia găsi cu cale că avea un singur lucru de făcut...
să strige, mai exact să-şi cheme soţul în bucătărie şi să-i
povestească ceea ce, cu doar câteva clipe înainte se
petrecuse… Ţinea într-o mână scrisoarea iar cu cealălaltă
îşi mângâia bărbatul pe frunte. Putu doar să şoptească…
“Iată dovada scrisă a promovării… general de infanterie,
artilerie, sau poate, cine ştie, de aviaţie, să defilezi pe cer…
Ilarie, sunt atât de fericită”… Hotărâră de comun acord să
deschidă plicul milimetru cu milimetru, în maniera în care
se face filajul la jocul de cărţi. De pe pereţii salonului de
primire, din cadrul unor rame mari, groase, părinţii lor, cu
zâmbete mute îi urmăreau. Primul cuvânt pe care-l desluşiră
era scris cu majuscule… “CABINETUL”… Ceva mai jos,
o adevărată bombă, un mare motiv de mândrie…
MAREŞALULUI GEORGE ALBERT TUFĂ… Grăbind
puţin operaţiunea de desfacere a scrisorii, înregistrară…
“Hotărâre”… “Membrii Comisiei”… şi, în sfârşit un text,
care suna astfel… “Astăzi, 25.07. a.c., colonelul Ilarie
Porumbeanu, a susţinut cu succes examenul de
promovare, la gardul de general. Comisia formată din… şi
din … a decis în unanimitate ca proaspătul înalt gradat să
devină până la noi ordine, comandant al tuturor
formaţiunilor de pompieri, fie ele militare, fie formate din
efective de voluntari”… Semnează general maior L.
Sandoro Papură… În timp ce Porumbeanu ţinea ca trăznit
scrisoarea în mână, Coreggia, ridicându-se de pe divanul
unde se făcuse lecturarea epistolei, începu să se plimbe
prin salon tunând şi fulgerând… “La pompieri, va să zică…
tu care ştii atâtea… muzică, artă, poezie… mândria
regimentelor… diviziilor… cu găleţi, cu furtune, urcă prin
poduri, salvează animale de prin grajduri, … plin de
funingine… mirosind a fum… cu casca pe cap ca un
teuton… Ilarie, e un scandal… am să le rup epoleţii, lui
Tufă, Papură, Ghioagă, Peştişoru şi câţi or mai fi… Şi la
defilări, continuă Coreggia, ei, în frunte, pe cai, urmaţi de
ofiţeri, tu în fruntea unor autocisterne, a unor platforme
cu furtune, lopeţi, găleţi, frânghii, căşti de protecţie,
extinctoare, şi mai ştiu eu ce alte grozăvii… E ridicol, Ilarie,
e nedrept…
După ce se mai liniştiră în legătură cu “factura”
promovării colonelului Porumbeanu, cei doi soţi se
hotărâră să desfacă pachetele ce le fuseseră aduse.
Inventariară mult mai calmi tot ce conţineau acestea.
Coreggia, cu un simţ al ordinii mai accentuat, pe măsură
ce despachetau nota totul într-un fel de registru. Astfel,
epica magna
primul pachet conţinea: două costume, fireşte, cu însemne
de general, unul pentru intervenţii directe în operaţiuni
prevăzut cu accesorii de iarnă şi, cum era de aşteptat, cu
două căşti, pe care Coreggia le califică pe dată, drept
oribile, iar celălalt, mai agreabil, având fireturi strălucitoare
şi un chipiu, pesemne pentru defilări, festivităţi. Pachetul
următor, mai puţin voluminos, conţinea instrucţiuni,
metode de intervenţie, în diferite tipuri de incendii, precum
şi statistici cu privire la mijloacele de care dispuneau în
caz de nevoie, atât brigăzile militare de pompieri, cât şi
formaţiunile de voluntari de pe sate, ce intrau sub ordinele
generalului… două, trei autospeciale trecute prin reparaţii
capitale, găleţi, lopeţi, furtune, porta-voci, furci, sape,
lopeţi, roabe, extinctoare. Se putea uşor trage concluzia,
după inventarul făcut, că întreaga dotare anti-incendii era
dintre cele mai precare. În încheiere, după ce şi ultima
broşură fusese clasificată, Coreggia, vădit iritată, îi spuse
soţului său “Decât să te fi făcut aşa ceva, mai bine, cu
grad de caporal, te puneau santinelă la vreun depozit de
varză sau fasole al armatei”… la început, era încă iarnă, a
fost bine, liniştitor, generalului raportându-i-se doar
“evenimente” lipsite de anvergură… un foc mic, repede
stins, cu furci şi găleţi de apă (s-au folosit şi pălării), la un
şopron din satul Conţopineşti, un pod ce abia începuse
să ardă la periferia comunei Andrimoaca, rezolvat şi acela,
nişte vâlvătăi, la depozitul de alimente, al unui restaurant
turistic “Păstoraşul”, înăbuşite rapid de forţele pompierilor
locali. Coreggia, fără ştirea lui Ilarie, chiar îi scrisese şefului
corpului de armată unu, că soţul ei, adică generalul
Porumbeanu, ţine absolut totul sub control. La începutul
primăverii se produsese însă o schimbare. La biroul
generalului, telefoanele începură să sune mereu, căci
incendii mult mai mari se produceau peste tot… Se iscau
aşa din senin, erau la mijloc mâini criminale, se înmulţiseră
neglijenţele paznicilor, ale grupelor de primă intervenţie?…
Tihna înaltului gradat şi a soţiei sale se cam risipise.
Încetaseră, spre exemplu, să-şi mai facă programe de
perspectivă, excursii mai lungi, evadări la mare, etc.,
refuzau invitaţii la nunţi, boteze, zile onomastice, chemau
mereu serviciile de intervenţie să le verifice telefoanele,
aveau coşmare, generalul, în special, trezindu-se din somn
şi strigând… “Brigada a II-a, un pas în faţă şi jet
puternic”… E adevărat, în unele locuri s-a lucrat bine,
pârjolul a fost stins, vieţile au fost salvate, în alte situaţii
însă nu s-a putut face mai nimic. Astfel, dacă sub directa
9
conducere a generalului, folosindu-se o singură autospecială şi extinctoare, magaziile unei gări au rămas ca şi
intacte, nu aceleaşi lucruri s-ar fi putut spune despre un
depozit de mobilă de lux, care, în ciuda tuturor eforturilor,
a ars până în temelii… Coreggia, date fiind mai ales
insuccesele, a început să se teamă de reacţia autorităţilor,
a superiorilor soţului său. L-a căutat chiar în persoană pe
mareşalul Tufă, care însă a liniştit-o, spunându-i că
generalul face şi el ce poate şi că, pe ansamblu, toţi sunt
mulţumiţi. Dădu chiar şi un anunţ pe corpul de armată
prin care şefului de pompieri Porumbeanu, i se acorda
distincţia “Furtunul în grad de cavaler”… Când nu erau
evenimente, când de peste tot soseau rapoarte liniştitoare,
Coreggia, fără a fi observată îşi punea soţul sub o
adevărată lupă. Mai avea el energie să facă faţă incendiilor
care, cu siguranţă, vor veni?… Semnele unei îmbătrâniri
premature se cam vedeau peste tot. În primul rând o
încetineală în mişcări, ezitări, chiar, în a lua cât mai rapid
decizii, mai ales când situaţiile erau presante şi minutele
contau. Coreggia bănuia că în sufletul generalului se
strecurase, în ciuda medaliilor şi onorurilor primite, o
nemulţumire adâncă, poate contra vieţii în sine, dar mai
mult ca sigur împotriva activităţilor ce trebuia să le
desfăşoare. Avea impresia că stabilise cu vâlvătăile o
“relaţie” specială, că angajase în sufletul său, o luptă pe
viaţă şi pe moarte cu ele. Era convinsă, simţea cu
înzestrările sale de femeie, că el aştepta de undeva un
ajutor, o mână întinsă, pentru a avea o putere mai mare în
încleştările în care era prins. Cineva parcă trebuia să se
sacrifice, să dispară în chip misterios, poate chiar să-i
absoarbă ceva din temeri, pentru ca el, într-un anume fel
să supravieţuiască. Coreggia mai constată, cu surprindere,
cu tristeţe, că Ilarie intra tot mai rar în camera în care-şi
avea cărţile şi albumele, nu teribil de preţioase dar care
constituiau sau, mai bine zis, constituiseră pentru el
adevărate insule de refugiu. Simţea, de asemenea, că
generalul nu punea nici un preţ pe ajutorul autorităţilor, în
luptele sale cu vâlvătăile, acestea fiind parcă, în sălile lor
de consilii, de şedinţe, de pus la punct proiecte, de luări
de cuvânt, rupte de orice realitate. Ploua, ningea, băteau
vânturi pustiitoare, pentru cei aflaţi “sus”, în vârful
piramidei, totul era bine, cum nu se poate mai bine…
Acordau distincţii, onoruri, fireşte, cu trâmbiţe şi tobe, se
decorau între ei, puneau la cale defilări ca şi când în jur, în
ţară, toate ar fi mers ca pe roate… La sfârşitul lunii mai, la
cabinetul generalului, de acum atât de cunoscut şi apropiat
de lume, sosiră o serie de mesaje cam ciudate. Unele pe
simple hârtii, parcă aduse din apropiere, de la nişte case
vecine, altele, sub forma unor telegrame, semnate dar şi
anonime, în sfârşit, cele mai multe, expediate în plicuri, cu
adresele exacte ale expeditorilor. Reproducem mai jos doar
trei dintre ele… “Cam la zece kilometri de sediul
dumneavoastră, mai mulţi oameni, bărbaţi adică, au văzut
după miezul nopţii, păsări foarte mari, cum nu mai fuseseră
pe aici, care deveneau roşii, ca nişte bulgări de foc, de
îndată ce se ridicau de la pământ. Preotul le-a văzut şi el,
dar nu ne-a putut da nici o explicaţie. S-a mulţumit doar,
cu câteva slujbe la biserică. De două nopţi nu le mai
vedem, dar roşul acela al lor, nu ne iese din cap”… “Ne
întrebăm, domnule general, ce ar putea să însemne, aici la
noi, la distanţă mare de sediul dumneavoastră, prezenţa
unei femei, înalte, parcă mai repede un bărbat, ce ameninţă
şi ziua dar şi noaptea, dintr-o margine a satului, tot ce
mişcă în localitate. Nu ne apropiem de ea, iar de plecat,
10
epica magna
pleacă doar atunci când doreşte. Bătrânii spun că nu vom
scăpa de ea multă vreme”. “Veniţi dacă puteţi la
Piperniceşti, e teamă, nelinişte printre oameni”…N-a trecut
mult de la aceste mesaje şi lumea de pe arii întinse a sesizat
un miros persistent de fum, deşi, după spusele
oficialităţilor, nu erau nici unde focare care să-l producă.
Şi dintr-odată, într-o zi de Duminecă, la început de iunie,
pe arii mari, chiar foarte mari, izbucniră ca la o comandă, sar putea zice, lanţuri de incendii. Pălălăile se balansau în
vânt ca nişte corpusuri ale unor drapele imense. Lăsau
senzaţia că ating chiar cerul. Ziua dogoarea dobora la
pământ pe aproape oricine, noaptea, deşi atmosfera era
mai respirabilă, te cotropeau valurile de scântei, ce
desprinse din mările de flăcări înecau într-un fel de joc
fierbinte, tremurător, clădiri, curţi, biserici, suprafeţe întinse
de câmp. Erau jalnice mai ales strigătele scoase de
animalele ce piereau dar se auzeau şi vaietele multor oameni
care fie îşi pierduseră avutul, fie, la rândul lor, fuseseră
răniţi… Generalului Ilarie Porumbeanu nu i-a trebuit mul
timp pentru a-şi da seama de amploarea dezastrului. Totul
aducea cu un sfârşit de lume. După ce se află că Înaltul
Comandament în frunte cu mareşalii Tufă şi Pasolea, plus
alţi înalţi gradaţi, erau retraşi într-o locaţie secretă pentru
a putea elabora în linişte proiecte de reformare a armatei
cerute grabnic de Uniunea Europeană, se hotărî să
acţioneze după propria-i inspiraţie şi doar cu mijloacele
ce le avea la îndemână. Îşi mobiliză plutoanele, puse în
funcţiune, pline ochi cu apă, cele două autospeciale,
distribui furtunele de jet puternic şi mediu, unor căpitani
cu experienţă, incluzând în inventarul de luptă contra
stihiei, şi lopeţile, furcile, greblele, găleţile, furcile,
sucitoarele gospodinelor, extinctoarele, precum şi gamelele
şi caschetele ce se mai puteau găsi prin unitate. Ajungeau
până la urechile generalului detalii ale dezastrului… Au
ars nu ştiu câte case şi şure, au fost mistuite gări de cale
ferată. S-au făcut scrum biserici, şcoli, dispensare şi
bineînţeles, pârjolul se abătu şi asupra recoltelor. Oamenii
se rugau lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea, se porniră în
anumite locuri procesiuni cu icoane, fură chemaţi pe bani
grei, făcătorii de minuni. Cu mijloacele ce la avea la
îndemână generalul avusese nu puţine momente de
clătinări psihice serioase. După câteva zile de prăpăd, urcat
pe acoperişul unei biblioteci rurale rămasă miraculos
intactă, văzu ceva ciudat în marea de flăcări ce-o avea
înainte şi anume, că acum pălălăile nu mai semănau cu
nişte limbi incandescente, ucigaşe, ci începuseră, nimeni
nu ştia sub ce imperative să închipuie, în zbuciumările lor,
nici mai mult, nici mai puţin, decât faimoase edificii din
Renaştere… Turnul din Pisa, după o clipă biserica Santa
Maria degli Angeli, pe urmă Palazzo Medicis şi, în fine,
Fontana di Trevi, capodopera lui Bernini. Aici, stând parcă
nestingherită între flăcări, admirând sculpturile marelui
maestru italian, o zări pe Coreggia. Era de-o frumuseţe
extraordinară, poate puţin obosită de rosturile ei acolo…
De îndată ce-o văzu generalul o strigă din răsputeri de
câteva ori. Ea părea să-l audă, îşi întoarse chiar chipul
spre el, dar deşi erau atât de aproape, ceva de dimensiuni
geologice totuşi îi separa… Coreggia… mai reuşi să-şi
strige Ilarie, soţia… Coreggia… După câteva clipe de la
acest ultim apel, ea se ridică de la fântână, îşi mai privi
odată soţul, şi, ca şi când ar fi avut aripi, se înălţă înspre
marea de flăcări… Din acele momente se simţi peste tot o
relaxare a căldurii, limbile focului începură să-şi piardă din
intensitate, se putea spune că urgia slăbeşte, că blestemul
e pe cale să se ducă. La urechile generalului evident năucit
de toate câte i se întâmplaseră, ajunseseră zvonuri chiar
mai de departe că vâlvătăile se potolesc. Auzea aproape
de peste tot, într-un amestec straniu, bizar, frânturi de
rugăciuni, imploraţii, mulţumiri adresate deopotrivă Celui
de Sus şi lui. Înainte chiar de a ajunge acasă un helicopter
al Marelui Stat Major îi ateriză înainte. Câţiva colonei pe
care nu-i cunoştea după ce-l salutară în cel mai pur stil
milităresc îi înmânară, fredonând imnul naţional, din partea
mareşalilor Râpă şi Ceafă un mare număr de diplome şi
medalii. Află cu această ocazie că era numit membru titular în Consiliul de Apărare al Ţării, şi preşedinte pe viaţă al
Comitetului de prevenire al calamităţilor de gradele unu şi
doi… În sfârşit, intră în casă, fără să-şi pună problema
dacă vecinii îl pândesc sau nu din spatele unor perdele.
După căldurile ce le îndurase nu cu mult timp în urmă,
simţea acum pe spate muşcătura unor dinţi ascuţiţi şi foarte
reci. Rămase surprins de ordinea ce domnea peste tot. Ai
fi zis că mai multe cameriste de hotel îşi uniseră eforturile
pentru a elimina şi semnele celei mai mici dezordini.
Bucătăria strălucea de curăţenie, din robinete nu se
scurgea nici o picătură de apă, vesela, aparatele, erau la
locurile lor, dar, din nefericire, aşa simţea Ilarie, totul emana
un aer de criptă, de spaţiu părăsit. În dormitor “gheaţa”
era parcă şi mai mare. Deschise dulapul de haine al
Coreggiei şi, spre surprinderea lui, văzu că înăuntru nu
era nimic, în afara frumoasei ei rochii de mireasă. În ce
privea dulapul ui, aici, printre cutii, printre pantofi, se
roteau mai mulţi şoareci ce nu se speriaseră câtuşi de
puţin când liniştea le fu tulburată. În sufragerie – senzaţie
stranie pe care generalul o puse pe seama oboselii – pe
scaune, la masă, pe fotolii, stăteau cu rândul toţi prietenii,
invitaţii lor de odinioară. Volubili, antrenanţi dar şi tăcuţi,
măcinaţi de problemele ce le duceau cu ei de multă vreme…
În sfârşit, intră şi în camera lui… Aici cărţile, albumele de
artă, cu toate dispăruseră, în schimb, în mijlocul încăperii,
aplecată să bea apă din Fontana di Trevi se afla Coreggia.
O făptură albă, mereu în aceeaşi poziţie, Dumnezeu ştie
din ce făcută căci Ilarie Porumbeanu nu îndrăzni s-o
atingă… După ce le văzu pe toate, generalul se întinse pe
primul pat ieşit în cale şi ceasuri în şir se uită în tavan
până când acesta începu să facă valuri ca suprafaţa puţin
agitată a unei mări… Era, cu siguranţă o zi de august,
extrem de caldă, venită aşa pe neaşteptate. Zidurile caselor
se încinseseră într-o asemenea măsură încât fiecare
încăpere ai fi zis că devenise un adevărat cuptor. Soarele
parcă din infinitele înalturi se lăsase şi el mai jos pentru a
declanşa pretutindeni pârjoluri. Din iarbă, din tufişuri, din
copaci, puteai crede că dispăruse şi cel din urmă semn de
viaţă. Generalul de pompieri în rezervă, Ilarie Porumbeanu,
cu respiraţia aproape tăiată, cu puterea fizică vizibil
afectată, presat de singurătate, se hotărî, în ciuda focului
de afară, să facă o plimbare pe câmpiile ce de la domiciliul
său se întindeau cât vedeai cu ochii. Trecu, scăldat în
sudoare, în camera unde-şi avea una dintre uniformele de
gală. Fusese croită cu câţiva ani în urmă, când, cu prilejul
aniversării vârstei de 70 de ani, primise din nou decoraţii
pentru tot ceea ce făcuse în luptele cu necruţătoarele
incendii. Vestonul şi pantalonii, parcă ghicindu-i gândurile
îl priveau mirate. Generalul neclintit în intenţiile sale de
plecare, îşi şterse mai întâi corpul ud cu un prosop, apoi
se parfumă discret pe sub braţe şi puţin pe gât pentru a
dilua cât de cât, mirosul de transpiraţie ce îl va reinvada
cu siguranţă după primii paşi de plimbare. Ce ştiţi
epica magna
dumneavoastră, oameni de rând, ce înseamnă un militar
hotărât?… Începu să se îmbrace într-un ritm care să nu-i
răpească prea mult timp. Altfel zis, mai degrabă repede
decât încet. Căldura îl izbea din toate părţile dar în
concentrarea lucrului ce-l avea de făcut aproape că nu
ţinea cont de ea. Întâi pantalonii, păstraţi la cea mai perfectă
dungă, pe urmă, o cămaşă albă ce se mula ireproşabil pe
corp şi, în sfârşit, vestonul, socotit o glorie a vestimentaţiei
sale. Îşi fixă cu grijă, cu ace speciale, pe piept, prin preajma
buzunarelor, toate decoraţiile primite în cei treizeci de ani
de activitate. O adevărată platoşă metalică, divers colorată,
îi apăsa puţin pieptul făcându-l vizibil de la mari distanţe.
Se simţea în clipele acelea fericit, puternic, un învingător,
în primul rând, al propriei singurătăţi, în care după
dispariţia soţiei atâta amar de vreme trăise. În sfârşit,
convingându-se că în casă totul e lăsat în perfectă ordine,
îşi potrivi pe cap chipiul şi ieşi în stradă. Lăsând la o parte
cele câteva străduţe caracteristice marginilor oricărui oraş,
atacă prima cărare mai mare ce ducea spre nesfârşirea
câmpiilor. Deşi soarele îl lovea direct în creştet, pentru
început, căldura i se păru perfect suportabilă. Singurătatea
câmpiei părea chiar să-i facă bine. Spatele şi-l simţea
totalmente ud, la fel şi tâmplele şi gâtul dar un mic vânt
pornit de nu ştiu unde atenua aproape în întregime
disconfortul caloric. Generalul mergea fără o ţintă precisă,
doar aşa ca să mai sfâşie puţin din singurătatea care acasă
realmente-l tortura. Nu se gândea la nimic special ci doar
lăsa să-i curgă prin faţă, asemeni unui pârâu leneş, felurite
întâmplări din viaţă. Nu pusese vreo ordine în ele, făcândui chiar plăcere că i se prezentau într-o anumită
neorânduială… despărţirea cam dramatică de părinţi, şi
pentru totdeauna, lupta grea cu un incendiu izbucnit, de
mult, într-o hală de vagoane, primele îmbrăţişări cu
Coreggia, ce avea să-i devină o exemplară soţie, discursul
scurt ce-l ţinuse ministrul apărării, când i-a pus un şal alb
pe după gât în semn de excepţională preţuire. Soarele se
află acum parcă deasupra chipului său şi-i vorbea despre
o fântână situată doar la un metru de el. Vedea, cu adevărat,
fântâna, una nouă, cu apă până sus, dar când s-o atingă
dădu peste un loc gol, plin de iarbă pârjolită. Ceva mai
departe de fântână, zări, de data aceasta foarte clar, o
oglindă, în care juca chipul soţiei sale… “Coreggia, strigă,
vin imediat la tine, dar când s-o cuprindă cu mâinile, mai,
mai să se prăbuşească în gol. După aceea nu mai văzu
nimic dar avu senzaţia, chiar certitudinea, că soarele se
împarte în mai multe fragmente şi fiecare dintre ele i se
lipeşte direct de corp. Vru să mai înainteze, zări nu chiar
atât de departe câţiva copaci umbroşi, dar nu reuşi să
ajungă până la ei. Instantaneu simţi ceva extrem de dureros
şi în câteva clipe văzu, dar asta foarte clar, cum din el, se
înalţă una câte una tremurătoare limbi de flăcări… Generalul
în rezervă Ilarie Porumbeanu, din care mai rămăseseră după
ardere o decoraţie şi un pantof fu înmormântat într-un
cimitir comun din oraş fără onoruri militare. Pe drumul de
la biserică la mormânt, pentru ca sicriul să fie totuşi mai
greu, credincioşii, la sugestia preotului, introduseseră
înăuntru, doi saci mijlocii cu ovăz…
11
Mariana CODRUŢ
Vizita
Pavel bătu de trei ori, tare, în uşă: dinăuntru se auzea o
femeie vorbind ascuţit şi precipitat. La al doilea set de ciocănituri,
Shylock deschise şi, cînd îl văzu, zîmbi fericit. Îl trase repede
înăuntru şi îl împinse prin uşa larg deschisă în sufragerie.
În hol, cu mîna pe clanţă, gata de plecare, o femeie
tînără, cu faţa rotundă, îmbrăcată cu o rochie galbenă, îşi
continuă avalanşa de vorbe turnate în capul lui Shylock:
–Tot timpul te plîngi că eşti singur, don’ Valentin! Mă
rog dumitale, de ce te plîngi? Ce, nu ţi-e bine? Ce griji are
un om singur? Ce griji ai dumneata? N-ai nici o grijă! Te
culci cînd vrei, te scoli cînd ai chef, faci ce-ţi pofteşte inima...
Nu tu copii, nu tu nopţi nedormite, nu tu gînduri că de unde
bani să-l încalţi pe ăla, să-l îmbraci pe ălălalt, să-i hrăneşti,
să-i ţii la şcoală! Nu mai poţi de bine, aşa să ştii!..
Mărunţel şi cocîrjat, de parcă l-ar fi tras nasul enorm
în jos, într-un tricou albastru scămoşat şi blugi vechi, cu
picioarele goale în şlapi şi părul vîlvoi, Shylock stătea în
faţa ei cuminte ca un mieluşel. Din cînd în cînd, se întorcea
spre Pavel, care rămăsese în picioare şi cu florile în mînă în
mijlocul sufrageriei cu perdelele trase în geamuri, şi-i zîmbea
mieros. Gîndind că-i face semne şi că-şi bate joc de ea,
femeia smuci clanţa şi deschise uşa. Din prag, mai aruncă o
dată : „nu mai poţi de bine, aşa să ştii!” şi - dusă a fost! De
pe scări, îşi aminti şi strigă: „vin luni la patru!” şi Shylock
închise uşa, dînd din cap. Cu spatele la Pavel, ridicînd mîna
şi gesticulînd cu ea atît de vijelios încît faldurii cărnii bătrîne
de pe braţ fluturară ca un drapel în vînt, o apostrofă, zbierînd
teatral prin uşa închisă, pe duşmanca lui, probabil deja
ajunsă în stradă:
–Oare omul singur nu are şi el ochi? Nu are şi omul
singur mîini, mădulare, talie, simţuri, patimile, năzuinţele
lui? Nu se hrăneşte şi el cu aceleaşi mîncăruri? Nu poate fi
rănit şi el cu aceleaşi arme? Nu e supus şi el aceloraşi boli?
Nu foloseşte şi el aceleaşi leacuri împotriva bolilor? Nu se
încălzeşte şi el, nu îngheaţă şi el, vara sau iarna? Aşa cum
fac şi suferă şi cei cu copii? Nu sîngerăm şi noi, dacă ne
înţeapă cineva? Nu începem să rîdem dacă ne gîdilă cineva?
Dacă ne otrăviţi, nu murim şi noi, ca şi voi? Şi dacă ne faceţi
vreun rău, nu se cuvine să ne răzbunăm şi noi?
Apoi, terminîndu-şi tirada asta, foarte mulţumit de
sine, făcu o piruetă greoaie pe un picior, cu părul firav şi alb
zbătîndu-i-se pe lîngă cap, şi-i spuse lui Pavel gîfîind şi
ştergîndu-şi fruntea, ca după un efort colosal:
–Aşa, vezi?! Trebuie să-i înfrunţi pe ciumeţi! Să lupţi!
Să te rrre-volţi!! Eu sînt un luptător, un rrre-voltat!! strigă,
bătînd aerul cu un deget strîmb, îngălbenit de tutun.
12
epica magna
Îşi frecă mîinile încîntat şi, făcîndu-i cu ochiul lui Pavel,
se repezi în sufragerie, cotrobăind febril pe sub pernele
fotoliilor, pe după televizor, prin colţuri ferite, în timp ce
bodogănea:
–Capul meu bătrîn e bucşit cu singurătate ca o saltea
cu lînă, ghibosită în ea cu pumnii! În fiecare colţişor! Prin
fiecare cusătură! Ca o pernă de pene e capul meu bătrîn
doldora de singurătate. Sînt buboi de tăcerr-ea asta
morocănoasă a casei. N-o mai pot scoate cu nimic din mine
şi din capul meu. Dau drumul la radio – nu-l mai aud. Deschid
televizorul, să pătrundă vuietul lumii în mine – ea rămîne tot
acolo, acră şi unsuroasă... Să fii singur an de an, lună de lună,
zi de zi şi ceas de ceas! Ştii ce-nseamnă asta? întrebă cu glas
înalt, întorcîndu-se către Pavel şi gesticulînd abundent. Ştii
ce înseamnă, dom’le, să simţi cum ţi se scurg orele grele de
linişte moartă pe faţă, ca nişte rîme puturoase? Şi cum se
strîng în jurul gîtului tău ca un boa ucigaş? Ori cum îţi sfărîmă
oscioarele, mărunt, mărunt, mărunt ca un dihor puiul de găină?
Ştii ce forţă îţi trebuie ca să nu înnebuneşti? Trebuie să fii
puternic precum leul îndurînd foamea ca să faci faţă
singurătăţii totale. Şi răbdător ca o cămilă fără apă. Tenace ca
un cîine vînînd la vizuină. Şi iute ca ghepardul, ca să nu te
prindă în mrejele ei mortale... Da, da, că are, are ticăloasa
mreje mortale! dădu el din cap, la întrebarea mută din ochii lui
Pavel. Îţi suge vlaga din i-ni-mă!!! Şi mintea din creier! Şi
snaga din boaşe. E sîngeroasă, dom’le, e cea mai sîngeroasă
fiarr-ră! Ştii ce autoritate are? Nu te lasă să faci decît ce vrea
ea! făcu el, izbind palmele una de alta de ciudă.
Începu să răscolească prin sertarele bibliotecii:
–Devii omul junglei. Nu-ţi mai vine să te mai scoli din
pat. Şi, dacă îţi încordezi voinţa şi te dai jos din pat, nu-ţi
mai vine să te mai speli pe faţă! Şi, dacă te speli, nu-ţi mai
vine să te îmbraci ca oamenii. Şi nu-ţi mai vine să mai mănînci
ca oamenii, ci în picioare, cu mîna, luat direct din oală! Iar
dacă îţi încordezi voinţa – că hicleana te ţine cu capul în
curul ei, ca hipnotizat, şi chiar aşa îţi şi holbezi ochii, ceasuri
în şir, fără ţintă, ca hipnotizat –, dacă îţi încordezi voinţa ca
să ieşi în lume, arunci de-a valma hainele pe tine. Şi nu mai
ştii să te porţi cu oamenii. Nevorbit, turui vrute şi nevrute.
Sau nu-ţi mai găseşti cuvintele. Le stîlceşti. Nu le mai dibui
sensurile. Te sperie propria voce, pe care o uitasei. Şi îi
priveşti suspicios pe cei cu care vorbeşti! Şi găseşti în
vorbele lor, la tot pasul, intenţii perfide. Şi devii suspicios
şi faţă de tine: „dacă sînt singur, înseamnă că nu mă iubeşte
nimeni. Şi, dacă nu mă iubeşte nimeni, înseamnă că faţa
mea a devenit monstruoasă!” răsuflă el zgomotos. Omul
singur pare primejdios celorlalţi ca şi străinul, aşa să ştii!
Toţi se tem de tine, ca de unul pe care nu-l cunosc: „băi,
cine ştie ce are ăsta în cap!” Nu mai poooooot! Şi nimeni nu
mă crede. Toţi spun că huzuresc de bine, şi soru-mea, şi
nebuna asta care-mi face menajul, şi vecinii... Îmi spun mie,
un marrr-tir al singurrr-ătăţii, al tăcerr-rii ăsteia din casă,
care mă macină ca mucegaiul hîrtia...!
De sub un vraf de hîrtii, extrase în fine cu infinită grijă
o sticlă plată de whisky şi, punînd-o cu infinită grijă pe
masă, îi făcu din nou cu ochiul lui Pavel. Se repezi în bucătărie
tot bodogănind:
–Am ascuns-o de scorpia asta! Că, altfel, mă spune
lu’sor-mea şi aia m-a ameninţat că mă duce la azil dacă nu
sînt cuminte. Sau că n-o mai lasă pe Fineta să vină să-mi
facă menajul! Că eu aşa îi spun amărîtei ăsteia, Fineta.
Fiindcă, într-o iarnă, cînd s-a aplecat să spele pe jos, i-am
văzut de sub rochie cămaşa roz de finet. Stătea aşa, zise
Shylock venind în hol, aplecîndu-se din mijloc şi ridicînduşi fundul ţuguiat ca să arate cum stătea Fineta, şi rochia sa mulat pe fundul ei mare şi rotund şi pe dedesubt s-a văzut
cămaşa de finet! Auzi, cămaşă de finet, ca pe vremea lui tata
mare!, rîse el şi se precipită iar în bucătărie.
Pavel îl auzi zdrocănind printre vase. Se întoarse cu
două pahare, turnă în fiecare puţin alcool, îl goli pe al lui
dintr-o răsuflare, însenindu-se la faţă. Se lăsă oftînd într-un
fotoliu. Abia acum văzu că Pavel stă în picioare şi-i făcu
semn să se aşeze şi el: „stai, mielul lui Dumnezeu!”. Şi abia
acum văzu că tînărul avea un buchet de flori în mînă.
–Mi-ai adus trandafiri? făcu el mieros, aprinzîndu-şi
o ţigară.
–V-am adus acum pentru spectacolul la care m-aţi
invitat mai demult... Nu sînt trandafiri, sînt garoafe, răspunse
Pavel zîmbind. Scoase dintr-o pungă ascunsă sub braţ o
sticlă de jumătate cu băutură şi i-o întinse.
–Ah, eu nu mă pricep deloc la flori, spuse Shylock,
luîndu-le şi punîndu-le pe bibliotecă. Suci şi răsuci sticla
pe toate părţile, vizibil dezamăgit, băgînd-o apoi sub fotoliu.
Confund florile de liliac cu florile de salcîm. Odată i-am
spus cuiva că am mîncat clătite cu flori de liliac şi m-am
făcut de rîs, fiindcă, de fapt, erau flori de salcîm!... Da’ ce
de-a flori am primit la viaţa mea! Cu braţul, la fiecare premieră!
Că eu am fost... L-am jucat pe Shylock, din „Neguţătorul
din Veneţia”, al lui Shakespeare. Ştii tu? Ştii? Mare
spectacol, dom’le!!! Maaare! Vreo cinci ani a ţinut afişul, că
actorii tineri care se angajau nu-mi mai spuneau don’
Valentin, cum se întîmpla mai demult, ci Shylock. Şi Shylock am rămas, şi pentru portar, şi pentru cabiniere, şi pentru
peruchiere, şi pentru oamenii de la ateliere. Pentru toţi. Şi
pentru primarii de după, şi pentru popă! Shylock, domnule!
Te joci?! Numai Fineta asta cu gura mare care-mi face
menajul îmi zice don’Valentin, că n-a călcat în via-ţţa ei la
teatru... Da’ ştie de la soră-mea că am fost cineva! Că altfel
m-ar şi bate, năroada! N-are timp de teatru, de artă: stă cu
beţivu’ ei şi cu copchii toată ziua!
–Şi dv. acum...? întrebă Pavel.
–Acum m-au pensionat! dădu Shylock din mînă a
lehamite şi stingînd ţigara în scrumieră. Mai joc numai în
basmul acela, pentru copiii de la ţară...
–Aţi împlinit vîrsta...?
Shylock lăsă privirea în jos şi se încruntă. Pavel tăcu
şi el, cercetînd sufrageria cu pereţii afumaţi, mirosind acru
şi greu a tutun. Perdeaua începuse să se agite încetişor în
fereastră, aruncînd din cînd în cînd în cameră cîte o gură de
aer proaspăt. Brusc, bătrînul îşi ridică faţa şi, stingînd ţigara,
începu să scandeze tare, făcîndu-l pe musafir să tresară:
„vai, vai, vai şi aoleu/ cum împlinii vîrsta eu!/ vieţişoara
mea pe drum/ se tot pierde ca un fum!/ vieţişoara mea
plîngînd / la vale o ia zburînd!” Terminînd, se uită la Pavel,
cu un zîmbet triumfător şi trist în acelaşi timp. Îşi mai turnă
un pahar de whisky; Pavel – care încă nu se atinsese de
porţia lui - obiectă că nu e gheaţă, dar bătrînul dădu plictisit
din mînă că „n-are importanţă!” şi rămase pe gînduri.
–Da, dom’le, sînt bătrîn de ani. Da’ ştii ceva?
Paradoxul e că în mine e un copil care din cînd în cînd se
miră: „băi, da’ ce mulţi ani am!”
Îşi aprinse mecanic o altă ţigară şi, cu ochii închişi,
trase din ea fornăind de plăcere.
–Tare eşti abătut! zise el cu voce şoptită şi tremurată...
Pavel tresări.
–Femeile, nu? miji actorul un ochi pe după pînza de
fum... Ah, femeile, femeile, minunea asta a lummm-ii!!! lungi
el pe m, cu voluptate neascunsă. Ca şi Gemenii din New
York sau ca turnul din Pisa! Ca Pantheonul sau ca Grădinile
Semiramidei! Ca Sena curgînd leneşă şi monumentală sau
ca oceanul cel fără de margini! Dar ce vorbesc eu!?? Femeia
e însăşi lumea, crudă şi gingaşă, sensibilă şi hahaleră,
epica magna
misterioasă şi proastă, devotată şi parşivă, generoasă şi
scorpie! ... Of, of, of şi auleu, tare-am mai iubit-o eu...!
Sări de pe scaun şi aprinse lumina. Cotrobăi în
bibliotecă, alese şi aruncă pe covor un vraf de albume şi
poze, trîntindu-se şi el pe jos. Febril, căută în albume să
vadă Pavel şi Gemenii din New York, şi Turnul din Pisa, şi
Pantheonul, şi Sena cea leneşă şi monumentală, şi oceanul
cel fără de margini. Pavel, care se aşezase şi el pe covor, se
înroşi la faţă sorbind imaginile acelea colorate mirific pe
hîrtiile lucioase. Iar Shylock îi arătă apoi şi nudurile cu carnea
grea şi noduroasă ale lui Rembrandt, şi trupurile lascive şi
fără oase ale lui Ingres, şi pe serafica Venus ieşind din
apele mării cu o eşarfă mică şi albă ca spuma pe pîntec, şi
nimfe cu coapse zdravene şi sînul greu, înconjurînd-o
speriate pe zeiţa vînătorii, ca s-o ascundă vederii unui
Acteon viril şi naiv, şi femeile tahitiene ale lui Gauguin, cu
nas lătăuş şi priviri adormit-visătoare ...
Cu ochii închişi şi nările fremătînd, bătrînul actor le
pipăia pe hîrtie cu buricele degetelor, de parcă ar fi citit
astfel, ca un orb, miracolul vieţii şi al iubirii pulsînd în carnaţia
albă şi roz şi ca mahonul a acelor femei moarte demult. Şi
duse albumul la gură şi pupă cu evlavie trupul arămiu al
marii odalisce a lui Ingres, care se uita la ei şi cu ochii, peste
umăr, dar parcă şi cu talpa mică a piciorului - şi-l înfruntă
apoi pe Pavel drept, fără ruşine. Pavel îşi simţi pielea
înfiorîndu-se de milă şi de încă ceva, de care nu-şi dădea
seama, văzînd tristeţea din ochii bătrînului.
–Uite dulceaţa lummm-ii! Uite minunea lummm-iii!
Uite frumuseţea şi poezia şi miracolul vieţii! îi arătă Shylock, cu ochii umezi, trupul alb şi rotunjor al altei Venus,
întinsă pe valuri şi pe propriul păr. Ce fuioare lungi şi aurii!
Numai bun să te spînnn-zuri cu ele de drag!
Şi cînd filele dezvăluiră o statuie a zeiţei vînătorii,
Pavel îşi muşcă buza de jos: Diana cea de piatră, înaltă şi
subţire, cu părul strîns şi picioarele în sandale legate cu
nojiţe pe glezne, de poalele căreia se lipise un cîine care o
privea cu supunere poate, avea pieptul dezgolit. Veşmîntul
subţire îi căzuse de pe un umăr şi sînul drept se vedea în
întregime. Şi semăna, aşa mic şi botos, cu sînul Dianei cea
de carne, din Alexandru, de la care el plecase rănit de moarte
cu numai vreo oră-două în urmă..
–Taaaa-re le-am mai iubit! oftă Shylock, ridicîndu-se
cu greu de pe covor şi împingînd deoparte cu piciorul vraful
de albume. Se aşeză pe fotoliu, îşi turnă altă porţie de whisky
şi-şi aprinse altă ţigară. Rîse îndelung după ce bău din pahar.
–Ştii, cu vreo lună înainte de accident – că a pierit
într-un accident de tramvai, sărăcuţa -, nevastă-mea, de
parcă ar fi presimţit că se va muri, mi-a spus că ştia de
legăturile mele secrete, şi cu doctoriţa, şi cu profesoara de
chimie, şi cu chelneriţa de la club... Eu am rămas mască,
fiindcă nu înţelegeam de unde ştia! Nu mă afişasem cu ele
în lume, eram discret... O respectam pe nevastă-mea, o femeie
subţiii-re, dom’le! Deci am negat cu tărie: nu şi nu şi nu! Că
13
aşa m-a învăţat taică-meu, nici dacă sînt prins în pat cu o
femeie să nu recunosc! Dar, cum ea nu se lăsa şi nu se lăsa,
m-am dat bătut şi am întrebat-o de unde ştie. Şi ea mi-a
spus că mă trădam eu singur! Să mor de infarct, nu altceva!
Şi era adevărat. Să vezi cum: cînd eram cu doctoriţa, învăţasem
să recunosc anumite boli – că nevastă-mea a fost şi cam
bolnăvicioasă – şi ştiam şi ce medicamente să ia. Că vorbeam
şi cu doctoriţa... Cînd am fost cu profa de chimie, ajunsesem
să mă pricep la tot felul de chichiţe, de amestecuri şi substanţe
bune în casă. De pildă, că nu e bine să iei în aceeaşi zi şi
calciu, şi magneziu, că au amîndouă aceeaşi valenţă şi se
neutralizează unul pe altul... Sau cu ce se scot petele de
rugină, cele de cafea sau cele de... Că pe-atunci nu se găseau
în magazine tot felul de detergenţi ca acum, de una-două auzi
la televizor reclame miraculoase: „Lume, lumeee, un detergent obişnuit scoate numai trei pete, dar al nostru scoate o
mie şi una de pete!” Vax! Cînd am fost cu chelneriţa, am
învăţat să fac cocktailuri... Ei, ştii, pentru mine iubirea e totală!
Şi ca să le cuceresc pe femei, învăţam să mă port cu ele, să am
ce discuta cu ele... Că femeia e gingaşă, domnule, trebuie să
o iei frumos, cu flori, cu discuţii... Bărbatul care înţelege
lucrurile aşa se maturizează mai repede, fiindcă începe să se
strunească, să se strunjească, să se controleze... Siii-gur,
poţi s-o şi răstorni din prima pe divan, dar asta numai hamalii
fac. Asta nu e iubire, asta e panaramă!...
Trase din ţigară şi din pahar setos şi, apoi, întorcînduse hotărît către Pavel:
–Să le iubeşti pe toate, băiete, că toate merită, şi fiecare
în parte... Şi dragostea în sine merită, că dragostea e cel mai
minunat lucru din viaţa omului. Are dreptate scriitorul ăla...
ăla... eh, unu’ care spune că dragostea e funcţiunea cea mai
importantă a speciei umane, vocaţia ei... Cîţi ani ai tu, mielul
lui Dumnezeu? întrebă după o lungă tăcere.
–Merg pe nouăşpe...
–Optşpe ani? Auleu! Optşpe ani! Apoi, bravo ţie, ai
în faţă măcar patruzeci de ani de iubit femeile! Uiii!... Iar eu...
Tăcu obosit. Se scărpină îndelung pe piept, cu gîndul
în altă parte. Brusc se întoarse către Pavel:
–Şi ce naiba vrei tu de la viaţa ta, mă?
–Eu vreau să cunosc lumea! răspunse Pavel moale,
învîrtind în mîini pachetul de ţigări al gazdei.
–Foarte bine, foarte bine! aprobă energic actorul. Să
te duci în lume, să o cunoşti. America, Franţa, Italia, Grecia,
ai-iai-iai!
–Dumneavoastră le-aţi văzut?
–Da, da, da… Nu, nu le-am văzut de-adevăratelea,
cînd eram tînăr nu s-a putut, acum nu am bani şi nici vlagă…
Dar sînt în capul meu pînă la ultima nuanţă! Am în capul meu
lumea! Am visat-o de-a fir a păr, pînă la ultima piatră din
zidurile ei… Da’ tu du-te, foarte bine, du-te, să nu stai cu
nasul toată viaţa în România. Nu vezi ce ţară, dom’le? Ca o
barcă mare în care luntraşii, nimic de zis, trag la rame, da’
fiecare în legea lui, după interesul şi priceperea şi puterile lui,
de uite-aşa umblă barca pe apă, ca pişatul boului! Nu vezi ce
se întîmplă aici, dom’le? spuse cu glas înalt, de Ştefan cel
Mare, ridicîndu-se în picioare şi împungînd aerul cu degetul
lui strîmb şi îngălbenit de tutun. Tot lucruri pe dos se întîmplă
la noi, dom’le, ca la neoameni, fiindcă SE-CU-RI-TA-TEA na murit! Securiştii nu vor să ajungem în rînd cu lumea, dom’le !
S-au deghizat în politicieni, în parlamentari, în oameni ai
justiţiei, în popi, în actori, ba şi în femei,’tu-le-am mama lor, şi
fac totul pe dos. Păi nu ? Şi începu să numere pe degete :
actori care nu ştiu actorie ; responsabili cu Mediul care aduc
deşeuri radioactive în ţară; ministru al Culturii care
subvenţionează fotbalul, în timp ce Teatrul Naţional stă gata
14
epica magna
să cadă în balta de sub el; doctori care aruncă bolnavii din
salvare să moară în ger sau le taie organul reproducător din
greşeală; ţărănişti care nu ştiu cum arată un ţăran; profesori
care vînd patalamale şcolare fără examen; absolvenţi de
facultăţi care nu ştiu să despartă un cuvînt în silabe; avocaţi
care încalcă legea; poliţişti care fură cot la cot cu hoţul;
însărcinaţi cu lupta împotriva corupţiei care sînt ei înşişi
corupţi; bancheri care falimentează bănci; intelectuali care
spun că e o prostie să-l mai citeşti pe Tolstoi! Te cruceşti de
cîte mai inventează realitatea asta, dom’le! se opri el, plesnind
din palme şi udîndu-şi gîtul cu o gură de whisky. Apoi sări ca
ars: şi actori care habar n-au de teatru! Pe care-i doare la
bască de cultură! Care se arată în puşca goală pe scenă, în
loc de talent! Care nu înţeleg nimic dintr-un Shylock şi din
drama lui! încheie tunător el şi tirada asta, aşezîndu-se ostenit,
într-un nor de fum.
–Eu, începu Pavel după o lungă pauză...
–Să te duci, copilule, şi să cunoşti lumea, îi tăie actorul
vorba. Că noi nu am putut, patria a fost cu cei din generaţia
mea un fel de Saturn care îşi devorrr-ează fiii! Ne-a ţinut la
jug. Ne-a prostit... Voi puteţi acum să plecaţi! Lumea e
deschisă pentru voi, vă aşteaptă cu braţele deschise! făcu
teatral şi Pavel văzu că avea ochii împăienjeniţi.
Fiul meşterului se ridică de jos, îşi scutură pantalonii
şi-şi netezi dunga. Speriat că pleacă, Shylock sări din fotoliu:
–Să mîncăm amîndoi! Ţi-o fi foame! Hai, hai, dom’le,
să mîncăm amîndoi! Proasta aia mi-a făcut orez cu spanac.
Auzi! Da’ noi izbim o omletă cu şuncă, de să ţipe mahalaua!
Pavel zîmbi şi se mai apropie cu un pas de uşă fără să
zică nimic.
–Mai stai, mai stai, se agăţă de el bătrînul! Tare sînt
singur! Taaa-re mi-i urr-ît! se jelui el, legănîndu-se cu mîna
la gură, ca ţărăncile. Şi nici tu nu ştii ce înseamnă asta, cu ce
se mănîncă. Dar tu măcar poţi înţelege, eşti sensibil ca o
femeie! îl mîngîie pe Pavel pe păr şi Pavel se feri de mîna
uscată şi caldă. Tare sînt singuuuur! se căină lung, văzînd
că oaspetele se apropie implacabil de uşa de la ieşire.
–De ce nu vă recăsătoriţi? întrebă Pavel.
–Eu?!! rîse Shylock. Păi cine... A, nu, nu pot, am
iubit-o prea mult pe soţia mea, o coti el. Nuuu, nu mai calcă
nici o femeie unde a fost locul ei!...
–Atunci, să vă luaţi un animal de casă... O pisică,
ceva!
–Da’ ce, n-am? Am, dom’le, cum să n-am! Se poate?...
Uite, îţi fac cunoştinţă cu motanul meu! făcu bătrînul,
aplecîndu-se şi prefăcîndu-se că ia o pisică de jos. Vezi ce
frumos e? Ptiu, m-a zgîriat fiara! Romeo, Romeo – alintă el
golul din braţe, unde ai umblat, vagabondule, pînă acum?
Îţi miroase deja a catrinţă? rîse el şi-i făcu lui Pavel cu ochiul.
Pavel pufni în rîs, îi strînse mîna şi ieşi.
–Fii liii-ber! Rrre-voltă-te! Dă-le la cap la ciumeţi!
Rrrevol-tă-te! îl ajunseră din urmă, în timp ce cobora pe
bîjbîite scara întunecată a blocului, zbieretele actorului rămas
în spatele uşii închise.
(Fragment din romanul Nudul Dianei)
Maria TACU
Anita
Să te întorci fără a o ucide pe Eurydice
Jean-Luc Godard
(...)
Bărbatul se ridică însă, îşi umple cana de cafea şi
aduce o bere de la bucătărie, intră din nou în dormitor şi
se uită la Tina. Stătea întinsă pe pat, aşezată pe spate, îşi
îndoise picioarele desfăcute, ridicase genunchii ca un
model care pozează unui pictor atent, nu avea nimic indecent, unghiul din care el o privea nu-i dădea voie să-i
vadă căuşul atât de curat, ştia că ascunzişul ăla era acolo,
între pulpe, doar că el nu-l vedea acuma, dar îi ştia fiecare
cută, fiecare pliere de carne, îi sorbise mirosul atent şi pe
el mirosul nu-l păcălea niciodată, era unică, singura care
mirosea crud a mere verzi, chiar dacă ea zicea că e un
pleonasm. Braţele tinerei erau desfăcute în lături, cu
palmele în sus, se deschideau misterios şi senzual, mult
mai senzual ca un sex rămas gol, erau acolo ca o taină la
care el nu aveau să ajungă niciodată, un corp pe care navea să-l stăpânească, să-l cunoască nici în apropierea,
nici în depărtarea lui, doar că îl aşteptau şi îl chemau mult
mai mult decât picioarele alea desfăcute şi abandonate
poveştii. Se simte stingherit de atâta frumuseţe şi aruncă
pe ea un cearşaf. Închide jaluzelele, în cameră se întunecă,
nu vrea s-o mai vadă, apoi, lui îi place să povestească întro lumină specială, care vine din faţă, se aşază la o masă
mică de cafea, are la îndemână berea şi ceaşca de lut, stă pe
covor, aprinde ţigara şi, în întunericul ăla din fundul scenei,
lumina reflectorului se aprinde deodată, e pe el, sala e plină,
mii de ochi îl privesc, ştie că îi poate avea pe toţi în mână.
Uită de picioare şi de braţele desfăcute, de palmele rotunjite
în sus, chemându-l parcă. Vocea lui frumoasă curge ca la
radio, ca atunci când Tina îl asculta lipită de aparatul prin
care el venea ca apa, pe inima ei.
(...)
Stăteam într-o garsonieră şi ar fi trebuit să mă însor
mai repede cu Anita, să o aduc acolo, maică-mea o plăcea,
mă, tu văzuşi ce mers are fata asta, parcă doarme în ea?,
ad-o acasă, însoară-te cu ea, că acuma aveţi unde să staţi!...
Eu însă, o plimbam la nesfârşit pe aleile parcurilor, pe străzi,
învăţam rolurile cu ea, îmi plăcea s-o aud mereu, cum, la
obsedantul meu „cum mă iubeşti?”, răspundea invariabil:
ca sarea-n bucate... Doar taică-meu mai spunea asta.
*
Aaa, te-am prins, ce făceai aici?
„Aici” însemnând garsoniera lui de vis-a-vis de
Copou, o cameră luminoasă, cu bucătărie şi baie. Era
aproape goală camera, doar patul îngust – o dormeză
autentică a anului acela, 1973, un an cu o primăvară
frumoasă - mai găseai pe acolo un dulap, două scaune, o
epica magna
masă mică, făcută de Octavă, când se mutase în prima lui
casă, fata îi adusese multe flori, umpluse ferestrele cu
cerceluşi, muşcate şi glicine, cu ghivece în care înfloriseră
ghioceii şi violetul toporaşilor, în bucătăria îngustă, pe
fereastră, aşezase un vas în care creşteau fire de grâu,
tulpinele aveau vreo 10cm, o casă ca o grădină, aşa facuse
ea acolo, în îngustimea aia de spaţiu, o grădină... Anita îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă, lungă până la
tălpi, deşi, dimineaţă, pe la 8, când apăruse la uşa lui, era
în blugi, pulover şi cizme - cu pletele ei blonde, ridicate în
vârful capului şi legate cu o panglică albă, se pregătise
pentru o repetiţie pe care o avea de făcut actorul aflat în
primul lui an de profesie. Acesta avea să joace Hamlet,
premiera trebuia să fie în toamnă, şi îi spusese că vrea să
repete scena finală, duelul, te rog ajută-mă, şi dă-mi replica, în locul lui Laertes! Fata se gândise mult la „bătălia
cu sine a prinţului”, cum îi zicea deloc întâmplător, în
noaptea trecută, acasă la ea, citise încă o dată piesa, citise
şi Freud pentru montarea ei, aşa îi venise, să citească
Freud, trebuia să îşi explice reacţiile, traumele,
subconştientul, visele personajului. Acuma, era acasă la
iubitul drag şi-i pregătea scena, o repetiţie e o repetiţie, se
face pe scândură, nu? Atârnase în mijlocul camerei trei
pânze lungi, roşii - cumpărase nişte stambă ieftină,
purpurie - le prinsese cu pioneze de tavan, un fel de
cameră în altă cameră, construise, din trei laturi, o scenă,
de fapt, aşezase în sala palatului un taburet învelit şi el
în pânză, într-un colţ, pe care era o cămaşă roşie, strânsă
într-un fel anume, o figurină, o arătare despre care numai
ea ştia ce reprezintă, apoi adusese acolo, pe masă, nişte
ceşti, era ceramică de Marginea, se răzgândise şi le
înlocuise cu pahare de sticlă, impersonale, pline cu ceai,
se mai găseau pe taburet două florete „de-adevăratelea”,
împrumutate de la o sală de sport. Pe un colţ de masă
roşie, un volum din Shakespeare, în care prima dintre
piese era Hamlet, fata pusese un semn spre sfârşitul
tragediei. Acuma, stătea la buza intrării spre încăperea
palatului. Măsura din nou totul. Moartea într-un decor
roşu, fără nici o trimitere culturală vizibilă, că nici Shakespeare nu făcea în piesă nici o trimitere. Şi fără nici o
fixare în timp. Nu vreau să explic nimic, vreau să
esenţializez şi să sugerez numai, sper ca Octavă să
înţeleagă, vreau să curgă doar povestea. Ar mai trebui
muzică, lumini. Şi personajele, lipseau personajele, Hamlet şi Laertes.
15
Aaa, te-am prins, ce făceai aici?, o întreabă, din nou,
din uşă, Octavă, trece pragul spre ea şi spre scenă, tânărul
actor e îmbrăcat cu nişte ginşi negri, o scurtă de piele şi,
pe dedesubt, tricou albastru care-i vine foarte bine, „se
pupă cu ochii mei, nu?”, o atenţionase bărbatul, pe la ora
10, când plecase la Teatru, pentru repetiţii.
Eu sunt Ofelia – şi fata, mândră de ideea ei, intră în
sala palatului, rămâne în picioare, lîngă masa roşie, întrun colţ - şi asta-i sala palatului, am vrut să sugerez doar:
trei pânze roşii, lungi, adică pereţii sălii, o masă cu un
craniu roşu, făcut din cămaşa ta, care se va transforma în
cămaşa morţii, otrava în pahar şi astea-s floretele, le-am
împrumutat pentru câteva zile, apoi trebuie să le duc înapoi.
Te-ai prins? Ăsta-i tot decorul. Lipseai tu, Hamlet.
Du-te la mănăstire!1. – actorul se transformă
deodată, urcă în el o putere pe care o ştia foarte bine, o
putere despre care maică-sa îi spunea că e teatru, ăsta e
teatru, muică!, el te face aşa, parcă eşti hipnotizat de
cineva, nu te simţi ca-n transă?, intră în sala palatului şi o
împinge uşor lângă peretele castelului, ar vrea să o scoată
din palat, mă iubeşti?, îl întreabă ea de acolo, de la perete,
de ce mă alungi?, te iubesc!, dar nu vreau să ajungi ca
maică-mea, regina mi-a stricat viaţa, nu?, şi, dacă mă iubeşti,
de ce mă trimiţi la mănăstire?, îl întreabă fata candid,
uitându-se în ochii lui, că nu vreau să mă domine carnea,
n-ai spus tu că sunt un spiritual....nefericit destin la prinţul
Danemarcei. Vreau să discutăm personajul, să-l discut cu
tine, după scena asta, îîî..., sau mâine, vedem.
Fata se întoarce însă lângă masă, ia cămaşa roşie, o
desface cu dragoste şi o ţine pe palmele ridicate şi întinse.
Încremeneşte în picioare acolo, în partea dreaptă a sălii
palatului, lângă masa roşie, ţine pleoapele în jos, privirea
i-a dispărut, un giulgiu s-a aşezat peste ochii Ofeliei.
Fato, dar Ofelia a murit!!!, din carnea ei frumoasă şi
curată au răsărit toporaşi, ea stă cu îngerii sus, ce să
caute, acuma, în scenă???
A murit?, şi ce dac-a murit? Eu cred că trebuie să fie
aici, lângă tine, nu acolo, sus, cu îngerii, eu, Ofelia, voi fi
aici, lângă tine, până când vârful sabiei îţi va atinge mintea
chinuită şi trupul neştiutor....sau invers, ai spus că mă
iubeşti, adică eu nu voi muri niciodată, că asta înseamnă
„te iubesc”, eu o să mor de tot doar la moartea ta, de-abia
atunci o să plecăm împreună, patul nunţii va fi sus doar
atunci, m-am gândit ca Ofelia să rămână aici, în scenă, până
la sfârşit, şi, după ce Hamlet moare, actriţa o să arunce pe el
cămaşa asta roşie, înţelegi ce vreau eu în scena asta?, cu
Ofelia şi Hamlet?, nu-l putem lua pe Shakespeare în sens
literal, eu cred că putem intra chiar în text, că putem scoate
din personaje... Du-te şi-ţi pune un tricou negru, că nu pot
repeta cu tine îmbăcat aşa, în albastru, eu rămân aici, voi fi
mereu aici... E filiformă deodată, se vede aproape numai
cămaşa roşie, pe palmele ei deschise în sus....
Tânărul iese din sală, repede, parcă ar pierde ceva,
se duce la dulap, deschide uşile care scârţâie prelung,
scotoceşte grăbit, găseşte un tricou negru, se schimbă. E
îmbrăcat în negru, doar în negru, şi reintră în palat, ca
hipnotizat. Ofelia e tot acolo, cu cămaşa roşie pe palme.
La palat, pe stâlpul porţii, a cântat pasărea morţii...,
cântecele româneşti care ştiu.
Puică, dacă te-ar auzi regizorul meu, ar zice că eşti
nebună, te-ar fi scos demult de pe scenă. Dar e interesant
cum ai gândit fragmentul, este, probabil, foarte modern,
ce-ţi mai poate capul!... dar tonul e admirativ, Anita îl simte.
16
epica magna
Acuma, cu ideile astea ale tale, cred că ar fi bine să te faci
regizor, mai bine regizor decât actriţă, că ai un cap!...
Aş fi bună?, fata ridică pleoapele doar o secundă,
fericirea îi iese prin ochi. Te-ai gândit că lipsesc luminile?,
nu contează, luminezi tu, ţi-am zis că eşti o lumină. Hai, fă
scena cu Laertes, am să asist la lupta voastră. Ia-ţi floreta
de pe masă, vreau să te văd cum duelezi. Şi pleoapele fetei
cad la loc, peste viaţă.
El: suntem acuma după scena cimitirului; Hamlet,
Laertes, floretele, sunt la fel de lungi?, cupele cu vin,
otrava, duelul. Am zis bine?
Ea: bine, să te aud.
El: ia cartea şi dă-mi replica, fii şi Laertes, eu îmi
imaginez că Ofelia e acolo, că a rămas acolo.
Tânăra lasă cămaşa jos, pe parchet, ca un semn al
prezenţei morţii în spaţiul acela, şi, aplecându-se, îşi dă
seama că ar fi trebuit să acopere şi scena, sala palatului,
cu o pânză roşie, ar fi fost mai sugestiv, corectez mâine, ia
cartea, deschide şi aşteaptă.
Hamlet: Mă bucur mult şi fără gând ascuns/ Iau
parte la întrecerea frăţească./ Ne daţi floretele.
Laertes: Îţi râzi de mine, Hamlet.
Hamlet: Nu, jur pe mâna ce va ţine spada... Şi
tânărul actor se plimbă de la un capăt la altul al scenei, e
nervos, ochii îi sclipesc.
Dragule, vine Regele, apoi Osric, să sărim
fragmentul, dar fii mai static, mai reflexiv, te mişti prea
mult, altfel îl văd eu pe tânărul prinţ... Intră de la Hai, sir.
Hamlet: Hai, sir.
Laertes: Hai, prinţe...
Buuun. Dar să te văd cum lupţi, ţi-am zis să duelezi,
fandează măcar o dată, fă câteva mişcări, pentru mine,
vreau să te văd, eşti un actor cu suflet, vreau să văd dacă
ai şi tehnică. Eu trec la loc, lângă masă şi sunt iar Ofelia,
vrei?, doar duelează, câteva mişcări, te rooog! Şi fata se
duce iar în locul Ofeliei, ia cămaşa în mâini, lasă pleoapele
în jos, peste viaţă.
Eu să nu am tehnică?, uite că m-am gândit să-ţi tai
ţie capul, până la lupta cu Laertes, o să-ţi tai capul, ca săţi arăt că am tehnică, o să te omor, vrei, iubito???, sunt un
spadasin strălucit, aşa cum stai acolo, nemişcată, eşti o
pradă grozavă.
Să te văd, bărbat frumos!
Cu sabia sclipitoare, tânărul actor face câteva mişcări
rapide, aproape nu se vede metalul prin aer, Anita îşi ridică
pleoapele, îl priveşte vrăjită, actorul se mişcă elegant,
spintecă aerul cu graţie, trece pe lângă fată de câteva ori,
e un dans care ţine de ceva vreme, vraja e pefectă.
Şi când o să mă omori?, îl întreabă Anita.
Capul ţi s-a tăiat demult, apleacă-te puţin şi ai să
vezi, are să cadă...
Vraja a fost perfectă. Timpul şi dansul morţii au
trecut, cei doi au ieşit din sala palatului, dar au lăsat acolo
decorul Anitei, pentru o altă repetiţie, acuma, lui îi era
foame, ea nu prea ştia ce să-i facă de mâncare, mai bine
hai să mâncăm la restaurant, îi spune el, oftând, bine că
ştii să regizezi Shakespeare şi nu poţi să-mi faci o ciorbă!!!
Anita îşi dăduse jos cămaşa albă şi lungă, era acum în
blugi, pulover şi cizme, fata îşi îmbrăţişează iubitul, fluturi
pe varză, asta am să-ţi fac de mâncare, hai la crâşmă! Se
lipesc unul de altul în mijlocul holului, lângă uşa de la
ieşire, el o sărută ca un actor care are ... şi suflet, şi tehnică.
Cum mă iubeşti?
Ca sarea-n bucate, îi răspunde fata...
*
Ca sarea-n bucate... N-ai uitat... De ce n-ai luat-o
de nevastă?, îl întreabă Tina, se vede că o iubeşti şi acum...
Am iubit-o tot timpul, o şi văd tot timpul, în vârf de
copaci, pe ierburi, totdeauna cu spatele la mine, tot ce a
urmat după ea nu a mai avut nici o importanţă. Pe ea am
iubit-o mereu, a fost femeia care s-a gândit numai la mine,
n-a pus înainte nimic şi pe nimeni, nici măcar pe ea, s-ar fi
făcut preş pentru mine, Ani m-ar fi salvat, viaţa mea ar fi
fost altfel. Pe ea am trădat-o cel mai rău, n-am ştiut s-o
apăr pe fata asta de era ca plăsmuită de mine. De aia o şi
înşelam. Era prea mult.
Şi atunci, de ce?, de ce nu ai luat-o?, îl întreabă Tina
răpusă de emoţie, transpirând fără ca el măcar s-o atingă.
În întunericul din cameră, bărbatul simte că Tina e cabrată
toată, dacă se supără?, dar el trebuie să povestească o
dată ce s-a întâmplat, ce-a fost cu cea mai bună femeie din
viaţa lui. Sala e cu ochii pe el.
De ce?, c-a apărut Rita cu sarcina ei, că îmi face un
copil, că mă iubeşte numai pe mine, că nu poate face
chiuretaj, îi e frică, să te însori cu mine!, striga. De aia nam luat-o. A venit Rita într-o noapte peste mine, acasă, pe
la 12 noaptea, îţi închipui?, nu, nu-mi închipui şi dacă-a
venit, ce?, mi-a zis că e însărcinată, port copilul tău, tu eşti
de la ţară, credincios, băiat de popă, cum să mă laşi aşa,
cum?, nu vreau, mă sinucid şi copil fără tată nu fac, ia-mă la
tineee!!! Şi Anita? Cu ea ce-ai făcut, i-ai spus? Nu. Dar a
auzit prin oraş că m-am cuplat cu alta, că sunt cu una nouă
care deja locuieşte la mine. Eram într-o zi la restaurantul de
lângă Facultate, eram la Hades, adică groapa cu lei, aşa ne
traduceam noi, spre uşurare, un nume ciudat, nu?, n-am
încercat niciodată să explic cuiva ce-i cu numele ăsta, deşi
eu ştiam ceva mitologie ..., era în plin comunism, şi te făceai
că nu vezi, mâncam cu Rita asta nouă, a apărut Ani şi atunci
s-a sfârşit, am pierdut-o de tot.
Nu cred că ţi-a făcut vreo scenă.
Nu, dimpotrivă. Deşi contează, şi de asta nu pot s-o
uit. De atunci, am încept să visez, de când s-a dus Anita,
eu am tot visat, visele sunt cheia vieţii mele, îmi spun
totul, prevestesc, Zeul-Moş îmi arată...
*
Terasa semicirculară de la Hades e plină de studenţi,
ca totdeauna. O vatră ascunsă privirilor, printr-o perdea
de arbuşti, dar solară prin aşezarea în aer liber, un alt fel de
Hades, că şi diavolul poate fi oricum (de exemplu, frumos,
insinuant, să ţi-o tragă cu forţa)...), şi lumea de acolo poate
fi oricum, mesele şi scaunele sunt tăiate din trunchiuri de
copaci, pe pereţi atârnă, artistic aproape, ştiuleţi de
porumb, dovleci, câteva arme, lănci, nişte măşti curioase,
de sticlă colorată, chipuri de oameni, cu cercuri roşii în loc
de ochi, unele, în mod ciudat, nu au desenată gura, spaţiul
de jos e doar întunecat, în dreapta intrării se vede o uşă şi
nişte scări care coboară undeva. Groapa cu lei!, glumeau
studenţii. Toate mesele ocupate. O chelneriţă tânără
serveşte repede, nimeni nu ţipă la ea, nimeni n-o ciupeşte
de fund, se vede că e iubită de clienţi. Se apropie de cei
doi tineri care s-au aşezat de curând, într-un colţ, la cea
mai retrasă dintre mese. El, îmbrăcat în nişte ginşi negri şi
o cămaşă albastră, este subţire şi înalt, se vede după
picioarele care ies de sub masă, are o faţă ascuţită, părul
epica magna
drept, negru, ochii sunt primii care te captivează, sunt
albaştri şi strălucitori, mărginiţi de sprîncene cu fire lungi,
nasul mare aproape trage în jos, e celebru în facultate
(doar e primul lui an de scenă), mare nas, dom profesor!!!,
spuneau fetele cu haz, el se roşea de plăcere, acum se
gândea obsedat la Rita, fata din faţa lui, ştia că va deveni
prima lui nevastă, n-avea ce face, trebuia să o ia, era
însărcinată. Dar n-avusese orgasm niciodată cu el şi
suferea ca un câine. El, la care leşinau toate femeile, cu
asta nu putea, un insucces care îl marca, se şi vedea în
toţi anii aceia, viitori, purtând în minte imaginea fetei ca un
măr copt, ca pe un blestem, o femeie pe care nu poţi să o
satisfaci, o nebună, îşi spune el, uitându-se lung la fată,
rochia ei roşie avea ceva din lumina din jur, un decor roşu
în care ea, pe scaun, îşi freacă labiile, îşi mişcă mereu curul
ăla mare, încercând să se rezolve singură, îl inundă imaginea
zilei în care s-ar putea să o bată cumplit cu cureaua, o şi
aude mereu suspinând: ce vină am eu că nu sunt aşa cum
ţi-ai imaginat tu că sunt, nu mai vreau, nu te mai vreau!!!
Dar toate astea mai târziu, după mariaj, el însă le vedea, le
visa, cum spunea, visele lui arătau, vorbeau. Acuma, însă,
fata e ciudat de veselă, se mişcă pe scaun tot timpul, îi fug
ochii în stânga şi în dreapta, uitându-se la ea, mama lui ar fi
zis sigur: nu. Doar că el trebuie să o ia de nevastă.
La masă, Rita şi părul ei ca mierea. Fata e veselă,
simte că bărbatul e topit după copil, mă va lua sigur, îi
vine să chiuie. E fericită...
Ce doriţi, dom profesor, întreabă chelneriţa cu respect, are o atenţie specială, se vede că îl ştie demult.
Rita?
Grătar, cartofi, salată.
Idem, adică la fel, râde el. Adu-ne şi două beri.
Rămân singuri şi se lasă tăcere. Studenţii de pe la
mese trag cu coada ochiului la proful lor de actorie, la fata
de alături, pariu că la anul e studentă la noi?, şopteşte
unul, mai taci naibii din gură, îl opreşte altul, nu vezi ce
bucăţică e? ...
Să-ţi spun un banc, spune bărbatul, ştii cum se face
o omletă la români?
Nu.
Se fură două ouă şi se face o omletă românească....
Rita se uită lung la bărbat care râde cu poftă, îi
sclipesc ochii, cum?, ce bancuri mai ştie şi omul ăsta!, se
apropie chelneriţa şi aşază friptura în faţa ei, salata, apoi
în faţa lui, desface berea, umple paharele şi se îndepărtează
discret. Cei doi încep să mănânce, ea înghite cu poftă,
mult, îi place să mănânce, sarcina cere mâncare, şi el înghite
precum Haplea, cu pofta unui bărbat care n-a mâncat la
prânz. Şi, în amiaza roşie, de septembrie 73, deodată soarele
începe să ardă mai tare ca de obicei, lumina e strălucitoare,
razele chiar se văd, sunt materiale, lumină pe care poţi
pune mâna. O tensiune specială se naşte. De masa lor se
apropie o tânără blondă, înaltă, cu gâtul lung, cu ochii
albaştri şi calzi, are un mini bestial, e o rochie albă, dreaptă,
în picioarele care nu se mai termină, nişte sandale romane,
simple, coapse înguste, nu poartă sutien, se vede, fata
pluteşte, emană o energie caldă pe care o simt toţi, ca o
balerină!, îşi spun studenţii de la mese. Se aşază pe un
scaun la masa celor doi. Ani nu zice nimic, se uită numai
lung la bărbat, cu privirea aia care lui îi plăcea atât de mult,
o tăcere de mormânt se lasă, ar vrea ca el să-i explice şi ei
ceva, inima i se strânge, cine o fi fata asta?, se întreabă
Rita, de vis-a-vis. Pe obrajii fetei blonde, cu gâtul lung, ca
17
de balerină, curg lacrimi nesfârşite, râu, apele care ştiu,
blonda tot nu zice nimic, doar plânge tăcut, în linişte şi cu
o durere care o împietrise. Plânge cu pleoapele lăsate.
Sufletul ei se învârteşte în sensul invers acelor de
ceasornic. Apoi se uită lung, numai în ochii bărbatului.
Ce-i cu nebuna asta la masa noastră, ce cauţi aici, ce
caută asta aici, când eu locuiesc cu tine de două luni,
sunt iubita lui de-atâta timp, sunt însărcinată, duduie, ştiai
asta?, o întreabă Rita înţepată. Apoi, către el: nu i-ai spus?,
să le spui la toate femeile tale... Sunt însărcinată, duduie,
fac un copil şi copilul ăsta e al lui. Punct...
Tânărul actor nu zice nimic, nu răspunde, e linişte
din nou. Braţele lui atârnă în jos, drepte şi inutile, lasă
ochii în farfurie, apoi îi închide. În secunda aia vrea să
scape de privirile grele ale Anitei, de regia ei, de decorurile
ei, de cărţile ei, e prea mult. Nu ştie cum să iasă din situaţie
şi cum s-o ajute. Nu ştie. Minute lungi de tăcere....
Se vede pe un cal, la Bobotează sau ca la Bobotează,
se găseşte în altceva sau altundeva, e candidat la căsătorie,
are calul cel mai de frunte din sat, hainele lui sunt mândre
şi bogate, pui de voinic, te duc la căsătorie, o să-i întrec pe
toţi ceilalţi!, îi spune armăsarul care se chema Galben-desoare, un cal năzdrăvan, frumos şi sprinten ca-n poveste,
dacă vrea Dumnezeu pe toate ai să le birui şi ai să le scoţi la
capăt bun, flăcăul vede în stânga şi în dreapta mulţi tineri
călare, sunt veseli şi glumesc, caii au ciucuri roşii la urechi,
zgomotul clopoţeilor de la gât umple valea. Te duc şi ies
primul, voi zbura mai repede decât după cloşca cu puii de
aur a lui Tărtăcot cu barba de-un cot, chiar dacă nu m-ai
potcovit şi nu m-ai ţesălat, n-ai avut grijă de mine, te duc
spre taina căsătoriei, asta va fi salvarea ta. Flăcăul simte că
nu vrea acuma, nu vreau!, ar pierde ceva şi nu ştie ce, nu
acuma, nu vreau! Jos, lângă picioarele din faţă ale lui
Galben-de-soare, voinicul vede un inel de aur, zace la
margine de drum, să-l iau, să nu-l iau?, stăpâne, de nu îl vei
lua, amarnic te vei căi, e mai bine să-l iei, trebuie numai să
ştii ce să faci cu el, nu-l vreau!, calul cabrează nervos, tot
ridică un picior, apoi altul, preotul, de-abia acuma îl vede, e
un preot acolo, ridică mâna dreaptă şi îi stropeşte cu
busuiocul greu de apă sfinţită, aghiazma mare, toţi caii
zvâcnesc, flăcăii chiuie, doar armăsarul lui stă pe loc, nu
pleacă, mâinile lui ţin hăţurile strâns şi nu îi dau voie. Rămâne
pe câmpia goală, fără nimeni, pe calul transpirat. Drept,
aprig şi singur, iar inelul de aur jos, în margine de drum...
Şi Rita iar.
Măi, fato, tu eşti nebună?, ce cauţi aici?, nu ştii că
noi doi ne vom căsători?, sunt însărcinată cu el, îi fac un
copil, păi îţi spun eu dacă nu-ţi spune nimeni. Valea!, acasă!
Nici acum, el nu spune nimic. Ochii lui sunt la fel de
închişi, pleoapele acoperă albastrul care, pe măsură ce
secundele trec, se preface în negru, are pe faţă un sentiment pe care îl au numai caii duşi la abator, simte că e
sfârşitul. Că restul vor fi aranjamente. Că aici vor muri
amândoi. Că a dat-o pe mâna morţii. Anita se ridică încet,
e ca şi absentă, doar lacrimile îi cad pe faţa de masă, căci
se aplecase puţin înainte, furtuna din ea e ca un uragan,
creşte de la un minut la altul. Cele 12 plăci tectonice care
plutesc peste magma din Pământ se ciocnesc. Sufletul
numără secunde luuungi. De la celelalte mese, tinerii se
uită la ea, studenţii o ştiu, fusese de multe ori acolo cu
tânărul prof, toţi o iubeau, era dulce şi caldă, toţi îi ziceau
balerina, aşa a şi rămas în istoria facultăţii, a dat lovitura
dom profesor!, o s-o bage sigur la teatru, e prea frumoasă,
18
epica magna
i-ar sta bine ca studentă la noi!, spuneau ei înainte, acum
e linişte în toată grădina, Anita se ridică de pe scaun, îi
întoarce spatele, trece printre mese, iese târâind sandalele
alea uşoare. Tânărul actor întoarce repede capul şi se uită
după ea, o priveşte o clipă de o sută de ani, fata mergea
greu, capul plecat, umerii adunaţi, sandalele făceau un
zgomot infernal. Nu-i vede decât spatele încovoiat.
*
Seara, am aflat că s-a aruncat de pe clădirea fostului ei
liceu şi că maică-sa, o arhitectă foarte cunoscută pe atunci, o
femeie pe care eu o ştiam foarte bine - ţi-am spus că maică-sa
nu mă iubea deloc, fata îmi spusese despre veşnica întrebare:
cum poţi să crezi într-un bărbat a cărui meserie este să mintă,
care în fiecare zi este altul??? - a venit la şcoala aia şi a
început să ţipe, s-a întins disperată peste fiică-sa, strigând
încontinuu: nu, nu, nu. NU, NU, NU!!! Doar NU, atât mai
putea spune. Eu n-am fost pe acolo, m-am prefăcut în sinea
mea că nu s-a întâmplat nimic, nu m-am dus la înmormântare,
nimic. În ziua în care a intrat în pământ, a plouat de dimineată
până seara, în sicriu Ani se îneca şi, de teamă, ridica braţele
cerând ajutor, mă îneeec!!!, ştiu asta sigur. Dar ţipetele celor
morţi nu se aud niciodată. Nu i-am dus flori de rugi, de
măcieş adică, ca la noi, la Cristeşti, să-i aşez eu florile de
rugi în sicriu, florile alea roz, pe care nu i le dădusem
niciodată. N-am putut, am lăsat-o singură şi atunci.... M-am
prefăcut că nici n-a existat. Sau, ca şi cum n-ar fi existat....Asta
a fost Ani şi mare păcat am cu ea. Fibra mea de trădător. După
ce a murit, a rămas un strigoi între mine şi mine, mă certam
noaptea cu el, n-ai iubit-o, tu nu ştii decât de tine, de ce tot
plângi atâta?, am pierdut femeia vieţii mele, singura femeie
care îmi era egală, ai pierdut-o fiindcă ai vrut, laşule,
trădătorule, ai lăsat-o să moară, să plece pe pajiştea plină de
flori, ai ţinut mereu pleoapele în jos, nu te-ai uitat deloc în
ochii ei care plângeau, nici nu ştii cum curgeau lacrimile pe
faţa ei, nu ştii, înţelegi?, n-ai îndrăznit să te uiţi la ea, laşule, ai
privit-o pe furiş atunci când pleca şi era cu spatele!, am fost
pedepsit suficient, am pierdut femeia vieţii mele, o iubesc şi
acuma, iubeşti mai mult nefericirea în care te complaci,
nefericirea puturoasă ca o mlaştină în care te tot
scufunzi....Vezi tu, la sfârşitul fiecărei discuţii plângeam
amândoi. ...Puţină lume mai ştie de noi, de Anita şi de mine.
Doar mama şi strigoiul din mine. Era ca o lumină...
De atunci orice clipă s-a născut moartă. Muntele
Kogaion era departe de mine şi peştera lui era închisă. Nu
simţeam puterea lui teribilă. Am trăit cum am vrut, am făcut ce
am vrut, am pierdut-o pe Ani, am pierdut tot, dacă ea murise,
totul era permis. Am ajuns să am o groază de femei şi de
căsătorii, viaţa mea izvorând dintr-o energie sexuală enormă,
ciudată ca la orice artist, o energie care venea din adâncurile
misterioase ale unei firi omeneşti, însemnate de Dumnezeu.
O fire de artist, cu ego-ul ei falic. Am suferit, dar am
supravieţuit, precum vezi, în ultimii ani am ajuns să îmi spun
că nici n-am iubit-o aşa de mult, că numai moartea ei m-a
făcut să sufăr aşa, că moartea e cea mai tare, mi-a spus maicămea, după ce Anita a murit. Alteori, când sunt singur şi sunt
sigur că nu mă vede nimeni, plâng încet fără să se audă
nimic, nu-mi curge nici o lacrimă pe faţă, dar eu plâng fără să
mă opresc, fac asta numai pe întuneric, nu vreau să mă văd
nici eu. Singur şi disperat, deşi aş putea să fiu cu oricine... Nu
vreau să fie lângă mine nici măcar strigoiul meu neiertător.
Doar eu. Oricum ar fi, oricare ar fi acum realitatea, chiar dacă
s-a dus dincolo, cât trăiesc eu, va trăi şi ea.
Poate mai mult.
Tina e mai slăbită ca el, transpirată toată, palidă,
dezarmant de neajutorată. S-a depărtat de Maestru, s-a
strâns între perne, pe pat, ca şi cum n-ar fi existat, îşi
repetă fata, el stă tot la masa joasă, trăgând din a nu ştiu
câta ţigară, cafeaua se terminase demult.
Poate, să dea Dumnezeu... Viaţa asta-i de iubit,
Cealaltă îi de plătit, cântecul ăsta mă arată cu degetul,
parcă ţi l-am mai cântat. Nu vrea să-i spună versul ăla am
trădat totul, ca valul care întoarce capul, măcar ea să
nu ştie, o iubesc, e ca şi cum ar exista în mine demult
informaţia care să-mi spună ce să fac, ca şi cum fata asta
ar exista dintotdeauna în mine. Societatea?, ce să-mi mai
spună mie societatea?
Tu nu ştii că şi la pinguini comunitatea te omoară?, am
văzut eu un film în facultate despre pinguini şi viaţa lor dură,
dacă unei mame-pinguin îi moare de frig un copil-pinguin, ea
suferă cumplit, plânge ca un om, geme şi vrea să fure un pui
de la o altă mamă, dar comunitatea pinguinilor n-o lasă, o dă
la o parte, o împinge departe, în frig...
Să-mi spună mie societatea, comunitatea, cum îi spui
tu: iubeşte aşa!, mie?, ce să-mi dea mie societatea?, eu n-am
nimic de-a face cu grupurile sociale, cu omul perfect, nici
atât, eu n-am ascultat niciodată de nimeni, nu i-am lăsat să
vină peste mine, poate când eram tânăr, mi-a trebuit timp ca
să ajung în vârf de ierarhie, cum să ascult eu de
cineva?....poate de mama. Eu iubesc aşa cum vreau... Ană,
zorile se varsă/ Lasă-mă să merg acasă/ La copii şi la
nevastă,/ Lasă-mă şi nu mă lasă,/ Ană, mândra mea
frumoasăăă, cântă iar melodia lui Bocşa, cântecul lui, de
fapt, al lui şi al Anitei, puţini înţelegeau ce-i cu populara aia în
gura Maestrului, dar vocea lui de bas, cu inflexiuni calde,
calde, calde, topea pe oricine. Câtă suferinţă ascunsă, doar
cântecul ăsta!!!, căci punea în el ceva, ceva neştiut de muritori.
Am sunat-o atunci pe maică-mea şi i-am zis, mamă, a
murit Ani, vino la mine!!!... Şi ea a urcat jumate de ţară ca să
ajungă din Oltenia în Moldova, în mijloc de Moldovă, venise
să îmi cânte un bocet din Cristeşti, când i-am povestit în
amănunt cum a murit fata aia, bătrâna mi-a jelit încet la
ureche, mirosea a lapte când am lipit-o de mine, un miros de
demult m-a inundat şi m-a liniştit, doar că bocetul era teribil:
Omule-pomule/ Nu te milui,/ Nu te jelui,/ Bucură-te,
bucură/ Că rădăcina ta,/ murind în pământ,/ A prins în
cer şi în lutul tău, / S-a încurcat/ De unde a venit,/ În vis
liniştit,/ Bucură-te, bucură/ Şi tu şi ceilalţi/ Oamenilorpomilor,/ Femei şi bărbaţi,/ Beţi şi mâncaţi,/ Cântaţi şi
jucaţi/ Că Ana n-a răpus,/ e numai dus, e numai întors/ În
lumea ce-a fost..... M-a mângâiat pe creştet şi pe ochi, ca şi
cum m-ar fi descântat, mirosul ei de Mama Ploii, mirosul ei
de lapte îmi acopereau durerea, o să treacă, dragul mamei, o
să treacă, ai muncit atâta pentru Teatru, eu pentru Teatru
te-am pregătit, nu pentru femei, ăstea vin şi se duc. Nu m-ai
pregătit pentru Iubire, mamă? Nici pentru iubire, nici pentru
femei, eu, pentru Teatru. Ai treabă, dragule! Cu Anita aşa a
fost să fie, eu ţi-am spus s-o aduci acasă. Moartea e cea mai
tare. Nu mă mai amărî, mamăăă!!!
Dar, după ce bătrâna a plecat, m-am însurat cu Rita.
Reflectorul se stinge. Şi Maestrul se ridică de la
masa joasă, trage jaluzelele, ceva dispare, o vrajă pe care,
cu talentul lui, o regizase perfect...
1. Teatru, Hamlet. William Shakespeare, prefaţa şi note
de Dan Grigorescu, vol.I, ed Albatros, 1971
(fragment din romanul ROŞU sau Apele care ştiu)
jubileu brâncuºi
Ioan MILEA
Atunci
se apleacă spre sine
sieşi să-şi semene
Leda.
Alt nume nu are
atunci
nici taina
din care descind
în cer şi pe pământ
perechile gemene.
Socrate
Prinţesa X
Socrate nu a fost niciodată frumos.
Capul lui mare, ideofor,
are ceva osos.
Cu radieri uşoare,
e toată o înclinare
de la prea mult spre destul.
Însă fruntea, înalta,
boltindu-se
încunună melodios,
cum urcă şi ele,
cele trei trepte
ale făpturii,
ale trupului subtil:
sat-cit-ananda.
Ca un alt pendul,
se leagănă timid,
asimetrică, fix
cât se cuvine
ca să se rotunjească în sine
tainica
jumătate de X.
Iar gura se deschide şi te agrăieşte,
dich auf der Straße anredet,
la fel ca imensul ochi dublu
prin care poţi să te uiţi din două părţi
şi binocular
şi să vezi
mereu acelaşi lucru.
Negresa blondă
Seamănă atât de bine cu ideea ei
încât nici nu aduce a frondă
că nu e ca abanosul.
Ba chiar mai negresă
o fac să fie
marmura albă şi bronzul
şi nespus de diferită totodată
de copia ei reală,
acuma la modă,
care se vopseşte
în galben
ca să pară blondă.
Începutul lumii
Nu a încetat să înceapă,
deşi se apropie mereu de sfârşit.
Mai fin şlefuită ca apele
pe care pluteşte mijind
degetelor noastre de orbi
e minunea aceasta, acest
abia vălurit ovoid.
Nu a încetat să înceapă,
deşi se apropie mereu de sfârşit.
Leda
Rareori cade lumina întocmai
cum se cuvine.
Adam şi Eva
Sus, sinuoasă
şi adumbrită în soare,
stă Eva
şovăind
atât de fecund
între scoică şi floare.
Iar dedesubt,
în acelaşi exil,
purtând-o pe creştetul plat,
luminează din umbră
soclul ce urcă
felurit încrestat,
Adam.
Tânără sofisticată
Să fie oare chiar faţa
plecată un pic cu sfială
sau e trunchiul trufaş arcuit
ca o abruptă scară ovală?
Iar deasupra, ce să fie
deasupra, în cumpănă pe această figură?
Capul însuşi, poate, sau numai
o cochetă pieptănătură?
Greu de spus.
Depinde
de ce ai ales înainte.
Oricum ar fi, ce se vede e un
gărgăun,
ceva de formă larvară.
Parcă-parcă se înfăşoară
într-un cocon
şi încearcă
să se facă spirală.
Dar nu îşi ia zborul:
mereu se înşală.
19
jubileu brâncuºi
20
Domnişoara Pogany
Ochii s-au deschis încetul cu încetul
până i-au cuprins toată faţa:
nu plânge, nu râde, se uită numai
cu mirare şi fereală,
cum face uneori,
domnişoară,
viaţa.
Şi aidoma ei o răsuceşte un pic
spre sine gestul de fată
care-şi duce la tâmpla plecată
mâinile împreunate
ca într-un joc elicoidal,
ca într-un început spiral
de alint şi alean,
cu teamă parcă
de prea multă lumină
şi de prea clar.
Lucind adumbrită, austeră şi vie,
nu se refuză însă, ca o palidă copie,
celui ce se oglindeşte,
ce se bolteşte convex
în chipu-i numai ochi:
celui ce se apropie.
Timiditate
De ar fi să fie pe lume
un compas ce trasează pe dată,
asemenea privirii în aer,
cele trei curbe ce leagă
mai iute decât linia dreaptă
sine de sine
şi dacă ar fi să mai fie, la fel,
o daltă în stare să taie în piatră
aproape fără să le atingă,
fără să le rănească deloc
albeaţa adâncă,
întocmai aşa
ar arăta
încă.
Portretul doamnei Eugen Meyer jr.
Ideea v-a demachiat
de tot ce era de prisos.
Cilindric dăltuită,
paralelipipedica înfăţişare
încet-încet s-a rostogolit
într-un chip
mai mult decât frumos.
Acum atât de adevărată
sunteţi
că îndată
v-aş recunoaşte pe stradă
chiar dacă nu aţi mai fi
doar dumneavoastră.
Dar, bine aşezată, nu vă mişcaţi
din sine, austeră şi anglo-saxonă,
cu faţa prelungă şi fruntea înaltă,
deloc atonă.
Mlădiată cu multă rigoare,
atent, fără ochi vă uitaţi
în oglindă la fidela cumpărătoare
a propriului chip
despre care nu mai ştiţi
decât că atât de profund semănaţi.
Foca
Poate că, fără să ştie
nimeni, te cheamă Ondina
în lumea ta de marmură unde
te răsfaţă numai lumina.
Pentru noi rămâi însă chiar
ce eşti: foca albă ivită
din ape pe netedul ţărm,
care ne priveşte uimită
drept în ochi, săltându-se lin
(salvând orizontal-verticalul),
mlădiere a mlădierilor
mai reală decât realul.
Ca şi cum ai îngâna cu palma
în aer ideea de undă
şi ea s-ar face piatră
în aceeaşi secundă.
Ţestoasa zburătoare
Nu se zbate. Stă să se înalţe,
atât de uşoară s-a făcut.
De o prinzi din zbor poate fi aripă
şi poate fi scut
şi, pentru ochiul lăsat în pământ,
pleoapă prin care, filtrată,
lumina pregăteşte un nou început.
Peştele
Motto: E prea deschis
ca să fie prins.
Ceea ce vedem nu va fi prins
de nimeni, niciodată.
înoată mult prea agil,
lunecă în voie prin apă,
prin propriile-i ape de lustru adânc,
de piatră şlefuită până
îşi pierde aproape de tot greutatea
şi poate într-adevăr să rămână
liberă în spaţiul unde n-o mai atinge
decât vălurita constelaţie
de luciri a luminii care preschimbă
melancolia în bucurie,
rigoarea în graţie.
Post-scriptum
Poemele de faţă fac parte dintr-un ciclu mai amplu scris
în lunile ianuarie-aprilie ale anului 2003. Ele s-au născut pe
neaşteptate, unul după altul, dintr-o veche iubire, care,
căutând în taină un mod de a se vădi, nu l-a găsit, se pare,
decât pe acesta. Iar dacă a fost să fie aşa, meritul nu e al celui
ce a scris, ci al celui despre care s-a scris: Brâncuşi.
triptic
Bianca MARCOVICI
Improvizaţie pe o coardă
mă leg la cap zilnic
îmi caut pantofii cu fundiţe
şi-mi împletesc părul cu cărunte amintiri
de dimineaţă îmi desfid planurile de Şabaton*
şi mă urc în caleaşca frivolă
de lângă ştrandul îngheţat
câţiva patinatori îmi trec prin vis
uitând de vaporul parcat ieri în faţa casei
*
visceral te-nţeleg
patosul de a hiberna printre lucrurile chiverniselii
se exfoliază
rădăcinile se usucă în forme impecabile
Mozart îmi îmbălsămează tăcerea
mi se împăinjenesc ochii
răstălmăcirilor. Can-can la Moulen Rouge
în oglindă Narcis îşi pune peruca.
*
ai talentul de a profana mormintele închipuirii
de a te răzbuna pe lanternele care nu se aprind
cortinele brocate-ţi desfigurează apogeul
cauţi scările portocalii
proiectate-n soarele arţăgos
piruete degeaba
vax de ghindă împăiat în pungi de nailon
greu e să găseşti cuvintele frumoase
şi pătlăgele roşii în papucii galbeni. pompoane
turceşti.
mai ales legătura cu Dracula
*
încerc să prind firul evidenţei
te plimbi pe coclaurile picturii
fără să văd hălăduieşti singur
Dona Alba îşi pune cercelul perlă
şi remarcă
nici măcar inspiraţia poemului încotoşmănat
nu o cuprinde în scenariul actual.
mereu cu ochii pe tine
în tunelul timpului
prin muzee.
m-ai uitat pe scări
*
mă ia cu frig canonul piciorului de fier
piratul cu mâna cârlig mă zgârie pe acordul mutual
strâng pletele iubirii încărunţite
şi-ţi împing căruciorul spre cascadă.
un fir nupţial mă îmbie
21
*
tinzi mereu să iei femeia altuia.
iubeşti – în fapt – să fii amantul secret
al oricărei femei!
iubeşti trădarea echivalentă cu un pantof de piele
uşor de încălţat...
nu mă plictisesc în jocul cuvintelor numai joi
pentru că
lumina bate spre sfârşitul săptămânii
îndestulat cu varză murată.
clipele mi le măsor totuşi
cu rima imperfectă, muzica numai eu o simt.
baţi pasul pe loc ca un soldat fără bocanci
şi mai speri în ratarea mea drăgălaşă
din salsa modulată cu tine
prinsă ca o agrafă
de cravată.
doar să poţi mărşălui fericit pe străzile Parisului.
extaziat de tine!
____
* Şabaton, în ivirit: un an de întrerupere în muncă
*
exagerezi mai tot timpul
pisica trebuie trasă la răspundere
duetul-duel nu se răsfrânge asupra publicului
care-i bont si ursuz si nu-nţelege
improvizaţia pe o coardă
flexibilă, tomastică în flageoletul excitant
ciocârlia mea minusculă
chiar dacă funicularul trece prin tunelul tău
de stalactite
şi vioara mi s-a dezacordat
dar cum ţi-am spus
fericirea începe după uşa masivă
cea zăvorâtă!
*
rolul meu e probabil scurt
amăgirea fericirii împrumutate.
chiţibuşuri de om nesatisfăcut de incerte chemări, defulare?
labirintul cobaiului în căutare de mărunte artificii
zaharul inhibiţiei. curcubeul înfiat.
lasă-mă să-ţi picur balsamul meu
să te simţi într-adevăr ca un fruct care se va pârgui
precum o rodie echilibrată de o bizară dăruire
din palmele mele sociale.
calendarul trebuie rupt
să nu ne amintească de trecerea timpului
şi masca pe care o purtăm zilnic
impregnată deja şi fără scăpare
de a o mutila în bine?
rolul artistei va fi abisal
ea va înmărmuri publicul
surdina va aplana sunetul declanşat al alarmei
mereu explozia rachetei va stinge simţămintele
fiecare pe ghemotocul său de fericire va pieri.
de ce te amăgeşti că vei putea fugi de toate astea?
22
ţi-am citi în palmă
chiromanţia poemului te mai poate salva
dacă mai ai răbdare; la mine e cam pe sfârşite.
fireasca acceptare. mă roade un vienne pe dinlauntru.
chiţibuşarii vor zice că bocesc degeaba. traumele
sapă adânc.
pot – din în când –
să-mi ridic ochii spre tine
dăruindu-ţi rodia energiei.
nu e bine să mă uit în oglindă
te zăresc mereu în suflet.
*
Vibrez ca o harpă din Cetatea lui David
Hrănindu-mă cu adieri de vânt şi cuvinte
Eu pot trezi dirijorul amorţit
Chiar dacă în actul final el cade de oboseală
Artista se retrage în spatele cortinei
Dregându-şi vocea cu un ou crud
Nu poate răspunde la afecţiunea publicului
Clarviziunea ucide din faşă aberaţiile registrului
orgi sinistre
Baletul bărbaţilor deghizaţi e de prost gust
Sunt raşi prin locurile bărbăţiei. stupizi
Fixând mereu arcuşul meu. dezechilibrat
de disonanţele efemere
dansul săbiilor parcurge mereu acelaşi cerc de foc
un Maghen David luminează în noapte ca o făclie
boala ta – aşa zisă “incurabilă” –
e o faţadă de dezertor!
refă-te dirijor amorţit din cercul de foc!
*
Inexorabil lucrurile sunt mereu spuse
mereu scrise cu altă dicţie, altă caligrafie de litere
binome
de pe perna amintirii. iniţiale, bicepşi, rugăciuni de
iubire.
la fel şi scenariile filmelor sunt – în fapt – o repetiţie
cu alte decoruri de mucava
alte maşinuţe distruse pe calculator,
alte explozii de galaxii nefinisate
din gaura neagră a triunghiului absorbant.
de vezi chipul meu arzând on line în oglinda virtuală
e pentru că vrei să te autodistrugi
focarul răului e clima noastră
mizerabilă şi menopauza
femeii cu părul cărunt!
se poate dezvolta tema abţinerii. şi eu!
*
Da, albul e complementar cu mine, imaculata...
Bal mascat cu Amelii care caută iarba răului
De sub pietrele criminalilor de inimi
Când nu e prea târziu pentru descântec.
Prefăcuţii-s tot mai mulţi
Sub chipul tău ingenuu
Îmi tragi clapa mereu, subterfugii
Care ascund – în fapt – neputinţa, golul tău
nemăsurat
triptic
Permutările combinatorii într-un determinant spaţial
Cum ţi-am zis cuibul de păsări, curbura spaţiului meu
Nu te cuprinde.
Sunt balsamul de pe ochiul tău stâng
Sunt pupila ta într-o zi de marţi
Bal mascat bal mascat
Nu tuşi că-ţi va sări masca...
*
Pomul cunoaşterii presupune să învăţ să mă caţăr
înainte de abandon
Câtă tristeţe-i în tine!
Câtă risipă s-a acumulat în viroza neagră a lamentărilor
Pătrund în ea să te trag înapoi
Nu mai e loc de Eve perfect pictate, imitaţii de instrumente
Ce nu-mi cântă pe struna firavă
Nu mai e loc de sincope şi cafele surogat
Nervozitatea a pus stăpânire pe mine
Sătulă de (ne)afecţiunea celorlalţi – o port ca o povară
*
de dimineaţă vreau să-ţi impresionez
ochiul bolnav
să-ţi dau picăturile de ploaie ale cuvintelor
să mişc în zig-zag cuvintele lacrimogene
să-ţi simt pulsul firav al îngemănării poetice
în fond nu ai nevoie de mine
absenţa ta o măsor cu basmele
citite prin şcoală şi filmele mute
ochiul bolnav nu-ţi înghite şi vocea
dar le-ai asimilat?
în definitiv nu-ţi doreşti protecţia cuiva
ci susurul apei de izvor
nu pot să-i ţin locul. Renunţ!
Teodor BORZ
Saavedra
Ci Rosinante nu mai paşte iarba
acestui cenuşiu, bizar pământ.
A-nnebunit şi el precum stăpânul
brav luptător cu morile de vânt.
Şi s-au suit la ceruri, prea sătui
de oameni, dulcinee şi hangii.
Să-şi piardă iar o mână la Lepanto,
s-adune lefuri pentru lefegii,
să facă pe milogul şi să uite
că a fost sclav eliberat din moarte.
Dar poate Dumnezeu s-a îndurat
şi i-a făcut un cer al lui, aparte.
triptic
De-ar fi aşa
La margine
Bucuria lui îmi umple sufletul
şi tristeţea lui o absoarbe pe-a mea.
Mă simt curat
ca un trandafir alb
în care a poposit liniştea.
Vacarm de vise şi de viermi
şi zeii lipseau din coşmar.
Erau ocupaţi cu Troia
cu Enea şi Anchise
cu Ulise pe care
îl uitaseră pe grele valuri.
Sunt
tot mai departe de mine
şi tot mai departe de gând
Vacarm era în cafeneaua goală
şi Bacovia
îşi scuipa plămânii
uitat de zei pe grele valuri.
O cred nebună
Spunea:
Ne-am cunoscut demult
în altă viaţă
adunam împreună cadavrele
celor căzuşi pe câmpul de luptă.
Şoptea:
eu eram vântul din sud
tu erai vântul din nord
şi viaţă dădeam
celor căzuţi pe câmpul de luptă
Ne-am cunoscut, da
ne-am cunoscut
în altă
în cu totul altă viaţă.
Şi toţi o credeau nebună.
Eu nu, pentru că eu
o cunoşteam de atunci
când zburam împreună
peste cei care râd
şi cadavre erau
pe câmpul de luptă.
Şi eu la marginea pădurii
vacarm de frunze şi de vânt
uitat de zei pe grele valuri
îi căutam
crezând că sunt.
Ce arc sublim
Ce arc sublim făcuse cavalerul
din arcada sprâncenei ei
şi ce săgeată
din ţipătul irisului ei.
Numai că noaptea
cuprinse câmpul de bătălie
şi se aşternu cearşaful alb de doliu
şi cerul cu corbi.
(Despre tăcere
doar oasele mai vorbeau.
Şi totul părea banal
în ochii privitorului.)
Ce arc sublim făcuse cavalerul
Pe valuri
Iluzie
Luna e în scădere
deplină
e privirea ta risipită
peste toate.
Era o dimineaţă la răspântia vieţii.
Luna e în scădere
deplin
e trupul tău adunând
facerea lumii
şi apusul ei.
Deplină e umbra plopilor
lunecând până unde
atinge lacul.
Luna e-n scădere.
Şi barca noastră
petrecându-se-n unde
Aşa credea regizorul
că trebuie să iasă imaginea.
Filmări şi recuzite şi actorii
şi cărările reale şi proiectate
şi cântece şi surle.
Şi prima iubire.
Secunde care trec viclene.
Când totul era pregătit
o luna ciobită rătăcea pe cer
lătrată de câini obosiţi.
Amarnic de mult regizorul sperase
să filmeze
o dimineaţă la răspântia vieţii.
23
24
Un şir de colivii
Chiar şi după ce pasărea muri
bărbatul o mai auzea cântând
cu bucurie înlăuntrul lui.
triptic
Se duc şi pier
într-o seară ploioasă
şi-ntr-un cuvânt pustiu.
Ce pânză
Până într-o zi ploioasă
(pe cine mai înfioară partitura ploii
pe frunza palidă lipită de geam)
când simţi că cineva îl priveşte
dintr-o colivie mult mai mare
şi-acela cântă asemenea lui
(pe cine mai înfioară
tandreţea unei colivii).
Până într-o zi în scăpătat
când nu mai mângâie cu ochii
dungile lucii de aluminiu,
dulcile zăbrele.
Ce lanţ subtil te leagă de lumină
şi poate e
mai subţire ca lumina ei.
Ce pânza de păianjen te anină
ce gând în care poate eşti.
Numai tu
Cumplită zi.
Adică împlinită.
Fie ca ziua aceasta
să o vezi numai tu.
Păgânism
De te vor răstigni oamenii buni
tu nu vei fi decât un biet tâlhar.
De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează.
În veci nu vei ajunge la hotar.
Acolo va ajunge numai el.
Oasele picioarelor îţi vor fi zdrobite.
Aşa pier zeii. Apune soarele pe deal
şi măruntaiele-s la corbi zvârlite.
Să dispară subit
din ochii altora.
Cumplită zi în care
să exişti doar tu.
Nici un calendar
nu o va consemna
nici ochii tăi
nici pieirea mea.
Aşa pier zeii, vulgul se închină.
Nu ştie cui. La cer ajunge unul.
Maiestuos şi blând. Icoana lor.
Aşa ard zeii. Şi coboară scrumul.
De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează.
Eşti doar un martor, zeul fără har.
Cândva al tău a fost întreg Olimpul.
Acum doar El ajuns-a la hotar.
Libertatea din căruţă
Ploioasă seară şi cu vânt pustiu.
Să ai un coviltir şi-atât.
Tot ceru-ncape sub un coviltir.
Oştiri întregi au brăzdat istoria
sub aspre arcade
de coviltire.
Sunt doi corturari cu pruncul.
Un cal în care dau pe rând
cu biciul.
„Dubito ergo cogito”.
Şi iar dau cu biciul.
Despre
tăul în care
un copil s-a înecat cândva
pierzând gloria de a fi împuşcat
în al doilea război mondial.
Ciudată noapte.
Din tău se ridicau
umbrele celor demult înecaţi.
Raza de lună
abia le atingea
şi se afunda în apa tăcută.
triptic
Vântul şuiera dinspre munte
şi aducea vaietele animalelor
ucise demult.
Ciudată, neiertătoare noaptea
sfâşiată de raza ce era
doar umbra unei raze de cândva.
unui muribund
înainte de a-l sacrifica.
Aş fi vrut să vi-l spun
l-am uitat însă
ce importanţă ar avea
acel vers genial
pentru nefiinţa acestui robot
care gândeşte altfel decât noi
Eternităţi
Abia după ce pierdu totul
şi lanurile şi macii
femeia iubită şi zorii
şi prima zăpadă
şi soarele şi umbra,
începu să viseze.
Visându-le pe rând
le aducea în somnul
ce semăna încet cu viaţa lui
din care se făcea că pică
spre un ocean
care visa că-l scaldă
în ape neclintite.
Şi-atunci visa că este
omul ce visează
un om care cade visând
Corabia e alta
Corabia e alta. Alta şi femeia
tăiată-n ceaţă schimbătoare.
Şi omul şi uitările şi somnul
din care năpârleşte ca un şarpe.
Tot la şapte ani e altul
cu alte celule. Şi aura e alta.
Şi ocheanul
mai mult îndepărtează
decât apropie.
E alta şi femeia
sculptată-n ceaţă schimbătoare.
Corabia e alta. Şi înecatul
pe care mateloţii l-au adus pe punte.
Greu botez avu. Egal cu ei
cu toţi ce vor pieri.
,,O, cititor făţarnic”
Vă voi spune acum un vers genial
pe care îl citează Borges
ca aparţinând unui poet englez
care, la rândul lui, îl atribuie
unui druid
ce îl culese de pe buzele
Metempsihoză
Ce păcate grele am săvârşit
în altă viaţă
de suntem acuma fericiţi?
Prin ce păcătuim acum
să fim în altă viaţă fericiţi?
Astfel întreb
eternitatea ochilor tăi
De unde
Curcubeul de după potop
nu reprezenta nici un legământ
s-a spus.
Era numai efectul
refracţiei luminii.
Şi lumina de unde venea
ne întrebam noi
în precar echilibru
din care lumină
noi cei aflaţi
într-o arcă mult mai mare
aşteptând
un nou legământ
Corespondenţă
Viteza gândului
nu cunoaşte distanţa
totuşi
trimite-mi ochii tăi
şi surâsul subţire.
Trimite-mi-te.
Altfel
numai un gând descărnat
lângă mine.
Viteza gândului
otravă şi deşertăciune.
25
triptic
26
Luminiţa URS
Citind-o pe Suzanna
Cum să explici tenace tăcerea? Mii de braţe mă pîndesc şi luna îmi întinde
piedici. Privirile voastre nu pot ieşi vreodată din umbră, prea mult atrase de
uşurinţa nopţii. Zgomote bizare declanşează furtuni dintr-o dată şi lucrurile
se animă brusc, ca într-un film mut. Chipurile se iluminează şi corpurile se
agită înspre abisul cel pur.
Pe scurt, a fost o zi fără însemnătate. Cîteva femei şi-au plîns copiii morţi,
cîţiva taţi şi-au îngropat feciorii reveniţi de niciunde, cîţiva au dansat cu
uimire ultimul dans, chiar aici, alături şi asta i-a făcut să rîdă straşnic şi să
şi ridice braţele prelungi care mă acoperă încet, tot mai încet, pînă la capăt.
Bucuriile omului-urs
E timpul să ne întoarcem la lucrurile tandre şi moi, umbre mîngîind aerul,
diafane. Să deschidem ochii prietenilor dispăruţi pentru cauze fără rost, să
înfrîngem decenţa. Căci ce rămîne de fapt din materia impură, din atingerea
mîinii tale pe o gură incredulă?
L-am visat azi-noapte din nou pe omul-urs: «C’est terrible, îmi spunea, tout
le monde m’appelle couillon. J’en ai souffert toute ma vie. Ne serait-il pas le
temps, de penser ŕ un pseudonyme?»
Poveste fără sfîrşit
Atît de departe în venele mele, în azur, în înfrîngeri, trist ca o lamă de oţel
prea bătrîn, triumfătoare, pe nedrept. Să ne rugăm! Căci ne-a fost sete, căci
prea bine ştim mîine-i un plăpînd viitor şi nimic n-o să domolească
dezastrele cărnii. Încă un cîntec înainte de zori, ţintuiţi de privirea nebună a
speranţei.
Un cîntec, prietene, acum că grădina noastră e neagră şi că în noapte se
prelinge zăpadă. Şi eu dansez, cu gura larg deschisă, dansez.
***
Lumina ta continuă să ucidă uitarea.
Iată-te, Poezie!
Umbră forţînd trecuta frumuseţe, tresăltînd în uimire.
Fiinţa ta victorie este, îi aud ţipătul în iarnă şi o apuc cu mîinile mele
îngheţate deşi tu pentru alţii cînţi şi pentru apele ce-mi inundă chipul.
De fapt, noi semănăm, fricile noastre se aseamănă, ele ne aparţin nouă şi
celor care, ca şi pe noi, ne despart.
Iată-mă, femeie a îndoielilor tale şi a forţelor de care te temi,
dreaptă mă ridic, ştiind că «cet amour» îmi sfredeleşte încă tîmpla avidă de
miracole şi că, odată cu el, îngropăm poezia.
literaturã ºi copilãrie
27
Alexandru VLAD
Ce este copilăria? Când începe şi cât durează ea? Alte întrebări
Cât suntem tineri nu ne place întotdeauna să ni se amintească de copilărie; după ce îmbătrânim, dacă
suntem norocoşi, ne mai întâlnim o dată cu ea. „Nu-i niciodată prea târziu dacă-i vorba să avem o copilărie fericită”.
Cine a spus asta? Un englez, mai mult ca sigur, dar s-o fi gândit el la copilărie sau la bătrâneţe? Poate că nu-i chiar o
glumă. Pe de altă parte, nu există oare oameni care ne dau impresia că n-au avut copilărie? Şi de ce ne dau ei
impresia asta? Îi privim o clipă cu milă şi ne spunem că trebuie să fi fost şi ei la urma urmelor copii, dar au pierdut pe
parcurs ceva ce omul matur trebuie să păstreze din copilărie. Ce?
Copilăria, ca mai toate celelalte lucruri, are o parte luminoasă şi o parte întunecoasă. Ne amintim de partea
veselă a copilăriei doar dacă o despărţim drastic de cealaltă. Care cealaltă? Ei, aici ar fi destul de multe de discutat.
Pentru aceasta ar fi necesară o deconstrucţie, de care ne temem însă ca de un păcat primordial, ca de o demolare.
Cum ne amintim bolile de care am suferit în copilărie – nopţile cu febră, cearşaful mototolit şi mirosind a
medicamente, pastilele aproape întotdeauna atât de amare? Cum ni se părea lumea oamenilor mari? Pe aceştia i-am
surprins de multe ori asupra faptului, făcând lucruri pe care nouă ni le interziceau în mod expres. I-am văzut pe
părinţii noştri uneori inconsecvenţi, sau umiliţi, şi ne-am străduit să uităm aceste momente. Nu am putut uita, pentru
că nu aveam încă mecanismele uitării protectoare – acestea se activează ceva mai târziu şi funcţionează numai când
e vorba de propria persoană. Până şi ratarea, eşecul acela existenţial de la maturitate, îşi are sâmburele în copilărie.
Dacă avem ghinionul să activăm, din greşeală, acea glandă, se produce catastrofa, totdeauna cu efect întârziat. Cine
a mai văzut copil ratat?
Şi când am avut, privind retrospectiv, revelaţia destinului nostru viitor? Se deschide la un moment dat o
uşă, spunea un scriitor convins că toate lucrurile esenţiale ni se întâmplă în copilărie, se deschide o uşă şi prin
aceasta ne vedem o clipă viitorul. Dintre câte viziuni am avut nu mi-o amintesc pe aceea care să mă arate sastisit în
faţa calculatorului, cu faţa ridată, barba căruntă şi cu cearcăne de culoarea cafelelor pe care le-am băut de-a lungul
vieţii.
Nu ne înţelegem nici măcar atunci când e vorba de cărţile copilăriei. Există două genuri – pentru unii cărţile
copilăriei au fost, să zicem, Cuore, sau Singur pe lume. Pentru alţii, la modul opus, Amintirile lui Creangă sau
Aventurile lui Tom Sawyer . Eu am tras o asemenea spaimă citind Oliver Twist (de câte i se puteau întâmpla bietului
copil! – aproape că îmi părea bine că trăiam în sătucul meu şi nu la Londra) încât aceasta mi se activa de câte ori
vedeam coperţile acelei vechi ediţii prin biblioteci ori anticariate. Am recitit romanul lui Dickens abia cu câţiva ani în
urmă şi, pentru orice eventualitate, în englezeşte de data aceasta.
A fost copilăria generaţiei noastre una “comunistă”? Desigur, am adunat fier vechi, am sădit pomi, am
cântat cântece comuniste, am simţit mirosul de mătase prăjită al cravatei roşii proaspăt călcate cu fierul. Am învăţat
despre integrarea în grup, s-a trezit în unii din noi instinctul de-a fi şefi, în alţii acela de-a se opune totdeauna
oricărui fel de lider. Am perceput oare tragedia părinţilor, deposedaţi de pământ, obligaţi – şi de grija viitorului
nostru, printre altele – să se plece mai repede decât ne-ar place până şi astăzi s-o recunoaştem?
Unii susţin că problemele şi frustrările copilăriei se pot rezolva aproape totdeauna ceva mai târziu, dacă mai
ţinem la asta: la cincizeci de ani mi-am luat dintr-o mare librărie din New-York enciclopedia filmelor şi personajelor
western pe care mi-o dorisem toată copilăria, ba chiar şi în adolescenţă. Am dat vreo 50 de dolari pe cartea aceea
grea şi voluminoasă şi am venit cu ea în braţe pe avion, răsfoind-o şi abia venindu-mi să cred nu că fusesem la New
York ci că aveam cartea şi era a mea. Privirile ironice ale întregii delegaţii culturale din care făceam parte nu m-au
deranjat cu nimic. Problemele copilăriei trebuie întotdeauna rezolvate. Dacă nu se poate la timp, rezolvăm ulterior:
nu-i niciodată prea târziu să avem o copilărie fericită!
La momentul potrivit, idealurile copilăriei trebuiesc abandonate, ca dinţii de lapte. Eu cred că artiştii,
scriitori la fel, sunt dintre aceia care nu le-au abandonat. Maturitatea a furnizat un nou instrumentar: dar idealurile în
sine au rămas aceleaşi. Periculos şi costisitor! That made all the difference! cum zice poetul (Robert Frost).
Dezamăgirile vin de la cunoaştere, ca alungarea din Eden. Cum altfel? Din punctul acesta de vedere, ne
pierdem copilăria în trepte: prima etapă durează, să zicem, până în momentul când începem să avem nişte bănuieli că
Moş Crăciun nu există de fapt. A doua perioadă, mai scurtă, ţine până când aflăm că nu barza este aceea care aduce
copiii. Apoi lucrurile se precipită, criză după criză. Ultima este când înţelegem că determinările nu sunt totdeauna
concrete, fizice, cuantificabile. Că nevinovăţia nu ne scuteşte de consecinţe, de pedepse. Din lac în puţ: urmează
adolescenţa, cea în care va trebui să recunoaştem că logica trebuie înlocuită cu experienţa.
Cât priveşte întrebarea de la început, cel mai bun răspuns l-a dat tot un copil, evident: „Copiii trăiesc 35 de
ani, oamenii tineri 25, şi bătrânii în 5 ani mor”, ca să citez dintr-o colecţie celebră. Adevăr mai mare nu există, după
cum se vede şi din mărturiile pe care le fac cei care au binevoit să participe la realizarea acestui număr.
28
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Dinu FLĂMÂND
Amintiri din copilărie
Ştiu că titlul este de multă vreme înregistrat în
catastiful drepturilor de proprietate intelectuală. Iar
humuleşteanul la care vă gândiţi nici măcar nu e primul
care să-l fi depus. Numeroşi alţii înaintea lui s-au gândit
că nu există mai bună intrare în grădina literaturii decât să
deschizi uşiţa din dos a copilăriei. Sigur, balamalele ei
scârţâie, nici nu o poţi deschide de tot, înţepenită cum a
rămas în memoria infidelă. Dar ce simplitate, totuşi, odată
întredeschisă această uşiţă, spre o lume încremenită ca în
teribilul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, unde eminesciana metafizică populară are forţa
mitologizantă a lui Platon! Totul a rămas acolo neclintit,
totul evoluează doar spre amplificarea propriei frumuseţi,
într-un preterit ce sfidează descompunerea, mustirea şi
opera viermilor. Putem fi deposedaţi de toate acumulările
contingente, nu şi de acest trecut ce neagă universalitatea,
fiindcă este unic şi ireproductibil, numai al nostru.
Copilăria noastră nu seamănă cu nici o altă copilărie deşi
toate par asemănătoare. Cum să nu te repezi spre ea cu
scrisul, cum să rezişti tentaţiei de a o expune celorlalţi, ca
s-o admire? Fascinat de ea, din momentul în care începi să
pricepi că ţi s-a dus, că ai pierdut-o, îi ceri să se etaleze
singură... O povesteşti! Dar rişti să o aplatizezi, să o rezumi
la câteva evenimente narabile; de fapt, o umileşti, aproape
că o pierzi definitiv... Dacă ea mai rămâne vie în tine, această
a doua ei viaţă se menţine mai degrabă prin indicibil. Iar
primul semn de vitalitate târzie a copilăriei este uimirea de a
constata că ai avut-o şi că s-a desprins de tine, păstrându-se
prin preajma ta deşi tot mai departe. E o frustrare ce constituie
prima ta lecţie despre moarte. Nimeni nu-şi mai revine apoi
din această brutală trezire: copilăria s-a terminat,
urmează...restul! Istoria universală a oamenilor este o
fluctuaţie a aceleiaşi resemnări neresemnate după pierderea
copilăriei. Câţiva rebeli ridicoli – poeţi, levitaţionişti obsedaţi
ai artelor, fizicieni ai abstractivităţii sau alţi utopişti ai nelimitelor
– mai poposesc o vreme în logica ei de reverie şi încearcă să
aducă în lumea de gheaţă a adulţilor unele sugestii ce ţin de
autismul marilor fervori. Numai partea de copil din Einstein
putea să-şi imagineze că spaţiul se curbează ca un căuş de
palmă uriaşă pentru a susţinem cu tandreţe levitaţia aştrilor.
Marii mistici, marii poeţi, marii fizicieni, genialii compozitori
sau vizionarii culorilor invizibile continuă să lucreze cu
copilăria lor. Pentru toţi ceilalţi, mare lucru nu se mai poate
extrage din copilărie, odată încheiată, odată ce se declară la
nivelul celulei spaima enzimatică, prima percepţie intuitivă
despre existenţa morţii care există. Alţii însă, puţini la număr,
rămân nişte profesionişti ai copilăriei. Ei se străduiesc să
menţină compatibilitatea dintre lumea copilăriei şi lumea de
după. Ei ştiu că nu există soluţie de continuitate între
imaginaţia candidă şi imaginaţia speculativă. În marea familie
a omenirii există o mică familie de asemenea personaje eidetice
care au crescut refuzând să crească. Pentru ei copilăria a
rămas peisajul exterior care, totuşi, continuă să-i conţină în
interiorul său. Pentru ei timpul încă are o urmare şi nu este
doar ceva care urmează după marea pierdere. Pentru ei şi
pierderea copilăriei este o provizorie neînţelegere, doar o
manevră greşită în transmisia de roţi dinţate a zilelor, doar un
viciu al neatenţiei, o gravă fantezie a abandonului în reveria
apusurilor de soare...
Cât despre copilăria...exprimată, ea se destramă
odată cu obiectele, odată cu reperele ei materiale. Iată
secvenţa „La cireşe”: Nică al lui Ştefan a Petri sare ghiftuit
din cireş, o ia la goană ca să scape de vătraiul mătuşii sale
dar şi culcă la pământ o bună parte din lanul de cânepă,
care în iunie deja trebuie să fi fost destul de înalt. Generaţiile
de astăzi nu mai văd lanuri de cânepă prin Moldova, iar
prin alte părţi ale Europei nici atât, şi nu mai înţeleg ce
mare dezastru putea să însemne călcarea în picioare a
unor tije care apoi nu se mai ridică la pământ. Adică tot
atâtea ii şi catrinţe care nu mai pot fi făcute, dacă
miraculoasa pieliţă de pe acest băţ nu ajungea să fie pusă
la topit, scoasă din apă după câteva săptămâni, uscată la
soarele palid al lui octombrie, trecută prin meliţă,
scărmănată şi prelucrată, înmlădiată şi pusă pe mosor,
apoi în suveică, ţesută în războiul cu pedale („stative” pe
la noi prin Transilvania!), devenită pânză, dusă mai târziu
la albit şi abia apoi croită şi cusută pentru a deveni o
cămaşă sau o bluză destul de aspră (dacă nu i se adăuga şi
in sau bumbac), ţinută împachetată în ladă şi scoasă numai
duminica, la biserică – totul derivând din acest cuvânt
misterios, cânepă, pe care cititorii de mâine îl vor asocia
doar cu drogurile sau cu textilele ecologice. Călcâiul lui
Ahile udat de apele secatului şi neidentificatului râu
Scamandru – dacă e să-i cauţi albia pe la Işirlâkul de azi, din
Turcia – nu este mai abstract, în ordinea dificultăţilor literare,
decât cânepa din această secvenţă a lui Creangă. Dispariţia
materiei la care se referă induce o permanentă oxidare, o
dematerializare în interiorul oricărei opere literare. Copilăria
noastră fizică dispare odată cu primii noştri ani copilăreşti,
cea rememorată are probleme cu dispariţia obiectelor ei, a
persoanelor care au marcat-o, cea literară aşişderea.
Literatura se străduieşte să menţină tot trecutul în viaţă,
dar în umbra ei începe să crească marele glosar. Ediţiile din
Creangă au deja nevoie de note explicative la subsol, noile
generaţii de cititori nu au mai pipăit aceleaşi obiecte pe
vatră şi nu ai mai văzut mâţe care se jucau cu motoşeii de
lână atârnând de marginea cuptorului; nu au mai văzut nici
cum arată o pupăză sau o scorbură în care se ascund
pupezele, nici cum arată un târg de vine în care ai putea zări,
la o adică, un ţânc desculţ încercând să vândă o pupăză!
Creangă e ajuns din urmă de mişcarea acaparatoare a
glosarului. El şi Rabelais, el şi Homer, el şi poemul lui
Ghilgameş... În momentul în care scrierea are nevoie de o
altă scriere care să situeze momentul, peisajul, obiectele,
mirosurile sau spaimele dominante ce se manifestau în
momentul scrierii, a trecut pe acolo nu doar copilăria dar şi
glosarul despre copilărie, parazitul ei... civilizaţia pedagogiei,
moartea lentă a timpului. Şi ne aflăm în prezenţa formelor
împăiate ale postumităţii.
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Gabriela MELINESCU
Supă de oase
Am deschis fereastra în bucătărie. De unde şedeam
puteam să văd răsăritul soarelui. Ceaiul sfârâia în ibricul
de pe placa maşinii de gătit. Teama de înfometare o
resimţeam ca pe nişte bucăţi moi de camembert care-mi
curgeau pe faţă încât sprâncenele şi genele mi se
înzăpeziseră făcând din mine un călător de iarnă în faţa
unui pericol neaşteptat. Dar mâna dreaptă m-a mângâiat
peste chip cu o tandreţe animală.
În ultimul timp am făcut tot ce am putut ca s-o
visez pe mama: m-am culcat mai devreme gândindu-mă
intens la ea. Patul meu dublu devenise un fel de birou pe
care se găseau cărţi, coli albe de hârtie, creioane, stiloul
nou nouţ – în cazul în care voi cădea în acea stare de
hipnagogie, între vis şi trezie, puteam să am la îndemână
instrumentele de scris, pregătite să stenografieze ce
văzusem în acea stare de dinaintea unui somn profund.
Pentru că uneori cădeam în somnul amnezic fără putinţa
de a-mi aduce aminte de ceva, atunci luasem obiceiul să
strâng în mână o bilă de sticlă care în cazul în care eram
absorbită de somnul uitării, cădea cu zgomot pe parchetul
de lemn trezindu-mă. Această experienţă o făcuse
Alexandru Macedon care nu-şi îngăduise să doarmă prea
mult în scurta lui viaţă. El fusese imitat de Karl XII al
Suediei, metoda părând bună pentru a nu pierde prea mult
timp cu odihna; bătălii zguduitoare îl aşteptau ca să-i
scurteze viaţa.
Eu nu aveam de dat decât bătălii cotidiene cu
foamea, frica izolării, ura semenilor mei, boala şi moartea.
Le povestisem unor cercetători ai visului şi unor prieteni
despre neputinţa de a visa şi despre dorinţa mea disperată
de a o întâlni pe mama într-un vis. Ei mă consolaseră
spunând că voi începe să visez din nou când obsesia mea
mă va părăsi treptat.
Dar în realitate era vorba de a-mi aminti visele şi
toţi recunoşteau că noi oamenii avem nevoie de eforturi
pentru a ne aminti ce am visat.
Cercetătorii viselor în general studiau mai ales
emoţiile şi conştiinţa personalităţii în somn. Ceea ce doream
eu era cam ciudat – era vorba despre voinţa mea exacerbată
de a influenţa un proces care nu depindea de mine. Doream
să-i cer iertare mamei pentru că în viaţă nu putusem să-mi
iau adio de la ea în clipa morţii şi consideram somnul şi
visele ca pe o altă realitate care-mi dădea posibilitatea să
fac ceea ce nu putusem să fac în realitatea reală.
Credeam ca şi Macbeth că somnul ar fi putut să
reteze nodurile dure ale remuşcării, somnul care era
moartea vieţii fiecărei zile şi balsamul sufletelor rănite.
29
Prin fereastra bucătăriei izbucnise deodată
strălucirea frumuseţii, apăruseră culorile ca nişte gânduri
de la mama. Poate mama dorea să fie un spectru solar
pentru mine. Mai ţineam lângă mine o pungă cu multe
papiote cu fire de mătase pentru a broda, aşa cum mă
sfătuise mama pentru a-mi calma nervii. Şi chiar dacă nu
puteam să brodez ca mama, simpla plăcere de a privi şi
atinge firele de mătase îmi alina surdele dureri din mine.
Lumina se strecurase cu propria ei mătase în fiecare
obiect din bucătărie şi în corpul meu schimbându-mi
înfăţişarea. Nici o culoare nu era frumoasă în sine ci numai
în atingeri cu alte culori – roşul chema nuanţe de verde,
verdele obliga roşul să apară mai tare şi la fel albastrul
aflat lângă galben şi portocaliu. Iar umbrele de pe pereţi şi
din pielea mea, nuanţele de gri, nu erau palide sau moarte
cum m-aş fi aşteptat, ele erau active atenuând culorile
tari, făcând totul să vibreze şi să ţopăie în fictiva mea
compoziţie din bucătărie.
Era dis-de-dimineaţă şi obiectele din bucătărie care
obişnuiau să dea semne concrete de canibalism, de data
asta se abţinuseră să mă înghită distrându-mă, preferând
să stea la locul lor ţintuite de lumină, devenind forme
corporale colorate.
Mi-am spălat părul, apoi l-am pieptănat uscându-l
cu degetele mele, simţind căldura din craniu şi creier,
„ochiul inimii” cum e numit creierul după tradiţia din care
vin, dintr-un sistem de referinţe bogat şi o imagine a lumii
şi o viziune a omului vie.
Părul mi se părea foarte aproape de creier, făcea
valuri şi vârtejuri amintind mişcările apei cu spirale jucăuşe
urmând şuvoaiele capului, torenţii reflexivităţii. Ca şi cum
părul ar fi fost un produs al laboratorului gândirii.
În părul meu existau ţări de basme unde călătorisem
cu mama căutând vindecarea de necazurile vieţii, acolo
exista eternitatea şi nu timpul fragmentat care-i chinuie pe
oameni.
Îmi pieptănam părul presimţind că mama, exact ca
în poveştile născocite de ea, va cădea pe podeaua din
bucătărie din firele umede ale părului meu.
Imediat am fost înfăşurată în prezenţa ei.
Ea îmi povestise de nenumărate ori că în fiecare fir
de păr existau macrolumi şi microlumi unde trăiau miliarde
de fiinţe vii, acolo existau oraşe, poduri, şcoli, păduri,
acolo se vorbeau limbi diferite ale părului. Povestirile
mamei mă îmbătau ca şi noutatea că exista un Creator care
era Lumea şi o Lume care era Creatorul însuşi. Mama dădea
de înţeles că ea însăşi era un Creator în a cărui lume mă
născusem şi eu.
Mama coborâse uşor în bucătărie şi ochii ei
spuneau că nu ne văzusem de mult. Surâdea înecată în
lacrimi.
Mama nu citea niciodată ce scriam eu, era convinsă
că scrisul slăbea puterea memoriei. Credea în conţinutul
cuvintelor care trebuia să întâlnească alte noi conţinuturi
ale cuvintelor şi împreună trebuiau să creeze o artă care
putea să circule anonim în toate timpurile, o artă care putea
trezi la viaţă tot ce trăiseră oamenii: suferinţa, exaltarea,
surpriza în simţuri şi eliberarea. Toate astea redând ce
fusese trăit ca experienţă.
30
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Mama se uita împrejur la culori părând mulţumită
că negrul nu fusese exclus din paleta gândurilor mele. Ea
acceptase valorile tradiţionale dar nu avea nimic împotrivă
când se amestecau şi excrementele (ea înţelegea prin asta
tot ce era foarte cotidian) cu bucăţi de cristal, pentru că
aceste două materii aveau aceeaşi origine în natură şi în
subconştient.
Apoi mama se juca cu părul ei numindu-l nostalgic „capitalul sigur al familiei”. În gură aveam gustul
părului ei cu miliarde de lumi în el.
visând la un cartof fiert în puţină sare. Nici prin cap nu-mi
trecea să întreb cine a mânca ficatul şi carnea gâştei gri şi
unde erau capul şi labele ei galbene.
Dar bunica Nana era bine dispusă şi improvizase
pentru mine o strofă ritmând-o cu lingura de lemn în aer.
Bucătăria mea din Stockholm se transforma uşor
în bucătăria de cobalt a bunicii dinspre tată, Nana, care
încerca să facă supă de cuie ca să ne înşele foamea. Uneori
mirosea şi la noi a cartofi fierţi, a ceapă şi a usturoi şi a
cratiţe de aramă zăngănitoare. Nana vărsa apă într-o tigaie
sfârâitoare fredonând un cântec german.
Mă trezisem însetată, înfometată şi obosită. Starea
mea de spirit pendula: uneori eram foarte veselă, alteori
profund încercată de chinul foamei. Mama îşi vânduse
deja părul ei lung unui frizer din colţul străzii. Cozile ei
groase care îi ajungeau până la călcâie se transformaseră
în alimente fără să ne sature vreodată. Mă rugam în fiecare
seară la Dumnezeu ca părul mamei să crească repede ca
iarba pe pământ. În fanteziile mele vedeam părul mamei
urcând la cer ca o scară, prin propriile forţe legând
pământul de alte microlumi şi macrolumi din univers.
Fixam surâzând supa din farfurie semănând cu o
zeamă primordială din care se puteau ivi stele adevărate
lângă cele galbene din grăsimea gâştei. Vedeam oasele
mişcându-se ca aripi de porţelan. Gâsca avusese o viaţă
personală, construind multe cuiburi, aducând pe lume pui
pe care-i hrănise cu multă tandreţe şi-i apărase de atacurile
duşmanilor lacomi şi deodată devenise un schelet cu oase
răspândite în farfuriile noastre. Era nedrept.
– De ce trăim dacă trebuie să murim? am întrebat
cu ochii în farfurie.
– O clipă in viaţa asta e mai scumpă decât o mie de
ani din viaţa următoare, a răspuns mama.
Zărisem în fundul farfuriei o fiinţă mică aeriană care
se transformase brusc într-un crap săritor zburând cu un
curaj şi o putere păsărească. Până la urmă am sorbit încet
supa plăcându-mi mai ales sarea din ea, până când au rămas
numai oasele ca nişte litere dintr-un alfabet simplu.
– Pentru a ajunge la cer trebuie întâi să mori,
spusese bunica luându-mi farfuria, adunând oasele pe o
tavă plină deja de alte oase pe care le aruncase câinilor
care aşteptaseră înfometaţi după uşa bucătăriei.
Mama îmi spusese noapte bună. În pat, mă
gândisem un timp la propriile mele oase, la faptul că
oamenii eram şi noi o supă de oase, bine pregătită pentru
foamea cuiva.
Apoi auzisem în noapte câinii scâncind,
schelălăind şi muşcându-se între ei, sfărâmând oasele
gâştei între fălcile lor tari.
Mi se părea că aud trozniturile unei mori de vânt
unde se mai măcinau grâul şi porumbul între pietre mari.
Undeva în spaţiu un magician sfărâma şi el
microlumi şi macrolumi în mâinile lui vânjoase. Un acrobat
sărea pe ruinele războiului prefăcute în pulbere catifelată.
Un călugăr budist făcea o mandală pentru anul cel
nou. Avea în pahare cilindrice nisipuri colorate pentru
fiecare întâmplare, nisipuri în care se amestecaseră lumile
marine cu cele terestre pline de praf.
Era adânc concentrat semănând cu mama când broda
cu fire colorate de mătase. Desenul nu-i aparţinea, i se dăduse
în gânduri şi inimă, la fel ca şi gestul de la urmă când, după ce
mandala fusese privită şi tălmăcită profund şi mulţi privitori
luaseră cunoştinţă de dezastrele şi posibilităţile anului viitor,
el amestecase nisipurile, reţinând câte puţin din fiecare
culoare, aruncând restul în mare, printre pietre şi scoici, printre
oase de peşti, de păsări şi oase de oameni. Încât acel nisip a
ceea ce fusese devenea un nisip nou, pentru ceea ce va fi. Şi
apa ştergea totul legănându-1 în ritmul ei.
Între timp se petrecuse ceva secret – mama
devenise o fiinţă fără odihnă, cu ambiţii mari, lucrând ziua
la o ţesătorie de mătase şi seara frecventând cursurile
pentru a deveni tehnician, expert în ţesături de mătase.
Mama parcă se exila în acelaşi loc tot timpul. Foamea
îi făcuse pielea galbenă şi uscată iar restul din părul ei
sacrificat îşi pierduse lucirea. Intr-o seară, după o zi de
vânătoare după pâine, mama a venit pe neaşteptate cu o
pungă plină de oase din care bunica Nana făcuse rapid o
supă de pasăre.
Mama mă întrebase cu o voce străină:
– Ţi-e foame?
– Nu. Ba da.
– Atunci vino să mănânci.
Nu îmi plăcea supa de oase. Totuşi mi s-a pus o
farfurie plină de supă în faţă în care pluteau toate amintirile
păsărilor cu nume învăţate de la mama: porumbel, piţigoi,
vrabie, mierlă, coţofană, corb, cioară, rândunică, bufniţă.
Mama mă privea cu ochi severi încercând să mă
asigure că niciuna din păsările pe care le cunoşteam nu
va ajunge vreodată în farfuria mea, că oasele cumpărate
de la un măcel ar din piaţa Oborului veneau de la o pasăre
obişnuită cu clima ţărmurilor, o gâscă gri al cărui suflet
bun o făcea să se sacrifice pentru ca oamenii înfometaţi
să nu moară de foame. Gâsca gri sau Anser Anser,
descindea direct din neamul gâştelor care salvaseră
Capitoliul de la un mare incendiu, statura ei era
impunătoare, ciocul roşu ca şi carnea iar aripile şi coada
erau făcute de pene lungi gri albe. Putea zbura împreună
cu alte gâşte în formaţie de săgeată, toate conduse de o
gâscă bătrână, se puteau auzi cotcodăcind simultan
toamna când emigrau spre coastele Africii.
Am refuzat să mănânc supa de oase de gâscă
Pofta ta de mâncare s-a evaporat
hai s-o căutăm în dulap şi sub pat
sorbind din supa mea de artist
vom înşela foamea şi aerul trist!
(Fragment din romanul în pregătire „Mama ca
Dumnezeu”)
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Andrei ZANCA
31
timpul hiberna în zidurile catedralei, totul
sub povara suavă a zăpezii
înspre seara înstelată de becuri clătinîndu-se
în vîntul ghimpat. Decembrie. odăi mirosind a ceară.
fulgi învîrtejindu-se peste ape. maluri zimţate de gheaţă
şi deodată, dangătul de amiază şi zidurile mai negre
în spulberarea albă, în hămăitul
iernatic
jocul, încolonarea, reîntoarcerea
iar noi,
eram însuşi jocul şi soarta aluneca alături
nebăgată în seamă, răbdător adăstînd lîngă pradă
pregătindu-se despărţirii mele de zbereguială
pe cărarea abătută dintre bărbatul şi femeia
să te trezeşti vara
într-o lumină împovărată de căldură, aerul
fremătînd peste lan înspre liziere
unde abia adie răcoarea
peste un fir trecător de apă, glasuri
susurînd. lovituri de baros
scrîşnetul carelor înspre tîrg
şi tu, deodată în această lume ţie aproape
cotrobăindu-i cotloanele, abia băgat în seamă
în după-amiezele fără de moarte
înspre seara sfîşiată de-un liliac, o voce
chemînd. înturnîndu-te acasă în ţîrîitul greierilor
trăgînd de fermoarul nopţii
şi doar tropăitul surd al vreunui cal îngînat de
bolboroseala
înnoptată a călăreţului ne arunca
în zodii supuse clipei şi-n
zori
poarta casei era mereu alta printre colinele
arse de soare, veri după veri
aidoma peştilor mereu în altă apă huşuind
înţărcaţi de maluri fără de ştiinţa altor lumi
căutînd încă a se smulge din mine
înspre calea lor de nepătruns
ce-s pricina unei dureri şi nostalgii
fără de nume zămislind
neînţelegeri. împovărînd fără rost.
aidoma unei întrebări ce încet încet ia chipul trupului tău
gîrbovit întru stingere. zăpadă. şi urmele-n zori ale
cîinelui
dinspre adăpost înspre poarta înaltă.
chelăind. zgîriindu-i lemnul, nemînat de foame.
sătul de lumire.
şi jocul acum, alături. pregătindu-se alipirii mele
de soartă. inele şi inele îngemănate într-o lumină de
negrăit.
fă-te om, îmi repeta tata mereu, iar azi
adie un ecou de dincolo de morminte: copile...
totul să fi fost doar o presimţire
a acestui teritoriu al nordului,
unde toate se sting în retină
unde a scrie e un gest antic
încît acum din depărtarea aceasta
îmi pare că o lume subterană atît de niciodată
îşi poartă la vale povestea
fiinţe prin care cineva neîndestulat
e însămînţat şi cules de moarte printre buzele
călugăriţelor
ochii atîtor dispăruţi, atîtor prieteni
lepădîndu-şi copilăria aidoma şarpelui pielea
murmurînde / straturi de vreme
unite de stingere...
se-ntredeschid în mine înspre o lume rostogolindu-se
pustiind, frunzele castanului afară doar tresărind
răspîndind fiecare o cu totul altă lumină. cîntare de
soartă.
îngînată de ziua naşterii şapte note muzicale
învăluite într-o pală majoră ori minoră...
sub molcoma, neîntrerupta curgere a rîului
într-o dimineaţă pe veci pierdută
iernile erau scăldate într-o lumină de pietre rare
timp înghiţit de timp aidoma şarpelui devorîndu-se
ne rugam a nu fi duşi în ispită neştiind că acolo unde
32
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
nu există timp nu există
nici ispita
pe atunci însă, păduream zori-amiază
adieri de răşină ciuruite de ploaie vălureau sub
soarele zvîntînd frunzele
dinspre sălcii - ţipetele scăldătorilor
doar toamna, cu mirosul ei de belfer şi ploile
ne-alungau în odăi aburite de fructele coapte
iar primăvara era doar o sală de aşteptare a
verii
şi era vremea cînd anotimpurile mai viau încă
sub pulsul minunării, cînd
dintr-odată această stare de asediu într-un tîrziu
septembrie
cînd apa picură de pe olane, crengi-nnegrite
zbătîndu-se pe zid
cînd hălăduind însingurat eşti însoţit doar de tine
îndelung
întîrziind
pe un
pod
privirea, înmuiată de burniţă – undele – vălurind masca
de aramă
a burgului deodată necunoscut, femeile
doar adieri
într-un sentiment străbătut de pale de sîn
abia-ntrezărit şi fără a bănui, eram însortit
un tînjitor de pe acum oriunde aş fi fost
însă memoria alungă
vorbe şi gesturi ce hrănesc uitarea într-o cameră
obscură
l u m i n a învăluind tăcută cele petrecute, mereu alta
nicicînd aceeaşi.
şi-o altă primăvară se-ntrupează acum din întîlnirea
ei cu lutul, cumpănindu-se în noaptea învierii-n brize
de tămîie. mirt.
buzele deodată uscate murmurînd slove de neînţeles
beznă-n jăratec. un giulgiu între lumînări şi stele.
peste aşezăminte
bolniţe şi închisori. peste înstrăinaţi şi-nsinguraţi
mutilaţi şi drepţi. între muribunzi şi prunci. voci de boltă
dinspre zăpezi. peste maluri
anul zace în ecou. clipa însămînţată. apoi, doar susurul
rîului printre frunzele de mai an întîmpinînd zorile
între falduri de iarbă
şi eu, lîngă un arbore într-o aversă. învăluit de aburul
pămîntului
şi răcoarea răspîndită de ropotul peste verzuiri
unde de neînţeleasă
jinduire
ciuruite de ploaia căzînd peste priviri urbanizate
în plin martie, aşadar, delăsător
în faţa trezirii unui arbust
în scrîşnetul roţilor dinţate
descojind pînă şi dimineaţa, nimeni pe cîmp
să deştepte păsările pudrate de amoniu
învineţind aerul din jurul pinilor.
atît de străin dangătul de sub ape. atît de străin
glasul unui prunc în vacarmul irositor şerpuind
prin vechiul acordeon
printre desfrunziri, obrazul de pergament
al unui anticar. o oază de tandreţe
învăluirea caldă a vîntului, seara
lăsata pradă parcurilor, unde nimeni nu se mai întîlneşte
cu nimeni, din mîine
o stea prăbuşindu-se-n depărtare şi mîine
doar o vorbă cuvintele zăgăzuind simţirea
pe care un prunc nu o împarte cu nimeni. ziduri.
mîzgălituri. inscripţii.
în creierele vide de copilărie
laşitatea născînd bestia. sila. manipulaţi nu numai de
auz
ne pustiim, prietene
fără a şti de unde aceste vrejuri ale unei dureri ce scapă
mai întotdeauna memoriei mîntuite prin secvenţe
sub zbaterea-nvolburată a
sîngelui
înspre cine călătorind - pe tăpşan
un cal îşi înalţă-acum coama-nspre brazi.
pătruns de freamătul deszăpezirii:
şi poate a fost
doar o după-amiază de rămas bun
lîngă un arbore, unde abia
mai adie răcoarea
peste un fir
trecător
de apă
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Bogdan SUCEAVĂ
Miruna
- fragment de basm 1.
Îmi aduc aminte de prima mea vacanţă din vremea
şcolii, atunci când părinţii noştri ne-au adus să petrecem
două săptămâni la Valea Rea. Miruna, sora mea, nu vroia
să rămână, pentru că mama i-a spus că bunicul e un uriaş.
„Nu-mi place să-mi faci figuri,” i-a spus Miruna, căreia
nu-i plăcea deloc ca cineva să râdă de ea. Uriaşii sunt în
poveşti. Bunicul e un om ca toţi oamenii. Am văzut-o însă
cum s-a uitat la el atunci când bunicul ne-a ieşit în
întâmpinare. Ceva tot era adevărat: din uriaşul de altădată,
despre care ne povestea mama, rămăsese statura. Acum
se mişca foarte greu, abia de putea păşi. Spatele îi stătea
ţeapăn, de parcă ceva în el s-ar fi rupt şi nu s-ar mai putea
roti deloc în nici o altă direcţie. Am auzit-o pe mama
spunându-i tatălui nostru că bunicul are dificultăţi să
urineze, şi îmi aduc aminte că am fost surprins. M-a deranjat
ceea ce a spus mama. Astfel de lucruri se discută oare?
Oare oamenilor mari nu le e ruşine chiar deloc? Nu ştiu
dacă înţelegeam prea bine situaţia. Acum, după atâţia ani,
îmi dau seama că pe vremea aceea nu am priceput nimic.
Mă uitam la bunicul şi nu ştiam nici de boala lui, nici de
unde vine, nici care fusese povestea vieţii lui, şi nu eram
pregătit să o aflu. La ora aceea eu abia citisem un volum
de Poveşti nemuritoare, văzusem la televizor serialul
Daktari, în care era vorba despre jungla africană, şi mai
văzusem şi povestea delfinului Flipper. Mă plictisea
Capra cu trei iezi şi mă enerva Cenuşăreasa, deşi se
pare că desenul animat cu acel nume era favoritul Mirunei.
Eu preferam Tom şi Jerry şi duminica la ora două nu puteam
fără să-i văd la televizor. Îl vedeam pe bunicul că nu e
interesat de televizor, că nu ascultă la radio, că ignoră cu
desăvârşire muzica. Îl vedeam că se îmbracă în haine cum
nu mai văzusem la nimeni la Piteşti sau în altă parte şi mi
se părea că îi stătea bine în alb. Purta o cămaşă albă,
cusută cu râuri roşii şi negre, care îi cobora până sub
chimir, iar pantalonii albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin
minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream
întotdeauna, iar Miruna se murdărea încă şi mai mult, pentru
că ea era un băieţoi. Mulţi ani mai târziu, când am stat de
vorbă cu Miruna şi ne-am amintit împreună acele zile, mi-a
spus că acum îşi dă seama că noi am avut un bunic a cărui
imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca cele care se pun în
diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o
populaţie exotică. Cât era în viaţă, nimeni n-ar fi îndrăznit
măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de
tunet, o privire care ardea şi din când în când înjura cu atâta
sete încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer
şi-l purtau zece paşi mai încolo.
33
În vara aceea, când am sosit la Valea Rea, a arătat
faţă de noi doi singurul semn de slăbiciune pe care şi l-a
îngăduit vreodată. Mie, mi-a spus că sunt nepotul lui cu
nume împărătesc, Traian, şi m-a luat în braţe, şi eu am
simţit obrazul lui aspru. În timp ce el mă îmbrăţişa, bunica
a întrebat-o pe mama câte zile ne lasă acolo. Nici eu, nici
sora mea, Miruna, n-am plâns, vreau să spun nu am plâns
atunci, pe loc, ci mult mai târziu, către seară sau poate
către miezul nopţii, ca doi copiii părăsiţi şi patetici, care
încă de atunci aveau obiceiul de a râde sau de a plânge în
acelaşi timp, totdeauna pentru motive pe care cei mari nu
le pricepeau. Eram amândoi cam ciudaţi, încă de la vârsta
aceea. Miruna zâmbea şi când era tristă. Mai târziu a luat
de la bunica obiceiul de a repara orice cu acul şi aţa, cam
în stilul în care vărul Matei simţea nevoia să bată cuie în
orice obiect de lemn. Pe atunci vărul Matei era deja la
şcoală, dar noi încă nu. În vara aceea s-a întâmplat că
vărul Matei a încasat o chelfăneală cam penibilă pentru
că a încercat să vadă dacă fierăstrăul taie pe găleata de
lemn a fântânii, iar apa s-a scurs peste pantalonii lui
taică-său.
La ceasul serii, bunicul şedea pe prispa casei din
lemn pe care şi-o construise la sfârşitul anilor şaizeci, când
a lăsat casa cea mare copiilor, ca să nu se mai amestece în
nici un fel rosturile lor, deşi el şi bunica au continuat să
locuiască în aceeaşi curte ca şi vărul Matei şi ai lui. Dar
bunicul era diferit de toţi ceilalţi. În seara după ce părinţii
noştri au plecat şi eu şi Miruna am fost lăsaţi prima oară în
grija bunicii, l-am auzit spunând Mirunei că abia aici se
vede că timpul trece şi că nu îngheaţă niciodată în
întregime. Eram în grădină, într-un loc unde se iviseră din
pământ, pe două brazde la marginea unui şir de pruni,
vârfurile firelor de grâu abia încolţite. Miruna nu a înţeles
ce i-a spus. Nici eu nu am înţeles nimic. Ea a întrebat unde
se vede timpul trecând, şi atunci bunicul i-a povestit despre farmecele fiecărui bob de grâu, pe care se află încrustat
în taină chipul Domnului nostru Iisus Hristos, care odată
însămânţate în pământ poartă în boabele cele noi taina
învierii. De aceea răsare grâul, din pricina acelui chip
gravat pe fiecare bob.
– Unde e? a întrebat din nou Miruna, căutând
bobul de grâu încrustat cu chip între cele două brazde.
Bunicul ne privea de parcă-i venea a râde. Ne
încerca? Se poate. Vroia să vadă cât credem din poveşti
sau cât înţelegem din ele? Oricum, nici eu şi nici Miruna
nu mai credeam în Moş Crăciun şi nici în alte basme. Dar
34
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
ceva mai încolo bunicul a redevenit serios. Se poate ca
din ziua când ne-a povestit aceste lucruri bunicul nostru
să fi început a retrăi totul istorisind, amestecând cele
văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru
oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu
niciodată. Ne-a spus o mulţime de lucruri pe care atunci
nu le-am înţeles şi care abia mai târziu, când ni le-am
reamintit, au început să se lege. Avea să ne pună în scenă
istorii ce ar fi putut părea nepotrivite vârstei noastre şi să
pună atâta patimă în poveştile pe care ni le-a spus, încât
s-ar fi putut crede că de dragul nostru a retrăit de la-nceput
totul. Pentru Miruna lucrurile se auzeau foarte diferit,
pentru că ea era mai mică decât mine şi, în plus, îi
moştenise privirea. Din pricina asta a trecut în ea o
întreagă lume, şi ea a devenit moştenitoarea unui regat
aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic. Istorisirile
se plăsmuiau aievea în mintea ei şi bunicul nostru Niculae
Berca a fost nevoit, în cele două veri ce au urmat, să-i
drămuiască sau să-i schimbe poveştile pe care le ştia şi
încă ceva pe deasupra, spre oglindirea vârstelor ei.
Poveştile sporeau unele din altele, deveneau tot mai multe
şi tot mai complicate, aşa încât Miruna era în fiecare zi
cufundată într-un ocean de nemaivăzut. Pentru ea, chiar
existau acele minuni care îngăduiau celor mai năzdrăvane
arătări a se întrupa. În cele din urmă, Miruna a ajuns să
gândească lumea în tiparul basmelor şi a trăit vreme de
câţiva ani într-un univers plin de fantastic care îi dădea
un aer de copil genial, dintre aceia care ştiu înainte să
meargă la şcoală ceva istorie şi geografie, dar care nu pot
preciza dacă regele Carol şi Prâslea cel Voinic au trăit în
acelaşi timp sau unul înaintea celuilalt. În lumea poveştilor
lucrurile se amestecă, şi cel mai mult se amestecă timpul,
aşa că Miruna avea înaintea ochilor minţii bătăliile lui
Ştefan cel Mare ca şi cum le-ar fi văzut întocmai, alături de
isprăvile voinicului Greuceanu şi cântecul păsării de argint,
toate suprapuse aceluiaşi decor şi toate îngemănate cu
pildele înţelepte ale lui Anton Pann din cartea pe care
bunicul o ţinea la capul patului, sub plocad, ori din
Alexandria, din care bunicul ne citea povestea
minunatului război al lui Alexandru cel Mare cu păsările şi
fluturii în Ţara Indului, care se află mult mai departe decât
pădurea cu fiare nemaiîntâlnite care ocrotea palatul tinereţii
fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Credeam noi că
toate aceste poveşti sunt aievea? Desigur, o vreme am
crezut totul. Pentru Miruna, aceasta era lumea. Poveştile
acelea închideau în ele nelinişti care se vor dezvălui mult
mai târziu. Azi nu ştiu dacă bunicul şi-a dat seama ce
urmări vor avea poveştile sale, dar odată ne-a spus, aşa
cum ai vorbi unui om mare, un lucru pe care îl înţeleg abia
acum: că un amestec bine potrivit de istorii ţin pe spatele
lor întregul Pământ şi ajung să ne explice lucrurile
dinlăuntrul lor înspre afară. Iar de n-ar fi acele poveşti
care să ne aducă aminte cum au fost lăsate lucrurile atunci Ucigă-l-toaca, adică însuşi dracul cel negru care e
zugrăvit pe dreapta la intrarea în biserică şi de care se
sperie Miruna de câte ori ajunge pe acolo, ar strica înadins
cumpăna lumii şi-ar aşeza-o după altă lege, după mintea şi
socoteala lui. Când ne duceam la biserică, Miruna se
ascundea după bunicul, din pricina acelei imagini a
diavolului zugrăvită jos, la intrare.
– Acesta există, bunicule?
Atunci a ridicat din umeri şi mai mult n-a spus,
ceea ce nu era deloc menit să o liniştească pe Miruna.
L-am auzit pe bunicul spunând mamei să lase copiii să
crească măcar o vreme la Valea Rea, aşa cum se cuvine.
Aşa credea el că trebuie, şi părinţii noştri îi răspundeau că
ar fi mai bine ca el să-şi îngrijească de sănătate. Cum adică
să-şi vadă de sănătate? Nu avea de gând să ne vorbească
mai puţin. Bunica crezuse că-l cunoaşte pe bărbatul ei ca
nimeni altcineva şi că nimic imprevizibil nu-l mai poate
schimba. Îl ştia cu felul lui ursuz, parcă mereu nemulţumit
de oameni şi de ce vede în jur. De aceea, cu gândul la cei
opt copii şi la cei unsprezece nepoţi, bunica îi spuse:
– E prima oară când vezi de un copil, de când ai
învăţat-o colindele pe Maria.
Maria era mama, dar nici ea nu moştenise ochii
albaştri ai bunicului, nici felul lui de a spune sau asculta
poveşti. Se pare că legătura aceea se întâmplase numai cu
Miruna, pentru că nici eu nu eram ca ei, iar ceea ce
povestesc eu aici nu e nici jumătate din ceea ce ar fi ştiut
oricare dintre ei să povestească, dacă s-ar fi gândit
vreodată să facă asta. Pentru că, atunci când istorisea el,
faptele păreau să se închege de la sine, iar bunicul părea
că se ridică deasupra istoriei şi o priveşte din înalturi şi,
după ce o cuprindea cu privirea, aşeza episoadele şi toate
detaliile într-o ordine care te lăsa cu sufletul la gură şi care
semăna coborârii unui şoim din înalturi.
În fiecare după-amiază, aşadar, mi se părea că
bunicul aştepta apusul soarelui pe banca lui de la poartă,
iar apusul în văile dintre munţi are loc totdeauna mult
prea devreme. Mergeam toţi trei să aşteptăm ziarul. Şedea
pe banca de la poartă, îmbrăcat într-una dintre cămăşile
lui albe şi purtând pe cap pălăria cea neagră care îi dădea
un aer de rege al ţiganilor rătăcit de imperiul lui imaginar.
Uneori, când se lăsa răcoarea, îşi lua vesta cu patru nasturi
mari, cărora Miruna le zicea cele patru luni de pe bunicul,
de unde atârna lanţul ceasului de buzunar, marca Roskopf
Patent 1918, cu care la vremea aceea eu m-aş fi jucat, dar
nu era voie. Mai târziu, a ajuns în mâna mea, pentru că în
complicata împărţire a lucrurilor aparţinând familiei, eu am
moştenit ceasul acela. Amurgul era ora când o seceră roşie
tăia norii cu limbi de culori aprinse, iar bunicul tăcea şi
pentru o clipă poveştile se întrerupeau. Poştaşul era un
om la fel de în vârstă, dar nu la fel de învârstă ca el. Atunci
când acesta se vedea venind, bunicul se ridica de pe
scăunel sau bancă, îi dădea bineţe, şi vorbeau pentru o
clipă de ale lor, totdeauna despre oameni pe care noi nu-i
ştiam şi despre care nu mai auzisem niciodată.
– Am făcut războiul împreună, ne-a spus odată
bunicul arătându-ni-l pe omul acela.
Le înţelegeam complicitatea în bătălia lor cu vremea,
acolo unde bătrânii se simt întotdeauna singuri. Niculae
Berca lua în mâna stângă Scînteia abia primită şi, cu degetele înnegrite de cerneala tipografică, făcea câţiva paşi cu
ea împăturită, apoi o desfăcea înainte de a se aşeza din
nou pe bancă. Privea pe prima pagină fotografia cotidiană
a lui Nicolae Ceauşescu de la o şedinţă a Comitetului
Central ori de la vreun miting, de la primirea scrisorilor de
acreditare ale unui nou ambasador african ori de la vreo
plenară, citind cu glas tare explicaţia fotografiei, scoţând
ceasul şi uitându-se la oră, toate acestea părându-i-se
Mirunei a ascunde faptul că bunicul înţelege din ziar că
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
toate lucrurile povestite acolo se petreceau altădată.
Sosirea ziarului parcă strica jucăria care era bunicul şi
care era potrivită să funcţioneze perfect numai într-un
timp al lui, aparte, fără amestec cu lumea din depărtări. De
fapt, acum cred că ştiu că în vreme ce privea prima pagină
a ziarului, nici pe sfert atât de interesant cât gazetele de
altădată, Niculae Berca îşi amintea o mulţime de întemeieri
şi împliniri, amestecate cu morţi în război şi îmbătrâniri
premature, poveşti de dragoste vechi de când lumea şi
năruiri ale unor strădanii de mult apuse, tot felul de lucruri
pe care nu le-ar fi spus copiilor pentru nimic în lume şi a
căror sumă i se părea a fi contribui în mod secret stărilor
de lucruri ale zilei de azi. Nu ne putea povesti totul, pentru
că eram prea mici. Dar de undeva trebuia că se trage
curiozitatea lui de a şti cum se va sfârşi odată pentru
totdeauna câte o istorie a timpului prezent, ca războiul din
Vietnam, sau ancheta despre teroriştii palestinieni de la
München, lansarea ultimului Sputnik, ori lovitura de stat
din nu ştiu care ţară a Americii Centrale. Întorcea ziarul de
la prima la ultima pagină ca să citească despre istoria de
acum, unde vremea se simţea zbătându-se în matca ei. De
fapt, atunci se stârneau alte poveşti, şi timpul se dădea
repede înapoi până la vremea când noi, Miruna şi Traian,
vedeam cu ochii lui, schimbam locurile şi el era cel care
începea să povestească, şi avea vârsta noastră de la ceasul
basmelor. Abia învăţasem literele. Era înainte de primul
război mondial, când vederea tatălui lui slăbise. Atunci l-a
văzut pe tatăl lui, Constantin Berca, dând banii pe întâiul
abonament la jurnal făcut vreodată la Valea Rea, şi care
ajungea la noi, în munţii Făgăraş, cu o întârziere de doua
zile faţă de data tipografiei, pentru că aşa venea poşta de
la Bucureşti pe vremea aceea.
– Mai mult tu o să citeşti din el, a zis tatăl lui,
Constantin Berca, frecându-se la ochi.
Niculae citea pe atunci greoi, abia culegând literă
cu literă din trupul fiecărui cuvânt, intonându-le de parca
ar fi fost vorba mereu de istorii complicate, care pe buzele
lui primeau totdeauna un iz ireal. Şi aşa nu înţelegea nimic
din cele citite. Nu izbutea deloc să şi-l imagineze pe Rege.
Nu îşi putea imagina nici Palatul Regal. Cu toate acestea,
poate din pricina Universului mai degrabă decât din cea a
Abecedarului anul acela avea să înveţe să buchisească
încet şi curgător, cu dicţie limpede şi buzele neîncordate.
Pe vremea aceea, poşta cu jurnal cu tot sosea tot la ceasul
amurgului. Era minunea cea mare a lumii moderne ajunsă
la Valea Rea: legătura cu întregul pământ prin cuvânt scris
şi tipărit. Mâinile lui erau pe atunci mici şi albe, şi cerneala
se lua de pe ziar pe vârful degetelor la fel ca şi azi. Decât
că ceva era foarte diferit: atunci ştirile erau altfel. Se
strângeau cu toţii în camera cea mare, unde sora lui
Niculae, Mara, cosea la lumina aceleiaşi lămpi la care el
citea gazeta. Erau cu ei şi fraţii lui cei mari, Gheorghe şi
Ioan, care apoi au mers la război în Bulgaria împreună cu
tot regimentul Muscel, de unde nu s-au mai întors
niciodată, iar tatăl lor Constantin Berca nu avea pe vremea
aceea mai mult de cincizeci de ani. Nu avusese loc încă
marele război, nici măcar războiul cu bulgarii, lumea era
mult mai liniştită şi jurnalele nu erau atât de pline de
nenorociri cum ajunseseră sa fie prin anii treizeci şi ceva,
când fărădelegile se ţineau ca mărgelele pe aţă şi gazetele
n-aveau mai mare bucurie decât să povestească când se
35
întâmpla încă o nenorocire. Iată, de pildă, în seara aceea,
sub un titlu mare: Explozia de la Pucioasa, cum arăta o
întâmplare dintre cele ce speriau lumea la începutul
veacului, şi pe care Niculae o citi aşezat pe o cutie cu
piepteni de lână şi ace de cusut: „La moara d-lui Longin
Dobrescu, din Pucioasa, s-a întâmplat o mare nenorocire,
din imprudenţa unui lucrător. Lângă moară, d. Dobrescu
are o instalaţie de fabricat ţuică. Lucrătorul Gheorghe
Elena Lopătaru a pus să se încălzească, lângă sobă, un
bidon plin cu benzină. Benzina încălzindu-se, a făcut
explozie. Lopătaru s-a ales cu grave arsuri pe faţă şi pe
mâini, iar ceilalţi cinci lucrători, cu arsuri mai uşoare.
Imprudentul lucrător a fost internat în spitalul din
Târgovişte, în stare extrem de grava, iar ceilalţi cinci
lucrători au primit îngrijiri de la d. dr. Petre Dumitrescu,
din Pucioasa”.
– Ce rost are să scrie asta în ziar, a întrebat Mara.
– Dar moara s-o fi stricat? întrebă Gheorghe, fratele cel mare al lui Niculae.
– Fireşte că s-a stricat, lămurea tatăl lor, de vreme
ce oamenii dinlăuntrul ei s-au ales cu arsuri.
– Gheorghe era mai mare decât dumneata,
bunicule? întrebă Miruna, întrerupând istoria.
– Cu cinci ani, aşa cum Traian e mai mare decât
tine cu un an, răspunse bunicul, arătându-i Mirunei cum
să socotească pe degete.
– Dar nu zice nicăieri că explozia a fost înăuntru,
zisese atunci Gheorghe, care scotocea fiecare cuvânt.
Poate ţineau cazanul cu ţuică afară.
– Eu de ce am numai un singur frate, bunicule?
întreba Miruna, uitându-se la mine.
Bunicul ridică din umeri şi alungă întrebarea.
Apoi, peste doua zile de la citirea primei ştiri –
Niculae Berca îşi amintea povestea de acum aproape
şaptezeci de ani ca şi cum ar fi fost ieri – le-a citit din nou
la lumina lămpii din Faptul divers: „Lucrătorul Gheorghe
Elena Lopătaru, victimă a unui nefericit accident în urmă
cu câteva zile, a încetat din viaţă ieri, în spitalul din
Târgovişte. Moartea s-a produs ca urmare a unor răni
din...“.
– Ce te-ai oprit, mă, Niculae? Zi mai departe, a
spus frate-său Gheorghe.
Băiatul stătea cu foaia de ziar în mână, ca o pavăză,
înclinată către lumina lămpii.
– Lasă-l să nu mai citească asta, spunea atunci
tatăl lui, împăciuitor, cu gândul dus departe, răsucindu-şi
o ţigară. Şi atunci Niculae schimba pagina şi citea altceva,
36
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
păstrând încă înaintea ochilor istoria care vorbise despre
moarte. Erau legate prin cuvânt toate aceste lucruri. Adică
pentru fiecare istorie de acolo, din ziar, undeva departe
cineva se întrista sau se bucura, cineva murea sau aducea
pe lume copii. Toate erau legate. Vocea lui Niculae devenea
după citirea câte unei istorii triste lipsită de ton, iar lectura
indiferentă nu-i mai făcea pe părinţii şi fraţii lui să-l asculte
ca pe un profet din depărtări. Odată cu fiecare ziar citit,
nenorocirile păreau sa fie din ce în ce mai mari, mult mai
mari decât prima pe care o citise, poveştile se terminau tot
mai rău, necazurile deveneau din ce în ce mai fără de ieşire,
de parcă toţi şi toate ar alerga spre o râpă plină cu pulbere:
„Un tren s-a ciocnit la o trecere de nivel, în apropiere de
Bordeaux, cu un automobil în care se aflau patru persoane.
Trei persoane au fost ucise, alte cinci s-au ales cu răni
grave“.
– Ajunge, zicea tatăl lui, Constantin Berca, gata,
nu mai citi nenorocirile. Numai prostii s-au întâmplat azi.
Şi atunci Niculae întorcea iar ziarul, căutând
anunţuri de vânzări şi cumpărări, dintre cele liniştitoare,
cu preţuri mijlocii, potrivite, care nu lăsau niciodată inima
strânsă după ce le citeai. Constantin Berca vroia să afle
faptele de departe, dar ceea ce auzea şi vedea era cu totul
altceva decât şi-ar fi dorit să audă. Chiar şi pentru un om
care fusese în război.
(fragment de roman)
Letiţia ILEA
ce visează po-chin
în fiecare dimineaţă, po-chin se trezeşte plin de
speranţă. păstrează frânturi de vise minunate şi îşi
întoarce privirea de la fereastră, nu cumva să se destrame
pânza aceea fragilă şi mătăsoasă care l-a legănat ore
în şir de-a lungul nopţii. camera strâmtă îi apare
transfigurată, firişoarele de praf care se desenează în
bătaia soarelui dimineţii sunt pulbere de aur rară,
zgomotul apei de-a lungul ţevăriei imobilului e muzică
blândă şi dulce, nemaiauzită.
po-chin se simte asemeni unui cuceritor, poate
chiar asemeni primului om, nerăbdător să îşi lase urmele
pe pământul neînceput. po-chin se spală şi se îmbracă
aproape fără să-şi dea seama, jumătate prins în ţesătura
nopţii ce tocmai s-a sfârşit, jumătate ademenit de
mireasma de zmeură a dimineţii, simţind în cerul gurii
gustul de tulpină de bambus fragedă al zilei abia
născute.
po-chin nu visează prăjituri cu frişcă, nici ţinuturi
fermecate, nici maşini zvelte, despicând aerul cu viteza
sunetului. po-chin nu visează niciodată nimic ce ar putea
fi cumpărat, acumulat, posedat. de fapt, po-chin nici nu
posedă nimic, lucrurile din jur îi par străine, ca şi cum
totul ar aparţine altcuiva şi el ar fi doar un musafir, ca şi
cum în fiecare dimineaţă s-ar trezi la o adresă nouă.
prieteni.
asta visează po-chin. prieteni mici cu care să se
joace, pui de urs şi elefant. prieteni ca şi el, cu care să
povestească despre visele de peste noapte, cu care să
viseze peste zi. prieteni mari şi înţelepţi, care să îl ia de
mână pe trecerea de pietoni, care să îi descifreze literele
unor cărţi vechi şi rare. atât visează po-chin. doar atât.
câinii descompun lumea în alb şi negru, se spune. pentru
po-chin lumea înseamnă prietenii şi restul. alb şi negru.
prietenii şi restul. alb şi negru. atât.
dacă e adevărat ce se spune despre câini, atunci
po-chin ştie despre prieteni cam ce ştiu câinii despre
culoarea violet. prietenii sunt în vis ba nişte sunete
vrăjite care îl îmbată, ba nişte miresme care îl istovesc
cu puterea lor, încât po-chin se simte foarte uşor, abia
atingând pământul cu paşii, trecând uşor pe deasupra
solului. şi po-chin vede pământul verde şi albastru
limpede, ca în cărţile de şcoală, ca în fotografiile făcute
Terrei din cosmos. iar el se află la mii de ani-lumină de
prăjiturile cu frişcă, de maşinile zvelte, de toate
jucărelele copiilor mici şi mari.
visează prieteni în fiecare noapte. dimineaţa
arterele îi pulsează energic, sângele se repede cu
vioiciune în capilare, de parcă visul ar fi o tabletă
efervescentă într-un pahar cu apă. apoi se întâmplă ceva,
un fenomen atât de necunoscut lui po-chin cât de
necunoscute sunt pentru ştiinţă de sute de ani unele
maladii mortale. deşi po-chin s-a străduit să nu
privească pe fereastră, zidurile din jurul lui se fac dintr-o
dată ferestre largi în bătaia soarelui. zidurile strâmtei
camere numai ferestre, numai ferestre.
po-chin nu mai are unde să-şi ascundă privirea,
unde să întoarcă ochii. se simte foarte, foarte obosit. cu
un efort prelung, po-chin se aşează în genunchi şi caută
cu mâinile pe parchet piciorul mesei. e acolo. po-chin
se prinde de el, ca un înecat de geamandură. se strecoară
încet sub masă, îşi lipeşte spatele de fereastra care
înlocuieşte acum zidul pe care po-chin îl ştie
dintotdeauna. trage cu grijă faţa de masă până la
pământ, astfel încât ea să-l ascundă din toate părţile. e
întuneric şi cald şi po-chin se gândeşte la kiwi,
papagalul bunicii sale, care striga mereu „te iubesc! te
iubesc!”, exasperându-i pe toţi din casă, până când
bunica lui po-chin aşternea o pătură peste colivia lui
kiwi şi acesta se potolea în sfârşit, crezând că e noapte.
po-chin adoarme, în jur vin prietenii de toate
culorile, cu sunete vrăjite şi miresme de altundeva.
povestea lui po-chin
cândva, po-chin a crezut că toţi oamenii de
treizeci de ani sunt bătrâni. astăzi po-chin e mai bătrân
decât cei mai bătrâni.
po-chin îşi poartă copilăria cu graţie, ca pe un
bandaj ce înfăşoară temeinic nişte picioruşe orientale.
po-chin nu se plânge niciodată, ocupat cum e cu
aşteptatul. ea va veni, el va da piept cu ea, o va înfrunta.
ea, viaţa, pe care po-chin o presimte în încheieturi, ca
pe un reumatism într-o zi ploioasă.
po-chin aşteaptă, bandajele îl strâng tot mai tare,
îi cuprind tot mai mult trupul. în zadar însă, ea, nestemată
îndelung râvnită, iubită capricioasă, nu apare.
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
el încărunţeşte încet şi ea tot nu se arăta de
nicăieri, deşi îi trimite tot mai multe scrisori
răbdătorului po-chin: ba o boală, ba alt prieten mort,
încă una şi încă unul.
„vino tu şi dezleagă-mă din strânsoare, vreau să
cresc şi eu ca alţi copii”, se roagă po-chin, dar ea, viaţa,
nu e nicăieri.
po-chin mai aşteaptă şi acum, cuminte, cu
încăpăţânare de copil, care refuză să stea pe loc, refuză
să înainteze, refuză să se descătuşeze, refuză să fie
descătuşat… el doar aşteaptă, înfăşurat în bandaje ca
un colet fără destinatar, poate ea va veni, într-o zi, ea,
mult aşteptata, pe care să o provoace la luptă, să o
pună la pământ şi să-i strivească pieptul cu genunchiul.
37
luam, rar, câte o bătaie, una care nu avea de-a face cu
nimic altceva decât cu lipsa noastră de bani; cumva,
involuntar şi de la început, se decupează o imagine fără
egal: am lăsat-o pe Mama să ne pregătească prânzul
duminical, am hoinărit cu Tata prin centrul oraşului, am
fost chiar şi la celebrul domn Krauss – cel mai bun
ceasornicar al orăşelului natal, pe deasupra – un
îndrăgostit de stilouri şi tocuri de scris; în drum spre casă
a intervenit o vitrină, unde locuiau un fel de ţestoase şi
nişte maşinuţe din sticlă, pline de un parfum greţos;
doream fierbinte (nu mai ţin minte temperatura!) o
maşinuţă; Tata nu avea bani nici măcar pentru o achiziţie
atât de meschină, mi-a promis, într-un viitor destul de
apropiat, o revenire la locul limuzinei de sticlă; n-am fost
mulţumit, am făcut destul de urât încât funcţionarul
îngăduit care era Tata, să mă ia de mână-aripă, să ajungem
acasă şi să-mi administreze nu mai ştiu câte joarde de alun
Mihai DRAGOLEA
Despre o copilărie austeră şi
discretă
Nu mi-am dat seama (şi nici n-am dat-o!) despre
copilăria personală decât fragmentar, în ocazii mai mult
sau mai puţin „oficiale”. Din diverse experienţe mi-am
priceput copilăria ca pe un capital enorm, singurul pe care,
de altfel, îl deţin. Şi, încă, unul fără trecere, nu se mai
consumă aşa ceva. Când eram copil, habar n-aveam de
cufere şi paporniţele genetice care mă hrăneau. Pe scurt,
sunt rezultatul târziu al întâlnirii dintre o „chiabură”
oltenească şi un ardelean, veteran de război; înainte de
„omul abţibild” al lui C. T. Popescu, au existat oamenii
aproape de subterane, un produs al acestei specii fiind
mai jos semnatul; mă aduc aminte în prima locuinţă a
familiei, aveam o cameră şi o bucătărie, suspendaţi undeva deasupra Băncii Naţionale, unde părinţii mei erau
funcţionari foarte prost plătiţi; pe palier mai locuia însuşi
directorul băncii – avea un fiu student, răzgâiat şi
nepăsător, a ajuns pictor faimos şi plin de bani, mai apoi;
şi un avocat, cu soţia casnică şi fecior la fel de năbădăios
şi superficial precum cel al directorului de bancă, ambii –
studenţi întârziaţi şi mofturoşi; mă foloseau – altfel luam
bătaie! – la transmis mesaje erotice unei fetiţe care locuia
peste drum, colegă de grădiniţă cu mine. Viaţa mea
preşcolară avea parte de câteva repere: ştiam că nu avem
bani, că blonda Cici, la cămin, nu mă lăsa să-i umblu pe
sub haine, că Tata mă duce la plimbare, iar în raiul
duminical-matinal din bucătărie Mama acceptă să
interpretez roluri feminine în piesele de teatru scurt pe
care le montam având la dispoziţie un scaun numai din
lemn – scena, un coş mare de la ţară, bun de dus cartofi
sau mere – cupola scenei şi personaje croite şi personaje
croite din plastilină şi staniol; erau dimineţi de excepţie,
de fapt eu nici nu ştiam ce teatru joacă minunata mea
mamă, ocupată să dea gata supa duminicală înainte de
întoarcerea Tatălui de la plimbarea şi întâlnirea cu amici.
Cum, pe atunci, nu exista „corectitudinea politică”, mai
pe posterior; nu ştiu precis ce a urmat după bine-cuvântata
corecţie, destul că inventam răzbunări atroce, toate ţinând
seama de realitate mereu pronunţată de Mama şi Tata –
cum că nu avem bani. Acum înţeleg că o răzbunare târzie
s-a petrecut tot în faţa atelierului domnului Wilhelm
Krauss, pe când aveam şapte ani şi eram elev (dizgraţios)
în clasa întâi: părăsit de Cici, dirijor şi amorez aiurea, m-am
îndrăgostit de Lidia Mara, o fetiţă dotată cu groase cozi
gălbii, enervant de cuminte şi studioasă; şi, pe atunci, nu
aveam parfum corespunzător, dar eram dotat cu un dos
straşnic vărgat de Tata, Cici mă părăsise prompt, ca orice
femeiuşcă normală, eu nu ştiam cum să mă exprim Lidiei
iubite; o urmăream zi de zi, doream – sigur că foarte secret!
– să îi văd dedesubturile, mai exact – chiloţii! Şi nu mi se
arăta nici o ocazie, drama era cât capra!, nu ştiam cum e
mai bine să fac, asta până când, într-o amiază oarecare,
i-am luat dulceaga urmă; locuia în curtea din dosul
magazinului de ceasuri al domnului Krauss, undeva la
etaj, totdeauna o aşteptau tatăl şi sora ei; şi, ştiind aceste
stări delicate, am urmat-o pe Mara până în preajma
magazinului domnului Krauss; şi ştiam că ajunge în curtea
supravegheată de tatăl şi sora ei, că nu mai am timp de
declaraţii amoroase, ceva cumplit şi nemeritat!, atunci ştiu
că am decis să-i fac cunoscut amorul, m-am apropiat de ea
şi, fără a ţine seama de nimic, am prins-o de bogatele ei
cozi şi am trântit-o de vitrina plină de ceasuri şi stilouri a
prietenului Tatălui meu, gingaşul domn Wilhelm Krauss.
Omul mărunt, căci aşa era, a ieşit din atelier, m-a ocărât,
38
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
m-a şi reclamat Tatei, dar bătaie n-am mai luat. Nici n-au
fost dese, nici memorabile, cu trei excepţii.
Nici nu erau necesare prea des puniţiunile, ştiam
că suntem săraci şi, la această condiţie modestă, nu am
voie să emit pretenţii mari. Fără să fie bisericoşi, părinţii
mei nu înjurau niciodată în casă, nu iubeau chefurile şi
vizitele, aşa încât chiar se ocupau liniştit de progenitura
care eram; le plăcea liniştea şi, am înţeles mai târziu,
anonimatul. Cu o jumătate de secol în urmă, la un deceniu
după război, în Valea Jiului au trăit destul familii de „foşti”;
cine n-a apucat să plece în Occident se exila interior, în
asemenea enclave ciudate, comunităţi muncitoreşti cu
viaţă ştearsă, cenuşie, era o şansă să li se piardă urma. Era
chiar şi cazul părinţilor mei – grija lor de căpătâi era să fim
lăsaţi în pace, să nu se mai ştie că, la rândul lor, proveneau
din familii de ţărani avuţi. Sigur că nici mie nu-mi spuneau
detalii ale trecutului lor, de teamă să nu se afle cine sunt,
de fapt. Poate de aceea se bucurau când mă jucam în
casă, în imediata lor apropiere.
În straşnicul bloc sovietic unde ne-am mutat când
eram în casa a doua, aveam şi pivniţă, pentru lemne şi
cărbune; cum citisem şi auzisem că, în epoca pietrei,
oamenii aveau topoare de piatră, m-am hotărât să-mi fac
şi eu unul. Din apa neagră a Jiului am adus în pivniţă o
bucată de rocă plată şi, câteva luni, zilnic coboram în
„atelier”, la frecat pietre, până mă dureau mâinile; cum
activitatea mea o apreciam secretă, mama şi tata jubilau
tot secret, în partidele de şlefuit le eram aproape, cuminte,
tăcut. Dar, după câteva luni de şlefuit, văzând rezultatul
strădaniilor mele, am abandonat; mai ales că, din
întâmplare, am văzut-o pe vecina Ghizi, cu doi ani mai
mare decât mine, urcând scările, nu ştia că sunt în urma ei
şi, aşa, am văzut ceva tulburător sub rochiţa ei, ceva ce
mă interesa cum nu se poate mai mult. Atunci, probabil
am decis să renunţ la şlefuitul mecanic şi obositor, să trec
vicios la arta pipăitului şi a mângâierii.
Sunt mai aproape de mine însumi şi de propria
copilărie când mă raportez la episoadele ei rurale, de care
am avut parte din plin, când „naturelul” se manifesta ceva
mai simplu, mai nestânjenit; am avut parte de „la ţară”
oltenească şi ardelenească din plin, chiar în perioada când
se încheia colectivizarea. Cum unchii şi mătuşile erau
ocupaţi cu „integrarea” lor în „colectivă”, copiii rămâneau
în grija unor bunici care îşi pierduseră soţii, derutate total
de ceea ce se întâmpla şi de propria lor orbire fizică. Faptul
că veneam de la oraş îmi oferea avantaje chiar profitabile,
pricep că mă dezlănţuiam cât cuprinde.
Sunt adus de Mama, la început de vară, la unchiul
Gheorghe, fratele ei; în geamantanul cu haine am ascunsă,
sub prosop, o mască de carton, foarte colorată, a unui
diavol bine dispus. Mă joc cu vara şi verişorul meu, cu
copiii de prin vecini; devin, nu după multe zile foarte
călduroase, un fel de contabil al găinilor şi ouălor din
ogradă, seara le închid într-o magazie de lemn, să le pot
număra, să am ce raporta mătuşii Saveta; ouăle le strâng
într-un coş, ştiu toate cuibarele; după ora şase seara, mă
duc singur la haltă, să-l aştept pe unchiul Gheorghe, să
vin cu el acasă, să povestim doar noi , cât durează drumul;
am o activitate care mă înalţă în ochii bunelor mele rude.
Lovitura de graţie o dau când, după ce unchiul îmi
confecţionase o vioară din coceni de porumb, iar eu
descoperisem un bidon de tablă pentru petrol bun de
tobă, am susţinut concerte pe prispa casei, în admiraţia
vecinilor. Relaxat şi mândru de succes, doream să
impresionez şi altfel, în ochii copiilor de seama mea; ştiam
că le e foarte frică de dracu’, pe care şi eu îl închipuiam
negru, cu un chip precum cel al măştii din geamantan.
Într-o dimineaţă obişnuită, când eram numai singur, am
săpat o groapă aproape de fântână, am pus multă apă în
ea, să fac noroi negru; şi iese un noroi cum nu se poate
mai negru, mă dezbrac la pielea goală şi intru în groapă,
mă frec îndelung şi apăsat, să se lipească bine de piele,
îmi pun şi masca de drac vesel; şi ies din curte încântat de
noua mea identitate, umblu pe uliţa prăfoasă, doar-doar
voi întâlni nişte copii; lângă o fântână la drum se jucau
doi fraţi, îi ştiu bine, cel mai mare nu depăşeşte cinci ani,
când mă văd o iau la goană, eu mă schimonosesc şi urlu
aşa cum îmi închipui că face dracul, nici nu-i mai văd pe
cei doi, nu ştiu unde s-au ascuns; e bine, mi-a ieşit şi
numărul diavolesc, mai umblu aşa, noroit şi mascat pe
drum, trebuie să mă mai vadă şi alţii, apoi să mă
recunoască, să afle că dracul sunt eu, voi fi şeful lor, că
am să le spun că am puteri secrete, pot să fac ce vreau eu
cu ei; cei doi s-au refugiat într-o curte unde era gălăgie,
cum ceilalţi copii sunt la gard, se uită la mine, li se aud
răsuflările şi şoaptele, eu încă mă menţin în postura de
diavol anonim, încep scâncetele unei fetiţe, nici nu mă uit
spre ulucile în dosul cărora lăcrimează, dar – brusc – mă
întorc cu faţa – masca! – spre curtea unde s-au ascuns
copiii, urlau sinistru şi mă prefac că mă îndrept spre poartă,
partenerii mei de jocuri nu mai rezistă, ţipetele şi plânsul
strigat dezmorţesc aerul stătut al uliţei, scot o clipă masca,
să vadă amicii că sunt eu, alerta scoate din amorţeala
generală bătrânii rămaşi în sat, fug acasă, urmărit de ţipete,
înjurături.
Nu scriu nici amintiri din copilărie, mai corect e
spus că anumite imagini intense se cheamă între ele, se
dispun imprevizibil; nu sunt identice cu întâmplările de
atunci, tot aşa cum pietrele de sub apă, din albia râului nu
sunt aceleaşi scoase şi uscate la mal. Ce are a face episodul
„masca”, mai sus etalat, cu secvenţa lăturilor, cea care se
lipeşte bizar aici? O perioadă, în celălalt spaţiu rural al
copilăriei, cel mai apetisant miros din gospodăria rudelor
pe linie paternă era cel al lăturilor pentru porci; erau
preparate într-un ciubăr mare şi îmi plăcea enorm să mă
lipesc de lemnul lui călduţ, să mă aplec peste margini, să
inspir aburii amestecului de tărâţe, cartofi, sfeclă şi ce va
mai fi fost inclus în acea materie păstoasă; o mătuşă m-a
tras de urechi din ciubărul bine mirositor, îi era frică bietei
femei să nu cumva să mă răstorn în lături, să nu păţesc
ceva, am făcut scandal, nu înţelegeam ce au cu mine, cu
preferinţele mele olfactive. Nu foarte departe de locul unde
era ciubărul cu lături, în spatele şurii, era un nuc impozant,
în coroana lui bogată am făcut, cu un văr mai mic, un fel
de foişor, de acolo, ascunşi printre frunze şi dotaţi cu un
arsenal din lemn şi pietre, supravegheam teritorii întinse,
grădini şi pajişti, case şi dealuri; cel mai bine se vedea
„Dealul Comorilor”, ştiam de la fabuloşii moşi din vecini
că acolo au fost îngropate comori, am să râcâi cu o lopată
în vârful lui, asta împreună cu verişorul şi alţi doi băieţi
din vecini, fraieriţi cum că ne vom îmbogăţi şi vor descoperi
săbii şi arcuri cu săgeţi adevărate, n-am descoperit decât
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
o sapă ruginită, după trei zile de eforturi arheologice am
închis şantierul; dar s-a întâmplat după ce, penibil, cad
din nucul post de observaţie, şi cad pe covorul de urzici
de sub coroană, nu am pe mine decât un maiou şi chiloţii,
mă tăvălesc şi urlu cât pot de tare, îmi arde pielea, fug în
curte, mătuşa ţipă şi ea la mine, mă „sfădeşte” şi mă
ameninţă că mă spune Tatei, dar îmi dă o cârpă udă, să tac
din gură şi să şterg pielea dureroasă.
E un fragment din vacanţele mele la ţară, de fapt –
din marea vacanţă a copilăriei. Sigur, perioadele petrecute
alături de părinţi erau cumva mai închise, supuse unor
rigori pe care nu le simţeam la fel de intense când mă aflam
la „ţările” mele; cum în casa noastră nu se înjura niciodată,
tot aşa nu se pomenea cuvântul „partid”, oroarea bieţilor
mei părinţi faţă de partid pricepând-o mult mai târziu;
astfel, deloc chinuit de măscări (includ aici şi partidul unic),
am avut linişte pentru jocul de interior cel mai durabil al
copilăriei mele, şi ultimul totodată: se desfăşoară în camera
mea, pe canapeaua pe care dorm; pun pe canapea o pătură,
o încreţesc în mai multe locuri, sunt munţi, văi, câmpii; în
acest peisaj de lână albăstrie apar niturile – armata albilor
şi mici bucăţi de lemn, toate vopsite, colorate – indienii;
sunt şi câteva cazemate, cetăţi – din piesele unui domino;
luptele se desfăşurau până când mă chema Mama la masă
sau trebuia să mă culc; jocul acesta rezistă ani de zile,
până când nu mai am spaţiu pentru a-l practica, citesc nu
numai la masă, dar şi pe canapeaua deloc freudiană din
cameră şi acum citesc (mă joc?) pe această canapea; de
unde să ştiu dacă şi cum s-a evaporat copilăria mea
urbano-rurală, apolitică, normală?!
Cluj, 8 februarie, 2007
Dora PAVEL
Cântecul Micului coreean
Nu ştiu dacă am dreptul la o copilărie care să
intereseze şi pe altcineva în afara mea. Chiar dacă (sau
mai ales pentru că) ea a fost una mirifică, desfăşurându-se
în două spaţii, pentru mine (mezina răsfăţată între patru
fraţi), paradisiace. Unul – cel al casei părinteşti, de pe
Strada Eminescu, din Deva, ridicată cu mari privaţiuni de
părinţii mei, învăţători cu venituri mai mult decât modeste.
O casă aproape goală în interior, cu un mobilier, în mare
parte, confecţionat chiar de părintele meu. O casă cochetă
însă, solidă şi impunătoare ca arhitectură, învăluindu-mă
cu tot ce înseamnă „raiul” unei asemenea construcţii: terasa înconjurată de viţă de vie; pivniţa cu aromele,
păianjenii şi ciuberele ei; podul misterios, încremenit sub
patina de praf, cu lada în care tata îşi ascunsese, între
altele, colecţia din „Revista Fundaţiilor Regale” sau
scrierile lui Iorga; curţile elaborate, pavate cu flori şi păsări
vii, sau ambiguizate, iarna, sub rufele umplute de vânt şi
îngheţate pe frânghii în forme grotesc-umane; grădina cu
parcele impecabil marcate; nucii şi duzii în ale căror coroane
aţipeam adesea în după-amiezele lungi de vară; lăstarii a
39
căror ivire o pândeam, pas cu pas, după ce-mi asistam
tatăl în „chirurgia” altoirii…
Pentru ca spaţiul celălalt, al transmutării pe perioada
vacanţelor de vară – o cu totul altă „ţară”, pe un cu totul
alt meridian, cum îl percepeam eu pe-atunci, garnisit cu
altă climă, vegetaţie şi seve, cu altă limbă şi obiceiuri –, să
fie, pentru mine, între trei şi optsprezece ani, unul şi mai
fabulos. Cu întreagă acea lume sălbatică, rudimentară, a
satului Turbaţi (!), de sub Parâng, în Gorj, satul natal al
tatălui, un tărâm secret, binecuvântat şi zăvorât, neatins
nicicând de colectivizare. Cu iepuri şi vulpi, în mărime
naturală, trecându-mi nonşalant pe dinainte sub pădure,
pe dealurile Larga şi Lăturoasa, în care ne aventuram,
dincolo de râu. Cu ploi dezlănţuite şi trăsnete ucigaşe,
cum nu mi-a fost dat să întâlnesc în nici un alt loc, dar şi
cu ritualul Paparudelor prin care noi, copiii desculţi ai
uliţei, invocam „cu găleata plină / ploile să vină”, în
perioade de secetă severă, când gleznele mici ne scăpau
adânc, periculos, în despicăturile pământului… Un tărâm
al boltei înstelate neverosimil, ca într-un trucaj, în care mă
pierdeam noaptea, când ieşeam cu sora mea la privată,
mai mult pentru a „colecţiona” încă un strănut prin somn
al oilor, prilej, pentru noi, de mare veselie…
Nu, cu siguranţă, nu am dreptul la o copilărie care
să intereseze şi pe altcineva în afara mea. Am însă, şi pe mai
departe, dreptul la copilărie. Dreptul de a continua să mă
minunez de armoniile şi dizarmoniile acestei lumi, dreptul
de a continua să mă întreb, la fel de suav ca atunci când am
ieşit pentru prima oară din Deva pentru a poposi în alt oraş,
de ce nu au toate aşezările... cetate. Sau de ce pe la marginea
lor nu curge... Mureşul. Sau de ce viperele cu corn de pe
Cetatea Devei nu se mai întâlnesc decât în... Dobrogea.
Sau de ce în locul casei mele părinteşti, demolată bestial în
anii ’80, se află acum locul viran dintre două blocuri...
De ce?!
O să vă mai spun doar câte ceva despre acele lucruri
pe care, copil fiind, nu le puteam controla, deşi îmi erau
cumva familiare.
…Ora 6 dimineaţa. Vocea feminină,
teatral-inflexibilă, a difuzorului minuscul de pe noptiera
tatei deschide o nouă zi: „Aici Moscova! Aici Moscova!”
Nu ştiu dacă anunţul se repeta într-adevăr sau doar
memoria mea continuă să reverbereze ecoul unei
intoleranţe inconştiente.
Sau aş putea să vă mai spun câte ceva despre unele
lucruri care, copil fiind, nu-mi păreau periculoase, dar pe
care, vag, le percepeam ilogice.
…Poştaşul ne aduce o ilustrată de la unul din fraţii
mei mai mari, care studiază silvicultura la Braşov. În
explicaţia imaginii, ca şi pe ştampila poştei, stă însă scris:
Oraşul Stalin... Pe omul Stalin îl contemplu, de altfel, zilnic,
fără să vreau, în drumul spre grădiniţă, aşa cum tronează,
neclintit, în picioare, viu colorat şi zâmbitor, pe panoul
uriaş (depăşind cu mult un stat de om) din centrul Devei.
Sau v-aş putea spune ceva şi despre lucruri de
care, copil fiind, aproape ajungeam să mă contaminez,
deşi le găseam implauzibile.
40
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
…Repertoriul sovietic de cântece optimiste, atât
de agresiv vehiculat prin taberele de pionieri: „Undeva,
departe, lângă Volga, / În sovhozul vesel noi trăim, / Ce
frumoasă-i viaţa, / Seara, dimineaţa, / Căci cântăm întruna
şi muncim. // Vine şi Serioja Armonistul / Şi dansează fetele
de zor, / Vin şi ei, băieţii, / Vin şi ei, glumeţii, / Să-şi arate
dansurile lor. // Numai Vanea stă mai la o parte, / Căci
iubita mi l-a părăsit. / Stă şi se gândeşte / De ce nu-l
iubeşte / Şi de asta-i tare necăjit. // Dar deodată mi-l zăresc
băieţii / Şi glumesc cu toţi pe seama lui. / Numai ce porneşte
/ Vanea dănţuieşte / Şi e tot în fruntea jocului” etc. Cântece
care însă nu excludeau recuzita marii literaturi ruse, pe
care o aveam la îndemână, sau pe cea a celebrelor filme de
artă ruseşti, cu toată cenzura epocii.
Ce-ar mai fi de adăugat? Că au existat şi lucruri pe
care, copil fiind, ar fi trebuit, poate, să le preţuiesc prin ele
însele, dar de care mă pomeneam fascinată prin cu totul
altceva?
…Am şase ani. Sunt principalul interpret al unei
dramatizări după cântecul Micului coreean orfan, Wu
Wing (este vremea în care coloniile româneşti adăpostesc
copii nord-coreeni). Sala splendidului Teatru de Estradă
din Deva (şi cinematograf, în acelaşi timp), pe-atunci pe
nume „Filimon Sârbu” (!), actualul „Arta”, e arhiplină.
Decorul scenei, cât se poate de sumar: un cearşaf alb
imens, care acoperă pardoseala, căci e iarnă, o iarnă
viforoasă, prin „nămeţii” căreia eu, Wu Wing, îmi încep
căutarea haotică şi cântul: „Răspunde, mamă, unde eşti?
/ Alerg şi plâng şi strig... / Sunt eu, Wu Wing al tău, cel
mic, / Mi-e foame şi mi-e frig. // Vai, nu mai pot şi am căzut
/ Şi nu mă strângi la piept. / E totul alb, în câmpul sterp /
Stau jos şi te aştept”... Protagonistul (care sunt) e susţinut,
în paralel, de vocile unui cor nevăzut, activat de alţi copii,
aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine. Din ce în ce mai
deznădăjduit, continui să invoc, zadarnic, protecţia
maternă. Din ce în ce mai vlăguit, strigându-mi mai departe
aşteptarea, spaima, singurătatea, mă las să cad, în
avanscenă, cu capul pe genunchi. Nu mai cânt. Suspin
doar şi hohotesc, mimând plânsul. Intervine, în sfârşit, şi
Corbul, cel mai în măsură să dezvăluie sălii adevărul
implacabil, pe care eu, desigur, nu-l descifrez: „Aştepţi
degeaba”... El spune ceva despre mama, care zace undeva, în munţi, iar „ochii ei sunt morţi”, goliţi, sfâşiaţi chiar
de el. Liniştea e deplină, aud respiraţia calmă, poate
indiferentă sau poate, de ce nu?, precaută, uşor
emoţionată, a primelor rânduri de părinţi/spectatori. Eu
însă rămân nemişcată, ghemuită, cu capul plecat, câteva
clipe bune încă, ştiind că nu trebuie să-l ridic, orice-ar fi,
înainte de căderea cortinei.
Şi, brusc, neaşteptat, inexplicabil, un ropot
supradimensionat de aplauze la unison. O frenezie a sălii
pe care o găsesc târzie, şi de aceea nemeritată, dublată de
o rumoare crescândă venind dinspre culise, care mă
nedumereşte şi mai mult. Aud vocile alor mei, şoaptele lor
precipitate, panicate, neînţelese, chemând sau somând
pe cineva insistent. În sală, aplauzele se înteţesc şi mai
mult, prelungindu-se nefiresc. Deodată, pricep şi eu totul.
Mă simt adulmecată şi linsă, pe gât şi braţe, pe umeri şi
coate: căţeluşa noastră, o mică celebritate, de altfel, în
oraş, năvălise din spatele scenei să-mi dea primul ajutor...
Dar, nu, repet, nu am dreptul la o copilărie care să
intereseze şi pe altcineva în afara mea. Şi-apoi, materialul
e imens! A încerca să-i dau viaţă, acum, aici, asta m-ar
sufoca. Nu mai bine să-l strecor, clandestin, fraudulos, pe
ici-colo, în romanele mele, cum, în parte, am şi făcut deja?
Oare nu tot despre copilăria noastră vorbim şi scriem,
chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem despre ea,
chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem?
Dan CULCER
Nostalgezice şi analgezice
“post-comuniste”
Pentru cei care prin virtutea lucrurilor se află în
exil întrebarea sună în general cam aşa: Când aţi plecat
ce-aţi făcut cu copilăria? Aţi lăsat-o acasă, sau aţi luat-o
cu voi? Nu vreau să activez, totuşi, prea multă tristeţe!
Alexandru Vlad
Se numesc nostalgezice activităţile umane de rememorare care, prin evocarea unui trecut recent, induc durere
în cei care îl evocă. [Dicţionar personal] Durerea poate,
sau nu poate, fi tratată cu analgezice.
Se numesc analgezice (Analgezice: gr. v.-”fără” +
algesis “durere”) o grupă de produse chimice
(medicamente?) care calmează temporar durerea. Durerea
poate fi definită ca o senzaţie subiectivă, complexă, care
reflectă activitatea tisulară, reală sau posibilă şi răspunsul
efectiv la aceasta. [Wikipedia]
Mă chinuiesc de vreo trei luni să scriu ceva [pentru
Vatra], pe o temă dată de prozatorul Alexandru Vlad:
copilăria, şi în particular «copilăria noastră ‘comunistă’».
Se poate formula oleacă diferit. ”Copilăria noastră sub
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
comunism”. Fiindcă NOI am fost sub comunism, cum bietul
om sub vremi. Nu şi EI. Cine sunt ei? Toţi colonizatorii,
ocupanţii, linguşii, toţi activiştii, miliţienii şi securiştii care
au constituit şi constituie osatura sistemului statal al
României de la 1944 încoace. Tocmai aceia care ne învaţă
41
Aflasem cîte ceva despre faptul că Tata fusese la război şi
scăpase de moarte la Odessa, la Tiraspol, la limanul
Niprului. Nu ştiu dacă a dezertat de frică, în urma
atentatului ale cărei consecinţe le-a văzut, nici cum de s-a
hotărît să înfrunte moartea pentru a scăpa de moarte.
Dan CULCER
După război, la început de eră
După război, la început de eră, când ruşii, volnici,
cuceritori a jumătate Terră, juliseră toate moţatele
şi cloştile pe ouă, eu începeam să caut pidzulici.
Azi plouă. Dansez cu Cocoşata ţanţos ca un cucoş
La Clubul Muncitoresc de pe strada Hymenez
(Duminică post-prandială, zi de sărbătoare)
Şi de tensiune roş mă străduiesc să inventez
un plauzibil pretext în baza căruia să putem,
mai târziu, face sext, cum ar zice azi marius ianuş
sau poate chiar a scris cândva maria banuş.
Sala e încinsă şi cu mâna stângă prinsă între ţâţele Cârnei mortuare
Mă aplec şi o ridic de fund spre cingătoare.
O ţin atât de tare strânsa că în curând se face soare,
de dogoare ne picură-n tangaj tang-oul
şi sfârcurile ei străpung furoul.
Sext Tant’ Eliza, a sa mătuşă protectoare, de pe scaunul
de supraveghetoare, obişnuită să cureţe buzi şi să fluture panglice
roşii la mitinguri, la sărbătorile de iarnă şi la cele clanice,
o sfătuise că, dacă o doare, să folosească unsoare
de gâscă care e mai bună decît cea de porc, altfel
riscă să devină cadână la o fântână din cartierul Mănăştur.
Unul o va pişca de cur dar pasiunea face repede fâs căci
nimeni nu-i profet în satu ăsta mic, de-i zice
Lume Mare. Deci, blând, să ne iubim mai pe răcoare,
am sfătuit-o pe Gheboasa fată mare,
în vreme ce, profund atrasă, Crina se pregătea să-şi ungă cu melasă,
ţâţânile, subsiorile şi noada curului său tare ca marmelada
din cutiile de lemn, pe care o tăia cu cuţitul, Mama Mare,
cea din care ne tragem toţi, cu mic-cu mare.
Fu tare scândura de cer sub care ne-am iubit;
Atât de mare groaza din parcare, că mirarea-mi nu fur mică
Că mai avui utila de schimbat o fată mare-n fata mică şi peltică.
Culcat, înfipt în solul tare, strângeam în braţe o Nimică
Ori, cine ştie, chiar moartea mea - cea mare şi unică.
Cluj, 1954 -Elancourt, 6 decembrie 2006
(Din ciclul ”Amintiri din copilărie şi adolescenţă”)
de două decenii cum e cu ‘democraţia’ şi organizează
‘Procesul comunismului’ în aşa fel încît să rămânem la
nivelul declaraţiilor.
Sunt născut la 15 iunie 1941, la Sulina. România a
intrat în Război la 22 iunie 1941. Tata a fost imediat trimis
pe front. Mama l-a revăzut în 1942. Era urmărit ca dezertor.
La abdicarea regelui aveam şase ani. Eram deja
şcolar şi îmi aduc aminte de scoaterea portretului de pe
peretele alb al clasei Domnului Busuioc, la Sighişoara.
Nimeni nu m-a întrebat, dacă ar fi fost de ales, ce aleg.
Deja fiindcă nu ştiam că s-ar fi putut alege, că se poate
alege, eram (prea) prunc iar cînd am aflat, târziu, deşi nu
42
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
foarte târziu, că se poate totuşi încă alege, adică în
octombrie 1956, cînd s-au răsculat ungurii la Budapesta,
am aflat imediat şi concret care e riscul, adică pedeapsa
cu moartea.
Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc
asumat? Nu părinţii mi-ar fi putut inculca astfel de asumări
de risc. Pentru ei, trebuia să trăiesc, să trăim. Cum s-o
putea. Oricum?
Textele mele de proză, cîte au fost publicate,
povestesc de revolta unui tînăr care nu accepta să fie
îndemnat la supunere de modelele sale. Scrise între 1964
şi 1968, ele vădesc o stare de spirit, sunt o mică şi verbală
revoltă internă.
În 1951 am văzut-o pe Ana Pauker trecînd cu un
automobil negru cu perdeluţe pe la Baia Borşa, Carpaţii
spre Est. Eram cu părinţii la Fîntîna Borşei în vacanţă. Îmi
amintesc de portretul trinitar, de mare tehnicitate, care
fusese multă vreme prezent pe zidul clădirii
cinematografului «Timpuri Noi» din Cluj, ce-i reprezenta
pe ‘mucenicii comunişti’: Ana, Luca, Teo, în acelaşi cadru
de icoană cu trei feţe. Ce blasfemie!
Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc
asumat? Ba da, lecturile mele: «Tînăra Gardă», de pildă, ar
fi trebuit să mă facă să accept acest fel de risc pentru
libertate. Dar atunci, în URSS, era război, invadatorul german ucisese pe cei apropiaţi tînăr-gardiştilor. Iar eu trăiam
în plină pace postbelică. Doar nu era să mor pentru
libertate?! Nici nu ştiam de fapt ce e libertatea.
Credeam şi cred că pentru libertate se trăieşte şi se
luptă. Nu se moare, decît întîmplător, accidental. E o bătălie
în care se înfruntă inteligenţa cu forţa. Forţa are şi ea o
inteligenţă. Ar fi grav dacă i-am ignora acţiunea. Că altceva,
ce aş fi putut primi ca răsplată pentru cârtire, decît gloanţe
sau puşcărie?
Încercînd să scriu pe tema dată, act care mi-a scos
la suprafaţa memoriei toate neputinţele şi ratările, am luat
pastile, e un fel de-a zice, căci nu mi-am tratat nevrozele,
aici în Franţa, acum cinci ani, decît cu psihanaliza şi nu cu
droguri, pastile şi de un fel şi de altul, şi nostalgezice şi
analgezice, pentru a-mi păstra echilibrul. Dar sursa
nevrozei mele era boala fiicei mele mai mari, Ioana Larisa,
şi nu aceste evenimente ceţoase, şterse. Iar acum sunt
complet turtit de efectele contradictorii ale nostalgiei şi
scârbei, încît aproape nu mai sunt în stare să scriu.
Scriu totuşi, doar fiindcă am promis, deşi sunt
convins că am depăşit orice termen redacţional.
Am traversat, oare, precum câinele prin apă epocile
acelea, ieşind la mal şi scuturându-mi blana care împroaşcă
picuri în jur? Aşa făceau câinii imenşi, nişte dobermani pe
care proprietarul casei în care eram chiriaşi, pe strada
Donath, 162, Bodor Ur, fusese obligat să-i vîndă pe la
mijlocul anilor ‘50, fiindcă nu-i mai putea hrăni. A păstrat
un câine lup, Mulu, care mânca orice resturi de la mesele
noastre, mort de cancer sau de bătrîneţe un deceniu mai
târziu.
Nu ştiu cine vor fi fost puternicii zilei cărora le-au
fost vînduţi dobermanii, dacă nu cumva poliţiei sau
securităţii, cu oamenii cărora Bodor Ur era în bune relaţii,
furnizându-le prioritar şi privativ rare vinuri de calitate la
toate ocaziile, el fiind gestionarul unei întreprinderi de tip
Vinalcool la Cluj.
Îmi aduc aminte aici de reacţia paradoxală a lui
Zaharia Stancu când l-am întrebat în Sala Oglinzilor din
Palatul tîrgu-mureşean al culturii, la o reuniune a redacţiilor
Vieţii româneşti şi Vetrei, ce crede despre proverbul : E
mai bine să fii un dulău viu decît un leu mort? Nu ţin minte
ce mi-a răspuns, dar ştiu că la ieşire m-a luat pe după umăr
foarte părinteşte şi mi-a spus că mă admiră pentru că mai
ştiu visa.
Din păcate sau din fericire, nu am avut, nici nu am
vreo urmă de stimă pentru scriitorul/omul acesta (şi nici
pentru cei ca el, şi au fost destui, mai mult sau mai puţin
demagogi şi mascaţi, de la Geo Bogza la Eugen Jebeleanu,
Nina Cassian, Dan Deşliu, deşi ştiu că Stancu a navigat
cu îndemânare şi făcut uneori şi bine obştei scriitoriceşti,
pe vremea prezidenţiei sale. Cred că o făcea pentru a
menţine calmul şi a contracara prin privilegii şi mici cadouri
nemulţumirile ce răbufneau printre tinerii scriitori. Erau
un fel de a le da pilda adaptării şi obiceiul de a face trocuri
cu stăpînirea.
Iar revoltaţii de genul Deşliu sau Bogza mi-au fost
şi îmi sunt şi mai antipatici, fiindcă au devenit ‘nerezonabili’
doar de când li s-au împuţinat stipendiile.
Copilăria mea seamănă fără îndoială cu aceea a
multora din cei de-o vârstă.
Probabil că am strâns mai puţin fier vechi şi deci
nu am ajuns să visez, în loc de ‘pitulici’, fier ruginit, ca
Bulă, incapabil de a răspunde la îndemnul tovarăşei
învăţătoare de a compune o propoziţie simplă fără o aluzie
la fierul vechi.
Am făcut, pe la 10-11 ani, în cadrul pregătirii pentru
apărarea patriei (FGMAP), un curs de semnalizator marină,
bizară specializare pentru un orăşean de pe malul
Someşului. Nu mi-am folosit niciodată cunoştinţele, dar
mă întreb acum dacă visele mele de marinar, de explorator
erau legate doar de pasiunile, transmise de Tata, pentru
Jules Verne, pentru Richard Haliburton sau Livingstone
şi Stanley, el care se pregătise să devină medic în coloniile
belgiene ale Africii. Sau era semnul că percepeam deja o
presiune teribilă, sufocantă de care încercam instinctiv să
scap.
Mai târziu, când am început din nou să percep
presiunea, să ajung la saturaţie, să cred că aş putea să
devin partizan, să scriu manifeste şi să le difuzez prin
oraşul de pe Mureş, prin 1984, am scos din dulapul copiilor
o mică jucărie pe care o cumpărasem în Italia, la Milano,
cu cîţiva ani înainte, un talkie-walkie care bătea la cîţiva
kilometri şi discutam, recăzut în adolescenţă, cu soţia mea
de atunci, că am putea să ne retragem în munţi şi să rezistăm
astfel, mai ales după Cernobîl. Am scris cîteva fiţuici, zise
manifeste, pe care le-am depus, aşa cum văzusem că
făcuseră şi alţii, prin cabinele telefonice ale periferiei. Dar
când, mânat de curiozitate, ca criminal care se întoarce la
locul crimei, am regăsit pe cutia metalică a telefonului toate
minusculele mele fiţuici de protest, neatinse, am fost
cuprins de ruşine şi de sentimentul neputinţei. Şi de frică,
apoi. Fiindcă mă întrebam dacă nu am fost fotografiat,
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
foile mici de hârtie fuseseră lăsate doar pentru a
supraveghea pe cei care le-ar fi atins, citit, împrăştiat.
Era frica de cînd eram mic, cea care mă podidise
adesea. Sfaturile mereu repetate ale părinţilor care îmi
cereau să nu vorbesc despre ce discutau ei acasă,
autobiografiile pe care le repetam anual sau dacă vizam o
schimbare de statut, de pildă să devin pionier sau utecist,
mă puneau mereu în situaţia de a mă teme că aş putea să
mă contrazic, să fiu acuzat de nesinceritate, de tăinuirea
unui păcat politic. Nu era o obligaţie să devii pionier sau
utecist, ci o imitaţie, definită perfect de marşul tineretului
pe care învăţasem să-l fredonez: ‘Nu sta pe gânduri/ Intră
în rînduri.’
Cel mai mare păcat era faptul că părinţii mei
avuseseră o casă de vară la periferia Sighişoarei, cu un
teren de 0,43 ha, pe care o vânduseră în vara lui 1956.
Această proprietate de care ne-am scăpat a fost, ca şi
istoria pseudo-naţionalizării sanatoriului Culcer, sursa
terorii dosariadei care şi atunci, ca şi acum, îi paşte pe unii
sau pe alţii.
În fine, cred că dificultatea de a scrie despre
copilăria mea vine din amestecul insuportabil dintre
nostalgie şi greaţă. Greaţă de mine, fiindcă ştiu că această
supunere inculcată pe toate canalele era împotriva firii
mele, greu de acceptat. Aşa că îndată ce am avut o oarecare
independenţă, m-am revoltat destul de temeinic, dorind
să părăsesc casa părintească, apartamentul, şi cadrul său
aparent imuabil, unde locuiam fiind simbolul supunerii şi
lipsei de adevărat dialog cu părinţii.
Anii tinereţii, adică de după 1956, au fost marcaţi
de certuri violente cu ambii mei părinţi. Totul mă irita la ei.
Am avut înţelepciunea şi şansa de a putea să mă îndepărtez
de ei, ceea ce mi-a permis să le înţeleg comportamentele şi
mai târziu să le accept cu bunătate.
Cu atît mai mult cu cît astfel am aflat că Tata fusese
arestat şi anchetat în 1956, şi că nu a turnat pe nimeni
dintre cei cu care fusese în contact, de la doctorul Telia, şi
alţii din anturajul lui Lucian Blaga, la Balogh Edgar, ziarist
şi activist comunist slovaco-maghiar, anchetat ca militant
naţionalist în aceea perioadă de după 1956, prieten al său
arestat de Securitate (ultimul mi-a chiar făcut un portret
verbal al Tatei cît se poate de favorabil).
Ce semne au lăsat vremurile pe pielea mea, în
celulele materiei mele cenuşii, cum şi când am înţeles că
fără repere morale şi intelectuale nu se poate, unde le-am
43
căutat, în apropiere sau depărtare, în familie sau printre
dascăli, cum am construit repere în locul celor ce fuseseră
sistematic subminate, demolate, ucise, în ce fel au
determinat epocile acelea culoarea viselor mele, cum de
se mai vedeau repere stelare pe cerul moral mereu mascat,
mereu schimbător? Mai erau oare accesibile reperele morale, modelele? Fuseseră distruse sistematic de barbari, de
invadatori sau se învechiseră, îmbătrîniseră, roase de timp?
Aceste retorice întrebări par să fie mai degrabă
cele ale unui adolescent. Copilăria noastră nu era însă
prea departe şi cred, fără să pot argumenta sau fără să-mi
pot aminti ce gîndeam atunci, că eram deja în esenţă aşa
cum sunt acum. Deci, ca să ştim cum eram, ar trebui să
ştim cum sunt.
În căutarea modelelor, scanînd pentru mine şi apoi
pentru alţii sursele nu puţine de modele ce vor servi
reconstruirii noastre morale, sociale şi politice.
Când scriu scanînd, termenul poate fi luat şi
ad-litteram. Astfel am scanat cele 33 de caiete ale jurnalului
Sandei Stolojan, una din cele mai interesante şi ataşante
personalităţi ale exilului.
Era zi sau era noapte? Fazele lunii în 1953.
Sunt adesea incapabil să spun în ce zi suntem.
Acum, pensionar ocupat, am zile de superactivitate şi zile
de tânjală. Între cele două serii, pierd şirul.
Atunci ştiam. Eram ritmat de şcoală, dar când eram
în vacanţă? Uitam.
Ce făceam la şcoală? Învăţam. Ce? Istoria R.P.R.,
de pildă. Nu mai exista decît o cronologie epurată. Atît de
epurată încît evenimente reale, chiar recente, dispăruseră
din orizontul nostru. Goluri imense au rămas în cronologia
istoriei, aşa cum o ştiusem şi am ştiut-o pînă de curînd.
Aici doar, la Paris şi după 1989, am început să umplu
golurile. Am aflat astfel cînd fusese tata la Odessa. Îmi
povestise că era la Odessa atunci cînd a sărit în aer
clădirea Comenduirii. Dintr-o carte semnată de Olivian
Verenca am înţeles că acest eveniment tragic, un atentat
cu grave consecinţe locale şi naţionale, avusese loc la 23
octombrie 1941.
Mă aflam chiar fără repere de timp, ca să pot
discerne de e zi sau noapte, într-un spaţiu cu o lumină
puternică ce distruge umbrele, estompează reliefurile,
aplatizează peisajul, ca în ziua sau noaptea aceea de pomină
de prin ianuarie 1953. Mama, eu şi paznicul eram singurii
oameni vii vizibili. Toţi ceilalţi dormeau. Ne aflam, cu
Mama, la cheremul, la îndemîna milei paznicului din chilia
de la intrarea unui Institut de cercetări, care, în pustia
sublunară, era persoana ce stăpînea timpul, putea impune
ziua sau noapte, sub cerul în care o lună imensă şi albă
părea tot atît de luminoasă ca un soare văzut prin ceaţă
sau în eclipsă.
Deşteptătorului uitasem să-i răsucim arcul. Nu
aveam radio. Telefunkenul spart de o schijă la Sulina,
fusese ‘dăruit’ şefului comisiei de naţionalizare, care
pusese peceţi pe aproape toate uşile casei în care locuiam
44
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
la Sighişoara, pe strada Vlad Ţepeş, 25. Cabinetul medical
al Tatei fusese declarat sanatoriu, de colegii săi, medicii
dintre care unul mi se pare că se numeau Onaca sau aşa
ceva. Ei – reali proprietari de sanatorii, Tata – doar un
veleitar, ce se îndatorase la bănci ca să-şi cumpere
aparatura medicală de bază pentru un internist bine dotat.
Dar voia şi el sanatoriu, iar ifosele l-au îndemnat să pună
pe uşa casei unde locuiam o plăcuţă pe care scria
‘Sanatoriul Dr. Culcer’, inscripţie, fără acoperire
instituţională, care l-a dus la pierzanie, adică la pierderea
a tot ce agonisise ca medic între 1935 şi 1945. O
naţionalizare care nu a fost niciodată publicată în
Monitorul Oficial, deci nu a fost legală. Dar nici o
contestaţie nu a fost acceptată în justiţie iar aparatura
medicală, odată distribuită policlinicilor de stat, nu mai
putea fi recuperată. Astfel Tata a contribuit, volens-nolens,
la protecţia sănătăţii publice, ca un mare donator anonim
şi nerecunoscut.
Probabil că nemaipomenita noapte pe care nu o
voi uita, cu pustia ei luminoasă, să fi fost cea dinspre 29
spre 30 ianuarie1953 când efemeridele indică lună plină la
ora 23h44m UTC.
Stalin va muri la 5 martie 1953. Anunţul morţii sale
a fost urmat la Cluj, ca şi probabil în toate localităţile mai
răsărite ale României, de organizarea unor mitinguri de
doliu. Aveam 12 ani. Patru ani mai tîrziu terminam şcoala
media nr. 4, trecînd corect examen de maturitate la 16 ani.
Ţin minte doar o scenă, povestită cîndva şi lui Romulus
Guga. Am impresia că a integrat-o într-unul din romanele
sale, pe nedrept şi prea rapid clasate, cu scene de o
vizualitate cinematografică de neuitat.
Eram în primele rânduri ale unui careu de îndoliaţi
şcolari şi proletari aduşi la păstrat un moment de
reculegere, la plîns şi la ascultat discursuri disperate în
Piaţa Libertăţii pierdute din centrul Clujului. Muzică
funebră la megafoane. Din balconul cinematografului
«Timpuri Noi» ni se vorbea. În cutremurătorul moment
de reculegere, în tăcerea groasă şi friguroasă a unei
ierni aspre, un prunc adus de tătic pe umeri, a scăpat o
minge care a săltat surd pe asfalt bătucind tăcerea.
Nimeni nu a avut curajul să mişte. Mingea s-a oprit în
rigolă.
Iarna era grea. În piaţă mai erau nămeţi adunaţi ca
să poată circula ZIS-urile mici şi roşii, autobuse sovietice
de import, cu scări înalte de care îmi julisem de nenumărate
ori oasele fluierului piciorului. Spre casă plecam pe jos,
căci zăpada nu putea fi curăţată. Era prea multă. Şi devenise
uscată, murdară, prăfuită.
Unii profesori, ca de pildă profesorul nostru de
română Vasile Scurtu, sau Mărgineanu, de matematică,
dispăreau cu anii, apoi erau reintegraţi în învăţămînt.
Nimeni nu vorbea la şcoală despre asta. Am aflat ceva în
acest sens după evenimente, probabil de la Mama.
Directorul adjunct al Şcolii medii nr. 4, profesor de
istorie, Manciu Luca, un om cu ochii roşii, puţin holbaţi,
nu mă avea la inimă fiindcă, împotriva voinţei sale, Mama
reuşise să obţină includerea mea în clasa A, despre care
ea aflase sau credea că are profesori mai buni şi elevi mai
dotaţi.
Insul acesta, rău în toate, era genul ranchiunos,
un profesor incompetent, incapabil să iasă din cadrul
manualului de istoria R.P.R. a ilustrului escroc şi propagandist comunist Mihai Roller.
Eram cititor impenitent. Unor colegi mai dinamici
izolarea mea în curtea şcolii le provoca iritări violente.
Pentru lecturile mele din «Copii căpitanului Grant», care
mă ţineau în colţul cel mai ascuns al curţii, am primit de la
Corpodeanu, colegul meu de bancă, cîteva bătăi scurte
dar zdravene, am fost lovit în nas de mi-a curs borşul şi
am fost dispreţuit. Aşa cum mă simţeam eu însumi umilit
din pricina pulovărului maro peticit şi cusut cu aţă bej pe
care l-am purtat între 12 şi 16 ani la şcoală. Fiindcă nu
aveam altul. Iar Mama îl ‘ştopolea’ de fiecare dată când
apăreau găuri la coatele umflate de atâtea rânduri de aţă
suprapuse.
În fine, ce s-o mai lungim! Mai am o amintire
care cred că merită să fie comentată. Ceea ce acum se
numeşte legendă urbană, producţie imaginară populară
de care acum se ocupă şi etnologii, exista deja în 1948
la ieşirea şcolarilor care alergau spre staţiile de autobus
sau spre casele lor, cuprinşi de o panică fără leac, de la
cursurile de după masă, din şcoala de lîngă Casa
Copilului. Între noi se zicea că seara apare un frizer cu
un brici, fie sub puntea care trecea Someşul spre
Stadionul universitar, fie pe străzile întunecate de
coroanele stufoase ale teilor, ucigaş care extrage ficatul
celui pe care îl atacă şi îl mănîncă crud. Zvonul, printre
pruncii care eram, era sursa unei groaze de neuitat.
Zgomotul penarelor de lemn clănţănind în ghiozdanele
de carton, care ritma goana noastră, ne făcea să avem
impresia că suntem urmăriţi.
Ce vreţi, scenariul canibalului Hanibal, medicul
care gătea cu carne de om, era deja scris în România. Încă
un caz de protocronism, poate.
Copilăria noastră merită să fie evocată. Nu am
luat-o cu mine. Nici nu am lăsat-o acolo. E pierdută, se
pare, undeva pe drum. O voi regăsi, poate, scriind. Ce
dulce-amărui era totuşi mirosul de magiun la începutul
toamnei când petreceam o duminică întreagă mestecînd
cu făcăleţul prunele dulci ce se topeau şi se afumau încet,
luînd gustul pe care nimic nu-l poate evoca mai bine decît
obrajii Mamei, roşii de dogoare lemnelor arzînd sub
ceaunul imens de cupru din curtea unde Mulu, câinele
lup, a murit cu ochii înlăcrămaţi de singurătate.
Elancourt, 29 aprilie 2007
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Radu ŢUCULESCU
Amintiri din copilărie
sau
Stalin cu sapa-nainte!
Copilăria mea s-a petrecut pe-o burtă de deal, între
o margine de pădure deasă (Pădurea Rotundă din stejari
înalţi a căror umbră compactă îţi dădea impresia unui
acoperiş produs din materie verde, vie, constant
şuşotitoare) şi malul Mureşului (argint viu lustruind pietre
de diverse mărimi şi culori, despicat de peşti cu constantă
şi zglobie bucurie).
Reghinul, orăşelul de provincie ale cărui case şi
străzi păreau mereu gata pregătite să se rostogolească la
vale.
Locuiam chiar lîngă pădure. Dinspre ea veneau
adesea adieri misterioase, umbre reci care învăluiau casa,
şoaptele unor poveşti ce-mi produceau vagi puseuri de
teamă şi nelinişte. Foc se făcea cu lemne. Lîngă gura
teracotei, iarna era o încîntare să citeşti la lumina flăcărilor
cărţi precum Nansen prin noapte şi ceaţă şi să visezi la
nesfîrşite întinderi de gheaţă şi la nesfîrşite nopţi polare.
În fiecare vineri, întreaga familie efectua ritualul
îmbăierii. Apa se aducea în găleţi, de afară, dintr-un bazin
colector. În bucătăria largă, soba cea rotundă, din tablă,
cu un tub la mijloc, se umplea cu talaj bine presat. Se
dădea foc iar talajul ardea încetişor, eliberînd o căldură
năucitoare. Sub atenta supraveghere a tatălui, se foloseau
mai multe lighene pentru diversele părţi ale corpului. Talajul
presat, mocnind la temperaturi înalte, transforma bucătărie
într-o adevărată saună. Sîmbăta şi duminica (înainte de
masă, tata ne ducea la biserică, pe mine şi pe sora mea,
chiar dacă o astfel de acţiune nu era văzută cu ochi buni
de unii) ne simţeam mai curaţi şi mai uşori ca-n celelalte
zile ale săptămînii. Cînd, cu mulţi ani mai tîrziu, ne-am mutat
într-altă locuinţă (în veşnica chirie) unde exista şi o baie,
ritualul spălării trupului a dispărut iar îmbăiatul nu a mai
avut nici un farmec.
Mulţi dintre vecinii de la marginea pădurii erau
adevărate personaje demne de proză. Peste drum de casa
noastră se afla casa Generalului. O casă foarte veche,
acoperită pe jumătate de un uriaş nuc. Unul dintre braţele
sale din vîrful coroanei, crescuse pe sub ştreaşina casei
şi ieşise prin acoperiş, dîndu-i acestuia o adevărată
înfăţişare suprarealistă. Habar nu aveam noi pe atunci de
suprarealism ori...latino-americani! Casa Generalului era
dotată cu numeroase încăperi, pline cu mobilă veche, cu
tablouri mari cu rame groase, aurite. Pe un perete avea o
colecţie de spade şi florete. Uneori îşi învăţa fetele (două
la număr) să dueleze, dîndu-le lecţii pe terasa largă năpădită
45
de viţă sălbatică. Vedeam asta , ascunşi în dosul gardului
înalt. Nu suporta vecini şi nici copii. În fiecare duminică
dimineaţa, pornea spre pădure la plimbare cu două găini!
Le lega cu nişte sfori albastre de cîte un picior şi pleca pe
uliţă în sus, bombănind continuu. Părea veşnic nemulţumit
. Adesea înjura feroce pe...diverse teme. Într-o bună zi a
dispărut şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Nici soţia
(adesea zbiera la ea, numind-o proasta pămîntului, de auzea
toată uliţa) şi nici fetele înjurate şi ele deoarece nu erau
capabile să mînuiască spada ca lumea. Se vorbea că din
pivniţa Generalului ar fi pornit un tunel mai înalt decît un
om care ducea pînă la cetatea Gurghiului, la mai mulţi
kilometri depărtare de oraş. Într-altă casă, cu turnuleţe,
aflată chiar pe buza pădurii, înconjurată de o livadă lăsată
de izbelişte, locuia o femeie singură, a cărei vîrstă nimeni
nu o putea spune. Ieşea foarte rar. Avea părul lung şi alb
şi o faţă bîntuită amarnic de riduri. Ca toţi copiii, aveam şi
noi porniri sadice. Îi spărgeam, uneori, geamurile mici de
la turnuleţe. Nu reacţiona în nici un fel. Auzisem că avea
apucături de vrăjitoare şi creştea...lipitori în casă. După
ce-i spărgeam ochiul gemuleţului, aşteptam, tremurînd,
să vedem prelingîndu-se afară un şir de lipitori uriaşe.
Gesturile de vandalism se făceau seara iar noaptea ne
sugruma, repede, orice urmă de curiozitate. Umbrele
groase ale pădurii ne alungau în casă. Poate abia după
aceea ieşeau lipitorile...Mai îmi amintesc de Suciu cel scurt
(aşa-l numea toată lumea), vecinul din dreapta noastră.
Nu avea mai mult de un metru şi jumătate înălţime . Soţia
lui la fel. Rîdea mereu, din orice, şi îi plăcea, după ce se
întorcea de la lucru, să stea cocoţat pe gard şi să fluiere.
Improviza continuu ca un adevărat artist. Mai era nenea
Zoli. Acesta ne impresiona, pe noi copiii, cel mai tare.
Nenea Zoli era masiv, o adevărată huidumă de om, şi îşi
petrecea o bună parte a zilei la crîşmă. Cînd timpul era
frumos, stătea afară, la una dintre cele trei mese. De îndată
ce-l zăream, ne adunam în jurul lui, aşezîndu-ne direct pe
jos, în iarba care creştea pe marginea străzii. Nenea Zoli
îşi bea paharul plin cu rachiu, fără grabă. Apoi, tot fără
grabă, începea să-l mănînce. Pur şi simplu muşca din sticlă
şi o măcina tacticos. Nu scuipa nimic. Înghiţea totul.
Ronţăia paharul ca pe un morcovel, pînă la capăt, sub
privirile noastre suprem admirative. Şi mai era nenea Marc
cel care ne confecţiona diverse jucării din lemn şi ni le
făcea cadou. Un artist. Şi mai erau...
Prima mea manifestare artistică fu la vîrsta de cinci
ani. Tocmai murise tătucul Stalin. Mare jale, mare doliu!
Nu ştiu ce pricepusem eu din toată nebunia acelor zile.
Cert este că aflîndu-mă cu mama de mînă prin oraş, porniţi
la cumpărături, în plin centru am început să cînt. Un cîntec
compus ad hoc, se pare. Un cîntec pe care-l răcneam
sălbatic, pe trotuarul destul de populat. Primele versuri
(compuse tot de mine) de care-şi aminteşte şi azi mama
mea erau următoarele: Stalin cu sapa-nainte/ Aleargă
printre morminte...!! Mama s-a speriat îngrozitor şi m-a
vîrît sub un gang reuşind, cu greu, să-mi astupe gura.
Prima mea creaţie artistică, sugrumată în faşă...
Într-altă zi din acelaşi an, pe cînd mama trebăluia,
ca de obicei, la bucătărie (se apropia amiaza), am dispărut
de acasă. Eram, mereu, lăsat liber să mă joc pe-afară. Puteam
bate mingea în mijlocul străzii, nici un vehicul motorizat
nu-i învolbura colbul...
46
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Mă evaporasem, aşa cum avea să o facă şi
Generalul ceva mai tîrziu. Pe atunci arătam dolofan,
bucălat şi aveam părul foarte blond, aproape alb şi ochi
albaştri. Pot zice acum că semănam cu o...clonă a unei
păpuşi Barbie. Timp de trei zile şi trei nopţi (ca-n poveste
dar...nu fu nici o poveste pentru părinţii mei disperaţi) am
fost căutat de ai mei şi de organele specializate. Am fost
găsit, vesel şi bine dispus, la cîţiva kilometri depărtare de
orăşel, într-o tabără de ţigani nomazi. Astăzi nu-mi amintesc
decît extrem de vag de această extraordinară aventură.
Imagini palide cu căruţe cu coviltir, cîini şi cai şi focuri dar,
mai ales, cîntece. Muzică. Scripcă. Dans. Poate de aceea
am învăţat, mai tîrziu, să cînt la vioară. De pe atunci aveam
acest apetit de-a dreptul necontrolat de a pleca, de a porni
la drum, de a călători fără ţinte şi scopuri anume...
Hotărîrea luată de ai mei, după cele două întîmplări
petrecute în acelaşi an, fu oarecum ciudată, dar extrem de
benefică mai tîrziu pentru mine. Părinţii s-au înţeles să mă
dea la şcoala germană. Ordine şi disciplină nemţească. De
asta aveam nevoie. Apoi mai fu o explicaţie. Ştiam deja citi
şi chiar scrie. La o şcoală românească, mi s-ar fi urcat
gărgăunii la cap din prima clasă. M-aş fi considerat
deşteptul pămîntului, văzînd cum colegii se chinuiau cu
învăţarea alfabetului. La menţi, intram în rînd cu toţi
ceilalţi, ba chiar mai rău. Eram, de fapt, un începător sadea,
căci copiii de saşi din oraş aveau, firesc, un mare avantaj
faţă de mine: cunoşteau limba. Aşa au gîndit părinţii mei
să facă, pentru a mă potoli. În ceea ce priveşte învăţătura,
reuşiseră. Dar marele meu prieten, începînd din prima clasă,
chiar din prima zi de şcoală, deveni un bucureştean pe
nume Răzvan, venit la Reghin să urmeze şcoala germană.
În scurt timp, ajunseserăm oile negre ale clasei şi, ceva
mai tîrziu, ale şcolii. Răzvan locuia în gazdă chiar la domnul
Thumes, directorul şcolii. Palmele lui, fiecare mare cît un
capac de WC, se abăteau aproape zilnic asupra cefelor
noastre. Acestea erau cele mai uşoare pedepse. Adesea
eram închişi în clasă, după ore. Aşa aflau şi părinţii mei iar
tărăboiul se declanşa. Ai lui Răzvan erau la Bucureşti,
departe. Nu aveau cum să ne despartă, nu existau clase
paralele.
Unul dintre „dezastrele” pe care le-am produs
amîndoi, trebuie povestit pe scurt. Pe profesoara de limbă
şi literatură germană o chema Mökösch şi era obsedată
de mirosuri. Mereu zicea: mirosiţi al naibii, mai spălaţi-vă,
ceva pute în clasa asta, deschideţi toate ferestrele, aşa
pute şi la voi acasă? Era domnişoară bătrînă, mică şi uscată
ca o smochină venită din Africa, cu părul alb, unghii lăcuite
şi îmbrăcată colorat. Cred că avea peste o sută de ani...Cînd
ne împroşca cu vorbele ei critice la adresa mirosurilor
noastre, ne simţeam precum nişte viermi născuţi de-un
hoit. Ideea ne-a venit la amîndoi. Într-o pauză dinaintea
orei de germană, am frecat cu usturoi (veniserăm pregătiţi
de acasă) băncile, catedra, tabla, uşa de la intrare şi, cu
cea mai acerbă ură, clanţele lucitoare. Apoi i-am convins
pe colegi să mestece şi ei cîte o bucăţică din leguma
puturoasă. Domnişoara profesoară a deschis uşa cu
repeziciune (se afla într-o agitaţie perpetuă) a pornit-o
către catedră şi s-a oprit la doi paşi de ea. A deschis gura
larg, ca un peşte pe uscat. Arăta precum o scenă din desene
animate.(Pe vremea aceea habar nu aveam că există
televizor). A scăpat catalogul de sub braţ. S-a răsucit pe
călcîie cu un început de ţipăt gîlgîitor, horcăitor. A mai pus
o dată mîna pe clanţa zămoasă şi, după ce a ajuns în hol,
a pornit-o la goană, urlînd isteric, spre biroul directorului,
ca cineva căruia i s-au zdrobit degetele de la mînă. A
leşinat în prag, căzînd la pămînt precum o cîrpă. Una care,
endlich, mirosea şi ea al naibii! Puţea de-a dreptul! Domnul
Thumes a intrat în clasă şi, fără să întrebe ceva, ne-a făcut
doar un scurt semn, mie şi lui Răzvan, să ieşim. Ce a urmat,
nu are sens a mai povesti. Culmea este că tata, un om
aspru, supărător de corect, religios, cu principii de
conduită şi cu... o bibliotecă vastă, cînd a aflat întîmplarea
a... izbucnit în hohote de rîs cum nu-l mai văzusem pînă
atunci!
Răzvan, marele meu prieten, a dispărut la 25 de ani
cu avionul pe care-l pilota, deasupra Mării Roşii, în codiţii
neelucidate nici pînă azi. Nu s-a găsit nimic, nici măcar o
pată de combustibil pe suprafaţa mării. În avion mai erau
încă şapte piloţi români şi două stewardese. Celălalt mare
prieten al meu, Laurenţiu, a murit după absolvirea liceului.
A căzut într-o prăpastie în munţii Piatra Craiului. Trebuia
să-i parcurgem împreună cum făcusem de atîtea ori pînă
atunci, cu alte masive. Nu pricep de ce nu a avut răbdarea
să mă aştepte. Ce l-a împins? După dispariţia lui Laurenţiu
şi Răzvan, toată viaţa următoare m-am iluzionat că-mi voi
face alţi prieteni aşa cum mi-au fost ei. N-am reuşit
niciodată.
Am crescut şi copilărit într-o regiune numită Mureş
Autonomă Maghiară. Printre saşi, unguri şi evrei. Şi
români, desigur. Şi ţigani, ici colo. Am avut prieteni şi
colegi de joacă de toate naţionalităţile. Unii colegi ştiau
prea puţin româneşte şi mă înţelegeam cu ei în limba
germană. Mergeam la culesul viilor ori la cules de pepeni,
din aceia cu miezul galben şi năucitor de dulce, cu saşi şi
unguri la un loc. Cîntam împreună în orchestră, mergeam
la pescuit , la furat de gutui. Citeam cărţi comune. Le iubeam
pe Karina cea roşcată şi plină de pistrui, pe Ileana Glatstein,
o superbă evreică cu părul castaniu şi lung pînă pe fese,
pe Smaranda cea cu pielea smeadă şi sînge amestecat. Pe
rînd, desigur.
Habar nu aveam că eu creşteam pe burta unui deal
multicultural şi multinaţional...! Nu ţin minte să fii auzit
vreodată îndemnuri ca: hai să-i batem pe evrei ori pe unguri,
hai să-i batem pe saşi ori pe români. Deseori nasul îmi era
spart, ochii învineţiţi, coastele şi braţele pline de vînătăi.
Mă băteam din diverse motive. Cel mai des, din cauza
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
pîrîcioşilor. Nu-i puteam suporta, încă din grădiniţă. Aveam
o adevărată aversiune faţă de ei, aversiune care s-a
transformat, mai tîrziu, într-o silă viscerală pentru turnători
cu ori fără state de plată. Îi uram pur şi simplu, chiar dacă
nu întotdeauna îmi făceau, neapărat, mie necazuri. Ideea
în sine de turnător, mi-a produs întotdeauna greaţă.
În clasa a noua m-am mutat la Cluj. A început
perioada internatelor, a tutunului, a Havanei Club...
Copilăria mea murise. Ori, poate, a rămas pentru totdeauna
să bîntuie pe burta unui deal, între o margine de pădure şi
un mal de rîu.
Horia URSU
Un sat, trei oraşe şi patru
anotimpuri
Am venit pe lume într-o vară în luna august a
anului 1948, într-un sat ardelean, într-o familie de dascăli.
Pînă în anul mutării noastre la Aiud, pentru mine a existat
un singur anotimp: vara. Altfel spus, toate amintirile mele
între trei şi cinci ani sunt legate de acest anotimp. Dar ce
era vara pentru mine la ţară? În primul rind, o lumină care
creştea întruna începînd cu o zi anume pentru ca într-o
altă zi să scadă pînă la a se pierde aproape de tot în ceva
care nu-mi spunea nimic. Am învăţat să scriu şi să citesc
în rînd cu toţi copiii de vîrsta mea. În schimb, citirea orei
pe ceasul de bucătărie sau pe cel de mînă al tatei a mai
avut de aşteptat ceva vreme. Pe lângă această operaţie,
tabla înmulţirii mi s-a părut ceva mai uşoară chiar dacă, în
verificările zilnice, eliminatorii, după înmulţirea cu 2 eram
de fiecare dată trimis la locul meu în bancă. Începusem să
cred că pediatrul nu greşise cînd scrisese în fişa mea
medicală „debilitate mintală”. Noroc că se putea trata, cum
scrisese tot el, cu Glutarom. Relaţia mea cu timpul a fost
mereu una complicată… Şi ce mai era vara? Vara era atunci
cînd, în drum spre casa bunicilor, treceam zilnic o vale cu
nisip umed străbătută de un fir de apă limpede dar care,
cîteodată, creştea din senin atît de mult încît mătura totul
în cale. Asta însemna, în limba ţăranilor, că „a vinit Valea
Mare”. În mintea mea, Valea asta stătea ascunsă undeva
în pădure şi, din cînd în cînd, dădea o raită prin sat precum,
cu mai multă cruzime parcă, „ăia cu dările”. Şi mai era vară
atunci cînd mi se părea că, împreună cu fratele meu, păzeam
satul, oamenii fiind duşi pe cîmp, iar cîinii păreau muţi,
orbi şi surzi din pricina căldurii.
Satul era înconjurat de dealuri înalte. Graniţele lumii
mele erau vizibile şi, totuşi, de neatins. Cît despre a le
trece, nu putea fi vorba. Dincolo de „lumea mea” se înălţa
un cuvînt: Turda, unde ai mei mergeau din cînd în cînd cu
treburi. Cuvînt, la început, doar, imagine mai apoi, Turda a
fost primul oraş pe care „l-am zidit” din cuvinte puţine şi
două culori: roşu, mai ales, şi dungi albe subţiri. Era vorba
de o casă mare, roşie, cu geamuri înalte şi cu obloane de
lemn vopsite în cele două culori. Turda era oraşul meu pe
47
care nu-l văzusem niciodată şi al cărui proprietar mă
socoteam, drept pentru care dădeam cheia de la intrare
doar celor care nu mă supărau.
Apoi am ajuns la Aiud. Aiudul era oraş şi el. Acolo
am descoperit cel de-al doilea anotimp: iarna. Şi, odată cu
el, frigul, igrasia, ceaţa şi importanţa lemnelor de foc. Dar
natural la ţară, aici erau o marfă scumpă.
Pe lîngă grădiniţa la care mergeam în fiecare
dimineaţă la ora şapte, împreună cu fratele meu mai mic şi
cu mama, educatoare, Aiudul avea un Muzeu de istorie,
în cetate, un cinematograf şi o închisoare, la doi paşi doar
de grădiniţă. Toţi o vedeam, dar nimeni nu vorbea de ea,
ca şi cum n-ar fi existat. În afară de gardienii care se zăreau
în gheretele de pe zidurile înalte, ţipenie de om. Ai fi zis că
păzeau nişte clădiri goale sau un cimitir.
La cinema mergeam foarte des. Neştiind să citesc,
nu aveam cum şti dacă afişele anunţau schimbarea filmelor.
Cum oricum nu înţelegeam mare lucru din ce vedeam, îmi
era totuna. Sensul nu mă interesa. Important era filmul în
sine.
Mama îmi dădea bani pentru cinema ori de cîte ori
îi ceream. Nu îşi punea deloc problema că aş fi putut face
altceva cu ei. Şi nici nu făceam. Toate însă au un sfârşit.
Într-o zi, în drum spre cinematograf, am văzut coperta
colorată a unei cărţi în vitrina unui chioşc de ziare şi
rechizite şcolare. Pe acea copertă, un Făt-Frumos se lupta
cu un balaur. Judecînd după copertă, mi-am spus că de
bună seamă cartea făcea cît un film, aşa că am scos din
buzunarul treningului meu aproape nou banii de film şi
i-am întins doamnei vînzătoare spunîndu-i ce vreau. Mi-a
zis zîmbind că îmi lipseau cîţiva lei pentru a cumpăra cartea.
Diferenţa nu îmi spunea nimic, aşa încît am hotărît să
„merg” la film pînă cînd voi face suma pentru carte. Cînd
am simţit că buzunarul era gata să se rupă sub greutatea
monedelor scufundate în el, m-am dus să cumpăr cartea
ştiind că era la locul ei. Trecusem doar zilnic pe acolo şi
ştiam că nu o luase nimeni. Aveam chiar mai mulţi bani
decît trebuia. M-am întors acasă fericit şi i-am arătat mamei
cartea. Mama era fericită şi ea, dar nu putea ocoli
întrebarea privitoare la provenienţa banilor cu care făcusem
„marea achiziţie”. Mi-a spus că aş fi putut să am cartea şi
să văd şi filmele, dacă ar fi ştiut ceva de planul meu.
Bucuria ei a fost însă scurtă, întrucît din acea seară, deşi
frîntă de oboseală, îmi citea, la rugămintea mea, câte o
poveste din Poveşti ardeleneşti de Ion Pop Reteganul.
Sunt şi poveştile bune la ceva. Cînd, din motive
necunoscute nouă, se suspendau pentru cîteva minute
activităţile din programă, mă trezeam în mijlocul tuturor
copiilor din grădiniţă, pe un scăunel, şi rugat de tovarăşa
directoare să spun o poveste. Oricare. Ştiam destule încît
să nu mă mişc de pe scăunel pînă la ora amiezii cînd începea
drumul spre casă. În afară de cinematograf, mergeam la
Muzeul de istorie. Aproape în fiecare duminică. Muzeul
era pustiu şi nici nu plăteam intrarea. Două obiecte mă
atrăgeau: o sabie şi o armură de cavaler. Pentru a înţelege
rostul celorlalte obiecte ar fi trebuit să ştiu să citesc.
Cititul şi scrisul au venit mai tîrziu, odată cu fotbalul.
Locuiam la Ocna-Mureş, alt oraş, unde am scăpat de frig,
căci încălzirea se făcea cu gaz metan.Dacă scrisul a fost
pentru mine un chin, detestam compunerile, cititul,
desenul şi fotbalul au fost marile bucurii ale copilăriei.
48
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Vara, citeam şi desenam întruna, pînă mă dureau ochii. Cît
despre fotbal, băteam mingea în parc pînă nu o mai vedeam.
Totul a fost bine până într-o zi. În acea zi, o nelinişte fără
obiect a lăsat loc unei nelinişti bîntuite de fantasme.
Fără să îmi dau seama, mă apropiasem de o vîrstă
la care nimic nu mă mai mulţumea aşa cum cu puţin înainte
reuşeau cititul, desenul şi fotbalul. Încă la îndemînă şi
totuşi, brusc, departe… Mai rămînea ceva la care nu mă
gîndisem niciodată… În plus, în viaţa mea îşi mai făcuseră
loc încă două anotimpuri…
Dumitru CHIOARU
Copilărie furată
Născut ca mulţi alţi copii la ţară, aş putea fi ispitit
să-mi compar copilăria cu a lui Nică a Petrei din minunatele
Amintiri din copilărie ale hîtrului povestitor Ion Creangă.
Am trăit şi eu întîmplări asemănătoare celor povestite de
el cu umor, dovadă că, indiferent de timp şi loc, copilăria
se repetă ca şi mitul, la fel de veselă şi nevinovată. Nu voi
povesti aici năzdrăvăniile mele, pentru că sunt comune
tuturor copiilor. Vreau însă să scriu povestea unei copilării
furate de istorie. Şi totuşi, azi pot spune că am avut o
copilărie fericită, pentru că am prins ultimele zile ale satului
tradiţional care s-a destrămat, ca un vis, în urma
cooperativizării. Sîngătinul era un sat ardelenesc cu oameni
harnici la muncă şi veseli la petrecere, vestiţi prin colinde
şi jocul de bîtă, cum se spune prin partea locului unui
dans străvechi. Sub ochii mei miraţi de copil, au trecut şi
ultimele care cu boi ducînd zestrea mireselor, dar şi cele
care duceau foarte des la cimitir oameni din generaţia
bunicului dinspre tată, care au murit de inimă rea datorită
privării de pămînt, sursa bunăstării, independenţei şi
libertăţii lor. Am crescut într-o familie de ţărani înstăriţi,
cărora cooperativizarea le-a luat totul, lăsîndu-le doar
casa. Am fost martor la atîtea ruşinoase blestemăţii făcute
de „tovarăşi”, încît aş putea scrie o carte despre
distrugerea unei lumi cu tradiţii şi obiceiuri de veacuri în
numele comunismului. Jocurile cu alţi copii erau întrerupte
de descinderile din dube ale „tovarăşilor” înarmaţi cu
pistoale la casele ţăranilor şi sufletul meu vesel şi
nevinovat de copil a fost invadat de frică şi de o tristeţe
nemărginită. Dar în acelaşi timp simţeam cum îmi creşte în
suflet revolta împotriva minciunii oficiale despre „binele”
făcut ţăranilor prin cooperativizare, răspîndită de
„tovarăşi” pe toate canalele de difuzare în masă, ziare,
radio, televizor, cărţi şcolare şi filme documentare
proiectate pe ecran la căminul cultural, duminica dimineaţa,
înaintea unui film de aventuri, ca să-i atragă pe copiii trimişi
altfel de părinţi la biserică. Am văzut ţărani ascunzîndu-se
prin căpiţe de fîn sau prin gropi săpate în grădină, căutaţi
cu cîini de vînătoare şi duşi cu duba la închisoare, pentru
că refuzau să-şi dea pămîntul în gospodăria colectivă. A-i
lua ţăranului pămîntul însemna acelaşi lucru cu a-i lua
viaţa. Dacă bunicului meu i s-a luat odată cu pămîntul
viaţa, mie mi s-a luat copilăria. Din ţărani cu stare pentru
care au muncit generaţii, părinţii mei încă foarte tineri au
devenit, fugind de cooperativizare, muncitori în fabrici
din Sibiu. Pînă au reuşit să-şi cumpere un apartament cu
două camere la bloc, am trăit în condiţii foarte precare cu
nostalgia satului în suflet. Fiind singurul lor copil, au
investit în mine, pentru că aveam chemare spre carte, toată
dragostea şi economiile familiei. Au fost nişte oameni
sacrificaţi de un regim care i-a determinat să-şi schimbe
viaţa, înstrăinîndu-se de rostul lor adevărat într-o lume cu
sistem de valori răsturnat. Nefericirea lor mi-a marcat mai
ales adolescenţa, cînd începusem să-mi dau mai bine seama
de toate păcatele comunismului. Am crescut urînd
comunismul şi sperînd că această utopie, care a ucis şi
rătăcit atîta lume, se va sfîrşi într-o bună zi. Am avut şansa
să trăiesc căderea comunismului, dar lumea copilăriei mele
a rămas pentru totdeauna apusă. Ţăranii şi satul tradiţional
au dispărut. Iar copilăria furată de istorie nu mi-o mai dă
nimeni înapoi.
Liviu Ioan STOICIU
9 repere personale
În lada mea de zestre n-au putrezit amintirile din
copilărie (ele sunt cuprinse în toate cărţile mele).
Întâmplarea face să am acum pe masă o carte a copilăriei
(poeme, carte apărută la Editura Muzeul Literaturii Române,
2006), intitulată „pam-param-pam (adjudu vechi)”. După
ce în 2005 am publicat (la Editura Vinea) prima mea
antologie de versuri cu un titlu care are legătură exclusivă
cu copilăria mea, „Cantonul 248”. În timp şi spaţiu:
1950-1965, am copilărit la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu
Vechi, la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi (unde îşi
avea casa părintească mama, Ioana Sandu) şi la 4 kilometri
de oraşul Adjud (unde îşi avea casa părintească tatăl meu,
Ioan), din fosta regiune Bacău (din 1967 din judeţul
Vrancea). Aici, pe hartă e recunoscut locul unde se varsă
Trotuşul în Siret (la Adjudu Vechi e un pod important
peste Siret la drumul care te duce spre Bârlad sau Galaţi,
venind de la şoseaua naţională Bucureşti-Bacău), iar
oraşul Adjud (fost raion) e nod de cale ferată, se merge
spre Ciceu. La Cantonul 248 (248 de kilometri de la
Bucureşti până aici, pe linia ferată spre Suceava) tata avea
locuinţă de serviciu. Tata era şef de echipă la întreţinere
de cale ferată (înregimentat în a doua armată a ţării, a
ceferiştilor, pusă la punct ca atare de fostul ceferist ajuns
prim-secretar al PMR, Gh. Gheorghiu-Dej; tata s-a calificat
după ce s-a întors din prizonierat din Siberia, unde a stat
trei ani la o mină de azbest; n-o să credeţi, tata a împlinit în
luna martie, anul acesta, 90 de ani). Pe atunci, în anii 50, se
construia linia spre Bicaz, tata era mereu detaşat pe şantier
(aşa se explică de ce m-am născut eu la un alt canton, din
comuna Dumbrava Roşie, la 5 kilometri distanţă de Piatra
Neamţ). În preajma Cantonului 248 (loc de câmpie), în
copilăria mea, erau „bucăţile”, cum li se spune, terenul
arabil sau grădinile ţăranilor din Adjudu Vechi, adică viile,
pepenăriile, livezile, în care semănau şi legume sau cereale
(trei sferturi din an se învârteau în jurul Cantonului 248,
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
cu treburi), iar peroanele haltei erau mereu pline. Altfel,
proprietatea statului, Cantonul 248 cuprindea, în afara
clădirii de piatră în care locuia tata cu familia lui, şi o clădire
în care locuia cantonierul, cel ce deschidea bariera, cu
familia lui plină de copii, şi o cazarmă cu muncitori
necalificaţi (ţărani veniţi de departe, de peste dealuri, să
câştige o pâine cinstită la calea ferată). Destinul meu e
legat de aceste locuri ale copilăriei. Să încerc să
sistematizez 9 repere personale „de caracter” din copilărie
care „m-au însemnat”:
1. Deşi în acte sunt trecut numai cu prenumele
Ioan, rudele mi-au spus numai Liviu, deoarece înainte să
mă nasc eu, părinţii mei au mai avut o fetiţă, Livia, care a
murit la şase luni, deocheată, obiceiul locului fiind să preia
numele copilului mort cel ce se naşte după el.
2. Numele de Stoiciu are legătură directă cu tatăl
tatălui meu, Milea, un macedonean aromân revoluţionar
din vatra istorică a Macedoniei lui Alexandru cel Mare,
născut din marea familie a stoicilor (refugiat în România la
începutul secolului al XX-lea; a trecut Dunărea sub
gloanţele autorităţilor bulgare, sub burta unui măgar).
L-am moştenit cu tot cu fatalismul lui.
3. La un an şi patru luni mi-a murit mama, în iunie
1951, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248. La
mijloc e un blestem moştenit din partea familiei mamei
mele, de reţinut: mama mamei mele a murit în biserică şi
biserica a trebuit să fie resfinţită, gata să fie închisă; apoi
i-a murit mamei primul copil, soră mie; după care un frate
al mamei s-a sinucis şi alt frate al ei a fost călcat de tren,
când traversa linia, pe viscol, chiar la Cantonul 248.
Blestemul nu s-a stins, e reactivat periodic, de câte ori o
introduc în scenă pe mama mea: la dezgroparea la şapte
ani a mamei, am fost eu la un pas de moarte, doctorii
negăsind diagnosticul, m-au salvat moaşa şi vrăjitoarea
satului când se pierduse orice speranţă, probabil că eram
„fermecat”, răzbunându-se pe mine cine ştie ce „duh rău”
(nu e proză); în 1977, conştientizând la cutremur moartea,
am mers la mormântul mamei şi l-am îngrijit cum n-o mai
făcusem (morţii, mai ales cei asupra cărora persistă un
blestem, nu trebuie deranjaţi) – urmarea? La puţin timp
după aceea a murit o soră a mea, Sofia, la 18 ani, în condiţii
tragice (i-am dedicat prima carte, „La fanion”). Am fost
crescut şi educat de o a doua mamă, adoptivă. Tata s-a
49
recăsătorit un an mai târziu după moartea mamei mele naturale, să aibă cine să mă crească, mama de-a doua a avut
patru copii cu tata, un frate şi trei surioare mie, nu i-am
considerat niciodată „vitregi”.
4. Izolarea de la Cantonul 248 m-a interiorizat, doar
introspecţiile au contat din copilărie. Am fost timid toată
viaţa şi nesociabil, cel mai adesea inadaptabil, „căpos”,
un singuratic trist. Deşi Cantonul 248 în sine era un paradis,
cu toate animalele şi păsările de curte posibile, cu sere,
pomi fructiferi (şi exotici) şi flori fascinante. În primii ani ai
copilăriei tata a fost înstărit, nu i-a lipsit nimic, dar după
ce a crescut numărul membrilor familiei şi a venit
colectivizarea, care i-a luat tot, a sărăcit dramatic (el era
singurul salariat; a avut de ales între a mai fi salariat „la
stat” şi a da la colectiv pământul, uneltele agricole şi
animalele mari). Aici aveam locurile mele de ascuns comori,
de schimb (pe care le uitam şi înnebuneam de neputinţă),
aici duceam bătălii tactice cu copii din sat, preluate din
cărţi de istorie ale antichităţii – şi câte alte minunăţii, mă
abţin să le înşirui, să nu fie trecute pe o listă a banalităţilor
„copilăriei noastre comune”.
5. La 11 ani am avut prima experienţă sexuală (cu o
domnişoară dintr-un prepeleac, mai mare cu zece ani decât
mine) la Cantonul 248, atunci am scris cred primele poezii
de dragoste.
6. Corecţiile corporale m-au ţinut departe de tata
sufleteşte. Climatul de austeritate din casă m-a făcut să
fiu azi intransigent? Deşi n-a lipsit Pomul de Crăciun
niciodată şi sărbătorile religioase ortodoxe erau respectate
prin petreceri familiare, tata se ruşina să râdă, era teribil de
exigent, intolerant. De la el am moştenit sobrietatea,
încruntarea, încrâncenarea. Ca şi cum n-ar fi ajuns că n-am
avut parte de mângâierile mamei mele naturale, tata nu
mi-a stat aproape...
7. Am fost dat de 6 ani la şcoală. Dacă
primăvara-vara-toamna veneau copii cu vacile la păscut
pe zona căii ferate şi mai aveam cu cine să mă joc, iarna
cantonul era complet izolat, în plin câmp, cu viscole care
depuneau zăpezile până la streaşina caselor, cu lupi care
săreau gardurile Cantonului 248 (dar n-aveau nici o şansă
în faţa câinilor noştri). Am avut coşmaruri cu drumurile
mele de doi kilometri de la Canton la şcoala primară şi
elementară din comuna Adjudu Vechi (din clasa a VII-a
m-am mutat la Adjud) şi invers, iarna, când veneau şi mă
însoţeau pe câmp ba copiii cantonierului, ba tata şi mama
de-a doua (de regulă însă calculam în aşa fel să vin spre
canton de la şcoala din comună când ştiam că la canton
opresc trenurile personale şi mă întâlneam pe drum cu cei
ce coborau acolo şi veneau în sat), mi-era urât.
8. Muncitorii de la cazarma din cadrul Cantonului
248 m-au maturizat rapid (seara îi vizitam în secret), de la ei
am înţeles pe ce lume sunt şi ce vremuri grele traversează
românii. Iar familia cantonierului (îndeosebi o fiică
frumoasă îndrăgostită de tata, cu serviciu la oraş) m-a
crescut cu cartea în mână, datorită ei am descoperit şi
lumea creată de mintea povestitorului (fie el şi popular),
care o completa pe cea reală, nu numai lumea din visele
mele prăpăstioase.
9. De la 15 ani (din 1965, când a apărut dictatorul
N. Ceauşescu la orizont) scriu „regulat”, instinctiv,
spontan. La 15 ani “scoteam” trei “reviste” ale mele la
50
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Cantonul 248 (eram elev de liceu teoretic la Adjud, făceam
naveta săptămânal; în rest, stăteam la casa părintească
din Adjud, pe atunci închiriată unei familii de evrei care
m-a educat în spiritul curăţeniei, inclusiv morale).
„Reviste” săptămânale scrise de mână de mine pe foi A 3
îndoite, „umplute” cu texte ale mele de proză, poezie,
teatru, publicistică, interviuri (le păstrez şi azi), pe care le
citeau ai mei şi colegii de clasă, rudele, familia
cantonierului, muncitorii de la cazarmă. Când se termină
copilăria, de drept? Tot atunci am fost eliminat din liceu
trei zile, fiindcă am afişat poeme incomode la gazetele de
perete şi am fost mutat de la casa părintească la internatul
liceului, să fiu atent supravegheat... Iau seama însă că e
cazul să mă opresc, să las în legea ei copilăria mea: am
depăşit cu mult cele 3000 de... caractere PC acordate de
Al. Vlad, scuze.
25 martie 2007, Bucureşti
Sanda CORDOŞ
Frînturi
Cred că n-am mai rezolvat o temă similară (să
vorbesc despre mine în scris şi în public) chiar din
copilărie, din compunerile şcolare de pe-atunci. Îmi vine
foarte greu, fie şi numai pentru că vîrsta aceea, ca şi
oricare alta, a fost un continent (în mare, neexplorat de
mine însămi) pe care acum ar trebui să-l reduc la o potecă
inteligibilă. Am fost tentată să-ncep cu tinereţea părinţilor
mei, cu plecarea lor timpurie de-acasă, cu felul – de fapt
– în care s-au lepădat de destinul lor de ţărani. Mi-am
dat seama, surîzînd, că şi acesta e un fel de a povesti
deprins în familie, din poveştile (întotdeauna fascinante
pentru mine) spuse de sora mai mică a mamei mele,
ţărancă din Apuseni, care au întodeauna un preambul, o
anticameră fără de care întîmplarea însăşi n-ar putea să
respire. Am să las coridorul acesta neumblat şi am să
intru în tema însăşi spunînd că, deşi născută la Bistra, în
satul natal al mamei, copilăria mea s-a desfăşurat în
peregrinările dictate de slujba (în antreprize de construcţii
forestiere) părinţilor mei.
Pînă la 12 ani (cînd familia s-a stabilizat oarecum),
am trăit mai ales în sate de munte, schimbate o dată la
cîţiva ani. A fost, într-un fel, copilăria copilului din orice
sat socialist. Am fost pionieră, am purtat cravata roşie
cu tricolor, am recitat poezii şi am intonat cîntece (mai
ales în gimnaziu am făcut foarte mult cor) închinate patriei,
partidului şi conducătorului, am bătut, în detaşamente
pioniereşti, pas de defilare. Am adunat, în întreceri de
asemenea pioniereşti, hîrtie, fier vechi, plante medicinale,
alune, porumbele, coarne, măceşe şi alte fructe specifice
locului în care ne găseam. Am adunat şi sortat cartofi,
am adunat şi despănuşat porumbul, am îngrijit lotul
şcolii. Am făcut excursii şcolare pe la mănăstiri, case
memoriale şi pe la salba de hidrocentrale de pe harta
ţării. Am jucat jocurile copilariei (mîţa-ascunselea, baba
oarbă şi atîtea altele) în lunci de o verdeaţă adîncă şi de
o prospeţime cu nimic comparabilă, jocuri întrerupte doar
de căderea serii. Nu cred că se înserează undeva mai
dramatic ca în satele de munte aflate într-o căldare, în
care, înainte de a fi întuneric, umbrele înghit totul (lumina,
căldura, feţele celorlalţi). Am crescut în poveştile
seducătoare şi înfiorătoare despre comori (ascunse în
munţi şi gorgane), case bîntuite, strigoi, galerii
abandonate de mineri şi locuite de vîlve, stînci preferate
de disperaţi şi luminişurile misterioase ale îndrăgostiţilor
(mai întotdeauna nefericiţi). De cum se desprimăvăra,
părinţii ne purtau, pe sora mea şi pe mine, în scurte
drumeţii în pădurile din preajmă, care m-au legat pentru
totdeauna de peisajul montan pe care îl cred şi acum de
neîntrecut. Însă nu ştiu ce ciudată miopie (care nu cred
să se explice numai prin miopia mea oculară) m-au făcut
inaptă pentru cunoştinţele naturale pe care ai mei au
încercat mereu să mi le treacă. E ruşinos să recunosc că,
crescută mereu la sat, nu ştiu să disting nici copacii
(excepţie fac bradul şi nucul înfrunzit), nici plantele şi că
de-abia la o vîrstă înaintată am încetat să mai confund,
în grădină, pătrunjelul cu morcovul.
Casele în care am crescut au fost întotdeauna
aşezate lîngă o vale de munte, iute şi rece, care se
prefăcea iarna într-un pod de gheaţă, iar primăvară într-o
furie învolburată, purtînd nu doar buşteni sau cioturi,
dar şi lucruri din gospodăriile omeneşti (haine, butoaie,
piese de mobilier). În aceste ape mama limpezea rufele şi
din ele, cînd erau curate, duceam apa pentru spălat. Apa
de băut o aduceam din fîntînile întotdeauna mai
îndepărtate. La Remeţi, la nici 30 de metri de casă, era un
lac fără fund, în adîncul căruia se găseau duhuri teribile,
zîne fără suflet şi un întreg popor de bărbaţi, femei şi
copii. Dacă mă duceam singură, vedeam mai de fiecare
dată, cînd apropiam găleata de pînza de apă foarte fină
şi transparentă, trăsura împodobită a mirilor săltînd
inexplicabil peste parapet şi ducîndu-se, de neoprit, în
adînc.
Deşi n-am copilărit în colonii muncitoreşti
propriu-zise (de obicei, acestea erau ceva mai izolate),
ci în case închiriate sau construite în satul însuşi, viaţa
teribilă a acestor nomazi care sînt şantieriştii nu mi-a
rămas, copil fiind, necunoscută. Decenii mai tîrziu, am
găsit-o scrisă într-un vers şi am recunoscut-o
instantaneu: da, acolo „viaţa se bea şi moartea se uită”.
Oricît de protejaţi am fi fost, violenţa, beţiile, trădările
ajungeau şi la noi. Nici moartea nu ocolea aceste aşezări.
Nu mergeam încă la şcoală cînd unul dintre vecinii de
casă a murit. Tînăr, foarte vesel, însurat de curînd, se
prăvălise cu buldozerul într-o prăpastie. În mijlocul
camerei lor, apăruse o masă pe care se găsea o ladă
închisă, vopsită urît, într-un maro întunecat. Deasupra
ei plîngeau femeile şi, urlînd neînchipuit, soţia lui care
aştepta un copil. În anii care au venit, am observat că
aritmetica tragediei începea de aici: au rămas copii? cîţi
şi cît de mari? Nenorocirea aceasta a copiilor rămaşi pe
drumuri nu putea fi întrecută decît de moartea copiilor
înseşi. În vara în care am împlinit nouă ani, lucrul acesta
s-a întîmplat în familia mea. Verişorul meu s-a
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
transformat, în cîteva zile, dintr-un băiat neastîmpărat
într-o păpuşă de ceară aşezată între flori, giulgiuri şi
dantele în casa din faţă. Felul acesta de întîmplări mi-au
deşteptat foarte devreme nu numai temeri niciodată
vindecate, ci şi o milă copleşitoare faţă de oameni, copii
şi maturi, care pot atît de uşor să nu mai fie. Am rămas,
tot de atunci, cu o sensibilitate excesivă faţă de violenţă,
şi nu doar faţă de cea reală, ci şi faţă de cea simulată. Nu
puteam asista la Vicleim, la scene violente de film, fie
urmărite pe pînza cinematografului încropit la căminul
cultural, fie, mult mai rar, pe ecranul televizorului (am
trăit, ani buni, fără televizor, în văgăunele acelea de munte
emisia, oricum, nu se prindea). Am trecut de patruzeci
de ani şi încă, spre amuzamentul celor din jur, la scenele
dure de pe ecran mă ascund, îmi îngrop faţa în palme.
Am început să trăiesc, foarte devreme, starea de
provizorat şi de neapartenenţă (fireşte, sub alt nume).
Nu mă simţeam ca făcînd parte nici din lumea (foarte
caldă şi melodioasă) a rudelor mamei, nici din cea, tot
mai risipită, a tatălui. Cînd, la 12 ani, ne-am stabilit în
satul tatălui, era prea tîrziu pentru a mai înţelege de
dinăuntru oameni, porecle, poveşti, geografia simbolică
a satului însuşi. Deşi m-am străduit, n-am reuşit niciodată.
Marea reuşită a anilor copilăriei (din care n-au lipsit
niciodată prietenii) a fost descoperirea cărţilor. Ele, da,
erau odihnitoare, fraterne, stabile. Puteau să circule şi,
în acelaşi timp, să stea pe loc. Într-un fel, îmi semănau.
Petre POANTĂ
Reverii de bibliotecă
Alexandru Vlad mi-a cerut prin iarnă un text despre copilăria mea pentru revista „Vatra”. Ar fi vrut o
amintire „neconvenţională”, adică în nici un caz
nostalgic-idilică şi paradisiacă. El se gîndea, probabil, la
o eventuală deconstruire a unui stereotip literar, dacă
nu cumva la construirea altui clişeu, al copilăriei mizere
şi deprimante în regimul comunist. În reveriile mele
copilăria nu este însă decît un univers de senzaţii
vibrante încă în frăgezimea lor originară. Pentru copilul
de atunci, lumea era doar o ambianţă naturală în care
trupul virginal palpita radios şi vegetal. Sigur că, într-un
orizont cultural şi al modelului de civilizaţie, copilăria
mea seamănă cu a lui Ion Creangă şi nu cu a Annei de
Noilles; dar ciudat e oarecum că în reveriile mele senzitive
îmi găsesc corespondenţe mai degrabă în senzorialitatea
jubilantă şi rafinată a celebrei contese din Cartea vieţii
mele, a cărei copilărie s-a consumat fastuos într-un
mediu pur aristocratic. Memoria senzaţiilor genuine nu-i
posibilă decît în reveriile îmbibate de un imaginar cultural,
el însuşi nutrit de reverii bucolice şi de nostalgii
paradisiace. Chiar de şi-ar fi trăit copilăria în peisajul
51
mirific de pe malurile lacului Leman precum Anna de
Noilles, Caragiale, bunăoară, n-ar fi produs imaginea
exaltant-senzitivă a „parfumului fructat şi torenţial al
magnoliilor”. Sensibilitatea estetică a naturii elementare,
în virginitatea ei originară, cristalizează foarte rar un limbaj
expresiv. Ea e un efect de rafinament al naturilor umane
fericite, al unui soi de sentiment idilic organic al lumii. În
absenţa acestei „substanţe”, tema naturii produce de
regulă o literatură convenţională. Revenind la copilărie
orice imagine livrescă a ei este consecinţa unei alchimii
imaginante dintre memoria senzaţiilor originare şi
experienţa culturală personală. Altminteri, e un segment
al biografiei sociale, alcătuit din alte ingrediente. Îmi pot
descrie copilăria într-o imagistică a pauperităţii, cu o
alimentaţie frugală şi elementară. Ea s-a consumat într-un
univers aproape integral arhaic, în care, deşi erau anii
’50, oamenii se îmbrăcau doar în veşminte tradiţionale.
Primul costum „nemţesc” (adică orăşenesc) fusese o
pijama pe care o purta fudul pe uliţa satului un băiat
„parvenit”. Eu m-am desţărănit abia pe la zece ani, cînd
am trecut la trening şi sandale de cauciuc. În acea lume
înmiresmată. În acea lume înmiresmată, totuşi, şi de o
densitate stranie, prima intruziune a modernităţii a fost
curentul electric. În ordine culinară, i-au urmat marmelada
şi halvaua. Dar imaginarul copilăriei mele s-a constituit
din superstiţii, sublimîndu-se ulterior într-o vagă
sensibilitate pentru simbolismul ezoteric şi pentru animism.
52
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
Nicholas CATANOY
De la „Formidabilul” la primul amor
Copil fiind visam deseori să devin cât mai repede
adult, în straie adecvate, cu cravată, cu pantaloni lungi şi
cu pantofi de lac lustruiţi. Ajuns la stadiul visat, – ce achiziţie
nefericită, ce impostură. Să-ţi pierzi inocenţa pentru o
maturitate dubioasă şi naivitatea pentru o cunoaştere
relativă. Ce benedicţiuni catastrofale! Un lucru e sigur.
Copilul ucis de aroganţa celui în vârstă nu poate fi reanimat,
nici în amintirile nostalgice, nici în fantezia memoriilor scrise.
Virtuţile copilăriei sunt definitiv pierdute. Nu întotdeauna.
La bătrâneţe unii cad „în copilărie”, regăsind murmurul
copiilor, reproducându-l din nefericire într-o gamă
bolborosită pe acelaşi ton monocord, în timp ce alţii cad în
prăpastia uitărilor alzheimeriene. O idilă tulburată....
Răsfoind albumul de fotografii şi jurnalele intime
ale familiei, reţin câteva secvenţe memorabile, văzute în
oglinda unui retrovizor.
Sugaci fiind părinţii mei mi-au spus c-am fost un
Adonis zbârcit şi urât, urlând tot timpul ca un viţel înjunghiat.
Mult mai târziu, după moartea mamei mele, citindu-i jurnalul
intim, am înţeles comportamentul meu de-atunci şi urletele
însoţitoare. „Are colici abdominale” spuneau pediatri.
Pentru a mă calma mă îndopau cu ceaiuri de mentă. Fără
folos. Urlam din ce în ce mai tare, în ciuda terapiei avansate.
Într-o zi, vecina noastră, baba Joichiţa, a descoperit cauza
urletelor. Mama nu avea lapte şi urletele mele erau vădit
semnele disperate ale unui sugaci înfometat.
Un vechi obicei din ţară a zdruncinat într-o zi
echilibrul familiei. La şase luni după naştere noul născut
este pus în faţa unei tăvi pe care sunt depuse diferite
obiecte (bani, ţigări, flori, chei, foarfece, şurubelniţe,
nasturi, etc). În raport cu obiectul ales de copil, părinţii
pot deduce vocaţia sau profesiunea pe care o va avea
odrasla. Eu, mi-au spus părinţii, am făcut tabula rasa,
ştergând cu o singură mişcare de mână toate obiectele de
pe tavă. La care preotul ar fi spus: „Ăsta va fi un anarhist!”
Într-un alt pasaj al jurnalului dau de-un episod
amuzant întâmplat cu ocazia botezului. Părinţii mei au avut
ideea năstruşnică să mă boteze în spiritul ortodoxiei
tradiţionale, într-o iarnă geroasă de crăpau pietrele.
Ceremonia efectuată după toate riturile bisericeşti
sfârşea cu imersiunea subsemnatului, de trei ori, într-o
cadă cu apă rece. După cel de-al treilea plonjeu popa Ilie
m-a scos din apă degerat, vânăt ca o pătlăgea, nu fără a-l
onora cu un produs intestinal moale (frigul relaxând
sfincterele), presfinţitul încheind repede slujba, năucit de
cadoul cu care l-am răsplătit.
Unde începe copilăria? Unde sfârşeşte? La „grădiniţă”
e cultivată toaleta. Cum să folosim peria de dinţi şi când să
stăm pe oliţă. Apucăturile bune sfârşesc prima copilărie în
vârtejul hormonal al pubertăţii, când vocea devine bitonală,
când piţigăiată, când baritonescă şi acneea juvenilă, o
mască hidoasă alungând junele pofticioase. Revelaţii
pestriţe între alfa şi omega. Hoinăreli peripatetice, vise de
mătase, căutări după calapodul genetic...
Pe strada Castelului, într-o casă cu pereţii stacojii şi
cu o poartă monumentală se află „Grădiniţa”
(cosmopolită), condusă de Frau Steimnitz, o lungană cu
nasul cârn, instruindu-ne în patru limbi (română, germană,
maghiară şi idiş) şi încurajându-ne să gustăm toate
gastronomiile etnice (sarmale, Hühner-Suppe, gulas şi
koser). O internaţională model, în care amicii mei – Gigi,
Hans, Istvan şi Ştrul – îşi făceau reverenţe în mod spontan,
inocenţa noastră necunoscând xenofobia celor mari, sau
ura rasială. Candori risipite în negura anilor...
Privecs o poză veche cu marginile gălbui. Iunie 1930.
Bucureşti. Subsemnatul (15 ani) în costum de marinar cu
beretă şi cu panglică pe care scrie „Formidabilul”. Alături
tata, într-un costum „Prince-de-Galle”, mândru, ţinându-mă
de mână. Suntem pe malul lacului Herăstrău privind un
grup de lepede spintecând lin apa. O zi splendidă, dar
nefericită, îmi spune tata mult mai târziu. Suprasolicitat de
atâtea evenimente fericite mi s-a destins maţul gros,
„Formidabilul” lansând o torpilă puturoasă, în pantaloni,
pe care tata a pescuit-o cu mâna, înainte de-a plonja pe
aleea trandafirilor, în văzul trecătorilor leşinaţi de râs...
Prima amintire cinematografică pe care o am, a fost un
coşmar. Cred că aveam şase sau şapte ani, fiind chinuit de-o
febră înaltă datorită scarlatinei contractată la grădiniţă. Timp
de trei nopţi consecutive am văzut în vis un monstru, care nu
semăna cu nici un portret picassian, monstrul visat fiind mai
înfricoşător decât toţi monştrii lui Pablo. Creatura din vis avea
în loc de urechi, două guri, în loc de gură un ochi de ciclop, în
loc de urechi două nasuri şi în loc de nas o trompă de elefant,
asemănătoare cu aceea a zeului Ganesh, din mitologia indiană.
Acest coşmar s-a repetat în toate bolile copilăriei, ori de câte
ori temperatura se urca până la culmile delirului. Vulcanul febril
să fi fost primul impuls creator? Primul movens al lirei? Preludiul
obsedant al versificărilor ulterioare? Who knows?
Obscuritatea m-a îngrozit întotdeauna, scoţându-mi
sudori reci pe frunte. Copil fiind nu puteam dormi fără a
avea lângă mine o veioză aprinsă. Tot ceea ce se stingea
mă arunca într-o panică infernală. Nu suportam niciodată
să văd un foc stingându-se treptat, sau o lumânare
pâlpâind, dându-şi duhul, sau tictacul pendulei
încetinindu-şi ritmul, oprindu-şi bătaia în miezul nopţii.
Aceste stingeri apăreau ca formele unei agonii, a unei
suferinţe fără sfârşit, a dizolvării în magma întunerecului...
Doar bunicul (înalt, uscăţiv, cu o mustaţă willhelminiană
şi hazliu) mă salva din acest abis, povestindu-mi basme
născocite spontan, în care zânele cu capete de ciută îşi
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
înălţau privirea atingând stelele vorbitoare, plutind într-un
cer holografic, scenariul depăşind aventurile micei „Alice
din Ţara Minunilor”. Nici „Scufiţa Roşie”, nici „Harap Alb”
nu mă fascinau aşa cum mă captiva „Harry-Potter-ul” valah
al bunicului, naraţiunea magică scoţându-mă din scoica
întunericului, într-un zbor cosmic reconfortant.
Tămăduirea bolilor infantile intra în resortul bunicei
(micuţă, blajină, ocrotitoare). Farmacopeea ei era bazată
pe eficienţa verificată a plantelor medicinale şi a
produselor naturale, terapeutica fiind selectivă, adecvată
bolilor corespunzătoare. Când aveam colici abdominale,
bunica îmi dădea să beau o zeamă verzuie din baligă de
cal, stoarsă şi amestecată cu compot de coacăze. Medicament ocult, până în ziua în care, cu apendicele inflamat şi
perforat, m-am trezit pe masa de operaţie a spitalului
Mârzescu, unde opera asul Câmpeanu, înlocuind baliga
cu bisturiul.
Aflu de la tata, c-am fost „bătăuşul clasei”, şi
„vampirul cartierului”, în perioada de început a şcolarizării.
Specialităţile mele: muşcătura fetelor, înfigându-mi colţii
în ceafa victimelor. Pe băieţi îi cotonogeam şi îi trăgeam de
urechi pentru că nu ascultau poruncile mele. Sadisme
nemotivate, exacerbate după moartea mamei mele. O
răsplată târzie au fost „muşcăturile inimei”, cu care fostele
copile acum adolescente, se răzbunau, momindu-mă erotic
şi lăsându-mă apoi baltă, pradă disperării...
La vârsta de opt ani, suferind de-o amigdalită
purulentă, părinţii refuzând reţetele bunicii (fularul cu
muştar, legat în jurul gâtului, care mi-a opărit pielea,
intensificând durerile), – s-au adresat unui specialist de
gâlci (ORL-istul din localitate), un vlăjgan mustăcios cu
ochi de broscoi şi cu maniere de savant. Sala de operaţie:
bucătăria. În acea perioadă intervenţiile chirurgicale minore
erau executate acasă. Acasă năşteau şi femeile şi pe acelaşi
pat mureau şi incurabilii. Aşezat pe-un scaun mătuşa Elena
mă ţinea în braţe, cu mâinile legate la spate pentru a nu
împiedica manevrele operatorii. Operat pe viu (fără
anestezie) am ţopăit, lovind cu picioarele testiculele
„broscoiului”, tocmai în momentul în care acesta îmi arăta
cele două trofee purulente scoase din fundul gâtlejului.
Drept recompensă, pentru curajul meu, tata mi-a adus o
îngheţată de zmeură şi-o pungă de gheaţă pentru
testiculele umflate ale ORL-istului, umilit de „mica bestie”
care l-a făcut knock out!
În anul 1935 (împlineam zece ani) s-a abătut cea mai
mare tragedie asupra vieţii mele: moartea subită a mamei.
Un apocalips care a marcat definitiv itinerarul destinului
meu. Pierzând peste noapte căldura maternă cu care am
fost alintat în tot timpul copilăriei, m-am trezit deodată
într-un gol existenţial, pe care tatăl meu (absorbit de
profesiunea lui) nu l-a putut compensa, creînd o prăpastie
între noi doi, accentuată de căsătoria prematură ulterioară
(bine intenţionată, tata oferindu-mi o mamă-ersatz,
incapabilă însă a-mi reda afectivitatea maternă genuină).
Conflictele devenind insuportabile în decursul următorilor
ani, am luat hotărârea eroică de-a părăsi casa părintească.
Ţinta evadării: India, ţara maharajahilor şi a tigrilor bengali,
subiecte de mister, excitându-mi fantezia şi dorul de ducă.
53
Acompaniat de amicul W (frate de suferinţă, victima
aceluiaşi conflict familial), am pornit la drum,
dis-de-dimineaţă într-o zi de primăvară, conspirativă, cu
rucsacul îndesat de franzele şi cu două butelii de apă
minerală, urcând spre Predeal prin pădurile locului. Prima
haltă, dormind pe băncile sălii de aşteptare ale gării. A
doua zi am pornit din nou la drum, împărţind traseul în
etape: Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic şi Câmpina, unde
extenuaţi, ne-am aruncat pe-o rogojină în spatele gării,
dormind 12 ore şi fiind treziţi de doi jandarmi, înşfăcaţi şi
readuşi la Braşov, într-o dubă hodorogită, ca doi câini
prinşi de hingheri. Acasă ni s-a aplicat constituţia
parentală, legea fiind nuiaua cu care am fost mângâiaţi
până ni s-a băşicat fundul, ne mai putând dormi decât pe
burtă timp de-o săptămână.
A trecut anul, fără incidente majore. Globe-trotter-ul
din mine a devenit sedentar, discret melancolic şi
predispus visărilor. O schimbare metabolică neaşteptată,
remarcată de un prieten al familiei, scriitorul Radu D.
Rosetti (care fugea în fiecare vară de căldurile toride de la
Bucureşti, refugiindu-se la umbra stejarilor, la poalele
Tâmpei). Pe aleile muntelui, sub bagheta lirică a maestrului
am descoperit forţa inspiratoare a naturii, începând să
versific ecourile ei. O întâlnire decisivă şi-o achiziţie
psihologică importantă dându-mi posibilitatea să înţeleg
mai bine diferenţele dintre drumurile vieţii luate de părinţi
şi înclinaţiile mele urmând traiectoriile pegasiene, evitând
intoleranţele de ambele părţi.
Tata, rotofei, bon viveur, pragmatic şi comerciant
destoinic şi-a construit viaţa conform hedonismului
burghez. Mama-vitregă l-a secundat, salvându-l în
momentele grele (în perioada deportării în lagărul de la Sf.
Gheorghe, şi ulterior, supravieţuind, datorită micului atelier de lenjerie, singura sursă de venit în epoca „paradisului
socialist”).
Mama biologică, văzută cu ochii celor zece ani, a
rămas un portret divin, ca un tablou de Boticelli, – o
primăvară eternă...
Profesorul care s-a chinuit cel mai mult în timpul
liceului, a fost profesorul de limba română. Un maniac
care culegea toate hârtiile de pe stradă (în speranţa de a
descoperi un document literar important?). Mic de statură,
cu ochii injectaţi şi cu pantaloni bufanţi, dând impresia
de-a fi făcut „treaba mare” în pantaloni (elevii poreclindu-l
– „Căcăcea”), îmi ardea câte o palmă, ori de câte ori îl
contraziceam. Palmele nefiind de ajuns, „Căcăcea” m-a
trântit la examenele de sfârşit de an, fiind reabilitat în
toamnă, după corijenţă, datorită acceptării teoriilor lui.
Umilinţă copleşitoare. După război, în anul secetei care a
măcinat mulţi copii şi bătrâni, fostul meu profesor, slab şi
jigărit, a venit să cerşească o bucată de pâine la uşa din
dos a restaurantului (restaurant pe care tata l-a pierdut în
urma etatizării, un an mai târziu). Umilit la rândul lui, vechea
mea umilinţă s-a estompat transformându-se într-un sentiment de milă sfâşietor, care m-a urmărit mult timp, până
în ziua în care am aflat că s-a spânzurat, curmând o mizerie
morală insuportabilă. Discuţiile despre „metafore” şi
răsplata „palmelor” revin uneori în vis, reînnoind coşmarul
acelei epoci, de tristă amintire...
54
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
„From childhood’s hour I have not been
As others were – I have not seen
As others saw”
(Edgar Allan Poe – Alone)
Aventura pubertaţii trece inevitabil prin sita
tentaţiilor noastre carnale, înainte sau după amorul siropos
declarat, cu vocea timidă sau prin gesticulaţia bravadelor
puerile. Nu am scăpat nici eu de aceste tentaţii, ocazia
de-a mă manifesta venind o dată cu primul amor, cu Tina
(18 ani), o ţigancă cu ochi negri, focoasă şi şireată, care
mă aştepta mereu la uşa de ieşire a şcolii, însoţindu-mă
până acasă, ca o dădacă grijulie. Împlinisem 15 ani, anul
viselor erotice. Într-o zi trecând prin parcul din spatele
liceului, Tina se opri în faţa statuii lui Cincinat Pavelescu,
ascunsă într-o nişă de arbuşti frumos coafaţi. Ne-am aşezat
pe banca din faţă a statuii, lăsându-mă sedus de şoaptele
amoroase ale Tinei. Se făcuse noapte. Tina începu să-şi
strecoare mâna pe sub centura pantalonilor, murmurând:
“Vreau să văd îngeraşul, vreau să-l pipăi”. Îmi luă apoi
mâna şi o plasă sub chiloţi, pe buzele intimităţii. Era
fierbinte ca un vulcan. Într-o mişcare convulsivă Tina mă
lungi pe bancă şi călare pe “îngeraş” începu să salte ritmic,
spunându-mi: “Acuma! Acuma!” Dar “îngeraşul” se
fleşcăi înainte de-a atinge porţile raiului. “Ce ai?” întrebă
Tina. “Ne vede Cincinat Pavelescu. Mi-e ruşine”, îi explicai
în şoaptă. În aceeaşi clipă, o voce de bariton din spatele
statuii se răsti la noi: “Eu sunt Cincinat Pavelescu, mama
voastră de puţoi”. Fantoma din întuneric era grădinarul
parcului. Speriaţi, am fugit lăsând în urmă chiloţii Tinei şi
pantalonii mei năclăiţi de seva regurgitată a
“îngeraşului”…
“Es pronto,
demasiado pronto para que un nińo se abandono
a las sombras
(Rafael Alberti – Nińo)
Horia GÂRBEA
Amintiri din copilărie. La scăldat
Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce nebunii şi
obsesii bântuiau copilăria noastră, când începusem şi eu,
drăgăliţă Doamne, a mă ridica mai des cu privirea spre
trupul pur al câte unei colege de prin clasa a VII-a
înveşmântată în sarafanul obligatoriu al epocii.
Revoluţia a alungat pentru totdeauna uniforma
şcolară şi cred că a greşit. O spun cu durere, nu cu rigoare
de profesor, pentru că, măcar la fetele între 14 şi 18 ani, ea
ar fi trebuit păstrată ca un „ghecorum al juneţii” ispitind
imaginaţia adolescenţilor şi a poeţilor care sunt şi ei un fel
de adolescenţi. Căci, Doamne, frumos mai era pe atunci.
Şi părintele Ioan de sub deal (Dealul Mitropoliei, se
înţelege) ce om învăţat şi cumsecade mai era. N-am prea
fost eu dus la biserică, însă la el mă duceam, că avea o fată
pe care n-o chema câtuşi de puţin Smărăndiţa. Dar o voi
numi aici astfel din respect pentru memoria Sfinţiei-Sale,
chemat prea timpuriu în rândurile fericiţilor.
Părintele era om de treabă şi se vedea adesea cu un
unchi al meu care, când am mai crescut, mi-a povestit mult
din viaţa regretatului său prieten. Anume că Ioan era
măsurat în vorbe şi plin de smerenie. Asta observasem şi
eu, încă de mic. Nu zicea niciodată cruce sau altar ci numai
„sfânta cruce” sau „sfântul altar”.
În faţa păcatelor pe care se întâmpla să le
săvârşească, era plin de resemnare creştinească şi vedea
în ele mâna lui Dumnezeu sau ispita Satanei care face şi ea
parte din planul divin. De aceea nu se revolta niciodată
decât împotriva lui însuşi, căindu-se foarte mult şi mai
ales spovedindu-se, el, păstorul, prietenilor lui credincioşi,
de pildă chiar unchiului Tudor.
Se întâmpla bunăoară, la câte o întâlnire între amici,
să nu pună gura pe băutură. Aceia, care ştiau că părintele
Ioan este prea înţelept ca să facă paradă de smerenie, se
mirau de asemenea lucru neobişnuit. Iar el, cu sinceritate
de creştin şi cu frumoasa lui vorbire, le spunea pricina.
– Nu pot să beau, fraţilor, că trebuie să iau
medicamente, uite, sunt cu ampicilina la mine şi trebuie
s-o înghit din şase în şase ore. O iau, măcar că ştiţi şi voi:
nu se află vindecare şi mângâiere decât în voia lui
Dumnezeu. Dacă vrea El, mă vindecă, dacă nu – nu. Dar o
iau aşa, ca să mă pedepsesc.
– Dar ce-ai făcut, Ioane, şi de ce suferi?
– Dacă sufăr, sufăr din cauze cugetului, băieţi, nu
de altceva. Uite, prin voia lui Dumnezeu am întâlnit o
desfrânată care m-a ispiti. Omul e slab, nu se poate pune
cu Cel Viclean. Am căzut cât se poate de jos, dacă n-aş şti
că totul e din vrerea Domnului, nu ştiu ce m-aş face.
– Lasă, dragă, linişteşte-te, îl mângâiau prietenii.
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
– Ce să las, măi, că în stricăciunea mea, fiind şi Sfânta
Duminică şi nevastă-mea fiind acasă, am rămas cu unealta
iadului în Sfânta Biserică, vă spun eu că mi-a luat minţile
ăla de care nu vreau să mai pomenesc. Şi, aici e aici...
Zicea că e curent, că dăduse Cel de Sus o ploaia şi ei... Ca
să vedeţi şi voi şi să vă feriţi de Necuratu˘. Am dus-o în
sfântul altar. Nu ştiu unde mi-a fost capul, se vede că a
vrut Maica Domnului să mă încerce şi eu n-am trecut
încercarea. Ei, şi la două zile după ce-am păşit aşa pe calea
pierzaniei, mi-am dat eu seama că trebuie să vină şi
pedeapsa. S-o ierte Dumnezeu, cum o iert şi eu, curva
dracului, că m-a îmbolnăvit mai rău ca pe Iov. Ce era să
fac? M-am dus la nevastă-mea şi m-am spovedit în
genunchi. E o sfântă, săraca. Văzându-mă aşa, umilit în
faţa ei, a început şi ea să plângă pentru păcatele mele.
Acum luăm amândoi ampicilină, dar am auzit că asta, prin
dorinţa Domnului, îţi agravează gastrita, şi sunt foarte
îngrijorat pentru ea.
Pe când eram coleg cu Smărăndiţa, nu ştiam despre
încercările pe care Sfinţii le trimeteau destul de des
slujitorului lor. Părintele Ioan mi se părea impunător şi
serios, dar cucernic şi bun peste fire. Doar Smărădinţa îmi
povestea că uneori cădea în păcatul mâniei şi atunci se
folosea în îndreptarea copilei de Sfântul Neculai.
De asemenea, nu ştiam că părintele, spre lauda lui,
absolvise după Seminar şi Facultatea de Biologie. Tot
unchiul Tudor mi-a povestit despre asta şi despre faptul că
sfinţitul fusese o vreme chiar profesor de ştiinţele naturii.
Asta se întâmplase mai demult, când cuviosul bărbat
fusese într-o restrişte cumplită. Îşi pusese, povestise chiar
el, din învoirea Celui Preaînalt, mâna pe genunchiul unei
credincioase. Ori poate mai sus decât atât, întrucât, zicea,
căile Domnului sunt de necercetat. Aceea nu înţelesese
gestul de compasiune creştină. Ieşise prin lucrarea unor
nevrednici o întreagă tevatură şi, înainte de a fi reprimit să
liturgească, părintele predase timp de vreo doi ani, chiar
în străinătate.
Fuseseră, povestea el adesea unchiului meu şi
celorlalţi prieteni, ani de încercare groaznică şi de penitenţă
amară. Ioan răbdase totul, ştiind că este un semn
dumnezeiesc şi că fusese ales să sufere.
– M-a întărit Domnul, Tudore, mărturisea părintele.
Mi-a ajutat să nu-mi pierd minţile când, în loc să slujesc
spre slava Lui, trebuia să vorbesc copiilor de Darwin,
Mendel şi alţi necredincioşi pe care nici nu vreau să-i mai
pomenesc. Nu puteam să suflu un cuvânt despre lucrarea
lui Dumnezeu, că aveam nevastă şi copii, ce era să fac!
Văzând bărbăţia cu care suporta chinul
evoluţionismului spurcat, Mântuitorul îşi întorsese ochii
spre robul său. Cum era plin de duh şi nu putea să nu fie
îndrăgit de oricine, chiar de liftele lui Anticrist, care ocupau
vremelnic jilţurile puterii, părintele Ioan a fost trimis în
Zair. Acolo, pe malurile fluviului Congo, îi trecea Ecuatorul
prin curte.
Răsuflase uşurat trebuind să predea, în limba
franceză pe care o vorbea fluent, necredincioşilor de-acolo.
Măcar ei, că se alăturau sau nu la darwinism, erau oricum
sortiţi focului cel veşnic, Domnul să-i ierte în rătăcirea lor.
– Aveau, măi Tudore, moravuri atât de neruşinate,
încât mi-era silă că fuseseră zămisliţi tot după chipul şi
55
asemănarea Tatălui. Chiar cei care se convertiseră, de voie,
de nevoie, la creştinism arătau o goliciune care nu-i putea
duce decât la pedeapsa veşnică în focul ce-a mistuit Sodoma.
Părintele stătuse primul an singur, adică fără familie,
în societatea restrânsă a unor belgieni şi a câtorva alţi
profesori de prin Europa de Est.
În aceste condiţii îi fusese dat să treacă prin cea mai
cutremurătoare probă la care, în înţelepciunea sa, Ziditorul
putea să-l forţeze. Era aproape de mirare că, în urma ei,
prihana nu îi ieşise pe piele cai boală ecuatorială. Căci,
recunoştea cu cinstea din totdeauna părintele, şi de astă
dată Necuratul ieşise învingător asupra lui.
În locurile acelea blestemate, naşterea unei fete e
prilej de mare bucurie. Şi asta pentru că în satele de acolo
căsătoria este un târg, iar femeia o marfă. Tatăl negociază
cu pretendentul preţul pe care-l va primi în schimbul fetei.
Cel mai adesea schimbul e în natură, iar pentru fiica lui,
venerabilul primeşte o capră. Cei doi bat palma şi-şi iau
acasă obiectul pentru a-l folosi după bunul plac.
Fata e cum e, şi atunci tatăl îşi alege capta emiţând
pretenţii: aia e prea slabă, ailaltă prea bătrână. Dar ginerele
nu se lasă nici el. De fapt, nu e un troc, ci mai mult un
contract de prestări de servicii. Când se plictiseşte, omul
poate da fata înapoi, luând în schimb capra. Soţul are
drept de viaţă şi de moarte asupra nevestei. Dar dacă o
ucide sau schilodeşte, nu mai poate pretinde capra. El
speră însă ca soţia să-i facă fete, pe care să le mărite pe la
14 ani contra altor cornute.
Numai atât să afli, şi creştin fiind, te tulburi şi te
înfiori. Însă părintele Ioan, cu firea lui, nu mai contenea să
se roage pentru izbăvirea unor astfel de păcătoşi.
Dar într-o zi, când în jurul lui vigilenţa îngerilor
păzitori scăzuse, bietul profesor, ademenit de Satana,
urmase pilda de pierzare a colegilor lui. Un patriarh negru
avea o fată de vreo 16 ani. Greu, mai mult prin semne,
părintele român i-a comunicat, cu jenă şi scârbă de sine,
dorinţele.
Negrul a devenit însă expansiv. A vrut să-l pupe că-i
onora casa. Ioan a scos câţiva dolari, dar acum deţinătorul
a refuzat. Bietul om a plusat, primejduindu-şi iar sufletul
nemuritor, dar bătrânul i-a explicat tot. Monsieur nu trebuia
să umbele cu bani, el vrea în schimbul fetei doar o capră
bună de lapte. Zadarnic bietul părinte i-a arătat că suma
oferită era preţul a trei capre. Băştinaşul nu cunoştea
valoarea banului. Tot ce nu era schimb direct i se părea
dubios. Monsieur nu trebuie să se simtă păcălit! o capră
şi nimic în plus.
Puterea lui Scaraoţchi e nemăsurată! Ea l-a dus pe
sfinţitul biolog şi păstor sufletesc în târg. Acolo zairezul
şi-a ales capra pe gustul lui iar el, copleşit de greutatea
păcatului, a revenit acasă cu negresa.
– Asta mi-e crucea, Tudore, povestea el, dacă n-am
vrut întâi s-o botez. Ca să mai sting şi-a mia parte din
crima pe care mi-o luam pe suflet.
Văzând însă apa, biata sălbatică a crezut că nu-i
plăcuse destul lui monsieur, şi că vrea s-o înece. A trebuit
să-i alunge frica în fel şi chip, cu mângâiere blândă, că
vorbele nu le pricepea. Şi astfel s-a adâncit în rătăcire
încât, dacă stăteai să-l asculţi nu putea să mai nădăjduiască
la fericita înviere.
56
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
Dar nici după această nemaiauzită zdruncinare de
conştiinţă bietul părinte Ioan nu a înnebunit, aceasta a
fost numai voia statornică a lui Dumnezeu, care-i pregătise
şi alte întâmplări ce aveau să-l mistuie.
Lucrurile mergeau înainte, pe făgaşul hotărât nu se
ştie dacă de Cel din Cer sau de veşnicul său duşman.
Uneori tatăl negresei se arăta la poarta bietului profesor.
Capra e bună, zicea. Dă lapte mult. El o îngrijeşte cât se
poate de bine. Dar Monsieur e mulţumit de fată? Se poate
sluji de ea aşa cum se cuvine? Nu-i aşa că n-o s-o trimită
curând înapoi?
La asemenea vorbe, cugetul chinuit al bietului Ioan
nu-şi mai găsea alinare.
Într-o zi însă, minune din cer! Doamna preoteasă şi
mica Smărăndinţa primiseră permisiunea să vină şi să
petreacă alături de el ultimul an al stagiului. Aflând de
uşurarea calvarului său, părintele plânsese de bucurie şi
ridicase mulţumire Celui Preaînalt. Apoi o dusese cu
maşina colegiului pe tânăra care prinsese a îngâna
româneşte în satul ei. Fireşte, explicase, tot prin semne,
cam ce s-a petrecut şi-i făcuse fete un dar frumos de
despărţire. Iar a doua zi îşi primea soţia şi fetiţa la aeroport.
Trecând însă o zi şi părintele fiind la şcoală, biata
preoteasă se pomenise la poartă cu un negru bătrân care
târa după el o capră. Intrase-n curte şi i-o încredinţase cu
plecăciuni.
– Ce-i asta? se mirase femeia.
– E capra lui Monsieur.
El, bătrânul, ca toţi din neamul lui, e om cinstit. Dacă
Monsieur n-a mai avut nevoie de fata lui, el dă capra
înapoi. Aşa este corect. A fost o capră bună, o iubea, dar
afacerile sunt afaceri. Încet-încet, femeia a priceput cum
stăteau lucrurile. A insistat printre lacrimi ca omul să-şi ia
capra şi s-o crească alături de fată. Omul s-a lăsat greu,
demnitatea ecuatorienilor nu-i puţin lucru. Dar văzând că
Madame plânge şi crezând că e din pricina durerii de a-l
vedea despărţit de capră, şi-a luat-o de funie şi s-a retras
cu mulţumiri binecuvântând prietenia frăţească
româno-zaireză...
Veneam adesea pe la Smărăndiţa popii. Îmi plăcea
casa lor, un interior sobru, aproape rigid, dar plin de
bun-gust, cu rafturile cu ceasloave şi colecţia de icoane.
Părintele era cărturar, n-ar fi tolerat să prindem muşte cu
operele din biblioteca lui. De altfel, în casă nu era picior
de muscă iar noi eram copii cuminţi.
Cuminte era şi Smărăndiţa, era prima la carte şi
comandantă de detaşament la pionieri. Uneori luasem
premiul întâi ex-equo, alteori ea singură, dar niciodată nu-i
precum înainte. Şi totuşi avea ceva şturlubatic în purtare,
care mă atrăgea mai mult decât trupul ei, altfel ispititor.
Acum îmi arăta nişte reviste de modă occidentale,
marfă rară pe-atunci. Îmi surprinsese probabil privirea prea
insistentă către paginile dedicate lenjeriei intime şi pufnise
cam cu dispreţ.
– Ce te tot uiţi? N-ai mai văzut femei?
N-am zis nimic, iar Smărăndiţa a redevenit
prietenoasă.
– Ascultă, tu ai văzut vreodată un Playboy?
N-am zis nici da nici nu. Nici nu înţelesesem exact
numele.
– Hai să-ţi arăt, mi-a spus ea cu o mică ironie. Tatei
nu i-ar plăcea să ştie că ştiu... Oricum, dânsul, ca faţă
bisericească...
De undeva, de după un rând de liturghiere, scoase
o revistă colorată.
Mă tot uitam, iar Smărăndiţa privea peste umărul
meu şi nu ştiam ce face şi la ce se gândeşte. Şi cum
întârziam la o pagină, ea-mi zise din nou:
– Ce te uiţi? Tu n-ai văzut femei?
– Aşa n-am văzut.
Smărăndiţa însă înţelesese „Aşa de frumoase” şi
pufni din nou.
– Ce? Crezi că la noi nu sunt fete care arată bine?
– Or fi, am căpătat curaj. Dar şi bărbaţi, nu?
– Sigur, mă aprobă ea.
– Dar unde ai văzut tu bărbaţi aşa, am arătat eu cu capul.
– Cum unde? zise natural fata. La ţară. La scăldat.
– Vreau şi eu cu tine la scăldat, am şoptit, intrat în
transă.
– Bine, rosti firesc şi hieratic Smărăndiţa.
Inelul de plastic de la cravata de pionier căzuse şi se
rostogolise sub un fotoliu. Mi-am notat în minte locul ca să-l
pot recupera. Iar despre rest nu mai ştiu. Când am ajuns în
baie, premianta m-a scăldat cu mâinile ei, mângâindu-mă cu
naturaleţe şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit din tot ce a
urmat până când am auzit-o şoptind speriată.
– Tata!
Am înţepenit. Auzeam clar paşii apăsaţi de dincolo
de uşă.
Dar bunul şi învăţatul părinte nu ne-a afurisit şi nici
nu l-a luat din cui pe Sfântul Neculai. A plecat pur şi simplu,
trântind uşa ca să pricepem că a ieşit. Ce va fi crezut
despre hainele noaste răspândite prin odaie alături de
revista cu păcat n-am ştiut niciodată, dar pot să-mi închipui
că ne-a iertat ca un drept şi iubitor de oameni ce se afla.
Atunci însă, pe loc, n-am putut decât să izbucnesc
în plâns. Şi apa curgea, şi Smărăndiţa plângea şi ea
încetişor şi lacrimile îmi curgeau înainte scăldând gazelele
ce păşteau între crini.
Sunt ani lungi de când părintele Ioan s-a dus la cele
veşnice şi de când n-am mai văzut-o pe Smărăndiţa. Am
auzit că s-a măritat, că apoi a divorţat, că a plecat din ţară.
Unii mi-au spus că o văzuseră înainte de emigrare şi că se
îngrăşase, alţii că arată ca pupăza din tei. Dar eu nu cred,
eu tot frumoasă o văd şi când deschid o revistă dintre
acelea, toate fetele din poze mi se par că au chipul ei de
neuitat.
Am aflat că s-ar fi stabilit în America şi aş fi gata
oricând să mă duc şi s-o regăsesc la Austin, Texas sau
Reno, Nevada, unde-o fi acolo. Dar avionul costă sute de
mii (în cur să le ţii, vorba lui moş Creangă), iar eu sărac ca
anul ăsta, ca anul trecut şi ca de când mă ştiu niciodată
n-am fost.
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
Poema cantoanelor
cantonul (un film tarkovskian) 1
azurul mlaştinii îmi furase minţile
în paraginile paradisiace de
lîngă vechiul canton
Ei mi-au spus
“iar ai plecat pentru ___________
____________________”fruntea-mi
strălucea între firicele de praf
pînă în ultima clipă ştiusem
şi totuşi am intrat la vechiul canton
în mlaştina sub care dospesc sufletele morţilor
iar vegetaţia secretă alcool
“ai promis să nu mai ___________
dacă nu te ţii ___________
_______”pornisem prin zona deşertificată
unde camionagiii parchează adesea camioanele spaimei
pîndeam după dune cu bîzdoacă şi marinuş
Erau atît de perfecţi erau atît de hidoşi
ochii lor injectau în mine cerneluri şi detergenţi
“mă, tu _______________
__________________________
de tine niciodată n-o să se-aleagă NIMIC”
îi ascultam cu smerenie sub platoşa demnităţii
ţinînd fesierii-ncordaţi
însera o lumină lividă lingea acuma cantonul
plămînii subacvatici respirau abia auzit
bîzdoacă prindea larvele într-o pungă ne
pişam rînperînd pe doamnele trestii vocile subţiri se
întretăiau cu vocile păroase
în numele tatălui eliberam larvele
şi jupuiam carnea de pe copaci
în numele mamei
o lumină neagră ne încălzea degetele-ngheţate urechile
apoi un foc ardea iute şi înecat
57
„băiete, învaţă şi-ai să____________”
să exilezi acneea & tandreţea
în Zona Zoster a minţii
între paiele de aur cum genele lungi
lîngă avortonii tinerelor muncitoare
Şi umilinţa coapselor
umilinţa pubisului
cînd le acoperă cearşafurile reci
şi ne dăm seama că FERICIREA
este
doar un alt simulacru al NEÎNŢELEGERII
Iar
într-o toamnă ce nu mai aşteaptă
sosirea gîştelor din patria lui Nills Hölgersson
aerul pur
să vibreze
deasupra terasei
meselor pline cu beri
peste muşterii duhnind a tabac
pînă cînd ecranul se umple de pureci
şi finalul partidei va fi suspendat
cantonul (un film tarkovskian) 3
nereida în cana cu ceai mentolat
’ntre palmele tale
răcoroase ca două lămîi
pe care abia le-ai scos din frigider
„fii disciplinat, băiete, şi am să te respect”
ştiu doar să visez
dar într-o bună zi mă vor considera vizionar
mă încăpăţînam să cred în momentuăla
eu şi Cale strîngeam sticlele în mînă
parc-am fi vrut să le sugrumăm
„fii disciplinat, şi vei fi respectat de toţi, băiete,
chiar de tine însuţi”
pielea îmi mucegăieşte pe mîini
organismul sedentar schimbă mesaje obscure
cu sărurile & Calciul din alimentaţie
cantonul (un film tarkovskian) 2
„cîndva... te vei gîndi cu nostalgie la biiietul tău tată”
în aerul pur
şi simplu din scorburile sălciilor
fiecare gest e slujbaşul mărunt al FERICIRII
dar fericirea
(acum pot s-o spun)
este doar ochiul îndrăcit
ochiul posedatului îndrăgostit de plăsmuiri
Dar abia acum_____________
pentru a face loc miriadelor de ochi
moi şi rotunzi
cu care voi deflora
pielea foşnitoare a realităţii:
a)gunoaiele revărsate peste blocul Nazistei de la trei
b)înserarea tricourile cleioase în faţa porţii la care
58
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
jucăm hombard
c)puştime traversînd terenul cu – în mîini – căţeii
fătaţi de Laika
d)cortizonul şi tutunul înnebunindu-te,
iar puful celor 3 plopi, ca o mare maree de bumbac,
se clatină peste bătătorul de covoare vechi,
peste iarba de Sudan
şi beşul de 35,
peste coatele cu cicatrici
şi şorturile albastre acrylice
cantonul (un film tarkovskian) 4
Sub traversează plevuşca insectele
în cuirasele lor argintii şi
apa are acuma paloarea metilului
Ar putea însemna sfîrşitul verii
gustar & paingi scofîlciţi
cînd eu şi bîzdoacă şi glonţ
(încă nu am descoperit rujul cu care vom mîzgăli pe
casa scării
N i R V a N a)
înnebunim privind trupurile prăjite ale ţigăncilor
zvelte ca ramurile de răchită.
dar noi nu ne dăm jos trelingurile
şi maiourile
şi chiloţii
şi şosetele căcănii,
noi nu călărim balotul de spumă poliuretană
ca o uriaşă raţă crem,
noi nu cu vinele îngheţate şi mintea-n tiribombă,
noi nu în bătaia Zefirului adiindinspre combinat
cameraman, Ştefan MANASIA
Bedros HORASANGIAN
De unde venim noi oamenii erau politicoşi
Scriu aceste rînduri la solicitarea lui Alexandru Vlad.
Prozatorul, eseistul, traducătorul şi prietenul meu. Nu am
timp pentru confesiuni autobiografice. Nu am stare pentru
glose biobibliografice. Pentru orice fel de naraţiune trebuie
să găseşti tonul şi ritmul potrivit. Altfel nu iese. Un text
elaborat poate arăta cu totul altfel decît unul pus în pripă
în pagină. Zgîriat cu peniţa roasă pe hîrtia prea poroasă a
propriei biografii. Trupul, ca o foaie întinsă pe care să tot
scrii. Fascinaţia lui George Crăciun, care ne-a părăsit
nedrept şi pe neaşteptate, pentru scriitura corporală, ar fi
o sursă bună de analiză a traseelor lăuntrice. Dincolo de
ţesutul epidermic al faptelor şi de circulaţia sîngelui narativ.
Nu am apucat în ultimii ani decît să ne vedem sporadic.
Rar, din păcate. La fel se întîmplă cu mulţi dintre cei care
au fost în tangenţă cu copilăria mea scriitoricească. Cu
ani în urmă deveneam pe nesimţite foarte mîndru şi fudul
de actul creaţiei. Nu mai sunt. Nu mai cred în “marea artă”,
după ce am trăit fascinat de ea. Mai mult ca un voluptuos
consumator, decît ca un inoportun producător de bunuri
simbolice culturale. Ţi se strepezesc dinţii în gură de atîtea
paranteze analitice. Lui Crăciun îi ieşeau lucruri
excepţionale în zona asta. Şi tocmai acum, cînd i se
limpeziseră nişte lungi căutări şi ştia bine ce vrea şi ce
poate – jurnalul la „Puppa rusa” este doldora de idei şi
fine observaţii în marginea mai mult a existenţialului decît
a literarului - este groaznic să scrii la maşină/ computer,
tot căutînd pe “z” sau diacriticele, greşind litere, cum se
şi întâmplă acum, ca să dau două exemple cu un “e” lipsă
şi un “n” în loc de “m”, chiar dacă, cine ar putea crede că
ar fi posibil şi aşa ceva, Sandu Vlad, Romanian Writer, s-a
oferit să-mi bată el textul la maşină, de parcă acei ani cînd
a lucrat la Cluj ca dactilografă/ dispecer, ce naiba o fi fost,
am uitat, nu au fost de ajuns, sunt foarte bune pagini în
“Viaţa mea în slujba statului”, chiar dacă strîmbă strîmb
din nas vechiul lui amic din copilărie Ion Simuţ, cei alături
de care copilărim se păstrează într-o altă nişă a memoriei
noastre afective, iar celălalt companion de juneţe, Virgil
Podoabă, devine exasperat de nazurile lui Sandu Vlad,
prozator şi montaniard pur sînge, într-o lume de scriitori
ouaţi în incubatoarele fermelor filologice şi puieţi rămaşi
în crescătoriile universitare, “Frumoasă e literatură dacă
vă devotaţi ei…!”, eu provin dintr-o familie de refugiaţi,
cu Sandu Vlad nu am vorbit niciodată despre chestiunile
astea de ascendenţa şi descendenţa mea, păcat că nu pot
pune pe hîrtie tot ce mi-a povestit Podoabă despre copilăria
lor, undeva într-un fund de ţară transilvană, contează
enorm în viaţă acei ani, oricît am strîmba din nas la
exigenţele lui Freud, S.V. fost în schimb pe urmele mele pe
Valea Nerei, purtam barba mai mare şi bocanci, iarnă-vară,
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
incidente cu grănicerii, valea Cernei are 125 de kilometric,
de la Dunăre pînă în munte, iar prin Piule-Iorgovanu, apoi
prin Valea Lăpuşnicului ajungi, nu contează unde ajungi
cînd eşti mai tînăr şi ai totul la îndemînă, alteori nu ai
nimic, George Crăciun a mai aflat cîte ceva din poveştile
mele, pe vremea cînd ne vedeam chiar des şi încercam să
pricepem cum vine si cu literatura asta, nu e chiar simplu,
una, alta, trăia şi Mircea Nedelciu şi Ion Dumitriu, pictorul,
cu atelierul lui care-i primea pe toţi, şi Florin Mugur, poetul,
de care nu se mai vorbeşte azi deloc, parcă nici măcar că
ar fi existat, da, de multe ori viaţa este şi nedreaptă, toţi
aceşti prieteni nu au nici o legătură cu copilăria mea, ciudat
şi nu prea, nimic nu este întîmplător pe lumea asta, mai
zilele trecute ofeream spre lectură un volum de povestiri
unui tînăr care vrea să scrie. De ce scrie, nu ştiu, nu face
bine, aş gîndi eu ca om păţit. Are familie, slujbă, treburi
cotidiene cu duiumul şi mai vrea să şi scrie. Nu pot să-i
spun sau să-i explic că o să-şi strice viaţa, nici să-l
descurajez nu sunt în stare. Ce va fi, nimeni nu poate
bănui, unii au făcut din literatură o formă de căpătuială,
alţii au trăit-o intens fără să se aştepte la nici o răsplată.
Amicul nu scrie rău, dar, ca orice bun scriitor/ intelectual
român este marcat de patima gloselor analitice. Şi
parazitează textul cu te miri ce consideraţii şi în loc să iasă
o bună proză pură, cinstită, meseriaşă, plină de calităţi, se
îmbâcseşte textul cu te miri ce consideraţii. Ca şi acesta
de faţă, în loc să povestesc cum au ajuns în România
bunicii mei şi cum am trăit eu pînă să intru în contact cu
statul român, tot sar de la una la alta, cumva fără noimă şi
un plan prestabilit, cu gîndul la prieteni pe care nu i-am
cunoscut, precum Raymond Carver sau John Cheever,
doi americani care au învăţat bine lecţia marii proze ruseşti,
dar au păstrat şi o doză de candoarea copilăriei, da,
strămoşii mei au utilizat alte trasee geografico-istorice
decât cele la îndemînă astăzi studenţilor de la filologie şi
companiilor de turism. România nu exista pe vremea aceea,
iar literatura română de astăzi cuprinde alte canoane decît
cele prin care trăiau cei din spatele bunicilor. De timp şi
spaţiu este vorba. Ceva nu se leagă. Tot în timp şi spaţiu.
Şi atunci cum să înveţe copiii români la şcoală o naraţiune
consumată în Persia sau prin Imperiul Otoman alături de
capodopere precum “Proştii”, a lui Rebreanu, realmente o
bijuterie, cu doi ţărani care pierd trenul de frică să nu să
piardă trenul, sau are o povestire şi Brătescu-Voineşti, am
uitat cum se numeşte, cu nevasta unui preot care se dă la
un soldat înfometat încartiruit la ei în casă, care nu-i acordă
nici o importanţă, trezind compasiunea preotului care-şi
găseşte consoarta mental-voluntar-virtual doar
păcătoasă-adulterină plîngînd, şi el, preotul o consolează
pe nefericită să nu mai plîngă pentru mortul de la care
tocmai el s-a întors acasă, aşa cum bănuieşte preotul fără
să-i treacă prin cap ce-i trecuse prin cap mult mai tinerei
lui neveste, şi asta în timp ce soldatul doarme fericit că a
mîncat toată slănina preotesei lăsînd-o neprihănită în
schimb, o minune de povestire, ce mai. Acum 30 de ani un
scriitor, care era şi redactor la Cartea Românească, spunea
cinic-şăgalnic că nu poţi intra în literatura română cu un
nume ca Leonid Dimov! Acum aş fi dispus să spun că
este o tîmpenie, dar atunci eu nu cred că mă puteam gîndi
la aşa ceva, cu intratul sau ieşitul, pe vremea aceea, şi
apoi nu am realizat nici cînd am intrat şi nici cînd am ieşit
59
din literatura română, oricum testamentul şi literar este
făcut din 2005, şi nu are nici o legătură cu izmenelile şi
capriciile oportuniste ale unui asiduu publicist şi mediocru
pînă la slab istoric şi critic literar, dar nu despre oportunism,
aşa cum am scris, pupincurism şi carieră în literatură vrea
Sandu Vlad să scriu, ci despre copilărie. Copilăria mea.
Atît.
Fir-ar ea să fie, măcar o lună de linişte şi pace să fi
avut măcar! „Fă, Bedros, o cerere lui Chifu, şi-ţi aprobă
Manolescu o bursă de lucru la mare în noiembrie…”, dacă
nu am apucat subvenţii de la Uniune pînă acum, ar fi greu
şi de acum înainte, am copilărit în Bucureşti în Strada
Iernii. La numărul 7. Sector 2, era Raionul 1 Mai pe atunci,
imediat după ce s-a terminat războiul şi au venit comuniştii
la putere. Undeva în zonă erau şi Toamnei şi Verii, dar am
priceput niciodată de ce Primăverii se găseşte în alt
perimetru al oraşului, aşa cum compozitorii sunt grupaţi
în Floreasca. Nu am prea multe amintiri directe – poate
s-ar găsi, dacă aş scormoni proustian trecutul, să zicem
că eu plîngeam, şi tata mă legăna în braţe cîntînd
Internaţionala, bine dispus după cine ştie ce chefuială
mai puţin ideologică – ce ştiu însă cu mintea de apoi este
că bunicii materni, la care locuiam, rămăseseră fără prea
multe după ce li se naţionalizaseră nişte prăvălii şi nici
unul nu aveau pensie sau vreun venit. Tata şi mama urmau
să construiască noua societate, care nu prea avea legătură
cu lumea de unde veneau bunicii. Hei, am uitat ce voiam
să consemnez legat de ce i-am dat junelui amic să citească
cu atenţie: povestiri de Şukşin şi de Saroyan. Proză pură,
chiar dacă Şukşin îi displace lui Mircea Cărtărescu – mi-ar
place să polemizez cu el în multe planuri şi direcţii, dar nu
va fi posibil, trăim în lumi şi universuri total diferite, care
nu au nici o legătură cu literatura, aşa cum copilăria lui din
Bucureşti – sunt pagini foarte frumoase stricate uneori
de prea complicate şi inutile vise, poate cu vreun alt prilej
să demontăm prozele lui cele mai bune din “Visul”, în
context european, copilăria mea a fost una strict
armenească şi poate fi citită, schimbînd ce este de
schimbat, în extraordinarele povestiri ale lui William
Saroyan. Mulţimea de unchi şi mătuşi, veri şi verişoare,
efortul de integrare într-o altă lume care nu mai este a ta, şi
nici nu ai de ales, şi “limba salvată”, şi atîtea altele care se
pierd sau pe care le trăiesc şi învaţă şi românii abia azi,
cînd se stabilesc în masă pe meleaguri străine ca să trăiască
mai bine şi să tînjească după trecuta lor patrie, nu, nu e
chiar floare la ureche să te muţi în altă parte a lumii şi să iei
totul de la capăt. “Stenahoria” este “lipsa de pămînt”, nu
ştiu de ce nu s-a mai tradus nimic din Saroyan după 1989,
ciudat, nu există aproape nimic din acest extrem de sensibil
seismograf al sufletului …armenesc. Omenesc, la urma
urmelor, de aceea am scris “Enciclopedia armenilor”, Sandu
Vlad ştie cartea asta, nu poate fi studiată în şcolile din
România pentru că sunt prea mulţi străini în ea şi
“sentimentul românesc al fiinţei” este neglijabil. Ca să
intru şi eu în registrul UDMR-ist, să zicem, cu valorificarea
superioară a genei etnice, din fragedă pruncie pînă la
iminentul sfîrşit final. Saroyan a copilărit în California, aşa
cum eu am copilărit la Bucureşti, cu bunici şi prietenii lor
care dădeau tonul atmosferei din familiile noastre, prea
puţin româneşti. Se vorbea armeneşte şi turceşte, uneori
chiar şi ruseşte cu alţi refugiaţi, din Basarabia sau Rusia
60
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
prebolşevică, bunicii materni erau originari din Bulgaria,
cei paterni veneau de la Constantinopol şi au ajuns via
Constanţa, Hîrşova la Severin, parcurgînd Dunărea invers
decît a făcut-o Claudio Magris într-o fabuloasă carte
despre lumea din preajma noastră, Ohanes şi Dicranuhi,
nume de regină, părinţii mamei, s-au refugiat în Rusia în
timpul războaielor balcanice, trei ani au fost “bejeniţă”,
refugiaţi, şi se rugau şi de albi şi de roşii să fie lasaţi în
pace, mama, care mai trăieşte, şi acum mă enervează la tot
pasul, ţip mereu la ea şi apoi îmi pare rău, s-a născut în
1918 la Rostov pe Don, nu departe de Taganrog-ul lui
Cehov, într-o lume fabuloasă dacă ar fi s-o citeşti, mirosind
a sînge şi moarte dacă ar fi fost s-o trăieşti, m-a tot urmărit
chestia asta care nu are nici o noimă, aşa cum nu are
logică naşterea tatălui meu pe vapor, în timp ce bunicii
fugeau dintr-un Constantinopol pe care l-au jelit mereu,
“Cel mai frumos loc de pe lume…”, după ei, “Ciok
ghiuzel…”, ar veni “foarte frumos” pe turceşte, aş putea
fi şi eu de acord dacă doi ani din viaţă nu aş fi cercetat cu
îndîrjire şi crescîndă curiozitate tot ce s-a întîmplat în 1915,
adevărul nu foloseşte la nimic uneori, nu sunt sigur că
dacă nu mi se refuza o bursă Fulbright mai scriam ce scriu
eu astăzi şi acum, toate familiile armeneşti din întreaga
lume sunt afectate de 1915, este o poveste groaznică, eu
am scris “Enciclopedia armenilor” din materialul adunat,
dar şi rămas neprelucrat, pentru o lucrare ştiinţifică, există
varianta academica standard a ceea ce voiam sa scriu eu,
aparţine unui american, Vahakn Dadrian, 40 de ani numai
asta a făcut, ca să concentreze în 600 de pagini istoria
unei tragedii care încurcă pe toată lumea, îţi dai seama,
Dragă Sandu, să înveţi turca veche şi germana clasică
doar pentru a studia în original documente în arhive, ce
să faci cu literatura, şi cu toate astea cele 40 de zile de pe
mussa Dagh” au cucerit notorietatea internaţională şi nu
studiile savante ale lui Dadrian, nu cred că va mai fi
vreodată alcătuit volumul visat de mine, în schimb am
obţinut o licenţă în istorie prin intermediul unui
student-absolvent al Facultăţii de Istorie care şi-a dat diploma plagiind cuvînt cu cuvînt tot ce am publicat eu prin
reviste, şi în loc să-mi consolidez statura literară m-am
afundat în cercetări care te mai şi încurcă în viaţă, dacă te
pun turcii sau americanii pe o listă - băieţii lucrează bine
împreună, eşti un om terminat, ar fi destule de pritocit aici,
şi cu copilăria mea cum rămîne?, am fost un copil iubit, nu
am profitat de asta, un urs de pluş şi o tricicletă au fost
singurele jucării din acei ani cînd începea o altă lume,
“Dacă n-a fost să fie înseamnă că a şi fost!”, spune o
frumoasă vorbă românească, din acea Românie pe care
am parcurs-o cu piciorul în fel şi chip şi am iubit-o cu o
disperare de care doar neofiţii o pot exprima, există în
limba salvată a lui Canetti ceva din tot ce nu apuc eu să
povestesc aici, bunicii din Bulgaria aveau case şi la Varna
şi la Silistra şi la Rusciuk, bunicul luptase împotriva turcilor
în armata bulgară, la Ceatalgea, tot am vrut să caut pe
hartă locul, nu am apucat, mi se lăuda, copil fiind, că a
omorît şase soldaţi, “Cum?”, întrebam eu mort de
curiozitate, şi el îmi arăta cum se împunge cu o mătură cu
coadă, cu care tot făcea mişcări aprige, nu doar ca să mă
impresioneze pe mine, devenea furios cînd voia să-mi
dovedească cum a luptat el, un om blînd şi aşezat care
suporta şi cicălelile bunicii, o femeie aprigă, dar cînd punea
mîna pe mătură devenea alt om, este o supoziţie, nu am
probe, pînă a spart o oglindă de la toaleta bunicii, scandal, bunica îl beştelea mereu pe bunicul meu, Canetti
povesteşte şi el de un armean de la ei din gospodărie, nu
vorbea, doar cînd spărgea lemne cu o furie teribilă începea
să spună cîte ceva spre neînţelegerea copilului care urma
să ia premiul Nobel pentru literatură, şi eu mă duceam cu
bunicul la Piaţă, la Obor, cumpăram de toate, bunicul, tata
mamii se pricepea la orice era legat de manualitate, şi stătea
de vorbă cu toţi armenii de pe Calea Moşilor, şi atunci nu
erau chiar puţini, tot şuşoteau ceva pe legea lor, lucruri de
ei ştiute. Cam aşa decurgea copilăria mea, ar ieşi de-o
carte dacă m-aş pune pe povestit, dar nu am nici chef şi
nici stare. Nu poate să iasă ceva dacă nu faci cu bucurie.
Pentru cei interesaţi de atmosferă, repet, sunt bune pagini
în Saroyan şi Canetti. Cînd m-a dat mama la şcoală
românească, la Silvestru am făcut clasele primare, ca să
învăţ bine româneşte, copilăria mea s-a terminat. Chiar
dacă au mai fost momente fericite şi întîmplări demne de
consemnat, ceva s-a dus pentru totdeauna. În 1956, cînd
au fost evenimentele din Ungaria luam deja lecţii de pian
şi limba germană. Herr Aliot, profesorul, un elveţian deşirat
şi elegant, îndrăgostit de-o româncă, renunţase să se mai
întoarcă în ţara lui. I-a ieşit pe nas. Recent am auzit la
televizor ceva despre un Aliot legat de guvernul francez.
Cam atît, dragă Sandu, sunt tare obosit şi cam plictisit, te
rog să mă crezi, dar uite, m-am ţinut de cuvînt, de unde vin
ai mei, oamenii erau politicoşi, aşa că tot am scris ceva. Şi
că veni vorba de scris, oare Mihai Sin ce-o mai fi făcînd?
Mă gîndesc la el de multe ori, un prozator bun, cu totul
ignorat, ca şi Radu Mareş, care a scris entuziast despre
“Enciclopedia armenilor”, aşa cum m-a citit, încurajat şi
publicat şi Mihai Sin, unul în “Vatra”, celălalt în “Tribuna”,
uneori trăim perioade de viaţă şi anotimpuri la alte vîrste
decît cele fireşti, ca şi regretaţii Vasile Spoială şi Radu
Enescu din Oradea, în “Familia” unde Cis ţinea Poşta
Redacţiei şi era tot atît de ţanţoş şi fercheş de parcă ar fi
avut pe mînă toată Armata a Treia şi nu bucătăria “Poştei
redacţiei”, dacă încep să hălăduiesc printre nume şi reviste
acopăr tot Ardealul, de care m-am ataşat fără voia mea şi
dincolo de numele ce-l port. În acte sunt Petre, botezat
fiind Bedros, bunica paternă se numea Mariam, adică
Maria, bunicul unul Bedros, celălalt Ohanes, Ovanez, adică
Ion pe româneşte. Dar mama, ca mai păţită cu aspectele
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
mai gingaşe legate de “neam şi limbă” a ţinut să-mi
românizeze numele. Bedros am fost doar în copilăria de
care am pomenit mai sus, şi ulterior de cînd am început să
public prin reviste, cam 25 de ani nu am fost decît Petre,
apoi alţi 25 Bedros. La şcoală şi în prelungita epocă a
studiilor universitare şi se spunea “Petrică” sau “Hora”.
De cînd nu mai scriu am revenit iar la Petre. Copilăria a
durat puţin, şase ani. Nu ar fi exclus să o repet la senectute,
nu ştie nimeni ce-l aşteaptă.
“Khâsmet”, fatalitate, destin, aşa-a-fost-să-fie, pe
vremea lui Caragiale, tatăl, se mai utiliza în limba română.
Un cuvînt turcesc, de origine arabă. Îl găsim pe toate
ţărmurile Mediteranei. Khâsmet. Aşa chiar a şi fost.
Ion MUREŞAN
Copilărie cu peşti şi păsări
„Eu nu am avut o copilărie corectă”, mi-a spus fiica
mea, cea mică. Era prin clasa a IX-a şi avea de întocmit un
eseu pe tema copilăriei şi făcea sondaje pe cine îi pica în
mână. Am luat-o ca pe o acuză, în genul: „nu ai fost în
stare să-mi oferi o copilărie fericită!”. Drept carele am
trimis-o la plimbare. Dar, recunosc, am taxat-o de ideea
echivalenţei între „corect” şi „fericit”. Nu am apucat să
pun cricul bibliotecii sub idee, cred că am beneficiat de
ceva musafiri. A doua zi lucrurile mi s-au lămurit. Fiica mea
nu avusese, după cum înţelelese ea de la şcoală „copilăria
copilului universal”: nu a fost la scăldat (cu episodul
furtului hainelor), nu a fost la cireşe (cu episodul încâlcirii
„canabisului” mătuşii Măriuca), nu o bătuse învăţătorul
la şcoală cu Sfântul Nicolae (în schimb erau rare zilele în
care mama ei, care îi era învăţătoare, nu o scărmăna acasă),
nu rostogolise bolovanul peste caprele Irinucăi, nu furase
nici o pupăză din tei... Ca atare, nu avusese o copilărie „ca
la carte”. Manualele au instaurat dictatura „Amintirilor
din copilărie” ale lui Ion Creangă asupra multor generaţii
de candidaţi la copilărie.
Tot fiică-mea povestea în eseul cu pricina cum a
visat ea că prinde un peşte cu mâna în pârâiaşul limpede
din satul bunicilor. Îl înghesuise sub o piatră şi nu putea
să-l scoată. Până la urmă peştele a scăpat. Când, însă, şi-a
scos mâinile din apă, pe palme i se lipiseră zeci de solzi
argintii care sclipeau în lumina soarelui. Cam asta păţesc
şi eu acum, când vreau să adun câteva gânduri despre
copilărie: nu am nimic concret în minte, peştele a scăpat,
tot ce pot să adun sunt câteva reflexe aurii ale unor
oglinjoare minuscule. Şi câteva gânduri, mai vechi,
comprimate ale unor demersuri mai vechi de a sistematiza
ceea ce nu poate fi sistematizat: vremea unei cauzalităţi
confuze sau, oricum, inutile.
X
O amintire. Primăvara, când abia dăduse colţul ierbii,
iar fânul în podul şurii era pe sfârşite, părinţii mă trimiteau
cu oile la păscut. Sub soarele cu dinţi, ele mai găseau câte
61
ceva de ros pe pantele însorite: frunzuliţe deshidratate
păstrând pete de clorofilă (ca şi cum ai merge cu oile la
păscut într-un ierbar), fire de iarbă aţoase ce au rezistat
iernii lipite de coaja prunilor ori, ici-colo, câte un colţ scurt
de iarbă răsărit prematur. Ne adunam trei-patru copii din
vecini, înarmaţi cu praştii şi arcuri (puşti imaginare şi teribil
de eficiente ca să te aperi de lupi imaginari), şi duceam
oile într-o livadă de pruni, la marginea pădurii. Mi s-a
încredinţat misiunea să merg la vânătoare. Într-un prun
am văzut o păsărică. Nici astăzi nu ştiu ce era: avea penele
sure şi negre şi câteva galbene. Cânta. Am pus pietricica
în praştie şi (chiar dacă ochii bolnavi nu m-au ajutat
niciodată să fiu un mare ţintaş) am nimerit-o. Trupul ei,
după ce i-am smuls penele, nu era mai mare decât un ou
de găină. Am despicat-o cu briceagul (orice copil avea pe
atunci un mic briceag „peşte” în buzunar!) şi, înfiptă
într-un băţ, am rotit-o deasupra flăcărilor. Cred că eram
speriat de ce făcusem. Ceilalţi au refuzat să mănânce, au
refuzat, mai degrabă, să fie părtaşi la frica mea, la crima
mea. Păsărica nu prea avea carne. Doar pe piept, un
muşchiuleţ cât o pietricică. Peste oasele fragile se întindea
o pieliţă rozalie şi aţoasă. Osişoarele erau fragile şi elastice.
Mare lucru nu era de mâncat, căci în gură aveam mai
degrabă schiţa unei păsări, planul unui aparat de zburat
desenat pe o hârtie roză. Şi un lichid dulce, cu gust de fum
şi cenuşă. Şi de vag pericol.
Nu am mai povestit întâmplarea, chiar dacă
primăvara, invariabil, îmi vine în minte, o dată cu gustul
de cenuşă şi fum al păsării de atunci. Nu e nimic vesel în
povestea asta. Cred că nici măcar o încărcătură simbolică
nu are. E o întâmplare „nicicum”. Care, iată, nici acum,
când am trecut de cincizeci de ani, „nu se prescrie”. În
sfârşit, am povestit-o. Poate vreun tribunal de copii,
adunat pe un deal în jurul unui foc, pe când oile pasc în
ierbarul primăverii timpurii, va decide că e timpul să se
dea o sentinţă.
X
Spuneam cândva că fiecare din noi e gravid. Fiecare
poartă în el un copil. Pe care nu-l putem da afară nici prin
chiuretaj, nici prin cezariană. În jurul lui ne clădim. El e
embrionul care conţine planul nostru de viaţă, proiectul
lumii fiecăruia. Numai că, leagănul cărnii noastre fragede
şi a minţii noastre fragede din copilărie, începe să devină
lemnos, să se asemene tot mai mult cu un sicriu în care
copilul abia se mai mişcă. Dă semne de viaţă, zvâcneşte,
rar şi la ore nepotrivite. Atunci ne revin în memorie imagini
şi culori proaspete, adieri răcoroase şi parfumate peste
frunte, miresme confuze, de brumă şi de colb de pe drum
şi de lespede de piatră după ploaie, de fum vegetal şi
cânepă uscată se iscă în încăpere, fulgere şi ape negre ne
trec prin faţa ochilor, pâlpâie deasupra mesei o lampă cu
sticla afumată, urechea se umple de cântări despre sfârşitul
lumii, gusturi ciudate ne umple gura, vin peste noi spaime
inexplicabile şi bucurii de nestăpânit şi fără pricină. Uneori
luăm decizii pe care, parcă-parcă, le-am mai luat odată şi
renunţăm cu renunţări cu care, parcă-parcă, am mai
renunţat odată. Nu ne mai aducem aminte când şi în ce
împrejurări.
X
62
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
Copilăria se termină brusc. Pe neaşteptate. Fără
preaviz. Într-o bună zi, licean sau student, te întorci acasă
şi nu mai recunoşti nimic: stâlpii de la poarta casei s-au
micşorat drastic, de parcă cineva a făcut o glumă proastă
şi i-a retezat, camerele sunt mai mici, lumina e mai clară,
obiectele par desenate cu rigla, după calcule pe care nu
le pricepi, icoanele sunt icoane, miresmele au dispărut
ca luate cu mâna, mama ta e mult mai scundă şi mai tristă.
Pe scurt, fiecare lucru este exact ceea ce spune numele
lui că este: scaunul e scaun, vaca e vacă, uşa e uşă,
fântâna e fântână. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Atunci
e gata.
Graniţa e fermă ca un fermoar. Câteva zile, cel puţin,
degeaba o să-ţi ridici palmele spre soare, nici o oglinjoară,
nici un solz auriu nu va sclipi pe ele. E gata.
Liviu ANTONESEI
Fragmente din „Cartea copilăriei”
Cristian Pătrăşconiu îl întreabă pe Liviu
Antonesei despre propria copilărie.
– Of, Dumnezeule, în ce vrei să mă bagi! Date fiind
circumstanţele naşterii mele, mă pui să vorbesc despre
ceva care, în mod normal, n-ar fi existat, dar norocul a
făcut să existe multiplu. În loc de niciuna ori de una, am
avut o mulţime de copilării, pe care le întrevăd acum
caleidoscopic, neştiind exact unde s-a terminat una şi
unde a început alta, neştiind nici măcar dacă se vor fi
terminat cu toatele! La începutul anilor ’50, părinţii mei
erau cadre medicale medii – şi singurele totodată – la un
dispensar dintr-un sat, Ţigănaşi, aflat la vreo
cincisprezece kilometri de Iaşi. În aprilie 1953, cînd eu
aveam şapte luni de viaţa intrauterină, părinţii mei au avut
fericita / nefericita inspiraţie să meargă într-un sat aflat la
vreo treizeci de kilometri de reşedinţă, în vizită la familia
unei surori mai mari de-a mamei. Drumul era dificil, o bucată
cu şareta dispensarului, apoi cu un tren, iar finalul cu
căruţa. După cîteva zile, au început drumul invers. Dar în
dreptul dispensarului comunal pe mama au apucat-o
durerile naşterii. La dispensar nu era nimeni, era încă foarte
dimineaţă, astfel încît m-a născut asistată de tatăl meu,
care de fapt era asistent de igienă. Astfel, a apărut pe
lume o fiinţă de sub un kilogram jumătate, cu pielea
neformată complet, dar cu un incisiv de sus deja mijit! În
mod normal, atunci, dar şi acum, cum am văzut la
maternitatea ploieşteană, un asemenea făt deceda fără
mari probleme. De altfel, mama mamei mele, sosită acolo
în fugă dintr-un alt sat, cu legiunea de rude după ea, a şi
decretat: „Ce-o să mai sufere Anişoara, săraca! Broasca
asta nu trăieşte nici o săptămînă!”. Şi aşa ar fi fost, dacă
părinţii mei n-ar fi fost oameni de meserie, care s-au
priceput să improvizeze un incubator dintr-un cadru
metalic, cîţiva metri de tifon şi un bec electric. Deci, prima
lună de viaţă aşa mi-am petrecut-o, în acel dispensar de la
Vlădeni, pentru că în satul nostru nu exista încă
electricitate. Aşa a început, deci, copilăria mea, aşa au
început copilăriile mele. Cea dintîi este cea de la Tigănaşi,
deci, şi a durat pînă pe la opt ani şi jumătate şi i-aş spune
perioada protectivă, dacă nu şi paradisiacă. Apărînd pe
lume cum am apărut, cei din jur, adică părinţii, bunica
dinspre tată, femeile de la dispensar, cam toată omenimea
de pe-acolo, au simţit nevoia să mă protejeze, poate chiar
în exces. În ciuda sărăciei endemice din jur, aveau şi
mijloace de altfel – pe lîngă cele două salarii, mai erau
vreo două sute de curci într-o şură, o vacă, o livadă care
începuse să dea în rod, chiar şi o mică vie. Într-un pod de
la dispensar, ai mei au găsit nişte vitaminizante suedeze,
cu fluor şi calciu, rămase din timpul foametei, şi m-au
îndopat cu ele. Mai trist a fost cînd s-au terminat şi a
început calvarul, pe care ce-i din generaţia mea şi-l amintesc
desigur, unturii de peşte, cu gustul şi mirosul ei
insuportabile. În ciuda protecţiei, ori poate din cauza ei,
au mai fost destule ocazii atunci să ies precipitat din
această lume. Cînd am căzut în betoniera de pe şantierul
casei noastre, care se mărea odată cu numărul membrilor
familiei. Cînd am descoperit un depozit de muniţie şi mi-am
umplut buzunarele şi mîinile cu focoase şi doar abilitatea
vizitiului a reuşit să mă dispenseze de ele, să le arunce
într-o fîntînă părăsită, unde au şi explodat foarte frumos,
în opinia mea de atunci, dar şi de acum! Sau cînd am dat
foc unei căpiţe de fîn, ca să se încălzească oamenii ce
scoteau cartofii pentru dispensar din pămîntul îngheţat al
unei gropi căptuşite cu paie. Cînd mi-am dat seamă că e
destul de groasă, am încercat, desigur, să sting incendiul!
Dar astea sînt amintirile neplăcute! Cele plăcute sînt,
desigur, mult mai numeroase, chiar mai palpitante, dar nu
ştiu de ce nu simt nevoia să le evoc, poate în afara primei
zile de şcoală, cînd m-am îndrăgostit brusc de colega de
bancă şi cînd am băut pe loc cerneala căzută din călimara
ei răsturnată în prima pauză, ca să o salvez de eventualele
represalii ale învăţătoarei. Din fericire, învăţătoarea mea
de atunci a înţeles semnificaţia profundă a gestului meu
şi s-a mulţumit să mă spele de urmele intens colorate în
violet ale acestuia.
Însă probabil cele mai importante lucruri din acea
copilărie rămîn învăţarea înotului, la o vîrstă atît de mică
încît nu mi-o amintesc. Satul era pe malul Jijiei, mai erau şi
nişte iazuri în perimetrul comunei, astfel încît noi, copiii
de acolo, învăţam cam în acelaşi timp să mergem şi să
înotăm. Şi învăţatul scrisului şi al cititului, pe la cinci ani,
cu ajutorul bunicii, un pedagog foarte talentat. Pe titlurile
din „Scînteia” mă învăţa literele, apoi mă trecea la „Biblie”,
pentru că, foarte credincioasă fiind, acolo avea interesul
ideologic, ca să spun aşa. Tot ea mă ducea la biserică,
pînă tîrziu în cea de-a doua copilărie, cînd ne mutasem în
Iaşi. De-abia atunci, am sesizat că părăseam slujba cînd
începeau rugile pentru conducători, sub pretextul că o
dor picioarele.
Dar la sfîrşitul clasei întîi, părinţii mei au luat decizia
să ne mutăm la Iaşi, „pentru viitorul copiilor”, cum i-am
auzit vorbind. Tata plecase mai devreme, la direcţia
sanitară raională, iar la sfîrşitul anului şcolar ne-am mutat
şi noi. Dacă la „raion” îmi plăcea, pentru că era în afara
oraşului, într-o zonă împădurită, pe care tranziţia de acum
o transformă în cartier rezidenţial, şi aveau nişte cai mari
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
nemţeşti, prima locuinţă ieşeană a fost un şoc, trăind violent sentimentul pierderii paradisului şi, mulţi ani după
aceea, nostalgia acestuia. Chiar de curînd într-un poem
apare imaginea „iazului mov din copilărie”, pentru că aşa
mi-l amintesc eu într-un amurg splendid de sfîrşit de vară,
început de toamnă. Mai întîi că era un apartament foarte
mic prin comparaţie cu casa noastră părăsită. Iar curtea,
dacă-i pot spune aşa, era minusculă, fără scrînciob şi
celelalte ce le părăsisem mai degrabă fără voia mea. Noroc
că exista un maidan ce mi se părea, prin dimensiuni, doar
prin dimensiuni, comparabil cu curtea-grădina-livada de
acasă. Pe deasupra, grupul sanitar, pe care îl împărţeam
cu o altă familie, era lipsit de lumină, iar din ţevile negre se
auzeau zgomote fioroase, de parcă s-ar fi ascuns balauri
acolo. Pe deasupra, încă din prima zi a început să mă doară
gîtul de la toţi oamenii pe care-i salutam pe stradă, ba
într-o parte, ba în cealaltă. De-abia după vreo trei zile, a
observat mama chestia asta şi mi-a explicat că „aici nu e
ca la noi, la ţară”. Şi chiar nu era! Poate din acest motiv,
toate vacanţele şcolare le petreceam la verii mei, la Vlădenii
unde mă născusem din întîmplare, unde trecea de
asemenea Jijia şi unde iazurile erau chiar mai mari decît la
Ţigănaşi. Toată copilăria ieşeană a fost deci dublată de
cestălaltă, cum toată adolescenţa a fost dublată de
vacanţele de vară petrecute într-o colonie forestieră de
munte, undeva lîngă Oneşti, unde locuia un frate al mamei,
perioadă atît de importantă, intelectual şi sentimental, încît
am evocat-o într-o povestire scrisă prin 1978, rescrisă în
2002 şi tipărită în volumul „Check Point Charlie”.
Şi-aşa îmi amintesc cum a intrat literatura în viaţa
mea! După un an, ne-am mutat într-o altă locuinţă mai
spaţioasă, unde aveam la dispoziţia nu doar o curte mare,
cu salcîmi şi duzi, dar şi o străduţă întreagă, ferită de
circulaţia maşinilor, unde ne întîlneam 15-20 de copii de
vîrste apropiate, jucam fotbal, ascunsa, învăţam să fumăm
pe ascuns, ne luptam cu găştile din curţile vecine, ne
iniţiam în cele erotice. Şi-mi amintesc cum o simplă replică
a bunicii m-a vindecat definitiv de vreun antisemitism.
Acolo unde locuim, jumătate eram familii de români,
cealaltă jumătate erau familii de evrei. Între mine şi Adolică,
un băiat de vîrsta mea, era o anume rivalitate legată de
leadership, dar şi de o fată spre care priveam amîndoi.
Odată, m-a luat prin surprindere, m-a trîntit jos, m-a
imobilizat destul de meseriaş şi a început să-mi care pumni
cu nemiluita. Eliberîndu-mă în cele din urmă, l-am pus pe
fugă şi am strigat după el „Jidanule”. Bunica mea, care era
în înalte discuţii teologice, cu mama altui copil evreu, a
auzit, a scos capul pe geam şi m-a chemat. De faţă cu
interlocutoarea ei, de care-mi era groaznic de jenă, mi-a
spus doar atît: „Dar tu ai uitat că Iisus Hristos a fost
Jidan?” Ei, bine, de atunci, n-am mai uitat!
Dar, deosebit de ceilalţi copii, eu citeam aproape tot
timpul. În cîteva zile dintr-o vacanţă de iarnă, în clasa a
treia cred, fără pauze decît pentru somn, am citit „Cavalerii
teutoni”, ieşind ameţit din lectură. Apoi, „Baltagul”. Şi
apoi am început să scriu – să scriu romane! Era perioada
filmelor cu partizani sovietici, aşa că primele romane erau
cu partizani. Apoi, începînd mica liberalizare, veneau
westernurile cu John Wayne şi am început să scriu
westernuri şi, pentru că primisem cadou una din primele
truse de creioane cariocas din curte, le şi ilustram cu
63
splendide desene de un kitsch nebun. Chiar regret că
acele caiete, ca şi altele de mai tîrziu, s-au pierdut la
cutremurul din 1977.
Şi deodată, copilăria s-a terminat, cred, cel puţin
această copilărie. Pe de o parte, m-am îndrăgostit, serios
şi fără speranţă, de o fată de vîrsta mea din vecini. Pe de
alta, după examenele de absolvire şi de admitere în liceu,
aflat în vacanţă la alţi veri de-ai mei, la Hălceni, lîngă
Vlădeni, unde unchiul meu avea în grijă harbuzăria, în
vreme ce-mi trăiam interiorizat iubirea fără speranţe, a dat
istoria peste mine. Într-o zi splendidă de sfîrşit de august,
în vreme ce încercam cu verii mei al zecelea harbuz ca să-l
găsim pe cel bun, a sosit din sat, în fugă, sora lor mai
mare, care ne-a spus gîfîind că Uniunea Sovietică împreună
cu alte ţări socialiste, dar fără România, au ocupat
Cehoslovacia. În două ore, eram în tren la Vlădeni, iar
pînă să se facă seara eram deja acasă. Îmi amintesc că, din
prima seară, am luat cu toţii, de copii vorbesc!, am luat cu
toţii decizia să ne apărăm patria de ruşi, dacă ne ocupă şi
pe noi. Cred că era prima oară cînd foloseam cuvîntul
patrie! În vreme ce tancurile patrulau pe strada principală,
spre Prut, după cum spuneau adulţii, noi am făcut rost de
carbid şi ţevi de aluminiu, din cele folosite la antenele TV,
am făcut provizii de pietre şi ciomege. Eram pregătiţi, dar
n-a mai fost nevoie! Sigur, acum, evocînd acele scene, rîd
în hohote, dar nici alţii n-au fost mai breji ca noi! Am aflat
între timp despre foştii deţinuţi politici care au intrat în
PCR, după discursul din balcon al lui Ceauşescu, ca să
poată apoi intra în gărzile patriotice, să primească arme şi
să-i bată snop pe eventualii invadatori! Aşa s-a terminat
acea copilărie şi, probabil, orice copilărie se termină
întotdeauna cînd dă istoria, cu tancuri şi ciubote, buzna
peste ea!
Cristian Pătrăşconiu îl întreabă pe Liviu
Antonesei care este prima lui amintire, prima sau
primele amintiri relevante.
– Cred că prima amintire, dacă nu e cumva o
reconstituire ulterioară, deşi nu cred, pentru că se
păstrează în memorie o mulţime de detalii concrete, foarte
vii, este legată de moartea bunicului Andrei, cel dinspre
tată, deci soţul aceleia care m-a iniţiat prematur în citit şi
scris. Fiind născut la sfîrşitul lui aprilie 1953, la moartea
acestuia, la mijlocul lui iunie 1955, de-abia trecusem de
doi ani – de aceea, nu sînt sigur dacă e o amintire
propriu-zisă ori una condimentată de povestirile ulterioare
ale adulţilor din jurul meu. Totuşi, am în memorie o zi de
vară foarte călduroasă, hainele cernite ale participanţilor,
plînsetul sfîşietor al Marghioalei, femeia care lucra la
dispensar, dar ajuta şi pe lîngă casa noastră. Şi o mulţime
de muşte care se aşezau pe faţa bunicului, aşezat la rîndu-i
într-un sicriu de lemn gălbui, pe care parcă toată lumea se
chinuia să le alunge şi care se readunau imediat înapoi.
Dar cu bunicul Andrei e o întreagă poveste, o mitologie
ce s-a cuibărit în mine ulterior, datorită celor auzite de la
bunica. Bucovinean fără pămînt, coborîse pe o moşie din
judeţul Botoşani, la Santa Mare, unde era un fel de vechil,
oricum era purtător de puşcă. Cum arendaşului i se cam
aprinseseră călcîiele pentru bunica Ruxandra, ceea ce-l
enerva la culme, că era foarte temperamental, într-o zi a
64
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
tras un foc spre acesta, cît să-l sperie, după care a trebuit
să fugă, că n-a rămas nereclamat la jandarmerie. A fugit
pînă în America! După aceea, a făcut un fel de navetă
între ţară şi Pămîntul Făgăduinţei, de unde era periodic
expulzat din pricina apucăturilor sindicaliste. Cînd venea
în ţară, mai făcea cîte un copil bunicii, de s-au adunat vreo
opt, cînd ajungea peste Ocean, mai făcea un dolar cinstit
lucrînd îndeosebi în mine. A văzut astfel o bună parte din
State, California, Texasul, dar a lucrat şi în Canada, pe
undeva pe lîngă Montreal. Cu toată această agitaţie, a
reuşit să strîngă suficienţi bani ca să-şi cumpere o cireadă
de vaci elveţiene, pe care i le-au luat comuniştii la
cooperativizare, după ce le ascunsese de nemţi şi de ruşi,
prin păduri, în vremea războiului. Dar cum vacile îi
semănau, aveau porniri anticomuniste, cum au ajuns la
GAC, cum au încetat să facă lapte, aşa că au fost sacrificate
spre bucuria prostească a întreg satului, care s-a îndestulat
o dată în viaţă de carne! Dar astea s-au întîmplat înaintea
naşterii mele, le ştiu din poveştile bunicii, dar m-au marcat
atît de mult încît nici azi n-am renunţat la gîndul, apărut pe
vremea studenţiei, unui roman despre Viaţa şi
întîmplările bunicului Andrei în Europa şi America. De
altfel, bunica avea şi probe, între altele doi dolari de argint,
pe care, sustrăgîndu-i din cufărul ei cu minunăţii, i-am
schimbat la un moment dat pe zece bile din sticlă de
sifoane. Singura amintire ce-o mai am de la el este ultimul
său buletin de identitate, eliberat în 1948, dar avînd încă
însemnele Regatului României, că nu apucaseră
comuniştii să tipărească altele, pe care este trecută şi
porecla „Burduşilă”. Foarte potrivită, după cum am înţeles.
După ce i-au furat comuniştii vacile, s-a cam pus pe băut,
iar cînd se ameţea, mai scotea cuţitul şi făcea gol în jurul
său. Plecasem de la înmormîntarea sa. Dar şi moartea sa a
fost pe măsura vieţii. Plîngîndu-se el ba de una ba de alta,
într-o zi cînd trebuia să aducă medicamente de la Iaşi, fiul
său, deci tatăl meu, l-a urcat în căruţă şi l-a dus să fie
consultat de specialişti. Aceştia nu i-au găsit bineînţeles
nimic. Însă la întoarcere, a băut puţin de bucurie, în cinstea
sănătăţii confirmate, şi a vrut neapărat să conducă el
căruţa. A condus-o pînă a răsturnat-o într-un şanţ şi a
fost prins sub lăzile de medicamente şi instrumentar medical. Tata a scăpat. El însă s-a prăpădit la cîteva zile de la
accident, provocîndu-mi această primă amintire
semnificativă. Dacă nici moartea nu e semnificativă, chiar
nu ştiu ce altceva ar putea fi!
Cristian Pătrăşconiu găseşte din ce în ce mai
interesant ce spune Liviu Antonesei despre copilăria
sa. Atât de interesant încât devine şi mai curios. Îl roagă
să îi mai vorbească despre copilul Liviu Antonesei. Cum
era lumea în care trăia el? Vrea să spună – până când
să se destrame, din ce era făcută vraja ei?
– Dacă trec peste această întîmplare tristă, cred că
pot spune că am avut o primă copilărie fericită, într-un
mediu ce mi s-a părut mereu paradisiac. În ciuda epocii,
nouă nu ne lipsea nimic din cele neapărat necesare. Iar
dacă părinţii, din pricina slujbelor, lipseau cam zi lumină,
dar şi multe nopţi, fiind ba la dispensar, ba la bolnavii de
prin satele comunei, bunica era mereu în preajma noastră,
a mea şi a surorii mele. Şi era o adevărată colecţie de
poveşti, snoave, întîmplări. Şi mai era cufărul său din lemn
cu chingi metalice din care scotea cărţile sale despre sfinţi,
acte cu ştampile chezaro-crăieşti şi regale, ilustrate vechi
cu Viena, Bucureşti, ori cu imagini americane, primite de la
bunicul din peregrinările sale, de la sora tatei instalată în
capitală, fotografiile celor doi băieţi morţi pe front şi ale
unei alte fiice, îmbrăcată în uniformă de liceu, moartă de
tuberculoză imediat după război. Dar, mai ales, era imensul
şes pe care am învăţat să joc fotbal cu mingea de cîrpă,
Jijia în care nu ştiu cînd am învăţat să înot şi cele cîteva
iazuri. Îmi amintesc prima ciocolată, adusă de sora tatei de
la Bucureşti, că „se băgase” cu prilejul Festivalului
Internaţional al Tineretului, cred că tot prin 1955 sau 1956.
Şi o mulţime de prieteni cărora aveam să le pierd urma în
1961, cînd ne-am mutat la Iaşi şi a început altă copilărie.
Acesteia, deşi nu-i pot reproşa propriu-zis mare lucru, nu
i-aş mai putea spune paradisiacă. N-aş putea da acest
nume nici vacanţelor petrecute la Vlădeni, extraordinar de
pline de altfel, nici celor de la Hălceni, cu fabuloasa
harbuzărie. Nu ştiu de ce, poate că, totuşi, creşteam cu
fiecare lună, cu fiecare zi.
Cristian Pătrăşconiu, ţinînd cont că lumea aceasta
s-a dărâmat (într-un fel, fiindcă fragmente din ea au
rămas în Liviu Antonesei) atunci când istoria a intrat
cu tancuri şi ciubote, vrea să ştie dacă era prima dată
când istoria dădea buzna în copilăria lui?
– Nu, probabil că mă mai întîlnisem cu istoria, dar nu
atît de direct şi de brutal. Auzisem, de pildă, de foarte mic
lucruri despre cooperativizare la care, ca „intelectuali ai
satului”, participaseră, cel puţin la faza blîndă, şi părinţii
mei. Auzeam cîte ceva în discuţiile lor, dar nu înţelegeam
mare lucru, pentru că, pe de o parte, ei tăceau cînd mă
sesizau în preajmă, pe de alta, puterea mea de înţelegere
era fatalmente limitată. Eram însă un admirator
necondiţionat al lui Victor Aruştei, singurul din comună
care nu intrase în cooperativă – şi n-a intrat nici pînă în
1989! –, deşi nu înţelegeam nici măcar sensul termenului.
Acestuia i-am dedicat povestirea Povestea calului şi a
căruţaşului din volumul Check Point Charlie. Dar nu
este povestea lui, ci o ficţiune, în care reală este admiraţia
speriată a personajului copil care relatează faţă de
personaj. Din fericire, Aruştei nu a fost închis, dar i s-au
aplicat alte măsuri represive – bătăi, anchete, cote
insuportabile, obligaţia de a plăti şcolarizarea copiilor şi
îngrijirea medicală. Dar a intrat cu fruntea sus în această
cumplită perioadă de renormalizare a României. Nu pot
să nu-l admir şi acum, deşi nu l-am revăzut de la începutul
anilor nouăzeci, cînd a fost organizatorul PAC-ului din
Ţigănaşi! Aşa ne-am reîntîlnit după mai bine de treizeci
de ani. Eu copilul devenit matur, el la începutul bătrîneţii,
dar foarte în putere încă – pentru că rezistase, nu? Şi,
sigur, istoria mai intra în viaţa mea şi cînd soseau în
control tovarăşii de la raion şi chiar de la regiune, cu
haine de piele, încruntaţi, plini de ei, cînd toată lumea
părea cuprinsă de panică, care se risipea de-abia la
sfîrşitul controlului, care ieşea de regulă bine, cînd
începea un chef cu toate notabilităţile satului, de la
secretarul de partid la popă, în ciuda ateismului oficial al
regimului. Poate din acest motiv, în ciuda faptului că
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
sînt un om credincios, am rămas cu o suspiciune difuză
faţă de ierarhia bisericească. Îmi amintesc un revelion
din acestea între „oamenii de bine ai satului”, care se
petrecea la noi acasă, cred că de-abia se terminase casa
nouă. Noi, copiii şi bunica, fusesem trimişi la culcare
dar, la un moment dat, m-am trezit din cauza gălăgiei şi
m-am instalat la gaura cheii de la uşa dintre camere.
Atmosfera era încinsă şi cele mai reuşite anecdote fără
perdea le spunea părintele! Nu cred că înţelegeam tot,
dar înţelegeam esenţialul! Şi-mi era groază să nu se
trezească soră-mea şi, mai ales, bunica.
Cristian Pătrăşconiu vrea să ştie cum se juca Liviu
Antonesei când era mic? Cu ce se juca?
– Păi, cred că fotbalul cu mingea de cîrpă l-am
amintit deja. De fapt, era mai degrabă o miuţă, pentru că
jucam în orice loc ce ni se părea potrivit, nu pe terenuri
regulamentare. De abia cînd am ajuns la Iaşi, deci după
opt ani şi jumătate, am jucat cu mingi adevărate, de
cauciuc, piele, plastic. Dar mai era un joc cu mingea de
cîrpă, pe care l-am învăţat la Vlădeni şi l-am transplantat
la Ţigănaşi şi chiar la Iaşi. Se putea folosi şi o minge
mică de cauciuc. Se chema „nouă pietre” şi e din familia
oinei şi a baseball-ului. Un număr de jucători, nu prea
contează cîţi, ca şi la fotbalul pe care-l jucam noi, se
împarte în două echipe, una „la aruncat”, cealaltă „la
clădit”. Nouă pietre se aşează una peste alta, echipa de
la aruncat are mingea şi, pe rînd, aruncă în micul turn de
pietre. Cînd un jucător nimereşte turnul, pietrele sînt
răsturnate. Echipa de la clădit încearcă să pună pietrele
înapoi, în vreme ce cealaltă se străduieşte să-i elimine pe
adversari lovindu-i cu mingea. Cîştigă fie cei care reuşesc
să refacă turnul, fie ceilalţi dacă şi-au eliminat toţi
adversarii. De fapt, în vreme ce scriu, îmi dau seama că
echipele se fixează de-abia în momentul nimeririi turnului,
pentru că trag la ţintă jucătorii ambelor echipe, alternativ,
pînă ce unul nimereşte ţinta şi-şi duce echipa „la aruncat”,
postură şi mai plăcută – loviturile puteau fi dureroase! –
, dar şi mai favorabilă victoriei. La Iaşi, în prima perioadă,
vreun an şi ceva, cît am stat în prima locuinţă, m-am
jucat destul de puţin. Trebuia să mă adaptez cu oraşul,
dar nici nu prea erau băieţi, ci mai mult fete. În cealaltă
parte, în centru, unde am rămas pînă la cutremurul din
77, eram foarte mulţi copii, băieţi şi fete, cred că eram
aproape 30, că ne adunam dintr-o curte foarte mare, cu
mai multe case, dar şi dintr-un bloc cu două etaje, blocul
cooperaţiei, aşezat între bulevardul principal şi o
străduţă pe care jucam fotbal, pînă spărgeam vreun geam
şi vecinii ne alungau, ne confiscau, dacă puteau!, mingea,
pe care ne-o returnau după ce înlocuiam geamul spart.
Tot acolo, ca şi la Vlădeni, în vacanţe, jucam „ascunsa”,
profitînd de tot felul de cotloane, pivniţe, magazii etc,
ori „hoţii şi vardiştii”. Însă, cinci-şase luni pe an, joaca
mea preferată era înotul, care a rămas şi acum! Nu cred
că făceam sportul înot, de altfel tîrziu şi dificil am învăţat
mişcările corecte ale stilurilor, ci mă / ne jucam, pentru că
nu era vorba de vreo performanţă, ci de înot dezordonat,
sărituri, scufundări, jocuri cu mingea ş.a.m.d. Dar eu eram
destul de capricios, alternam cumva extraversiunea, cînd
65
participam entuziast la toate jocurile, cu perioade mai
introvertite, cînd nu ieşeam cu zilele din casă, mai ales
iarna, pentru că puneam mîna pe vreo carte interesantă,
sau pentru scriam vreun „roman”. Apoi, în liceu, în afară
de fotbal, mai degrabă ascultam muzică rock cu băieţii
decît să ne jucăm. Iar vacanţele din liceu, toate, le-am
petrecut într-un sat de munte, lîngă Oneşti, unde lucram
la pădure, degajare ori plantare, adunat şi clădit fîn şi
cîştigam într-o vară cîteva mii de lei, cam două salarii
lunare de pe vremea aceea. Şi asta fără să mă omor – nu
trebuia să merg zilnic, dar eram pontat numai cînd mă
duceam. Cum se lucra în acord, ziua de muncă era pontată
12 ore, iar sîmbăta şi duminica 14, deşi efectiv stăteam
vreo 10, cu tot cu drumul dus-întors şi o pauză de o oră
la prînz. Era foarte plăcut. Cînd mă simţeam obosit ori
n-aveam chef, mă duceam la pescuit de păstrăvi sau
jucam fotbal cu alţi chiulangii, pentru că toţi băieţii din
colonie, dar şi o mulţime de fete, făceau asta în vacanţele
de vară. Sfîrşitul acelei perioade este oarecum evocat în
Întîlnirea, memoria, din Check Point Charlie, cu tot cu
iubirea fabuloasă ce i-a pus şi capăt de altfel!
Cristian Pătrăşconiu observă că în mai multe
rînduri Liviu Antonesei pomeneşte faptul că pasaje/
momente din copilărie s-au revărsat în textele sale. Nici
nu ştie cum să formuleze mai bine întrebarea următoare...
În ce fel (sau în câte feluri) a trecut timpul acela în
textele lui? Cât e de mare ponderea acestui timp în ceea
ce scrie – ca prozator şi ca poet, în primul rând?
– Nu cred că pot spune mare lucru despre asta
pentru că nu este un proces premeditat. Cînd scriu, nu
spun: ia să bag eu o imagine, o scenă din copilărie. Sînt
lucruri pe care eu însumi le observ post festum – de
pildă imaginea, dintr-o poezie, a „iazului mov din
copilărie”, pe care am citat-o la un moment dat. Nici în
proză lucrurile nu stau cu mult altfel. De pildă, pentru o
proză, iarăşi deja citată, în care m-am decis să evoc o
poveste de dragoste din adolescenţă, au avut loc cîteva
alunecări spre întîmplări, una traumatică, alta benefică,
de fapt, din copilărie, fără vreo intenţie explicită de-a
mea. Mi s-au părut însă foarte potrivite, la locul lor, şi
le-am lăsat acolo, în povestire. Ponderea lor? Iarăşi e
greu de spus din cauza „filosofiei mele personale”, în
cadrul căreia o biografie e întreagă nu doar cu întîmplările
sale reale, ci şi cu toate amintirile deformate, lucrurile
imaginate despre sinele propriu în diferitele etape ale
acesteia, şi desigur cu toate fantasmele ce pot fi recuperate. Uneori, este vorba despre imagini/fantasme din
momentul scrierii textului, alteori de unele recuperate
din momentul în care sînt fixate evenimentele, dar nu e
nimic sigur, pentru că funcţiile de simbolizare, conştientă
şi in/subconştientă funcţionează continuu. La redactarea
finală a unui text aceste „biografeme” rămîn ori nu în text
nu în funcţie de simpatia ori antipatia mea pentru ele, ci
după cum mi se pare că au loc în economia textului
respectiv. Dar, cum ştim, şi acest proces, în principiu
conştient, raţional, chiar logic, este afectat amintirile,
imaginile şi fantasmele noastre, aşa că intrăm într-un
cerc vicios din care nu ştiu cum am putea ieşi. Pînă la
66
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
urmă, indiferent de cantitatea de biografeme exacte sau
deformate, contează expresivitatea pur literară a textului,
dacă despre literatură vorbim – şi exact asta facem aici!
Ca să repet ce-am mai spus undeva, pentru mine literatura
este întotdeauna realistă, doar că realitatea cuprinde şi
tot ceea ce-şi aminteşte şi imaginează autorul, oricît de
fantastice ar fi produsele acestei „memorii imaginare”.
Dar ea este întotdeauna şi autobiografică pentru simplul
motiv că izvorăşte dintr-o fiinţă din carne, sînge, gîndire
şi sensibilitate, pe care o numim autor, care n-a plecat
niciodată nicăieri, cum credeau structuraliştii, deci nici
nu s-a întors, cum credea un academician mediocru, ci
s-a aflat, se află şi se va afla întotdeauna, cumva spectral, în spatele textelor. Altcum, textele nici n-ar mai fi
semnate, nu?!
Cristian Pătrăşconiu apreciază că, pentru unii
filosofi, trecerea de la gândire la realitate este un proces
extrem de complicat şi, în fond, aproape sau chiar de
nepătruns. Vrea să schimbe direcţia acestui proces şi să-l
întrebe: pentru el, în ceea ce scrie, ce este/ce înseamnă
această trecere de la existenţă (realitate) la gândire?
– Cu riscul de a părea ori mai simplist decît par, ori
mai subtil decît este cazul, aş spune că eu nu am asemenea
probleme, pentru simplul motiv că nu operez vreo
distincţie între „realitate” şi „gîndire” – tot ceea se întîmplă,
cele ce mi se întîmplă se întîmplă după un gînd, al meu, al
altcuiva, poate al Altcuiva. Iar gîndurile sînt pentru mine
„realităţi” ce au aceeaşi consistenţă ontologică precum
oricare altele. Eu nu cred în „nivele” de realitate, ci în
„dimensiuni” neierarhizate ale realităţii. În funcţie de
această perspectivă scriu de vreo 25 de ani, mai harnic
doar de vreo trei ani, cartea Literatura, ce poveste! E o
carte cu foarte multe surse, trimiteri bibliografice, pasaje
intertextuale, de la Biblie la Borges, de la Mallarmé la
Henry Miller şi Culianu, o carte de erudiţie deci, dar care,
sper, în cele din urmă, e foarte originală. Şi se întîmplă
asta, pentru simplul motiv că am înţeles că eu sînt (şi)
acelaşi lucru cu biblioteca mea – cu biblioteca mea „reală”,
dar şi cu cea imaginară!
Cristian Pătrăşconiu vrea să complice şi mai mult
discuţia: în ce fel, să zicem, viaţa pe care a trăit-o copilul
sau adolescentul Liviu – fabuloasă, pe cât înţelege el –
în ce fel, spune, s-a conservat ea în texte?
– Cred că toate copilăriile sînt fabuloase, doar că nu
toată lumea îşi dă seama de asta! Dar nu sînt un paseist.
Cred că şi viitorul este la fel de fabulos. Deci, copilăria nu
este un fel de „paradis pierdut”, ci un „paradis funcţional”,
care dirijează mereu prezenturile noastre şi viitorul. Cum
s-a conservat, cum se conservă în texte? Desigur că
lacunar şi deformat, ieşind în faţă detalii care sînt
semnificative pentru diferitele prezenturi prin care am
trecut şi trec. O recuperare completă şi „corectă” n-ar fi de
niciun folos, pentru că mi-ar expulza prezentul, prin urmare
viaţa. Or, mie chiar îmi place să-mi trăiesc prezenturile ce
mi se dăruiesc!
Cristian Pătrăşconiu vrea să rămână puţin aici,
la acest aspect. Când scrie, cum gândeşte Liviu
Antonesei: este el în textele sale sau părţile din biografia
sa, disparate, se adună în fraze cu sens care „nasc” un
personaj, o „faptură” de hârtie?
– Într-un fel am început să răspund deja la această
întrebare, ce mi se pare cea mai grea de pînă acum! N-aş
expedia-o! În ciuda recuperării lacunare şi deformate a
copilăriei, n-aş spune că-s părţi din mine ci, mai degrabă,
că în unele momente se întîlnesc două ori mai multe euri
ale mele şi intră în dialog. În fond, asta deja i s-a întîmplat
lui Borges în povestirea Celălalt, de ce nu mi s-ar putea
întîmpla şi mie?
Cristian Pătrăşconiu vrea o pauză şi să vorbească
puţin şi despre simţuri: care sunt sunetele şi mirosurile
pregnante din viaţa lui Liviu Antonesei de până la 20
de ani? Dar, cele mai frumoase şi mai plăcute?
– Sunetul cel mai straniu, mai persistent, mai plăcut,
rămîne cred urletul cîinilor noaptea peste sat. Poate din
acest motiv am şi rămas un iubitor nesmintit al cîinilor.
Sunetul fantastic de liniştitor al rîului de munte dinspre
vacanţele adolescenţei petrecute în acea colonie despre
care am vorbit. Mi-a rămas în minte, de asemenea, nu ştiu
dacă plăcut ori neplăcut, plînsul profesional al ţaţei
Marghioala de la înmormîntarea bunicului Andrei. Nu pot
scăpa de mirosul crinilor, deşi pe la cinci ani, adormind în
bucătăria de vară, cu geamul deschis, crinii de sub geam
erau cît pe ce să mă transporte plăcut, în somn, visînd,
spre lumea cealaltă. Un miros enervant a rămas pînă acum
cel al eterului cu care am fost anesteziat cînd am avut
prima fractură la mîna stîngă. N-a ieşit, la propriu, din
plămînii mei cîteva zile, indiferent de cît usturoi şi alte
„aromate” am consumat, cum fantasmatic n-a ieşit pînă
acum. Pot şi acum să-mi provoc reacţia de pre-deglutiţie
doar gîndindu-mă la acel miros. Şi mai este, desigur, mirosul
de femeie, pe care l-am simţit prima oară la zece ani, cu
ocazia unui eveniment ce putea fi traumatic, dar din fericire
n-a fost, pe care mi-l amintesc foarte bine, uneori îl caut,
dar nu-l găsesc pentru că femeile de astăzi sînt mult mai
igienice şi mai – cum să zic? poate cosmetice? – decît cele
de la începutul anilor şaizeci!
Mai sînt şi culorile, gusturile, dar despre acestea
Liviu Antonesei nu vorbeşte pentru că n-a fost încă
întrebat!
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
Mihai TROPA
Cel care scrie, spune aşa:
Dacă merii înfloriţi primăvara îmi păreau a fi cel mai
firesc lucru, fiindcă ştiam că merii înfloriţi sînt starea cea
mai firească a lumii — nu mă miram, ci mă uitam la crengile
lor, floare după floare, le vedeam pe rînd, şi apoi pe toate
deodată, uitam să respir —, lucrul cel măi nefiresc mi se
păru Diavolul. L-am văzut prima dată într-un film, înotînd
lent prin aer, la înălţime medie, şi întorcînd încet capul, cînd
într-o parte, cînd în cealaltă. Era destul de măre şi avea
blana maro, de ursuleţ. Mi s-a făcut frică de el, mai ales din
cauza ochilor lui holbaţi, încremeniţi. După ce-am ieşit din
grădina de vară, în drumul lung spre casă, seara, am încercat
să-mi dau seama dacă Diavolul exista cu adevărat. Am făcut
asta cu ajutorul unor calcule mentale foarte complicate,
adunînd, înmulţind şi împărţind — cred că fără să scad,
măcar o dată de-aş fi scăzut —. Rezultatul era ireversibil: de
atîtea ori îl văzusem, atîtea mîini şi picioare avea, cred că
numărasem şi luna şi stelele, împărţeam la numărul pietrelor
de pe drum, ajungeam mereu în acelaşi punct, îngheţat în
evidenţă: pentru că exista cifra doi exista şi Diavolul.
Cîndva, mai tîrziu, mi s-a spus ca nu era decît un film, o
poveste, dar asta era pentru mine un motiv în plus
de-ngrijorare. Cu vremea am uitat de Diavol şi de cifrele lui,
dar n-a mai uitat el de mine. Odată gîndit, mi se alăturase
tăcut, înotînd prin aer deasupra mea, întorcînd încet capul,
cînd într-o parte, cînd în cealaltă.
Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci cînd venea
vorba de pădure şi de fete. Dacă mergeam măi mulţi în şir,
pe cărare, eu mă uitam mereu după fetele care erau cu noi,
şi cînd le vedeam cozile luminoase şi gîturile subţiri mă
simţeam în siguranţă, aveam pasul săltat, bucuros. Din
împrejurările Diavolului şi ale fetelor a venit şi ştiinţa de
carte de mai tîrziu, mai ales atunci cînd m-am trezit, plin de
linişte, în miezul unei nopţi de toamnă, doar ca să-nchid
ochii în următoarea clipă: am văzut atunci îndeaproape
fire de iarbă deasă, verde, mai verde decît toată iarba lumii,
tot mai aproape de ochii mei închişi, văzători. Imaginea
ierbii începu să se răsucească ca o perdea făcută din piese
de domino verzi, şi mă regăseam acum în plin peisaj însorit,
plutind uşor deasupra unei coline domoale, aproape
atingînd iarba cu obrazul. Puteam aluneca prin aer încotro
voiam, şi-am luat-o înspre o vale umbroasă, unde erau
nişte copaci şi nişte stînci. Am dat acolo de oameni tăcuţi
şi frumoşi, care aranjau plante pe mese mari de piatra, ca
să le înfăţişeze altuia, înalt, în veşmînt alb-galben-luminos,
cu privire tare ca muntele.
Acela mă văzu, şi m-am trezit din privirea lui, aproape
ca un intrus. Ce eram eu copil pînă atunci, dar să mă vezi
după aceea, tot măi copil, cu toata copilăria, cîtă fusese
— poate şi măi multă acum — răsucită în jurul inimii treze.
*
67
Cîndva am început să fac lentile în toată memoria.
Simţeam ca aşa pot intra şi ieşi din timp cînd şi cum vreau,
făcînd lentile din vîrste şi împrejurările vîrstelor. Îmi
aminteam vibraţiile luminoase ale aerului dintr-o dimineaţă
anume, culorile umbrelor de pe pereţi şi scîndurile calde
ale podelei pe care păşisem, mă mişcam apoi în memorie şi
spre celelalte dimineţi din preajmă, dar şi spre seri vineţii
şi parfumate, şi spre amiezi mute şi încinse de duminică,
spre gîndurile avute, cărţile citite şi cuvintele auzite,
cuprindeam în felul acesta încet în braţe un ţinut întreg al
memoriei, cu fiinţa lui nenumită, şi-l strîngeam tot mai tare,
îl condensam, pînă se facea lentilă.
Strînsesem astfel un număr mare de lentile în suflet,
cîteodată le pierdeam rostul şi se prăfuiau. N-am spart
nici una, ci am început sa le îmbin în aparate optice mai
complicate. Acum mă puteam uita de multe ori la prezent
prin ocheane, lupe, microscoape şi binocluri miraculoase,
purtam mereu ochelari coloraţi, nici nu-mi mai vedeam
ochii de atîta vedere întreţesută printre şuvoaiele de timp.
La mine, cel din momentul dat cîndva, mă uitam prin
lupa alcătuită odinioară pe marginea rîului, din aripi de
libelulă şi solzi de peşte — totdeauna legată în pînza umedă
de păianjen —, şi nu vedeam pe nimeni, vedeam doar
vederea zburătoare a clipelor fixate ca nişte perle, dincoace
şi de dincolo de lumină, niciodată în lumină.
Mă uitam la mine şi nu mă vedeam de fel, gîndeam
doar cuvinte, şi totul era din ce în ce mai ordonat. Mai tîrziu
am făcut ancore pentru toate lentilele, ca să nu le pierd.
În împrejurări de sărbătoare ştiute doar de stele,
trăgeam ancorele, puneam pe-un fir de timp toate comorile
mele optice şi făceam din ele bici. Mă învîrteam pe loc,
chiuind în fundul memoriei, şi pocneam din biciul meu
transparent cu nouă cozi de uitare.
Oleg GARAZ
Lecturile olfactive ale copilăriei
Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Nu
putea fi altfel din moment ce vorbindu-mi despre Jocurile
Olimpice, cartea emana un miros intens şi pătrunzător care
nu putea fi altul decât al acelei realităţi. Aveam cinci ani, o
ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi
aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă
prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât
mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi
deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam
pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini.
Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte,
şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine
memoram text după text într-un mod aproape spontan.
Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii,
parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită
în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate
amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii,
instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului
nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă
68
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl
asociam inconştient şi direct cu imaginile personajelor,
cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu
zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele
mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru
concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care
copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii
familiei vor pleca la Jocurile panelene.
Mirosul era unul luminos, de o intensă solaritate,
iar sentimentul era amplificat şi de atmosfera coloristică a
cărţii – erupţii înlănţuite de portocaliu, galben şi purpuriu
în diverse combinaţii cromatice. Sinestezia era aproape
totală din moment ce, fără a-mi fi dat seama, asociam între
ele culorile, mirosul, subiectul, imaginile, senzaţiile tactile
de la atingerea hârtiei, mergând până la contemplarea
caracterelor textului, care narând realitatea Antichităţii,
trebuiau, fireşte, şi ele să facă parte, într-un mod propriu,
din acea ”grecitate”. Omogenitatea şi specificul mirosului
făcea ca întreaga acţiune a cărţii să fie scufundată într-o
continuă dimineaţă, asemănătoare dimineţilor de vară pline
de freamătul plopilor, de albastrul intens al cerului, de
nerăbdarea soarelui să-mi invadeze camera, de răcoarea
blândă a aerului, de sentimentul prezenţei părinţilor în
celelalte încăperi ale apartamentului.
Descoperisem mirosul Greciei de abia după un an
de la şocul trăit la prima audiţie a Simfoniei în sol minor de
Mozart. Mi-l provocase mama, punând discul, iar la primele
sonorităţi ale Simfoniei „orbisem” pur şi simplu de
revărsarea albastrului rece cuprinzându-mă în spaţiul dens
şi mişcător, care se diversifica în infinite nuanţe de
intensitate. Atunci avusesem certitudinea de a fi aflat cine
este Mozart. Cu timpul însă aflam că Amadeus este ceva
într-o continuă amplificare cromatică, insistând pe
purpuriul bucuriei din „Mica serenadă nocturnă”, pe
galbenul blând din Sonata în Do major, pe erupţiile în
verde-smarald din Simfonia „Jupiter” sau pe violetul din
Fantezia în re minor pentru pian. Lecturam muzica într-un
mod totalmente plasticizant, fără a „inventa” subiecte şi
personaje şi bucurându-mă intens de acel spor de
densitate, să-i spun, materială, pe care o căpăta realitatea
în mintea mea de copil sedus într-un mod definitiv şi
totalmente ireversibil de capacitatea de a locui pe
de-a-ntregul în propria imaginaţie. Acum, la patruzeci de
ani înţeleg că muzica nu-mi povestea, ci mă ajuta să-mi
cunosc propriile alterităţi, generând continuu fascinaţie
doar prin sentimentul de curiozitate şi nerăbdare de a
cunoaşte pe încă un „altcineva” din mine. Era un alt fel de
„lectură”. Descoperisem iniţial un mod „muzical” de a mă
citi. Urmărirea literelor adunându-se în cuvinte îmi dădu
acces la o a doua lectură. Mirosirea cărţilor se constitui,
ulterior, dacă nu şi spontan cu descoperirea aromei
„greceşti”, într-o a treia lectură, una dătătoare de impuls
care într-un mod surprinzător de eficient punea în mişcare
imaginaţia, dinamizând chipurile, relaţiile, acţiunea.
La şase ani primisem „Cei trei muşchetari” de
Alexandru Dumas şi trăisem o dramatică schimbare de
registru olfactiv şi, implicit, al întregului imaginar.
Cercetasem îndelung imaginea de pe coperta cărţii,
care-i prezenta pe cei patru muşchetari ai reginei, căutând
să prind aroma specifică a cărţii. Într-un final deschisesem
cartea la mijloc, deoarece anume acolo, aşa ştiam deja,
concentraţia mirosului era cea mai mare. Nici nu trebui să
mi-o apropii de faţă că aroma mă şi scufundă în ceea ce
crezusem atunci că trebuia să fie Franţa lui d’Artagnan şi
Richelieu. Mirosul cărţii era unul greu, apăsător şi mă
propulsa într-o continuă înserare în care revărsarea
ameninţătoare a griurilor era spartă de reflecţiile de lumină
palidă de pe lamele floretelor agitându-se într-un dans
mortal. Lectura cărţii se dovedi a fi prea materială în
concreteţea ei textuală, mirosul devenind din ce în ce mai
stânjenitor şi inhibant deopotrivă şi lipsindu-mă tot mai
mult de continuitatea şi dinamica „muzicală” a desfăşurării
subiectului. Descrieri, dialoguri, inexplicabila poftă pentru
intrigi în intrigi în intrigi care nu se mai sfârşeau, motivând
personajele să se angajeze într-o continuă cruciadă şi
cavalcadă a violenţei, a bravadei sângeroase, a aventurii
de dragul aventurii. Lectura mă expulzase din miraj, din
mister, din muzică, din culoare. Rămăsesem cu sentimentul
difuz al unor contururi mişcătoare, a intersecţiilor de linii
negre pe un fundal alb, fără „carnaţie”, fără miza participării
şi implicaţiei depline. Fusesem expulzat în afara lecturii
totale. Devenisem cititor şi, simultan, mă simţisem un
simplu privitor şi îmi displăcu.
„Un căpitan la cincisprezece ani” mă readusese parcă
înapoi la spontaneitatea plasării „dincolo de oglinda
realului”. Coperta de un verde intens, paginile de un galben
pal, textura hârtiei ca de manuscris şi din nou mirosul
producător de mister. Era un alt miros, mai înţepător, mai
acut, mai exotic parcă, ceea ce făcea ca în prim plan să iasă
nu atât acţiunea, cât mai degrabă peisajul, ambientul, jungla,
cascadele, savana, muzica unei nopţi ecuatoriale.
Dominante erau contrastele între soarele arzător şi umbra
desişului. Cu „Copiii căpitanului Grant” mersesem mai
departe, nevoia de acceleratori olfactivi stingându-se
treptat, pe măsură ce subiectul mă înghiţea tot mai mult. Era
o senzaţie de o imensă straneitate din moment ce mirosul
cărţii deveni un şir separat de sentimentul participării. Îl
însoţea ca simplu miros al cărţii, fără conotaţii extra-olfactive,
îndepărtându-se tot mai mult într-o autonomie şi izolare de
sensurile vehiculate în text şi influenţându-le tot mai puţin.
Culoarea preluase efectele de accelerare provocate
de miros. Lucrurile se inversaseră într-un mod neaşteptat.
Era, poate, chiar ceva mai mult. Misterul textului
indescifrabil găsit într-o sticlă mă răpise acelui sincretism
magic şi copilăresc prin chiar seducţia unei geometrii
combinatorii a sensurilor, răpindu-mă ritmurilor şi
tempourilor polifonice ale semnificaţiilor angajate într-o
continuă negociere a noi şi noi configuraţii ale adevărului.
Plecam de la mesajul căpitanului Grant şi o apucasem pe
căile lui Conan Doyle, Edgar Allan Poe şi Chesterton
pentru a mă opri peste mulţi ani în „Pendulul lui Foucault”
şi „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Descopeream
o stare acumulativă a adevărului, o relevare treptată, într-o
continuă amplificare până la revelarea ultimă. Ca în muzică,
treptat şi fără a se pierde valoarea fiecărei stări implicate
în procesul de acumulare.
Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o
carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi
Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese
un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre
Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în
fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă.
Urmase multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori
ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar
la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau
sonoritate, erau mama, muzica vocii ei, erau o mitologie, o
transmitere orală şi primele forme ale dorinţei mi-au apărut
în aşteptarea orei de culcare, atunci când mama urma să-mi
citească o următoare carte.
Ceva mai târziu, când învăţasem să citesc, cărţile îmi
erau aduse. Le citeam singur. Însă mi le aducea tot mama.
În fiecare săptămână, o dată sau de două ori, aveam parte
de surprize. Erau cărţi noi. Le citeam doar eu. Eu eram
primul care le deschidea, primul care le răsfoia, le mirosea.
O altă formă a dorinţei o resimţisem şi o conştientizasem
ca dorinţă de a primi cărţi. Nu jucării, de care mă săturam
destul de repede, ci cărţi. Aşa învăţam formele dorinţei.
Ale unei dorinţe constante, profundă în devoţiunea ei şi
cu totul diferită de formele dorinţei pe care le-am cunoscut
trecând de pubertate.
Însă Cartea mi-o adusese tata. Erau douăsprezece
volume ale „Enciclopediei pentru Copii” şi pe la vârsta de
şase ani deja aveam volumele mele preferate, iar anumite
reacţii intelectuale spontane le am până şi astăzi – asocieri
de imagini şi sensuri, de titluri şi numere de pagină, de
citate şi ilustraţii de epocă. Era Cartea care conţinea toate
cărţile, lucru demonstrat cu suficientă convingere chiar
în volumul care se ocupa de artă şi literatură. Mai puţin
mă preocupase cinematografia, biologia, chimia sau
matematicile. Nici chiar istoria marilor descoperiri
geografice nu mă pasionase într-atât de mult. Erau simple
cărţi despre altceva. Descoperisem că există şi cărţi despre
cărţi şi despre oameni care scriau cărţi. Pentru a ridica
ultimul volum al colecţiei tata mă luase cu el la librăria
„Universul” şi ţin bine minte că era o zi cu soare şi tata
avea un sacou care îi venea foarte bine. Împlinise atunci
treizeci şi şapte de ani.
La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi proaspete. Le
defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului.
Fără a observa ce mi se întâmplă, citeam cărţi vechi, deja
citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate.
Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu
prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (deşi
mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o
neaşteptată apetenţă pentru Turgheniev şi, mai târziu,
Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni
serioşi, deşi cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi,
alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi.
Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am
mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe
raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja
cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit
de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de
retrăire a unui film. Hmm. De la magie ajunsesem la
cinematografie imaginativă când era destul să deschid
cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească,
imagini mobile, nimic mai mult.
„Martin Eden” era o carte pe care soţia unui unchi
de-al meu o cumpărase de la Magazinul Cărţii
Internaţionale de la Odesa. Era o carte editată pe hârtie
proastă, cu tipăritură uneori greu lizibilă, însă era în limba
română, iar grosimea cărţii provoca la o aventură cu un
69
final improbabil. Lectura o doborâsem în aproximativ trei
săptămâni şi fusesem tentat s-o reiau. A fost prima
experienţă, la acei şaisprezece ani, de re-citire consecutivă
şi descoperisem că este ceva similar cu reaudierea unei
lucrări muzicale. Niciodată nu este la fel, deoarece de
fiecare dată reaudiam parcă o altă lucrare şi nici cartea pe
care o re-citeam nu mai era aceeaşi.
Iar pentru a aprofunda experienţa am recurs chiar la
„Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski. O re-citisem de trei
ori consecutiv, iar efectele traumatice le resimt până şi
astăzi. După o primă lectură m-am ales cu un foarte acut
sentiment de ruşine. Îmi era ruşine de „nemernicia” mea
existenţială, de laşitatea de a nu-mi fi dorit suficient de
mult imaginarea a ceva mai mult şi de a nu-mi fi încercat
limitele. După a doua lectură peste toată realitatea mea se
aşternuse, ca un covor de cenuşă vulcanică, o
inexplicabilă frică. În propria mea minte apăruse
sentimentul unui ochi scrutător şi atotvăzător care mă
privase într-un mod definitiv de sentimentul intimităţii, de
magia singularităţii şi a posesiunii asupra propriei mele
minţi. Ochiul se transformă într-o voce care nu rareori mai
lăsa câte un comentariu usturător la adresa deciziilor şi
faptelor mele. De obicei, le critica micimea şi inconsistenţa
capacităţii mele de a făptui, ridiculizându-mă sistematic
şi, la un moment dat, răpindu-mi pur şi simplu acel
elementar sentiment al plăcerii şi bucuriei pe care, cred,
orice om îl are în relaţia cu sine. Şi parcă n-ar fi fost
suficient, am luat de pe raft, într-o inconştienţă aproape
fatală, „Adolescentul”... Tot de atunci datează şi apetenţa
pentru „lecturi” din simfoniile lui Gustav Mahler – evreul
care-şi asuma durerea lumii.
„Străinul” de Camus îl citisem în franceză şi mă
alesesem cu arsuri de incalculabile grade pe întreaga
suprafaţă imaginativă. Îl citeam în paralel cu audiţii din
„Carnavalul” lui Robert Schumann. „Lupul de stepă” îmi
amprentase sentimentul intimităţii cu inserţii de grotesc
şi inutilitate. Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ
greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar
surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert,
Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick sau Glenn
Cook – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a
„mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam
pierduse de ceva vreme. Mă regăseam într-o relativă uitare
şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate
amputarea organului de „lectură olfactivă”.
Nietzsche avu darul să-mi redea câte ceva din
optimismul pierdut chiar prin năstruşnicia lui Zaratustra
care consuna atât de mult cu Til Eulenspiegel - o imagine
mai degrabă muzicală din poemul simfonic al lui Richard
Strauss. De aici săream la „Petruşka” lui Stravinski, la
”Pierrot Lunnaire” de Schoenberg, la „Frankenstein” de
Mary Shelley.
Mi-am reamintit de „mirosul Greciei Antice” răsfoind
o revistă literară pentru tineret din ex-Uniunea Sovietică.
Privirea îmi căzu pe un titlu destul de ciudat – „Profesorul
de simetrie”, avându-l ca autor pe Andrei Bitov. Revista
era destul de veche şi nici nu-mi mai amintisem de reflexul
de a mirosi o pagină tipărită, însă lectura mă făcu să sesizez
într-un mod surprinzător de intens „mirosul” textului.
„Priveliştea cerului Troiei”, titlul unui capitol din roman,
mă readusese direct acolo unde uitasem că am fost cândva:
70
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
direct în prospeţimea portocaliu-purpurie-solară a
Jocurilor panelene din acea primă carte care-mi relevă
faptul că lectura ţine de un instinct cognitiv, de o
transmutaţie directă şi tot atât de reală într-o altă stare a
lumii şi a luminii, şi nu se referă doar la buchisirea unor
cuvinte dintr-o pagină scrisă, precum şi faptul că textul
este ceva mai mult decât imaginea unor şiruri de litere pe
o foaie de hârtie. Acea carte atât de grecesc mirositoare
mă lămuri, atunci demult, într-un mod spontan, inconştient,
deci prea puţin explicit, că textul este realitate, imaginaţia
mea de copil transmutându-mă direct acolo – în
textul-realitate. Şi de abia acum - zeci de ani mai târziu ajung la conştiinţa clară a faptului că realitatea este, în
esenţă, un text, viaţa – o lectură, iar existenţa – un deliciu
livresc de care nu mă voi sătura niciodată, practicând-o
într-o infinitate de modalităţi lineare, circulare, în spirală
sau sincrone-sinestezice. Şi descopăr cu o întârziere de
decenii că realitatea însăşi are un atât de savuros şi intens
miros de vopsea tipografică.
Robert ŞERBAN
O copilărie hiperkinetică
„Copilăria noastră e un fulg de nea, un strop gingaş
de rouă, sau o rândunea”. Gânguream chestia asta, ca
orice şoim al patriei, la grădiniţă fiind, cu prilejul unor
serbări (nu, un e vorba de Crăciun ori de Paşti), sau din
senin, când ne punea educatoarea să ciripim. Cam atunci
am aflat că, în afară de mami şi tati, mai am o pereche de
părinţi, pe tovarăşa Elena şi pe tovarăşul Nicolae
Ceauşescu. Iar când îi vedeam în poze, în tablouri sau la
televizor, zâmbitori, înconjuraţi de copii fericiţi – ce rău îmi
părea că nu sunt între ei! –, de toate vârstele, pe care îi
luau în braţe (ea) ori îi ţineau de mână, chiar simţeam că se
dublează grija părintească ce mă veghea. În plus, eu n-o
încasam de la părinţii din televizor niciodată. Dar avea
grijă mama să-mi dea porţii duble, ba chiar triple, că eram
hiperkinetic – ea nu ştia, probabil nu se inventase termenu’
– şi o scoteam din minţi. Aşa că îmi trăgeam mucii şi,
printre lacrimi, mă benoclam la tovarăşu’ şi la tovărăşa la
care vroiam să-i pârăsc pe ai mei, că mă bat! Mai târziu am
aflat că asta s-ar fi chemat turnătorie, dar zău că eram
exasperat din cale afară de cafteala luată dimineaţa, la
prânz şi seara. Adevărat, pe drept, dar cam des, parol!
Am fost un copil fericit. Pare paradoxal, da-i adevăru’
adevărat. Mă simţeam iubit – sunt singur la părinţi – şi
intuiam că mama vrea “să scoată om din mine”, cu orice
preţ. Şi tata cred că era de acord cu asta, cu preţul. Nu ştiu
dacă el mă vroia... bărbat, dar sigur îşi dorea să ştiu să
înot, de exemplu. Habar nu am de unde-i venea asta, fiindcă
tata e departe de a fi fost vreodată o mreană în apă. Probabil
că exact de acolo, de pe uscat. Mă lua în braţe şi intra cu
mine în mare – mergeam anual, de când am împlinit un an,
cu familionul pe litoralul românesc, ca să-mi intre calciu-n
oase şi să se-ntărească (oasele...) –, şi tot înainta, până
când îmi dădeam seama că nivelul apei creştea, creştea,
creştea. Apoi, încerca să mă lase în valuri, ca să dau din
membre, doar, doar plutesc. Doar că membrele erau cam
ocupate: mâinile îl strângeau de părul rar şi în retragere
spre creştetul capului, iar picioarele îl încolăceau disperate.
Toate aceste mişcări erau acompaniate de ţipete
înnebunite. Mai am şi alte amintiri cu marea, pe câteva
le-am... dizolvat într-o poezie, ce curge mai jos:
uram dunga liniştită a mării
când eram copil
fiindcă ştiam că apa se umple de meduze otrăvitoare
ce te puteau chiar omorî
dacă te muşcau mai multe deodată
însă părinţii doar atunci mă îndemnau să intru:
nici un val nu mă putea ascunde
nu mă putea lua cu el
nerăbdător şi precaut ca un pui de cocostârc
intram în apă
privind atent în jur
– ici-colo câte-un disc de gelatină
mă făcea să tresar şi să-mi schimb brusc direcţia –
înaintam în apă ca zmeul din poveste în pământ
până la genunchi
până la coapse
până la piept
până la gât
atunci
şi eu îmi pierdeam capul şi începeam să bat apa
să ridic valuri împotriva meduzelor de care mă ştiam
înconjurat
din toate părţile
ca bucata de carne din strachina cu piftii a bunicii
prindeam curaj doar când dădeam cu ochii de faţa
tatălui care râdea
convins că învăţ să înot
de cea a mamei
ce inspecta severă cu privirea
în sus şi în jos
dunga evazată a mării
să vadă dacă scama e la locul ei sau nu
nicio meduză nu m-a muşcat vreodată
în schimb palmele părinţilor
ca nişte caracatiţe cu cinci picioare
urzicau de câteva ori pe zi
sălbaticul căluţ de mare care eram
Sar din lac în puţa goală şi mă gândesc că despre
jocurile... alea în nisip ar trebui să povestesc. Ar merge să
pun aci nişte „Barzaconii” – amintiri erotice din copilăria
preşcolară –, dar îmi amintesc că le-am publicat chiar în
„Vatra”, acum vreo trei ani. Aşa că... merg la şcoală unde,
dintr-a-ntâia până-ntr-a-patra, tovarăşa învăţătoare m-a
mutat de trei ori. De câte trei ori cu fiecare dintre cei 35 de
colegi, în speranţa că o să-mi găsesc locul şi o să mă
liniştesc. Am stat şi singur în bancă. E cam mult de povestit
din perioada aia. Aşa că sar direct în gimnaziu, prin
fereastra unui poem:
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
te dor atât de tare dinţii
încât îţi aminteşti de profesoara ta din clasa a V-a
care a spus că „dor” este intraductibil
că el nu există decât în limba română
îţi vine să râzi
dar orice mişcare a feţei amplifică durerea
te priveşti în oglindă
şi te mai abţii încă o dată
deşi arăţi ca un măscărici
aşa cum eşti
cu ochii injectaţi obrajii umflaţi şi urechile roşii
te gândeşti că profesoara aceea
a murit de cancer la ovare
dar nu pentru că tu şi alţi derbedei ca tine
vă uitaţi cu oglinda sub fusta ei
sperând să vedeţi şi altceva decât o umflătură
ci fiindcă acolo nu mai privise şi nu mai atinsese de
ani buni
decât un singur bărbat: medicul
când a consultat-o şi i-a pus diagnosticul
tu şi ceilalţi derbedei ca tine
v-aţi simţit vinovaţi de moartea ei
colegele voastre v-au reproşat că din cauza
razelor de la oglinzi a făcut doamna cancer
v-au arătat cu degetul ca pe nişte criminali
iar vouă chiar vă venea să le omorâţi
dar ar fi fost prea multe cadavre deodată
pentru o şcoală de cartier
aşa că le-aţi tras de păr
iar fetei înalte cât o prăjină
din ultima bancă
i-ai şoptit chiar tu printre dinţi că-i pui oglinda
dacă mai scoate o singură vorbă
pe vremea aceea
cancerul era un ghem de viermi albi şi mici
care înviau la raze şi începeau să te mănânce pe interior
ficat stomac pancreas intestine măduvă
ovare
dacă aveai
îţi erau devorate
iar ce mai rămânea din ele putrezea în tine
şi crăpai
de asta morţii duhneau atât de tare
nu te apropiai de ei decât în vacanţe
când îi duceau cu alai spre cimitirul din afara satului
iar pe drum
aruncau cu monede pe care le culegeai
de printre picioarele celor cărora le era ruşine să se aplece
au fost morţi care te-au făcut fericit
căci sute de bani zburau peste ei ca nişte fluturi metalici
ce-i însoţeau spre rai
pe unii i-ai prins în aer
pe alţii pe pământ
71
toţi pentru paradisul tău din caramele napolitane
ciocolată şi rahat
doamna profesoară nu mirosea
iar la oraş nu se aruncă bani
şi oricum aţi stat în spatele cortegiului
în urma celor din clasele mai mari
tu şi derbedeii ca tine
aţi fost ultimii
trişti
dar bucuroşi
că nu făceaţi şcoală
zâmbeşti
zâmbeşti cu toată gura
iar oglinda îţi răspunde şi ea fericită
Fericită, dar cu o mutră cam obosită, fiindcă de două
luni sunt, pentru prima dată, tată. Unul din ăla înnebunit
după copilul lui – mai ales că-i fată şi, bineînţeles, îmi
seamănă –, stresat că i s-ar putea întâmpla ceva, atent la
cum respiră, cum plânge, cum mănâncă, cum se uită, cum
şi cât face... caca. Aş mai povesti despre propria mea
copilărie, dar copila mea tocmai s-a pus pe plâns şi e musai
să-i spun o poveste şi ei.
Traian T. COŞOVEI
„Am luat anticoncepţionale ca să
omor copilul din mine”.
Motto: „Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă
pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la
nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte
înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare
nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi
dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este
geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la
timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.”
Petre Þuþea
Copilăria este „spaţiul” în care suntem cel mai
aproape de Dumnezeu. Acest lucru îl înţelegem însă mult
mai târziu... când, aşa cum spuneam într-un poem, nu ni
se apropie sfârşitul... ni se îndepărtează viitorul...
Perioada în care eu mă străduiam să construiesc
căsuţe din cartonul aruncat la lada de gunoi din curtea
Ambasadei Americii la Bucureşti era aceea în care Stalin
ne lăsase orfani, iar Gheorghe-Gheorghiu Dej mai era
prietenul muncitorilor. Eminenţa cenuşie a României zăcea
încă prin puşcăriile politice iar cei care scăpaseră, vlăguiţi
mental şi fizic, de la Canal se temeau şi de oglinda din
baie. Unul dintre vecini venea de la serviciu cu Volgă
neagră şi avea manta de piele, altul, miliţian, ocupase
mansarda imobilului printr-o repartiţie îndoielnică... La
72
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
cinematografe se proiectau filme interminabile despre
armata sovietică eliberatoare, pâinea era pe cartelă, părinţii
vorbeau între ei în şoaptă...
Dar, în vremea aceea, eu aveam vârsta zăpezii curate, a bunicilor nemuritori, a părinţilor tineri şi puternici.
Mă simţeam ocrotit, mama era tânără, tata era în putere,
bărbat frumos şi mândru… da, vremurile erau sărace şi
tulburi, dar ce-mi păsa mie?
Am fost un copil rău, am luat şi nota şase la purtare,
mă înhăitasem cu fripţii... unii, care la 10-12 ani băteau
cartierele, se cafteau în parcul Icoanei, unul a spart Biserica
Italiană şi a furat icoane, altul a trecut Dunărea înot în
Iugoslavia şi, de foame, s-a întors şi l-au şi prins... tăiam
firele de la antenele vecinilor din răzbunare că nu ne lăsau
să ne facem corturi (sic) pe acoperiş, dădeam cu carbid
în borcane de sticlă, până l-au dus pe unul la spital că i-a
explodat proiectilul în faţă, jucam tenis cu mingii de nămol,
că alea normale nu spărgeau destul de bine geamurile...
schimbam ciunga din gură în gură, băteam mingea până
seara, târziu şi mai treceam şi pe la magazinul Unic, de
unde furam leii de plastic de la sticlele de Gin Gordon’s.
Ştiam toate subteranele şi acoperişurile din Blocul Roşu
(la subsol era un garaj al Securităţii), Blocul Verde, Blocul
Scala. Un joc de-a „hoţii şi vardiştii” începea la opt
dimineaţa şi se termina la zece seara…
La un moment dat, m-am „rătăcit”, însă în alte
preocupări, cum ar fi poezia… dar asta e o nouă poveste.
Cred că am început să scriu poezie în semn de refuz în faţa
trecerii timpului. Am avut şi am încredinţarea că poezia
m-a ţinut „captiv” într-un teritoriu fabulos al unei vârste
inocente. Şi acum, dacă recitesc nişte titluri, „Bătrâneţile
unui băiat cuminte” ori „Greva căpşunelor” regăsesc
aceeaşi teamă de alungare din copilărie… ceea ce pentru
mine ar însemna o alungare din poezie.
Dar cel mai bine ar fi să îl las pe tata să vă
povestească: „A venit pe lume cu două săptămâni
întârziere. Un copil de sex masculin în greutate de două
mii opt sute de grame şi şi care ţipă foarte tare – au scris
doctorii de gardă în condica lor (…) Ţipase asurzitor şi
doctorii, surorile nu ştiură cum să-l înfăşoare şi să-l ducă
de acolo. Mama îl văzu mai târziu, tot în noaptea aceea…
Moreacul! Era bătrân la faţă şi urâţel, dar mamei îi era drag
şi o rugă pe soră să i-l lase câteva clipe măcar, să-l
privească. Parcă îi era teamă să pună mâna pe el… E întreg,
nu-i lipseşte nimic? – N-avea nici o grijă, are tot ce-i
trebuie… E drăguţ… Băiatul deschise ochii şi se uită la
mama lui fără să plângă, ca şi cum ar fi cunoscut-o de
mult. Era mic, mic de tot, fragil, avea pielea zbârcită şi
aspră – era ca un bătrânel – avea părul lung şi unghiile
lungi. Pălmuţele îi erau zbârcite ca ale unei spălătorese.
Lumina, lumina îl supăra şi nu putea ţine ochii deschişi.
Nu avea sprâncene. Avea părul lung, alb rar şi moale –
câteva fire de mătase. Avea ceva de marinar, de om de
apă, îmbătrânit de călătorii în nesfârşite ape, subţiat,
împuţinat de ape dar energic, nepotolit, supărat că a fost
adus la ţărm din pribegiile lui. Era un moreac adevărat.”
Mat târziu, mult mai târziu, cu vreo cincizeci de ani
mai târziu, am scris un vers: „Am luat anticoncepţionale
ca să omor copilul din mine”.
Ruxandra CESEREANU
Return your mind to its upright position
- despre păpuşi, din copilărie la maturitate Nu îmi aduc aminte să fi avut multe păpuşi în
copilărie: cred că aveam nişte păpuşi mici şi medii (oricum,
nu foarte multe), ca toată puzderia de fetiţe la vârsta mea,
până când a intervenit ceva: de un Sfânt Nicolae, părinţii
mei şi-au dat toţi banii ca să îmi cumpere (era prin
1968-1969-1970?!) o păpuşă mare (deşi nu uriaşă), elegant
îmbrăcată, şatenă, cu păr lung, care se numea, cum altfel
decât ..., Nicoleta. O vreme mi-a fost teamă să mă joc cu
Nicoleta, ca să nu o stric cumva, păpuşa aceea (cea mai
mare pe care am avut-o vreodată) costase prea mulţi bani
şi ar fi fost păcat. Apoi, după ce mi-am luat inima în dinţi şi
am început să mă joc cu ea, mi-am dat seama că Nicoleta
era o păpuşă cumva matură, era mai mare decât mine, nu
ştiu cum altfel să spun, aşa că nu se prea potrivea să ne
jucăm. Şi nu ne-am mai jucat.
A doua păpuşă de care îmi amintesc (şi pe care o am
şi astăzi) era din cârpă: tatăl meu mi-o adusese de la Milano,
iar numele ei era/este Giuseppina. Avea părul tuns scurt
(din aţe), ochi din nasturi, gura brodată, şi era umplută cu
câlţi. Mâinile şi picioarele îi erau bufante, aşa că se putea,
la o adică, dormi pe Giuseppina. Cineva foarte apropiat
mie mi-a spus, acum câţiva ani, că, odinioară, aş fi făcut
vrăji de dragoste cu Giuseppina, dar eu nu îmi aduc aminte
de aşa ceva. Păpuşa adusă de la Milano era urâţică, dar
foarte simpatică şi veseloasă, drept care am iubit-o
întotdeauna. Cum de ea este astăzi singura păpuşă din
copilărie pe care o mai am, nu ştiu nici eu!
Mai am acasă o mică păpuşă indiană, tot de cârpă,
îmbrăcată într-un sari ciclamen. Este, se spune, o păpuşă
de întreţinere, pentru casă. Am primit-o de la o prietenă
care crede în astfel de lucruri şi care mi-a dăruit-o pe post
de portbonheur. Cred că ar trebui să o cheme Indy (dar
fără vreo legătură cu Indiana Jones).
În sfârşit, cea mai neobişnuită şi parodică păpuşă
pe care o am este o mogâldeaţă verde, parţial informă:
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
este o parodie de păpuşă voodoo, adusă mie de la New
York, de Andreea şi Adrian, doi dintre studenţii mei preferaţi
de odinioară (cărora le şi este de altfel dedicat acest text,
alături de alţi foşti studenţi - jucăuşi - ai mei de care am fost
legată). Pe o parte, falsa voodoo este surâzătoare (cu
această parte poate fi folosită pentru presupusele vrăji
bune), iar pe cealaltă parte este încruntată (fiind folosibilă,
lesne de-nţeles, pentru presupusele vrăji rele). Falsa voodoo este dotată şi cu ace albe şi negre, de înfipt în timpul
vrăjilor (ceea ce este peste poate de amuzant). Pe partea
benefică, păpuşa este inscripţionată (în engleză) cu lucruri
de genul: Fall in Love, Good Hair Day, Dream Job, Nobel
Prize, Win Lottery, Get a Life, True Happiness, Financial
Windfall, Taxrefund, Great Sex. În mod previzibil, pe partea
presupusă a fi malefică este inscripţionată cu lucruri de
genul: Lose Money, Guilt Complex, Paranoia, Bad Breath,
Go Bald, No Sex, Computer Crash, Taxaudit, Hell Job,
Trip to Dentist, Food Poisoning. Cel mai simpatic accesoriu
este, însă, The Voodoo Handbook, adică manualul de
folosire al păpuşii cu pricina (care nu are nume, mai exact
pe care eu nu am botezat-o – deşi ar fi trebuit, probabil),
semnat de Voodoo Loo, născut în Haiti, specialist în studiul
aerului condiţionat şi al reparaţiilor de frigidere, actualmente
locuind în Louisiana.
Voi insera aici, spre deliciul cititorului, sper, doar
titlurile celor 18 capitole ale falsului manual de voodoo: 1.
Island Magic. A History of Voodoo from Haiti to
Gilligan’s Island and Beyond (part 1); 2. Getting Those
Who Deserve to Be Gotten; 3. Degrees of Punishment; 4.
Personal Effects; 5. Attaching Personal Effects to Your
Voodoo Doll; 6. What if I don’t Have Access to a Personal Effect?; 7. Beginner Voodoo Spells; 8. Making
Use of All the Senses; 9. Advanced Voodoo; 10.
Pre-Packaged Spells for Your Convenience; 11. But
What Do I Do if I Don’t Have Access to a Personal Effect?; 12. So What if I’ve Forgotten My Doll?; 13. The
Voodoo Cycle; 14. What to Do if the Voodoo is on You?;
15. Voodoo Abuse; 16. Island Magic. A History of Voodoo from Haiti to Gilligan’s Island and Beyond (part 2);
17. Conclusion; 18. Glossary.
Dacă voi mai avea ori voi mai primi şi alte păpuşi,
cândva, voi scrie despre ele.
P.S. 1
Cea mai ciudată vitrină cu păpuşi am văzut-o la
Buenos Aires, în ultima zi din august a anului 2006, la
Muzeul Colonial. Era o vitrină cu păpuşi inclusiv de
culoare, confecţionate pentru micile stăpâne de plantaţii
(a se vedea fotografia ataşată la acest text).
P.S. 2
Am scris o singură poezie în care am pomenit despre
una din păpuşile mele din copilărie. Acest poem face parte
din volumul Kore-Persefona (publicat în 2004). Mai trebuie
să fac o ultimă specificare: păpuşa Giuseppina mi-a fost
adusă din Italia de tatăl meu, şi nu de mama mea, aşa cum
apare în poem (probabil din pricina unei confuzii la ceasul
scrierii textului cu pricina, altă explicaţie nu am). Dar iată
poemul:
73
Luna cu amfetamină
Luna cu amfetamină are blană de hermină,
tăvălită stau în ea ca-ntr-un baldachin de nea.
Lună moale, oasele-s septentrionale,
în răceala lor de-urzică stă un vrăbioi albit de frică.
Cununiţa mea de lună e din vene de nebună,
ţesute cu iscusinţă de o vrăjitoare cu falange prelungi
care toarce pisiceşte sminteala mea în cămaşă cu dungi.
Ay, tu, lună blestemată, curtezană nestemată,
pielea ta-i marsupiu de prădalnică agată.
Vineţie cu plămînii explodaţi printre stele
levitez între comete cu păr lung de iele,
la capătul tunelului stă luna ca o oarbă împărăteasă,
cu văpăi în creier, veşmîntată în rochie lucioasă.
Zece ani aveam cînd mama mi-a adus o Giuseppină,
o păpuşă din Milano, cu ochi verzi de-amfetamină,
o strîngeam de mîini, picioare, şi dormind cu ea alături,
călăuza mea în somn avea limfă opalină.
Lună ciungă, mirosind a soartă, mintea mea-i o sticlă spartă,
o fetiţă cu sîngele împletit în codiţe,
sufletul ei umflîndu-se de spaima spaimelor în fundiţe,
un fetus uitat într-o burtă marină,
de sfătuitorii morţii care pribegesc călare pe o drezină.
Lună coţofană, pliscul tău îmi face rană.
Octavian SOVYANI
Trenuri şi visuri
Primesc bucuros să vorbim despre copilărie, chiar
dacă nu ştiu dacă a mea a fost (aşa cum se spune de
obicei) sinceră şi nevinovată.
Am copilărit la Braşov, aproape de una din gările
secundare ale oraşului care se numea Suburbiu Aşa îi
spunea şi cartierului, unde părinţii mei locuiau de treizeci
de ani, într-o casă aşezată pe un colţ, care avea două
porţi: poarta din faţă şi poarta din dos. Aceste porţi erau
mereu încuiate, iar până pe la cinci-şase ani nu aveam
voie să ies singur pe stradă, ca să nu învăţ prostii de la
ceilalţi copii, aşa că jocurile mele erau solitare si se derulau
mai mult în închipuire. Totuşi, câteodată se mai întâmpla
să evadez şi atunci mă întorceam, spre disperarea
maică-mii, ba murdar ca un porc, ba cu genunchii juliţi, ba
bătut de vreun copil cu care încercasem să mă
împrietenesc. Iar odată, la întoarcerea dintr-o asemenea
expediţie, am întrebat-o pe maică-mea:
– Mamă, ce-i aia p... mă-tii?
Ea s-a uitat la mine urât şi mi-a spus pe un ton foarte
aspru:
– Să nu mai spui niciodată aşa. E o femeie bătrână
şi foarte urâtă, care umblă mereu îmbrăcată în negru.
Am ţinut minte. Apoi, după câtva timp,
plimbându-mă eu cu taică-meu pe lângă calea ferată, am
auzit că o bătrână fusese călcată de tren şi atunci am
alergat într-un suflet la maică-mea:
74
literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate
– Mamă. Mamă, pe p... mă-tii a tăiat-o trenul.
De altfel una din plăcerile mele era pe vremea aceea
să mă uit după trenuri. Preferam trenurile de marfa, pentru
ca erau mai lungi si mai misterioase. Câteodată trecea, în
mare viteza, automotorul. Apoi au început să treacă nişte
trenuri ticsite de tancuri şi de soldaţi despre care se şoptea
că merg în Ungaria... Asta fiindcă mă întrebai despre
comunism...Despre el am aflat mai multe abia când am
început sa merg la şcoală. Pâna atunci nu ştiam mare lucru:
îmi amintesc foarte vag de nişte cartele de pâine, de cozile
la carne la care maica-mea alerga la trei dimineaţa,
punându-şi paltonul direct peste cămaşa de noapte sau
de dispariţia câte unui vecin despre care se spunea în
mare taină ca „a fost luat”. După doi sau trei ani de şcoală
eram însa deja bine îndoctrinat. Învăţasem o poezie despre
poporul-frate sovietic (o mai ştiu si acum: eu sunt fratele
tău mai mare/din poporul cel mai tare/sunt sovietic cu par
bălai/ ca si soarele de mai), aveam o cravata roşie şi o
insignă de pionier şi devenisem (spre stupefacţia bunicii
mele care mă învăţase toate rugăciunile pe care le ştia şi
reuşea uneori să mă ducă la biserică) ateu militant. Ce să
mai spun despre indignarea care m-a cuprins când l-am
văzut, în ziua înmormântării lui Dej, pe vecinul meu, domnul
Catty, jucând de bucurie, cu o sticla pântecoasă de ţuică
în mână...
Dar până să ajung la şcoală, am mai fugit de câteva
ori de acasă...
Eram un copil singuratic, cu mişcări stângace,
neîndemânatic la jocuri şi plin de frustrări. Îmi plăceau
mult poveştile (părinţii mei îmi citeau regulat) şi îmi
compuneam în închipuire propriile mele poveşti. Trăiam
vieţi imaginare, de-a lungul cărora mă luptam cu tot felul
de monştri şi seduceam prinţese albe ca zăpada, roşii ca
sângele şi negre ca abanosul… Apoi, într-o bună zi, mi-a
venit ideea să plec în lume, aşa cum făceau toţi eroii
poveştilor mele preferate. Mi-am făcut o sabie de lemn şi
am tulit-o pe poartă, din fericire descuiată în ziua aceea.
Am mers aşa, cale de câteva străzi, până când dintr-o
dată, mi-am dat seama că nu ştiu unde e lumea...
Şi m-am întors acasă, cu coada între picioare, din
prima mea aventură iniţiatică, încheiată aşa lamentabil...
Dar am continuat să fug de acasă ori de câte ori se
ivea o ocazie favorabilă.
O dată s-a întâmplat să nimeresc pe o străduţă
lăturalnică, pavată cu pietre, care purta numele unei
sărbători comuniste. Cocoţată pe un gard o fetiţă se uita
ţintă la mine. Nu era o fetiţă frumoasă: avea părul tuns
foarte scurt, un chip negricios, ochii bulbucaţi şi buzele
groase. Şi, dintr-odată, a începu să se strâmbe la mine,
scoţând din fundul gâtului nişte sunete ascuţite.
Am luat-o la fugă instinctiv, apucat de o spaima
cumplită. Străduţa era pustie, luminată de strălucirea
puternică a soarelui de amiază.
Trăiam o frică bizară, pe care nu o mai simţisem
niciodată până atunci. Fetiţa mă speria, dar mă şi atrăgea
în acelaşi timp. După ce am alergat până la colţul străzii,
am simţit nevoia să mai trec odată prin faţa gardului pe
care stătea apariţia aceea ciudată.
Părea că mă aşteaptă, iar strâmbăturile ei erau de
data asta parcă şi mai hidoase. Am fugit iarăşi. Iar jocul
ăsta s-a repetat de câteva ori, un joc în care exista ceva
feroce şi totodată foarte atrăgător. Acum înţeleg că frica
pe care o gustam atunci cu atâta voluptate era încărcată
de erotism. A fost primul meu contact abisal cu feminitatea.
Pe fetiţa aceea n-am mai văzut-o de atunci niciodată.
Au fost apoi fricile...
Prima mare frică de care îmi amintesc e legată de un
vis care se repeta periodic în cei dintâi ani de copilărie.
Nişte femei legate la cap cu turbane de toate culorile
încercau să mă prindă şi să mă bage într-un sac în care era
foarte întuneric... În mintea mea exista nu ştiu ce legătură
misterioasă între aceste femei şi lampa cu gaz de pe dulapul
din bucătărie. Eram convins că anumite gesturi făcute în
faţa lămpii cu gaz pot provoca apariţia acestor femei de
care mă temeam grozav. Şi totuşi făceam (nu ştiu dacă
de-adevăratelea sau în vis) gesturile respective şi poate
că îmi provocam chiar prin asemenea gesturi acest coşmar
de care mă tem şi acum că ar putea să revină într-o noapte
oarecare. Mai târziu, am învăţat să-mi provoc coşmarurile
cu ajutorul pixului şi al hârtiei, dar spaimele mele mai noi
nu mai au fascinaţia marilor frici din copilărie
Un alt vis a fost visul cu moartea. Se făcea că moartea
(sub înfăţişarea clasică de schelet, aşa cum o văzusem
într-o carte cu poze) le făcuse o vizită părinţilor mei. Era
extrem de amabilă, extrem de gentilă, totuşi îmi era tare
frică de ea. Aşa că m-am ascuns într-un colt al camerei, în
spatele sobei masive de teracotă. Deodată am simţit în
spate un fel de înţepătură. Am întors capul. Scheletul era
în spatele meu, îmi rânjea cu toţi dinţii şi mă înţepa cu
rotulele lui ascuţite...
Visam de multe ori decapitări şi ghilotine, înainte de
a avea noţiunea de ghilotină. Asta mă face să mă gândesc
cu groaza la vieţile mele anterioare şi să mă întreb dacă
n-am pierit cumva odinioară pe platforma însângerată a
eşafodului.
Mi-a mai fost frică de tuneluri şi de podurile de cale
ferată, de crucea roşie de pe ambulanţe, de ţigani şi de
câini. De poveştile cu stafii pe care le auzeam de la
bătrânele care o vizitau pe bunica-mea şi ştiau nişte istorii
cumplite, pline de strigoi şi de cimitire.
La cireşe şi la scăldat n-am fost niciodată, n-am furat
pupeze, dar nici cuminte n-am fost. Ceea ce putea să le
pară unora cuminţenie era poate făţărnicie.
Şi aşa cu copilăria....
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
Adrian GRĂNESCU
Tratat asupra copilăriei mele
fragmente
Nu toţi oamenii se lasă uşor stîrniţi să înceapă a
povesti despre copilărie. Despre copilăria lor. Unii ajunşi
la o vîrstă apreciabilă povestesc – adică îşi amintesc cu
mai multă plăcere – despre copilăria propriilor vlăstare
decît de-a lor. Şi ţin s-o împărtăşească altora… Să-i zicem,
acestuia, un sentiment al bunicului, uneori ivit înainte
de-a cunoaşte această stare… Alţii, povestesc propriilor
copii, sau cunoştinţelor amintirile lor din primii ani de viaţă.
Un sentiment părintesc? Sau simplă sfătoşenie…?
La rîndul meu, ani mai tîrziu, cînd cei doi băieţi ai mei
erau mici, dar ascultau poveşti, întotdeauna aveam
sentimentul, ba chiar certitudinea că nu găsesc nimic
interesant să le spun din amintirile propriei mele copilării.
Că nu au pic de spectaculozitate raportate sau comparate
cu cele pe care le auzisem eu copil. Oare am reuşit să le
transmit ceva? Ceea ce-mi venea, atunci, în minte, pentru
a le reda lor, mi se părea total neinteresant şi incomparabil
mai searbăd decît ce-mi povestiseră aceşti înaintaşi ai
familiei. Oare am reuşit să le transmit ceva ? Îşi vor aduce
aminte peste ani de poveştile mele?
De fiecare dată cînd mă gîndesc la copilăria mea sau
cînd încerc să mă transpun acelei vîrste vrînd să-mi
amintesc lucruri, momente, întîmplări, fapte (pierdute,
ascuns în ceaţa trecerii timpului), încercînd să clarific ceva
uitat involuntar mă simt în postura unui operator
(cinematografic, sau de televiziune) şi simultan mă văd pe
mine cel de atunci, prezent în cadru. O duplicitate care mă
transformă în creator (re-creator) dar şi protagonist.
Exerciţiul este real, sincer, nu vă mint, dacă nu-l trăiţi şi dv.
în situaţii asemănătoare atunci, vă rog să vi-l imaginaţi…
Neapărat ca să putem fi împreună şi să trăim aceleaşi emoţii.
Oricît am stat, şi asta nu o dată, să mă gîndesc care
ar fi imaginea, trăirea cea mai veche pe care am păstrat-o
în amintire din copilăria mea, n-am găsit niciodată ceva
identic. Şi atunci, poate cel mai simplu ar fi să încep cu
locul unde am început să-mi dau seama, să realizez viaţa.
M-am născut în Cluj un oraş care prin acest destin mi-a
devenit un al treilea părinte. Ca şi părinţii, oraşul naşterii
nu ţi-l alegi tu… Ca şi părinţii, oraşul naşterii te leagă (pe
vecie) dacă nu întotdeauna sentimental atunci, cel puţin,
în documentele de stare civilă el devine o particulă a
numelui tău…
Peste drum de casa noastră erau grădini, o dată, pe
cînd eram foarte mic, ţin minte, tata m-a dus printr-o gaură
din gard la săniat. Grădina aceea era într-o pantă mult mai
pronunţată decît cea de la noi. Poate ne-am săniat de mai
75
multe ori… Memoria nu mi-a reţinut decît o singură zi
plus faptul că atunci (probabil devenisem mai „mare”)
tata a demontat speteaza săniei şi ne-am dat astfel împreună
pe pantă la vale… Logic aceasta mai putea însemna şi
faptul că eram mai mare, puteam şedea „drept”, în fund.
Grădina acea mai poseda ceva, o piatră mare,
paralelipipedică cu inscripţii. Nu mă interesa şi nu mă
impresiona cîtuşi de puţin. O dată m-a pus pe ea, în
picioare, Nelu vărul mamei mele şi mi-a făcut cîteva
fotografii. Le păstrez şi azi. Peste cîţiva ani, cînd mergeam
deja la şcoală, proprietarul grădinii, ca să se grozăvească
la tata, fiindcă era un umil şi ignorant beţiv, complexat şi
de o poziţie socială joasă, a povestit cum că la sesizarea
sa muzeul de istorie a venit şi a ridicat piatra care, chipurile,
era un monument funerar roman.
De acasă, la „doi paşi” era magazinul „Victoria”
transformat apoi în „Alimentara” de unde cumpăram
aproape tot ce ne trebuia în casă. Pîinea se cumpăra zilnic
pe cartelă: existau nişte cartele colorate în funcţie de
„necesităţile fiziologice” ale fiecărei categorii profesionale.
În capul listei erau, evident, muncitorii, la coadă de tot
intelectualii. Copiii erau puţin mai privilegiaţi decît cei din
urmă. Noi aveam două cartele de intelectual şi una de
copil. Norocul era că rareori se respecta ad litteram
raţionalizarea propusă, probabil existau marje de
siguranţă… Fiindcă o dată – aşa-mi povestise mama cînd
crescusem – jucîndu-mă cu foarfeca, am descoperit
cartelele familiei pe care le-am făcut… tăiţei. Dacă aş fi
distrus punctele, adică celelalte cartele (pentru haine şi
pantofi) nu ne-ar mai fi putut ajuta nimeni… Primul contact cu vecinii m-a făcut să ştiu, din prima copilărie, că
oamenii vorbesc fie româneşte fie ungureşte. Ceva mai
tîrziu, la Sibiu şi la Sighişoara, la surorile mamei mele am
aflat că acolo se vorbea şi germana. Fireşte această
ignoranţă n-a ţinut foarte mult, dus la filme am auzit şi alte
limbi (ruseşte, în primul rînd, dar şi italiana foarte prezentă
pe ecrane…).
Ca oricărui copil hainele (sau bunurile de acest fel)
nu-mi făceau nici o impresie, nici fructele (probabil
obţinute nu tocmai uşor: portocale, foarte rar mandarine.
N-am înţeles niciodată de ce nu le plăceau celor ce ne
conduceau „destinele” mandarinele, ananaşii, nucile de
cocos. Bananele au apărut mult mai tîrziu, prin ’62-63).
Doar jucăriile ne bucurau cu adevărat. Un avion din lemn
(urît, greoi, nefuncţional, „mîndrie” a constructorilor
comunişti de jucării) pe care l-am iubit foarte mult şi l-am
păstrat cu sfinţenie, un camion, din tablă ce semăna vag
cu omniprezentul Molotov, un tramvai, tot din lemn,
reprezentarea mijlocului de transport emblematic al Sibiului
mamei mele. Păpuşile – am avut şi cîteva păpuşi – se
făceau din „cîrpe”, la sfîrşitul „primei” copilării au apărut
şi cele cu cap din papier mache, pictate ulterior. Fireşte
acestea au fost cîteva jucării primite pe rînd (nici nu-mi
amintesc cu ce ocazii: Sfîntul Nicolae (cred că atunci
primeam cărţi, bomboane şi nuieluşa tradiţională din
Ardeal), Crăciun, ziua mea, Paşti… Oricum am vrut să
enumăr jucăriile existente pe acea vreme (şi, nota bene
niciuna dintre acestea nu le-am văzut niciodată în vînzare
la magazinele cu jucării, pe unde părinţii mei nu scăpau de
pretenţiile mele imperative de-a le vizita…). Să fi fost
76
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
procurate cu „pile”? Tot aşa cum făceam şi eu, mai tîrziu,
pentru copii mei? Cine ştie…?
Ca să poată scăpa de chiriaşi – spusesem că existau
normative comuniste, se pare că de sorginte sovietică,
„clare” despre cît spaţiu au dreptul fiecare persoană, în
funcţie de categoria sa socială şi profesională - , într-o
vară (probabil 1953 sau 1954) ai mei au modificat casa,
transformînd o cameră în cămară de alimente şi spaţiu
pentru scările ce duceau la pod. Ca să se poată desfăşura
în voie lucrările m-au trimis la bunicii mei dinspre mamă, la
Poiana Sibiului. Drumul l-am făcut în două reprize: cu
avionul pînă la Sibiu şi cu automobilul de la Sibiu la Poiană.
După ce s-a desfiinţat trenul direct de Sibiu deservit de
un automotor roşu, în locul cursei auto care făcea 6 ore
opţiunea ce mai bună era avionul care făcea mai puţin de
o oră. Linia aeriană se numea TARS (Transporturile
Aeriene Româno-Sovietice) era deservită de nişte aparte
sovietice (cred că se numeau Li) copie fidelă a
Douglas-urilor. Autobuzul de aeroport pleca de la agenţie
situată în Piaţa Libertăţii în locul Dieselului de azi. De la
Sibiu am plecat cu automobilul unui particular (uitat), o
maşină neagră în care încăpeau, pe scaune vreo opt
persoane. Pentru mine a fost o vară de neuitat, niciodată
pînă atunci şi niciodată de atunci n-am mai stat atît de
mult cu bunicii mei. De la mama mare am învăţat cîteva
lucruri foarte importante pe care mama (probabil)
n-avusese curajul să-mi le spună. Cel mai important lucru
era că despre carne nu-i voie să se vorbească numai cu
familia şi numai în şoaptă. Carnea a fost un produs
„deficitar” în toată „epoca” şi dacă n-aveai noroc s-o
găseşti la măcelărie (la Poiană nici nu exista aşa ceva) ea
se procura numai la „negru”. O menţiune specială şi un
tratament special în puşcărie era pentru tăierea şi
colportarea cărnii de viţel. Călătoria la bunici a fost prima
mea călătorie din care am şi păstrez mai multe amintiri.
Singura excepţie ar fi Vatra Dornei unde am fost cu părinţii
mei într-un concediu. După textul fotografiilor păstrate se
pare că aveam ceva peste doi ani, îmi amintesc totuşi
cîteva foarte scurte secvenţe. Ele conţin un parc uriaş, un
pavilion în care cînta muzica (nu ştiu ce fel de muzică, nu
ştiu ce fel de orchestră), rîul Bistriţa în care întrase în apă
pînă la genunchi fiul unei cunoştinţe de-a mamei, plute pe
aceeaşi Bistriţă şi… cam atît…Mai reţin o imagine din
tren – drumul pînă acolo sau drumul spre casă – un peisaj
cu munţi în depărtare şi manivela cu care se ridica fereastra.
În vara aceea am umblat mult prin sat, prin păduri din jur,
am fost pus pe un cal de un vecin de-al bunicilor. Întors
acasă mi se părea că nu mai cunosc nimic şi că totul
devenise şi mai interesant. Curtea era plină de flori. N-o
„văzusem” pînă atunci ? Sau am stat atît de mult la bunici
încît florile au apucat să crească mari.
Nu reuşesc să-mi amintesc, de exemplu, ce culori
aveau pantalonii mei scurţi, ce fel de cămăşi purtam. Ţin
minte, în schimb, cum mă „frigeau” rănile genunchilor juliţi
pînă ce rana se „închidea” şi se făcea o crustă. Ţin minte
usturimea pielii din fiecare vară, la primele expuneri mai
lungi la soare – jocuri interminabile fără nici o oprelişte.
La 1 martie înaintea mamei eu eram cel care prime un
mărţişor de la tata. De unul mi-aduc aminte adesea. Era un
elefant foarte mic, fin. Ar fi putut fi făcut din argint pentru
că peste ani se înnegrise (era păstrat de mama într-o cutie
de carton alături de altele), putea, foarte bine să fie făcut
dintr-un metal oarecare. Dintre mărţişoarele (din acea
„colecţie” dar şi de la pieptul altora) mă fascinau figurinele
miniaturale, nu foarte dese. Nici nu mai ştiu cînd s-a pierdut
colecţia mamei, am mai cotrobăit printre mărunţişurile case,
l-am căutat dar nu l-am mai găsit. Mult mai tîrziu cînd am
citit ici acolo despre simbolismul elefantului la asiatici,
mai ales la budhişti aş fi vrut să-l revăd, să-l contemplu…
Ceva îmi spunea că aş putea descoperi – în miniatura sa –
şi alte elemente caracteristice acelor culturi… Nu o dată,
în urma vreunei lecturi, întrerupîndu-mă, m-am surprins
pregătindu-mă să mă îndrept spre dulapul cel mare, la uşa
din mijloc, sus, printre batiste să caut cutia mirifică…
Mama a murit de mult, dulapul nu mai există, cutiile şi
batistele de azi sunt altele…
În anul în care am început şcoala singura mea „zestre
„ în materie de călătorii erau împrejurimile Clujului (pădurea
Făgetului, fîntîna lui Sfîntul Ion), Vatra Dornei, Oradea,
Sibiul, Poiana bunicilor mei. Poate alţi copii nu cunoşteau
nici atîta… Eu, în schimb, aveam deja prieteni care
„veniseră” la Cluj din alte localităţi şi, din acest punct de
vedere. Mi-i consideram superiori. Şcoala am aşteptat-o
nerăbdător. O nerăbdare a schimbării, a curiozităţii… Nimic
concret nu mă făcea să mi-o doresc. Ştiam ce este o şcoală:
mama mă dusese de multe ori la ea la şcoală, în vacanţe, în
timpul anului. În vacanţe profesorii români, atunci ca şi
acum, sunt datori să meargă şi să semneze condica (cu
sau fără treabă). Ca să nu rămîn singur acasă mă lua cu ea
dar curiozitatea mea dispăruse. În afara podelelor date cu
motorină puternic mirositoare (un remediu, un panaceu
universal împotriva tuturor microbilor), în afara băncilor
urîte, urît vopsite, scrijelite, a coridoarelor vopsite cu o
culoare roşcată, „căcănie” cum s-ar zice în popor, a
veceurilor mirositoare ce puteai vedea la şcoală?
Mi-amintesc de un spectacol de circ, unde un
iluzionist, a chemat un copil din „sală” pentru o
demonstraţie. Cel venit a fost Tavi D., cu un an mai mare
decît mine… Nu mai ştiu în ce a constat demonstraţia, dar
la sfîrşit, iluzionistul, a început să-l mîngîie în răspăr pe
Tavi scuturînd zeci de monede din capul său într-o
găleată… (După ani, ori de cîte ori l-am întrebat pe Tavi,
care a ajuns operator de televiziune, despre această
întîmplare – veritabilă amintire din copilărie – neagă vehement că ar fi fost protagonistul ei… Ciudat, foarte ciudat
cum unii vor să şteargă cu buretele anumite amintiri, care,
la urma urmelor, nici nu sunt „ruşinoase”… Sau chiar le-au
uitat…?)
Mai erau vizitele, la prieteni de familie, care erau alte
ocazii de petrecere a timpului liber. Părinţii îşi duceau
poveştile lor (de fapt ei erau organizatorii acestor întîlniri)
iar noi copii de făceam joaca noastră. Lucrurile cele mai
interesante care au constituit amintirile mele peste timp
erau nu jocurile (pe care aproape le-am uitat) ci momentele,
cînd scăpaţi de sub control, făceam descoperiri. Soţul
unei prietene a mamei mele fusese ofiţer, deblocat în 1948,
acum un foarte serios şi sîrguincios contabil (simpatic
părinte, bună gazdă, un povestitor fără pereche), copii lui
(o fată de vîrsta mea şi băiatul mai mare decît mine) mi-au
arătat epoleţii de paradă ai tatălui, astăzi cred, din cultura
mea, ca fiind din epoca lui Carol al II-lea. Erau strălucitori,
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
făcuţi cu fir de „aur”. Părinţii n-au ştiut de aceasta… Un
altul prieten de-al meu, al cărui tată fusese pompier, mi-a
arătat în pod o cască strălucitoare şi o secure (probabil de
paradă, nefuncţională). La alţi prieteni am descoperit
jobenul (foarte „tare” şi rigid) ţinut în cutia sa specială, al
bunicului care îndeplinise diferite funcţii administrative,
alături de o colecţie impresionantă de ziare franţuzeşti din
perioada anilor ’30. Un coleg de şcoală, ceva mai tîrziu,
spre sfîrşitul copilăriei, mi-a arătat un set de fotografii din
studenţie ale tatălui său, care studiase teologia la Roma.
Altul mi-a arătat un pistol cu butoiaş descoperit, aruncat
la colţul străzii. Jocuri nevinovate de copii… Jocuri
nevinovate printre obiecte care ar fi putut atrage mari
neplăceri părinţilor noştri. Un alt prieten, frate mai mare al
unei colege mi-a arătat într-o debara a apartamentului lor,
operele complete ale lui Stalin şi Lenin (probabil în ruseşte)
alături de cîteva basoreliefuri în bronz cu primul dintre
aceştia… Deşi era perioada de dizgraţie (şi a marelui Stalin şi a părinţilor săi: tatăl ofiţer de securitate, mama
procuror) această destăinuire n-ar fi putut pricinui, în
schimb, nici un rău… Familiei lor, mie, în schimb… Cine
ştie…? Odată, cu sora lui, colega mea am fost la un film
pentru copii. Se făcuse mare vîlvă, veniseră două filme
franţuzeşti prezentate într-o singură reprezentaţie: Balonul
roşu şi O zînă ca-n poveşti. Cred că primiseră „paşaport”
realizatorii lor fiind oameni de stînga… Balonul roşu era
o alegorie despre un copil care îşi pierde sau i se sparge
(de un ştrengar) balonul (de culoare roşie !); copilul este
trist. Şi atunci, printr-o „solidaritate” universală vin spre
el toate baloanele (roşii !!!) din lume. O alegorie… Al doilea
era o poveste filmată cu animale adevărate ducînd o viaţă
socială, „umană”… Probabil, la un moment dat, a existat
„un pasaj” de „vis” căci prietena mea a exclamat:
– Oare cînd o să fie aşa şi la noi? Poate în comunism!
Am fost colegi pînă în clasa a zecea, nu mai ştiu ce
s-a întîmplat cu ea… Evoluţia ei, ulterioară, a fost
normală… Oare ce-au mai făcut părinţii ei…? Este exclus
să mai poată fi în viaţă… Fiind colegi atîţia ani, iată cum se
mai leagă lucrurile, am participat şi la zilele ei de naştere,
zile sărbătorite, fără absolut nici o excepţie, ca şi ale noastre
celorlalţi… Ba chiar mai mult, dacă-mi amintesc, la ea se
asculta, „din greu” Beatles. Dar aceea era o altă perioadă,
adolescenţa…
Tot aşa fusese „crescut” un coleg repetent, apărut
într-a cincea, pe care-l porecleam Koffer, de la cufăr, valiză…
Acesta în prima zi, cînd dirigintele l-a întrebat cum îl
cheamă şi cine-i sunt părinţii. A spus despre tatăl său:
– … tîmplar de meserie, acum şef la cadre, ridicat
de către partid!
Din spatele meu am primit un pumn zdravăn în
coaste de la Dan. M-am întors să i-l înapoiez, el se uita
spre mine cu o mină foarte gravă, serioasă:
– Ai auzit, al dracului, ce l-a învăţat să spună.
Nemaipomenit!
O anumită departajare (pe termen scurt) s-a produs
doar cînd am fost făcuţi pionieri. Spre deosebire de alte
şcoli, unde primirea se făcea la sfîrşitul clasei a doua, la
noi lucrul acesta se întîmpla toamna spre iarnă în clasa a
treia. Primirea se făcea în serii şi am avut ocazia, prilejul să
fac parte din prima… Pînă la sfîrşitul clasei toţi, fără nici o
excepţie, am fost făcuţi pionieri şi lucrul acesta a fost
77
benefic, cel puţin pentru faptul, deloc neglijabil, că nu
ne-a despărţit, că nu a creat suferinţe. Primirea se făcea cu
o solemnitate la care candidatului i se puneau întrebări
(de cele mai multe ori ştia să răspundă la acestea), citea
apoi angajamentul solemn şi în cele din urmă i se punea
cravata, în faţa steagului detaşamentului. Cravata se purta
legată pe sub gulerul cămăşii sub veston era, pînă la urmă,
o cravată. Poate tocmai de aceea la unele şcoli, unii pionieri
le legau peste veston. O tendinţă proletcultistă? O lipsă
elementară de cunoaştere, de educaţie a felului cum se
aranjează hainele? Un răspuns deliberat la eventualele
critici ce se făceau tendinţelor din modă (ce se numeau,
foarte grav, cosmopolitism)? Pantalonii înguşti (nu largi
cum erau cei „demodaţi”), fără manşetă (în care, mai ales,
la copii se aduna praf, nisip), pantalonii pescăreşti (la
fete) erau astfel de rele exemple care se taxau cu aspre
critici fie la organizaţiile de pionieri (în clasele mici), fie la
UTM (clasele mari), unde o atare comportare sancţionată
putea avea grave repercusiuni.
În noua noastră calitate, adică aceea de pionieri,
trebuia să participăm la defilări, adică la exerciţii de mers
în cadenţă, aliniaţi, purtîndu-ne fie pe noi, fie steagurile
(de unitate, detaşament sau grupă), fie tobele sau
trompetele. Exerciţiile erau destul de obositoare,
enervante, cu pauze foarte lungi (în care nu se făcea
absolut nimic), cu treceri repetate prin faţa (viitoarei) tribune amplasate de partea cealaltă a Teatrului Naţional cu
„fundul” spre obeliscul-cenotaf închinat armatei sovietice
(simbol, intenţie vădită sau simplă coincidenţă?). Dacă în
aprilie (pentru 1 mai) mobilizarea se făcea direct de la şcoală
(cu urmărirea strictă a prezenţei), pentru 23 august (o nouă
zi naţională alături de celelalte, vremelnic schimbate),
veneau profesorii (aduşi, obligatoriu, din concediu) pe la
casele noastre… Odată ce se descopereau „rezidenţi” în
oraş aceştia primeau sarcina de „mare răspundere” de-a
merge pe la casele colegilor spre a-i mobiliza, după care
scenariul se repeta, predîndu-se sau nu, la alţii ştafeta.
Din cauza căldurii, a zilelor însorite primele exerciţii se
făceau în parc, pe aleile principale, apoi repetiţiile
„generale” (erau mai multe) pe viu, iarăşi pe traseul
obişnuit: strada Kogălniceanu, Universităţii (Puşkin), Piaţa
Libertăţii, Petru Groza, Piaţa Victoriei, Calea Dorobanţilor.
Se făceau cîteva astfel de inele, în sensul arătat de mine,
abia în 1964 s-a făcut o ironică schimbare (dacă tot s-au
produs schimbări importante în politica ţării) defilîndu-se
în sens contrar.
Venind vorba despre uniformă, iată, să vorbesc puţin
şi despre uniformele copilăriei mele. La grădiniţă purtam
şorţuleţe. Şorţuleţul de grădiniţă înseamnă, de fapt, un fel
de rochiţă ce se pune peste haine pe care le protejează,
dar rolul său este de uniformitate. Toată grupa astfel
îmbrăcată inspiră ordine. La grupa mică băieţii purtau o
fundă, un fel de lavalieră albastră, iar fetele roşie…La
şcoală, încă din clasa întîia, am beneficiat de nou introdusa
uniformă şcolară, un costum (pantaloni şi haină de culoare
neagră. Urîte dar trainice. Multor părinţi le-a plăcut aceasta.
Unii considerau că este foarte potrivită, protejează alte
haine de activitatea care ar murdări alte haine… Pe măsură
ce creşteam o uram. Vara, în anotimpurile calde ţinea prea
multă căldură, iarna, dimpotrivă, era prea subţire. Pionieria
avea şi ea uniformă. Vorba vine. Ea nici nu era măcar
78
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
instituţionalizată. E drept pionierii apăreau în fotografii
sau desene în pantaloni scurţi (o săptămînă două din
septembrie se puteau purta pantaloni scurţi, pe urmă
venea, la Cluj, frigul), cămaşă albă şi cravată. Noi umblam,
la „festivităţi, cu o cămaşă albă şi cravata roşie pusă sub
veston. Întîmplător aveam un veston bleumarin, dintr-o
stofă mai bună, cumpărat de mama pentru ocazii festive
(sărbători, la teatru sau operă). Pe acesta îl purtam în locul
uniformei în zilele cînd aveam activităţi pioniereşti. În rest
umblam îmbrăcat în uniforma şcolară sub care se potrivea,
destul de bine, cravata roşie. Se potrivea, fiindcă avea
mici revere. Vestonul cel bun, culmea, se închidea pînă la
gît ca şi uniformele maoiste. Totuşi ambele uniforme erau
mai agreabile, mai prietenoase decît aceea a miliţianului
pe care-l cunoşteam din vedere. Unde mai pui că vestonul
de pionier mirosea foarte frumos a parfum: cum era o haină
dintr-o stofă fină, elegantă îl purtam şi la Paşti. Sticluţa cu
parfum încăpea cum nu se poate mai bine într-unul din
buzunarele, cu „clapă”, de la piept, ba, mai mult, reuşise, o
dată, să se verse, foarte puţin, suficient ca să dea un
splendid miros „pe vecie” – chiar şi în amintirea mea de
acum – hainei mele, uniformei de pionier.
Să spun de la început că, pentru mine, locurile au o
însemnătate uriaşă. Casa, grădina, şcoala, biblioteca,
părinţii înşişi sunt locuri în funcţie de care am crescut şi
prin care mă definesc. Locuirea înseamnă pentru mine, pe
măsură ce se înmulţesc anii trecuţi, nu doar casa caldă cu
ocrotirea sensibilă a părinţilor în preajmă, ci şi un pom cu
umbră şi foşnet, şi dealuri care se văd oriîncotro mi-aş
întoarce privirea. Ardeleancă fiind, cu rădăcini în
Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă înseamnă pentru mine
locuri înconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se
opreşte/poticneşte în ele, ci se sprijină, îşi recunoaşte
reperele, poate visa, în tihnă, depărtări. Câmpurile netede,
cu orizontul pierdut în ceaţa depărtării, îmi dau fiori. De
îndată ce trenul/maşina coboară din munţi şi se apropie
de Ploieşti, să zicem, mă năpădeşte o dorinţă copilăroasă
de a mă întoarce degrabă acasă, de a mă re-pune la adăpost.
Cea mai mare parte a primei jumătăţi de viaţă mi-am
petrecut-o printre pomi. Strada mea, la Agnita, se numea
Aleea Teilor. Şi chiar era o alee străjuită de tei şi castani
uriaşi şi bătrâni, dar şi de un şirag tânăr şi puternic de
plopi, pe malul apei. Toate casele erau înconjurate de
grădini, livezi şi vii miniaturale. De jur împrejur, dealuri.
Tot „deal” era şi biserica-cetate săsească, ridicată în
secolul XIII, cu zidurile ei masive şi cu o aşezare pentru
eternitate...
M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise
din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu
departe de Nocrichul mamei. Vreau să spun, aşadar, că
naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” de obiceiuri aduse de tata din Ilba, din locul lui.
Convieţuirea e mozaicată. Puţini oameni pe lume pot spune
că de generaţii în şir au avut un loc şi numai unul. Detalii
personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte
ale locuirii să se închege în ceva foarte special care
determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare
individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi
auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul
se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/
secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el
singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit
lumea.
Mai multele case ale copilăriei îmi stăruie în amintire
ca secvenţe ale unei singure case, casa onirică. Casa
natală e casa onirică. „Lumea reală se şterge dintr-o dată
când te duci să trăieşti în casa amintirii”, iar „când ştii să
dai tuturor lucrurilor cuvenita greutate de vise, a locui
oniric este mai mult decât a locui în amintire” (G.
Bachelard).
Aşadar, casa de la Chirpăr, cea în care m-am născut.
Prima amintire e legată de naşterea surorii mele, Ana. Se
întâmpla la Chirpăr, în martie 1950, aveam, aşadar, doi ani
şi câteva luni. Fusesem dusă în vecini şi chemată, când
totul se terminase, să-mi văd „surioara”. În jur era o agitaţie
suspectă, îmi scăpau multe dedesubturi – bănuiala că
oamenii mari îmi ascund tot felul de lucruri şi aşteaptă să
vadă dacă mă descurc singură cu înţelesurile am avut-o
foarte de timpuriu. Mama era întinsă în pat, palidă, iar
alături de ea o mogâldeaţă învelită în scutece albe, de abia
de-i zăream ochii. Am preluat informaţia – era surioara
mea – şi, pentru mai multă siguranţă, până aveam să mă
lămuresc ce şi cum, am repetat-o fără alte comentarii:
„surioara mea, surioara mea!” Asistenţa părea satisfăcută,
asta se aştepta de la mine: s-o recunosc, cu oarecare
entuziasm, „a mea”. Luându-mi-o oarecum în sarcină, mama
şi tata s-au văzut nevoiţi, curând, să mă ţină departe de
ea. Descoperisem că, deocamdată, nu făcea decât să
mănânce şi să plângă atunci când nu mânca, drept pentru
care o îndopam cu pâine şi cozonac, până la sufocare, de
îndată ce prindeam un moment de neatenţie... Aşteptam
la soare, în curtea largă, mă mai uitam când şi când la
turnul cu ceas al bisericii săseşti din coasta casei, ca omul
prins de alte treburi, mai înalte, o vedeam pe mama
dispărând în grădină şi mă furişam în tindă, la pătucul cu
gratii meşterit de tata în care, ferită de muşte cu o perdeluţă,
se afla surioara mea... Mă intriga felul net în care nu mă
băga în seamă, „fără-răspunsul” ei la încercările mele de a
o atrage într-un joc comun (era un „fără-răspuns” cu iz de
moarte, angoasant: când avea câteva luni şi a primit prima
păpuşă, fiica mea a experimentat prematur această panică;
aşezată lângă ea, păpuşa avea, aparent, „decenţa vieţii”;
gângurelile încântate de vecinătate ale copilului au durat,
tot mai rupte şi cu o spaimă crescândă în ochi, minute
întregi, până când imobilitatea păpuşii n-a mai putut fi
ignorată; plânsul cu sughiţuri care a urmat experienţei
„fără-răspunsului” refăcea spaima dintotdeauna a omului
alungat, exclus dintr-o relaţie menită să-i justifice
existenţa; angoasa, tot mai generalizată azi, în era vidului,
nu e străină de reificarea „indecentă” a fiinţei). O amintire
legată de toate astea şi de moarte e una imediat următoare,
la o distanţă de câteva luni. Cu ochii minţii, văd grupul
statuar al părinţilor mei, trişti, îndureraţi, cu cei doi brazi
sădiţi în fundul curţii, sub ochii mei miraţi – aflu, după
douăzeci de ani, într-o călătorie de recunoaştere, că acolo
sunt îngropaţi fraţii mei gemeni morţi la naştere. Deşi
atunci, la doi ani, nu înţelesesem nimic şi privisem o scenă,
simţirea intensă impregnase aerul dintre noi şi îmi rămăsese
în minte sensul tragic pur. Din acelaşi spaţiu al primelor
amintiri, mai văd, apoi, troaca de pâine în curte, simt cel
mai bun miros din lume, cel de pâine caldă, adulmec
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
căldura cuptorului ridicat lângă gardul înalt dinspre uliţă.
De lângă el, ridic periodic – ca într-un gest de verificare a
stabilităţii lumii în ciuda noutăţilor care se năpustesc
asupra mea clipă de clipă – privirea şi văd turla
bisericii-săseşti-cetate, simplă, pătrată, veche. Apoi văd
şareta, simt în nări mirosul iute de cal şi refac mental
călătoria fabuloasă la Nocrich – simţind omul cocoţat în
cutia din spate, calul pornise cu de la sine putere pe drumul
cunoscut şi făcuse cei zece kilometri cu mine răsturnată
confortabil sub banchetă, ameţită de soarele legănat
deasupra. Tata m-a ajuns din urmă călare şi a pus capăt
primei mele aventuri...
Apoi, curtea plină de soare a grădiniţei din Marpod
(am descoperit-o acum două veri, după mai mult de
jumătate de veac, neschimbată, la doi paşi de altă
biserică-cetate), ceilalţi copii dormind în pătucuri – îi
privesc o vreme, nu-mi place nemişcarea lor. Fug pe
pietrele-dale din curte, la soare, privesc minute în şir gâze
minuscule şi simt că-mi iese inima din piept de încântare.
Cum ceilalţi dorm, toată curtea/toată lumea e a mea. Sunt
nişte ore câştigate cu preţul nesomnului de după amiază,
ore la care am ţinut toată viaţa.
Casa din Cincu, trei camere uriaşe una din cealaltă.
Zăpezile nămeţite, pofta de a înfuleca din spuma albă,
sclipitoare, poftă oprită de poveştile despre viermii
minusculi care se ascund în ea; câinele lup al tatei, păpuşa
din carton jucată pe sfori, crepla, adică fântâna publică
din piaţetă, banii „stabilizaţi” din lădiţa cu aşchii de aprins
focul. O lecţie indirectă de ne-cădere în vraja lor. Nu puteau
fi doriţi pentru ei înşişi, erau simple accesorii de dobândit
focul şi căldura.
Prima casă din Agnita, la intrarea în oraş. Un fel de
hol mare, pătrat. Un perete – o uşă mascată cu un covor
negru cu flori. Oglinda mare pe alt perete, jocul cu tata
care „nu mă poate ajunge” deşi înghesuiala e teribilă;
spaţiul dintre uşile de la intrare, loc interzis, căci ducea
spre scări abrupte; Ana, mică, mică, ocrotită – eu devenind
sora cea mare, plină de responsabilităţi; bunicul din
Maramureş în vizită, eu citind litere din cărţi ruseşti, apoi
cuvinte fără înţeles din ziar, mirată că le pare ceva de mirare
şi de răsplătit cu bomboane acrişoare sticloase, în toate
culorile – unele cu un mic sâmbure întunecat, tata le punea
pe dulap să facă pui, fremătam de nerăbdare aşteptând
minunea; îmbrăţişările alor mei, auzite uneori în noapte,
spaima că mama poate fi omorâtă; lupul rătăcit în curte,
într-o iarnă grea, oprit la doi paşi de mine şi privindu-mă,
deloc ameninţător, supărarea că oamenii cei mari îl alungă
cu strigăte înfricoşate. Copilaşul din vecini, cu sexul
dezgolit în lumină, vaga fascinaţie, sentimentul difuz şi
indicibil plăcut că văd ceva oprit, nisipul luat în pumni şi
presărat deasupra, ritual obscur, de atingere secretă,
incompletă şi, deci, nevinovată. Camera răcoroasă a
proprietăresei săsoaice, plină de mobile grele, cu flori
pictate pe uşi, eu trimisă după râşniţa de cafea, pe masă
prânzul bătrânei (!?), o farfurie de porţelan cu straturi de
mămăligă aurie, aburindă, şi brânză, un fir de brânză topită
atârnă ca o ghirlandă de brad pe buza farfuriei, tentaţia e
uriaşă, mă apropii încet, furiş, iau firicelul călduţ şi-l strecor
în gură cu o senzaţie teribilă de bucurie şi spaimă. Îi
povestesc mamei, mă ceartă, e hoţie, oricât de măruntă; în
plus, şi nestăpânire de sine, mai rea decât toate. Învăţ
79
lecţia pentru toată viaţa. În împrejurări asemănătoare, las
mintea să facă singură toate lucrurile interzise. Imaginaţia
dospeşte, se revarsă, îmi umple nopţile cu visuri.
Altă casă de trecere. O cameră mică în curtea
Colectivului (cuvânt straniu, nu înţeleg nimic şi nu-mi
place, fără să ştiu că e primul semn al firii mele încăpăţânat
preţuitoare de diferenţă), jucăriile celor din casa de
dinainte, de la stradă – o vedeam ca pe un palat, dar n-aş
fi recunoscut în ruptul capului că le râvneam tovărăşia.
Apoi casa de pe strada Gării – o cameră mare, un antreu,
bucătăria improvizată; „pianul” din sticle atârnate de sfori,
pline cu apă colorată până la înălţimi de niveluri
crescătoare; apoi cel cioplit din lemn, de tata, cu clape
„adevărate”; ferestrele cu obloane din lemn, vopsite în
verde, cu o inimioară decupată la mijloc prin care, cocoţate
pe pervazul lat, ca de cetate, spionam trecătorii jucându-ne
de-a „tu eşti/vei fi ca oamenii ce vin dinspre oraş, iar tu, ca
oamenii ce pleacă spre oraş”; joc palpitant de-a ghicit
viitorul şi de-a scornit biografii. Poveştile cu draci şi strigoi
ale lui Oanea, fratele cel mic al mamei, chemat să stea cu
noi când erau ai noştri plecaţi o zi întreagă, figurinele din
cartofi tăiaţi felii şi copţi pe plită pe care ni le făcea,
orăşelele din carton, cu străzi, stâlpi de telegraf, beculeţe
alimentate de la o baterie ascunsă sub masă; iepurii
crescuţi în şura din fundul curţii lungi, tancurile trecând
pe stradă cu un huruit prelung, zidurile crăpate, taurul
comunal scăpat din grajd periodic şi alergând trecătorii în
tablouri grotesc-hilare, bune de picturi cu coride, dulapul
cu arcadă, geanta veche a mamei, cerceii secreţi cu
pietricele albastre, ascunşi acolo de ochii tatei, care ironiza,
sec, obiceiul de a-ţi atârna zorzoane pe trup; micul difuzor
„local” atârnat deasupra patului, înfrigurarea cu care
aşteptam să se anunţe în miezul zilei „cotele apelor
Dunării”, micul icnet când ajungeam la Drencova (numele
semăna cu al pancovelor despre care ne povestea tata,
gogoşile din copilăria lui), apoi hohotele dezlănţuite când
vocea uşor răguşită şi oficială a femeii de la radio anunţa
„Turnu Măgurele, staţionar” – mi se părea de un comic
imens, râdeam cu lacrimi de fiecare dată, n-am înţeles
niciodată prea bine de ce – poate fiindcă numele-jucărie
intra în conflict sonor cu gravitatea tonului şi a cifrelor
înşirate sacadat?! Ploile cu soare („mâine-i sărbătoare”, zicea
cântecul de copii, şi chiar mi se părea nesmintit sărbătoare
ziua de după ivirea curcubeului pe cer), inundaţia din 1954,
când Hârtibaciul mi-a ieşit în întâmpinare pe nepusă masă,
înaintând în valuri bulbucite pe stradă în sus.
Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează
pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei
o ridicau, trudnic şi cu poticniri, în jurul nostru, dar şi cu
o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. Casa nouă e locuită cu vechii lari, din ţinutul
copilăriei imobile. Locurile sunt sentimente, neîndoielnic.
Spaima de ceva teribil mi-a rămas în minte în secvenţe
uitate din această perindare prin multe case improvizate
şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal în întâmplarea tocmai
trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată
de încercarea încăpăţânată de a te re-găsi pe tine, după o
rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă.
Suntem fiinţe formate din întâmplări, dar nu toate se lasă
traduse în vorbe pe-nţeles. Câteodată, viaţa ţi-e spusă
„de o străină gură.”
80
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
Aşadar, casa cea nouă, ultima şi adevărată, de pe
alee. Adevărată, căci construită de ai mei, cu trudă şi cu
dorinţa de a se aşeza. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o
niciodată, facerea ei a durat ani în şir după ce deja o
locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Aşezarea nu
însemna încremenire, casa nu era gata ca o fotografie,
cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive în ea.
Îşi împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin
ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizaţiilor
nesfârşite, îmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau
puteai vedea după viţa de vie care o îmbrăca deja cu
totul, până la acoperiş, după nucul plantat în primul an ce
se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod,
după gardul cel viu, des şi înalt, care transforma curtea în
cetate primitoare, închis/deschisă. Iedera dinspre stradă
se căţăra pe un zid înverzit de muşchi, zmeurişul se
prefăcuse în mică junglă. Toate, semne că locul era locuit
de mult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din
meştereală, ca omul gospodar la casa lui.
Aleea Teilor. O stradă, pentru mine, fabuloasă: un
şir de vreo douăzeci de case ridicate la distanţă una de
cealaltă, cu grădini mari în spate şi grădiniţe de flori în
faţă; apoi, imediat, un gard viu des, cât să te simţi apărat
şi la tine, şi aleea propriu-zisă cu tei şi castani uriaşi,
străjuiţi de un şir de plopi înalţi de-a lungul Hârtibaciului,
care curgea la nici 20 de metri prin faţa caselor; la cele
două capete, aleea era închisă cu gard şi cu o cruce de
lemn rotitoare, ca să nu poată trece decât oamenii, nu şi
maşini ori căruţe – era, aşadar, o curte nesfârşită în care
jocurile nu se mai terminau. Era chiar Strada Copilăriei.
Turnul bisericii săseşti, cu ceasul care „merge” de
secole (în călătoria de recunoaştere de acum două veri
l-am descoperit neobosit), îmi era reper zi şi noapte.
Clopotele băteau numărând tacticos orele, dar fiecare sfert
de ceas era marcat de un dangăt. O privire pe fereastră ori
din curte îmi spunea pe ce lume mă aflu. Iţit deasupra
lumii mele printre pomi, cu albul zidurilor proiectat pe cer
şi conturat de lemnul înnegrit al podului în care, tot de
secole, se ducea slănina la afumat, îmi era şi îmi este încă,
într-un fel ciudat de lăuntric, reper. El îmi străjuia lecturile
de vacanţă în grădină. Mi-e dor de pacea acelor ceasuri
calde, cu zgomote ocrotitoare, paşnice: o găină care a
ouat, o vrabie gureşă în vreo dispută cu suratele, o albină,
dangătul din sfert în sfert de oră, chemări peste garduri,
în săseşte şi în româneşte, ţigăncile cu ciuperci şi mure
strigând cântat la poartă „nu luaţ’ mure, doamnăăăăă?”
Serile năpădite de mireasma a trei soiuri de tei, alături de
petunii şi regina nopţii la întrecere cu garofiţe şi busuioc.
Alte chemări, în trei limbi deodată, adunând copiii la cină,
cucuvele prevestitoare, braţul de fân cosit pe care stăteam
verile până târziu în noapte, culcaţi pe spate cu ochii
pierduţi printre constelaţii...
În târgul meu un pic anacronic erau preţuite toate
lucrurile simple. Fericirea putea fi atinsă în preajma unui
ram ţâşnit din piatra golaşă arsă de soare nu departe de
un fir de apă. „Conştiinţa de fiinţă adăpostită”
funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg,
cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului
care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc,
mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfâşietoare – le
presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice
efort, mereu repetat în împrejurări asemănătoare, de a
închipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită în
interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau,
o milă nesfârşită, îmi dau lacrimile la gândul celor uitaţi
acolo. Uitaţi de propria mea casă... Îmi vine în minte Rilke
şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de
singurătate, de privirea casei singuratice.
Grădina noastră era făcută anume să te simţi în largul
tău (te simţi în largul tău când eşti foarte legat de un loc
pe care ştii că numai de tine depinde să-l părăseşti, dacă
o fi să vrei). Dacă la vecini era totul acoperit cu beton şi
asfalt, la noi era o alee care străbătea toate zonele cheie,
să nu fie probleme pe timp de ploaie, în rest, iarbă, flori,
tufe de zmeură şi mure, de agrişe şi rozenchine (strugurei,
adică; multe lucruri le ştiam în copilărie cu numele lor
săsesc – abia la şcoală am aflat că nu se spune trihtăr,
verbel, tepihi, drot, ştiuc ori şpigăl castăn, ci pâlnie,
mâner/clanţă, covor/preş, sârmă, bucată ori dulap cu
oglindă), boltă de trandafiri şi de viţă de vie. Jocul cel mai
drag era de-a casa (nu de-a mama şi de-a tata, ca în alte
părţi) – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o
împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul
locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată,
cu ziduri şi porţi grele, cu o curte
mic-univers-delimitat-net-şi-decis. Legăturile cu ceilalţi,
deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare,
comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă.
Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la
îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată
individualitatea. Trebuie să fii foarte adânc Tu, în
izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poţi spune cu
toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalţi destinului
tău... Cum strada mea era nouă, aveam materiale de
construcţie berechet. Din scânduri şi cărămizi rămase la
facerea casei mari, ne puteam încropi căsuţe în cele mai
neaşteptate locuri. Cel mai grozav era când se pornea o
ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim –
această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei
tale era minunată. Refuzam să intrăm în Casă, ne
încăpăţânam să rămânem în coliba noastră şi să ne
bucurăm de confortul, precar, pe care ni-l ofeream singuri.
În gârlej la pivniţă am deschis, într-o vară, un teatru de
păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam
poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine
cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini, dar şi de pe alte
străzi urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite
pe cărămizi (din coliba vremelnic demolată). A trebuit să-l
închid când au descoperit ai mei că-mi venise ideea să
pun afişe în oraş şi să dau, la intrare, bilete cu 25 de bani.
Au crezut că mă pusesem pe afaceri. Adevărul era că,
aşa, mi se părea totul mai serios, mai adevărat, mai ca la
oamenii mari. Cu banii încasaţi ne-am dus, actori şi
spectatori împreună, să mâncăm îngheţată de la toneta
doamnei Weber. Improvizaţiile succesive (colibele mereu
reconstruite în alte unghere, dar şi dez-văluirile teatrale)
erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un
teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui
ispitiri ale vulnerabilităţii.
Îmi vin în minte o sumedenie de secvenţe şi poveşti
din acei ani ’50 şi ’60 ai copilăriei mele (se păstrează extrem
de coloraţi, cu acea culoare fundamentală a reveriilor
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
despre ţinutul natal despre care vorbeşte Bachelard):
minunile de la târgul săptămânal, cu turte dulci cu oglindă,
cu peruci pieptănate demonstrativ cu piepteni de os, cu
papagali ghicitori de noroc, cu ringăşpil... Târgul era un
atât de dens potop de senzaţii, încât, ţin minte, mă
dedublam periodic pentru a mă privi uimită pe mine însămi,
cea prinsă în întâmplări atât de senzaţionale. Simţeam
nevoia să mă văd din afară, să fiu sigură că e adevărat ce
mi se întâmplă. Poate de aici mi se trage şi capacitatea de
a-mi stăpâni emoţiile, de a le privi mereu într-o dublă
perspectivă: imense în clipă, în aici şi acum, îndoielnic
semnificative în durata lungă... Apoi spectacolele de
teatru, operă, operetă care veneau regulat la Casa de
cultură şi la care eram duşi „cu şcoala”. Filmele văzute
săptămânal, cu ai mei, de pe la patru ani (bântuiam prin
sala semi-întunecată, ronţăind din merindea luată anume
de mama ca să avem de lucru, s-o lăsăm să vadă în tihnă
povestea; adulmecam mirosul de motorină, îmi plăceau
perdelele mari de pluş vişiniu, trenurile de pe ecran care
năvăleau pufăind în sală, privirile aţintite ale spectatorilor
– puteam face, în întunericul sfâşiat de luminile
schimbătoare de pe ecran, tot ce doream; deşi îmi era
oarecum frică de întuneric, acolo, cu toţi oamenii mari
prizonieri ai pânzei mişcătoare, neluându-mă în seamă,
mă simţeam în siguranţă; parcă deveneau toţi blânzi,
inofensivi şi generoşi fiindcă prinşi, aş spune acum, în
plasa/vraja ficţiunii, a imaginarului), cu şcoala, un pic mai
târziu. Marile serbări şcolare, sutele de ochi aţintite
asupră-ne din semi-întunericul sălii nu erau deloc
ameninţătoare, îi simţeam pe toţi cei din sală aproape prin
aflarea/situarea de bună voie în minciuna frumoasă a
reprezentării (artistice). Plimbările de duminică, pe strada
principală, erau paşi de dans în întâmpinarea şi acceptarea
ritualică a celorlalţi. Îmbrăcaţi frumos, eram pe jumătate şi
de bunăvoie străini şi ne puteam reînnoi cunoştinţa prin
trecerile repetate unul pe lângă celălalt, prin privirea
proaspătă, de re-punere în contact, a atmosferei
duminicale. Un soi de re-start al mecanismului comunitar
în stare să şteargă eventualele tensiuni/erori din cursul
săptămânii. Strada era un spaţiu de enunţare privilegiat,
la ţesătura căruia migălea fiecare locuitor al târgului (am
citit în unul din surprinzător de numeroasele site-uri dedicate Agnitei pe internet că a fost de la început, din secolul
81
13, târg, nu sat, aşezare anume întemeiată să favorizeze
schimburi şi conexiuni).
Orele de germană cu tante Adela erau locuri şi ele.
Cu ea exersam nu doar alte nume pentru lucruri deja
familiare, ci şi alte locuri şi timpuri pe care orice traducere
le conţine/ispiteşte... Oricum, mi-e tot mai limpede că ce
vezi, auzi, pipăi, miroşi, guşti, trăieşti în copilărie e
materialul din care eşti, până la urmă, construit şi care te
condiţionează în tot ce ţi se întâmplă pe urmă.
În copilărie, stăteam seara ore întregi în grădină şi
priveam cerul. Am deprins pe-atunci un obicei – de câte
ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate,
priveam până la plutire adâncul cerului cu stele. După o
vreme, reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să
privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, Pământul nu era mai
mare decât o minge, ţara, oraşul, grădina mea erau minuscule, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu
mai exista! Am folosit exerciţiul ăsta toată viaţa şi a
funcţionat. Îl poţi numi şi Jocul de-a „lungul nasului”...
E mereu şi o doză de infatuare în a crede că suferinţa ta e
uriaşă. Tot copil fiind, aveam un spiriduş al meu, un fel de
drăcuşor cu ochi mari, mari, cu un zâmbet ironic pe buze
şi un deget uriaş şi mustrător. Nici nu avea, de fapt, alte
părţi componente. Se anunţa printr-un gust moale, pufos,
în cerul gurii, apoi o moliciune aproape dureroasă, dar
extrem de plăcută între dinţi şi, în fine, el întreg, la un pas
de ochii mei. Nu sta prea mult, nu spunea nimic, doar mă
certa zâmbind. Nu era chiar o mustrare, poate mai degrabă
o readucere la dimensiuni trecătoare, omeneşti, atunci
când ceva mă speria, mă tulbura, mă deruta. Mă vizitează
tot mai rar, poate unde mă învârt, cu trecerea anilor, de la
sine, printre dimensiuni tot mai omeneşti, mai trecătoare.
Îmi amintesc de ascunzătorile nenumărate pe care
le inventam în copilărie, de cutiile cu minuni şi taine (foiţe
de staniol, beteală, mici statuete de lut, vreo păpuşă
stricată împodobită ca o prinţesă cu zdrenţe sclipitoare)
pe care le îngropam în grădină ca să am ce găsi, plină de
uimire, mai târziu, când aveam să sap după comori. Căutam
în grădină, în poduri, în dulapuri, cu emoţia pândită cu
sufletul la gură de a descoperi ceva fundamental. Jocul
de-a taina se întindea nemăsurat, înmugurea în cele mai
neaşteptate direcţii: învăţam ori inventam alfabete secrete
– „magice”, desigur –, copiam cu sângele picurat din
degetul crestat accidental vreo strofă şi o ascundeam
sub căptuşeala penarului de piele, mai stăpână pe mine
ştiindu-l acolo, de nimeni altcineva ştiut. Am descoperit
mai târziu la fiica mea, Laura, aceeaşi fascinaţie. Toate
animăluţele desenate aveau „un secret mic”, de o
importanţă copleşitoare pentru bunul mers al poveştii.
Când era lume de faţă şi se simţea lăsată deoparte, îmi
cerea, uneori, să-i spun un secret; îi spuneam la ureche
orice – de vreme ce era şoptit era taină şi îi conferea un
ascendent în faţa celor mari, nu mai conta că discuţia lor
nu o presupunea. Trecutul însuşi, cel personal, dar şi cel
al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automat
tocmai fiindcă e (presupus) plin de taine. A scormoni în
trecut face parte din impulsurile umane irepresibile.
Trecutul/ memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate
de Dali.
La noi acasă, deşi Istoria şi-a vârât adesea coada,
cel mai tare contau făcuturile şi împlinirile paşilor
82
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
succesivi, cei care ţineau de tine, nu de lume neapărat.
Tata a trecut prin „epurări” şi cercetări, i s-a înscenat şi un
proces, a făcut memorii, a sperat reabilitări. Un unchi, frate
al tatei, fost prizonier la ruşi, făcea închisoare politică,
închis de comunişti că nu-şi ţinuse gura şi pusese întrebări
incomode în public. Alt frate murise în focul colectivizării
ca activist comunist. O vecină săsoaică povestea despre
naţionalizare şi despre câte i s-au luat atunci, alta despre
deportarea în Rusia, ştiam că unul dintre profesori însoţise,
entuziast, armata hitleristă până la Berlin, altul fusese, se
zicea, în SS. Acum îmi erau vecini şi nu păreau prea
incomodaţi de trecut, chiar ocupau posturi bunicele. Eu
n-aş fi intrat la liceu dacă n-aş fi avut cea mai mare notă,
10, fiindcă eram fiică de funcţionar şi locurile erau limitate
după apartenenţă socială. A murit Stalin – tocmai
descoperisem nişte vechi almanahuri săteşti la bunica şi
n-aveam timp de fleacuri. A murit Dej – eram în excursie,
pe dealuri, cu profesoara de română şi povesteam despre
Blaga, încă nu se studia la şcoală. Când am aflat vestea,
mi s-a părut importantă, căci multă lume se arăta tulburată,
dar nu se compara cu ştirea că murise Sadoveanu, ori
Călinescu, ori Arghezi, ştiri pe care le-am primit ca pe lucruri
care mă priveau direct. Toate celelalte erau lucruri din
afară pe care nu le puteai schimba. S-a întâmplat să văd
mereu în preajmă ambele feţe, aproape simultan: oameni
cărora le era mai bine şi oameni cărora le era mai rău ca
înainte. Am aflat devreme că răul şi binele sunt relative
de când lumea. Că în cele care ţin de organizarea Lumii nu
pot schimba nimic, dar că pot să am lumea mea, bogată şi
liberă, pe care nu mi-o ia nici un regim. Cărţile, muzica,
limbile, pictura le gustam fără nici o legătură cu ce se
întâmpla afară. Singuratecă, puţin dispusă să trag sfori
pentru un loc mai călduţ în altă parte, mi-am construit o
impermeabilitate constantă. Se poate numi şi nepăsare,
dar nu cred că despre asta e vorba. Istoria cu majusculă
reţine capricios lucruri stridente, războaie, crime, atrocităţi,
ştie mai multe despre cel care a dat foc unei cetăţi decât
despre cel care a înălţat-o. Aşa stând lucrurile, nu-mi pierd
prea mult timp cu Ea. În mic, Istoria are un corespondent
în ştirile de la ora cinci, cele cu crime şi orori. E doldora de
non-ştiri.
Vera ŞANDOR
Copilăria – un timp intim, un timp secret
Ne ascultăm unii pe alţii vorbind cotidian, ştiinţific,
artistic, facem discursuri, emitem judecăţi, ipoteze, ne
inventăm, ne reparăm, ne proiectăm – în trecut, în viitor –
ne exaltăm sau ne deprimăm, iubim, urâm, ne trăim prin
cuvinte, ne lăsăm trăiţi de cuvinte, ne povestim pe noi
înşine …
Rareori ne întrebăm unde este copilul din noi, nu îl
auzim nici în noi nici în celălalt, nu ne gândim aproape
niciodată să îl reîntîlnim, să reînnodăm istoria noastră, să
o întregim cu acel timp secret, exclusiv, intim .
Nici nu ne trece prin cap că acel timp este activ şi
viu în noi, că visele, jocurile, obiectele, personajele,
culorile, plânsul, voluptatea, atingerile, parfumurile,
aromele, glasurile, absenţele, prezenţele, spaimele,
mândriile, răzbunările, aşteptările celorlalţi, oglinzile de
atunci sunt prezente în noi, în oricare dintre serioasele
noastre dureri şi proiecte de adult…
Vorbim uneori despre noi din acel timp ca despre o
altă persoană, o fiinţă care se pregătea să fie şi care a
început să fie doar de cînd amintirile sunt mai vii, din
adolescenţă…sau de când dragostea sau alte isprăvi de
adult pot fi povestite…
Vorbim uneori despre acel timp ca despre un timp al
suferinţei, alteori ca despre un timp al voluptăţii, al
succesului, al fericirii, sau ca despre un timp eroic… Cel
mai adesea ca despre un timp în care ne pregăteam să
trăim…
Uneori ne reinventăm într-o încercare de reparaţie
ulterioară, alteori ne justificăm prezentul evocând un
eveniment, o dragoste, o durere, un efort, un eşec, o
persoană…
Nu rareori ne trăim amnezia cu paradoxalul sentiment ca deşi nu avem amintiri acolo suntem tot Noi, că
nimic din noi nu este pierdut chiar în absenţa imaginilor,
Sau, derulăm imagini şi întâmplări ca nişte spectatori
care nu se identifică cu personajele, la distanţă sigură de
afectul tulburător..
Această creştere a omului în trei
timpi corespunzători unor intervale biologice precise,
Această exigenţă a istoricizării persoanei , a
descoperirii, şi co-creării unei istorii în care persoana se
poate recunoaşte şi trăi, în care repară, regăseşte şi
recuperează
întreaga
sa
istorie
regăsindu-şi subiectivitatea, devenind subiectul propriei
sale vieţi…
Această uriaşă importanţă pe care o capătă
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
pentru mai târziu dorinţele noastre dintr-un timp în care
îndeplinirea lor nu este posibilă decât în magicul poveştilor
pe care copiii şi le spun lor înşişi…au fost subliniate de
teoria şi practica psihanalitică încă de la începuturile ei ca
teorie a devenirii umane şi ca terapie a suferinţei psihice.
În această viziune existenţa umană, sau ca să evităm
provocarea conţinută de afirmaţie, unele destine par să
fie un neîncetat efort de a trăi, de a instaura şi afirma
viaţa, o continuă repetiţie, simptom existenţial din care
eliminând ipoteza hazardului şi încercând să evităm
nonsensul rămânem doar cu ipoteza psihanalizei, ipoteză
care afirmă destinul ca o repetiţie a infansului concomitent
cu efortul de a multiplica bucuria – Erosul, şi de a îmblânzi,
domina şi deturna Thanatosul.
Infansul este o stare şi un timp al ochilor ce se întorc
dinspre sine spre în afară, un timp al neputinţei în faţa
naturii din interior şi din exterior, al dependenţei, al
fantascului, al magicului, al simbiozei, senzorialului, al
receptării tuturor mesajelor şi mandatelor de familie, de
generaţie, de traumă şi de iubire, un timp în care suntem
creaţi de privirea celuilalt , în care ne exersăm fiinţa cu
plăcerea jocului, un timp în care, neajutoraţi, putem fi
abandonaţi, abuzaţi, putem deveni «sugari savanţi» sau
doctori de suflete ai părinţilor noştri, destinaţi să le reparăm
destinul sau să le întreţinem iluzia de nemurire, putem…
Bucureşti, 25 martie, 2007
Alexandru VLAD
Cum se caută copilăria ca un obiect pierdut
Dacă ar fi să căutăm copilăria aşa cum căutăm un
obiect pierdut, atunci ar trebui să aplicăm aceeaşi tactică.
Şi unde căutăm un obiect atunci când constatăm că nu-l
mai avem? Ne-am pierdut, să zicem, ceasul. Unde-l
căutăm? Pe unde am umblat, evident. Orice obiect pierdut
se caută refăcând traseul începând de la ultimul loc în
care putem fi siguri că l-am avut.
Am cumpărat terenul acesta fără să mai am timp să
simt ceva, o chemare, şi mi-am spus: voi face aici o casă şi
voi avea tot timpul să simt ceva mai apoi. Aici copilăria mi
se pare la maximum de apropiere şi maximum de depărtare
în acelaşi timp. N-am nici o şansă să mă găsesc pe mine
însumi pe dealurile acestea seci cu iarba uscată înaltă cât
grâul. Potecile, cândva atât de umblate, au dispărut şi ele
– la ce ar mai duce spre ogoarele lăsate pârloagă? Urmele
mele s-au şters cu totul. De fapt, nici dealurile nu mai par
aceleaşi – pământul de pe ele a alunecat din cauza ploilor,
stratul fertil glisează pe argila de dedesubt. Satul pare
vacant, o colonie de bătrâni în care abia îmi recunosc
foştii consăteni. Seara se închid în case. Nici o voce, nici
o tuse spartă nu mi se mai par cunoscute. Probabil eu le
sunt tot atât de străin, doar că dacă aş fi străin le-aş trezi
probabil ceva mai mult interes. Chiar şi din aer lipseşte
ceva, din apa de băut. Mă latră câinii şi nu iese nimeni să-i
83
domolească. Să mă întrebe dacă am venit după o ceaşcă
de făină împrumut.
Am umblat prin lume şi m-am ales până la urmă cu o
pipă şi nişte instrumente lucioase de curăţat, inutile şi
acestea, pentru că la crâşmă nu găsesc decât ţigări acre şi
chibrituri care sfârâie înainte de-a se hotărî dacă să dea
flacără sau nu. Toate lucrurile, ca într-o conjuraţie, refuză
să aibă câtimea necesară de mister. În copilărie toate aveau
cu prisosinţă, exista întotdeauna ceva de anticipat, ceva
de intuit, indiferent ce mi se întâmpla, revanşa nu era
exclusă – timpul era cu atâta generozitate de partea mea.
Eram la începutul unei evoluţii care se anunţa rectilinie,
nici pe departe cu o curbură de cerc.
La o răbufnire de vânt soba scoate fum, nişte norişori
ca de pipă se înalţă pe lângă plită, de sub ea, şi încăperea
se umple de un miros înţepător de carpen ars, sublimat
până la esenţa lui imponderabilă, agresivă, făcând să mă
usture ochii, şi totuşi plăcută pentru că trezeşte simţurile.
Aminteşte de mirosul din fierul de călcat cu jăratic, piesa
aceea de fontă ca un transatlantic miniatural pe care o
vezi astăzi prin multe magazine deasupra uşii cărora scrie
„Antichităţi”.
Sus, deasupra casei, înfigându-se în întunericul
dens, e coşul, care se străduieşte să funcţioneze după
legile termodinamicii, dar vântul îi smulge fumul şi încearcă
să-l îndese înapoi prin burlan. Aer umed, presiune
atmosferică scăzută, „vreme moale”. Ostilitatea casei faţă
de constructorul ei.
Faptul că pe deasupra trec avioane este, imediat ce
reuşesc să nu mai am sentimentul timpului, un lucru bizar:
în toiul nopţii se aude zgomot de motor, ca o maşină care
nu mai vine, apoi zgomotul descreşte, ca şi cum maşina
care nu mai vine s-ar fi hotărât să plece, provocându-mi,
parcă, un infinitezimal regret.
Tricolorul aninat de crucea din becuri roşii fâlfâie
uneori în vânt surprinzător de puternic, ca nişte aripi de
pterodactyl. Preotul mi-a spus la un moment dat, frustrat,
că biserica aceasta ar merita să fie declarată monument.
Asta ar atrage probabil unele fonduri. Nu înţelege că nu
poate fi monument istoric un edificiu sluţit de tabla aplicată
pe acoperiş şi pe turlă, de crucea aceea sinistră cu becuri
roşii pe care o văd noaptea din pat, de tricolorul
supradimensionat şi gălăgios, de jucărelele de plastic cu
care şi-a aglomerat altarul, de mozaicul cu care a fost
înlocuită podeaua roasă de tălpile şi genunchii bătrânilor.
Ce lipseşte? Răgetul vitelor seara când veneau de
la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântecul
cocoşilor înainte de-a se crăpa de ziuă, scârţâitul
cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele
unui mecanism în stare de funcţionare? Ori sentimentul
că toate lucrurile sunt în cursul timpului, nu în afara lui?
Casele pe atunci trăiau, erau din pământ şi trebuiau permanent întreţinute, schimbate ţiglele periodic sau paiele
negre ale acoperişurilor, erau văruite în albastru o dată pe
an, în preajma Paştelui, gardurile împletite expirau şi se
făceau altele. Atunci casele migrau spre pădure, unde era
84
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
lemnul de foc, aveau o bună relaţie cu natura. Acum,
edificiile acestea urâte şi cam asemănătoare se adună la
marginea şoselei, ca o gardă care salută transportul de
mărfuri. Au scări de beton care crapă, de parcă scara ar
vrea să divorţeze de edificiu. Din casele acelea vechi ieşeau
fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam
mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele
acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe
lângă ele s-a adunat un oser întreg de obiecte inutile,
colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o
improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se
poartă second-handurile de familie, hainele de lucru de
pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş,
fostul costum de mire…
Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să
existe? Îi lipsesc reperele, vizuale, auditive, mirosurile.
Cum să reconstruiască Comunitatea Europeană
satele neglijate, când acestea n-au brand, n-au stil? S-au
străduit să se descotorosească de acestea ca de sărăcie,
de anacronic şi de ei înşişi. Lucrurile au în general tendinţa
(utopică) de-a redeveni ce-au fost, până şi în oraşe străzile
speră să-şi regăsească vechile nume, să-şi recupereze
colţurile medievale, la fel şi pieţele care mai speră să se
descotorosească de statuile urâte cu care le-au procopsit
politicienii de ocazie.
Mi-am petrecut aici ani buni citind, printre altele, tot
ce-am putut găsi despre avioane, inclusiv literatură
tehnică. Am răvăşit pentru asta cele două biblioteci săteşti,
unde – dacă stau să mă gândesc astăzi – se aflau
neverosimil de multe cărţi despre avioane. Sunt aceştia
ani pierduţi pentru mine? Nu ştiu, oricum aparţin mai mult
copilăriei mele decât mie. Uneori, copilăria nu mai e cu
totul a noastră. Poate că ne-a abandonat ea pe noi, la un
moment dat, când nu i-am mai corespuns.
Copilăria – perioada aceea idilică în care amorsăm o
bombă cu ceas: ni se pare că ştim ce vom fi, construim
acea imagine pe care mai târziu s-o trădăm sau s-o ratăm.
Numai aşa se explică faptul că mulţi ezită să-şi asume
propria copilărie, sau reţin din aceasta doar o sumă
derizorie de întâmplări hazlii.
Au îmbătrânit copacii, mormintele din cimitir parcă
s-au cufundat mai tare în pământ, coturile pârâului s-au
accentuat prin surpări succesive, potecile s-au estompat.
Toţi au plecat. Oaspeţi care şi-au amintit că-i ziua
mea de naştere şi s-au obosit să vină până aici. Mi-au
rămas vase de spălat, de adunat hârtii şi pachete goale de
ţigări de prin curte, obiecte care trebuiau puse la locul lor.
Păsările care şi-au făcut cuiburile sub streşini s-au liniştit
şi ele, au cules firimiturile de prin curte, apoi au redevenit
gălăgioase – şi totuşi mie îmi mai trebuie câteva ore până
să fiu sigur că nu mă simt singur.
Brusc mi se pare că am făcut prea multă ordine. E
sfârşit de săptămână şi vin vecinii care se apucă cu vigoare
de lucru în grădina lor de zarzavat.
Stiloul nu mai are cerneală, prin casă nu mai găsesc
nici o rezervă, nici un capăt de creion. Mai am tutun de
pipă pentru două zile.
Un câine mare, ciobănesc, se aşază răbdător în
spaţiul veşnic deschis al portiţei mele şi aşteaptă să-i arunc
ceva de mâncare. Mă sacrific şi-i arunc bucatele din propria farfurie. Noaptea vine şi devalizează găleata de gunoi,
împrăştiindu-mi-l prin toată curtea.
În casă nu am nici măcar un ciob de oglindă – am
început să uit cum arăt. Sticla subţire a geamurilor nu îmi
reflectă chipul, doar o siluetă vagă şi monocromă,
străvezie, dincolo de care văd soba şi patul, obiectele
puţine ale încăperii severe.
Muzica pe care o am s-a uzat ascultând-o de prea
multe ori. Aparatul, obosit, începe să sară peste acorduri
întregi – supărător şi pentru urechea mea afonă.
Am uitat multe din acele momente. Nu mă îngrijorez.
Memoria nu e o arhivă. Poate că nu e vorba de altceva
decât de eliberarea unui spaţiu pentru alte amintiri, mai
proaspete. Am uitat poate şi din neglijenţă, n-am mai avut
nevoie de acele episoade nici măcar în subconştient. Până
şi din calculator trebuie să ştergi unele lucruri ca să
eliberezi memorie pentru nevoile curente.
Undeva spre pădure, în direcţia în care bezna e de
două ori mai groasă, latră din când în când un câine. Ce
poate căuta acolo un câine, în acest moment al anului
când nici turmele n-au ieşit încă? Nu are de fapt nici o
importanţă. De ce-mi pun eu o astfel de întrebare?
Pe stâlpul de la capătul străzii au pus un bec prea
puternic şi-mi dă veşnic impresia că vine o maşină care
măsoară cu farurile toată uliţa, cât e de lungă.
Mă scol în fiecare dimineaţă singur şi după o vreme
nu pot să nu constat că ritualul matinal se simplifică
progresiv. Până la urmă au rămas doar patru lucruri: mă
îmbrac la repezeală, mă spăl cu apă rece la repezeală,
mănânc ceva la repezeală şi-mi fac o cafea pe care o beau
la repezeală.
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
Ne acceptăm cu seriozitate propria copilărie în urma
unei crize de identitate. Dacă în copilărie am avut, cum
spunea cineva, la un moment dat revelaţia propriului viitor,
la maturitate vine inevitabil aşa-zisul moment al corecţiilor:
am realizat ceea ce ne-am propus, dar fără aceeaşi idealitate.
Asta dacă nu cumva am renunţat şi atunci folosim
prezentul pentru a motiva orice, pentru a obtura trecutul.
Aş putea să-mi povestesc copilăria într-un bar
newyorkez, unui american amuzat. Şi acesta să-mi ceară,
la un alt pahar de bere, ceva mai multe amănunte, sau
chiar s-o iau de la început. „Unde zici că-i ţara asta? Mai
spune-mi.” Aici îmi vine mai degrabă să tac, ridic din umeri
când vine vorba. Mă închid în casă, umplu încăperea cu
muzică de Mozart şi parcă se înfiripă ceva din puritatea
de-atunci, ceva ce dispare imediat ce ies pe uşă. Pe
întuneric mă împiedic de obiecte pe care tot eu le-am
abandonat văzând că refuză să aibă un loc al lor. Toate
determinările sunt de-acum culturale şi-mi vine să ţip: eu
unde sunt?
Virgil PODOABĂ
despre copilărie ca rezervor al reveriei
creatoare
sau
Denegativizarea şi repaseizarea trecutului
bachelardian (VII)
De ce timpul reveriei bachelardiene este complet
lipsit de negativitate? De ce nu conţine aşa ceva nici cît
negru sub unghie? Dintr-un motiv alb ca laptele: pentru
că, mai mult decît oriunde, în Poetica reveriei, unde
studiază cele mai pure forme de reverie, cum sînt reveriile
către copilărie şi cele cosmice, Bachelard se străduieşte
să situeze reveria în afara timpului. A oricărui fel de timp
care curge ireversibil şi devoră fiinţarea. El face tot ce
poate – şi poate tot ce vrea! – spre a demonstra că timpul
reveriei autentice este – ca şi acela proustian – un timp
extratemporal. Sau extemporal. Cam aşa ca acela – extras
din cursul temporal al orelor obişnuite de învăţămînt
(ex-temporal) – al extemporalelor şcolare. Sau cam ca acela
al time-out-urilor din sporturile de echipă care le permit.
“Cam ca” acela al extemporalelor şi al time-out-urilor, însă,
numai dacă aceste intervale extra sau extemporale n-ar
cădea sub incidenţa cronometrului grijii, muncii şi
proiectelor, şi ar fi detemporalizate. Nu doar
decronometrate. Aşadar, ca ale acestora doar prin poziţia
faţă de Celălalt timp, prin poziţia ex- sau extra faţă de
acela, prin extra- sau ex- poziţia faţă de acela, nu şi prin –
horibile dictu pentru gura postmodernilor! – natura intimă,
prin substanţă sau prin consistenţă, cum se va vedea.
Şi cum reuşeşte el să realizeze o atare demonstraţie,
85
să arate că “timpul” reveriei se situează în afara timpului,
ba chiar şi că acesta e de o natură sau de o consistenţă
radical diferită faţă de oricare alt timp? Foarte simplu. Aşa
cum s-a văzut deja, însă numai în treacăt, el realizează
acest lucru feminizînd însăşi esenţa reveriei (112) şi
scoţînd-o astfel în afara istoriei şi a timpului muncii, grijilor
şi proiectelor voinţei înfăptuitoare, dar şi, fireşte, eludînd
orice întîlnire a ei cu moartea. Iar sub acest aspect, al
caracterului extemporal al timpului reveriei în genere,
derivat din natura feminină, sufletească, a esenţei sale,
reveriile cosmice – la fel ca şi cele către copilărie, altminteri
cosmice şi ele ca toate reveriile poetice, căci: “Reveria
poetică e o reverie cosmică” (113) – sînt cele mai relevante
cu putinţă, fiind, după fenomenolog, cele mai pure, cele
mai… exemplare forme de reverie: “Reveriile cosmice –
zice Bachelard – ne îndepărtează de reveriile proiectelor.
Ele ne plasează într-o lume şi nu într-o societate. Reveriei
cosmice îi sînt specifice un fel de stabilitate, un fel de
linişte. Ea ne ajută să scăpăm timpului (s. n.). Ea e o
stare. Şi pentru a merge pînă la fondul esenţei sale: e o
stare sufletească”. În contrast cu spiritul masculin, cu
animus, care, pentru a-şi construi sistemele şi pentru a
înţelege lumea, are nevoie de trecutul cunoaşterii, sufletul
– anima, inima pe româneşte – nu numai că n-are nevoie
de acelaşi trecut, dar nici măcar nu trăieşte pe firul timpului:
“Spiritului – afirmă ceva mai departe Bachelard – îi rămîne
sarcina de a face sisteme, de a aranja diferite experienţe în
tentativa de a înţelege universul. Spiritului îi convine
răbdarea de a se instrui de-a lungul unui întreg trecut al
timpului. Trecutul sufletului, însă, e atît de îndepărtat!
Sufletul nu trăieşte pe firul timpului (s. n.)”, precum cel
dintîi (114). Şi dacă anima nu trăieşte pe firul acestuia,
evident că nici reveria zămislită de el n-o va face. Căci, atît
în reveria cosmică, cît şi în cea îndreptată către copilărie,
însă nu mai puţin decît în oricare din reveriile celor patru
elemente presocratice, “timpul e suspendat” şi “nu mai
are nici ieri şi nici mîine” (115). Nici trecut, nici viitor –
fireşte, “nici trecut” în sensul lui iam-non, deja-nu-mai…,
deja sfîrşit definitiv, deja desfiinţat, “nici viitor” în sensul
lui non-dum, nu-încă…, mereu încă neîmplinit, mereu încă
neajuns la fiinţă, adică în sensul negativ, augustinian, să
zicem. Aici subiectul visător trăieşte într-un soi de
aeternum nunc extratemporal. Iar dacă reveria e în afara
timpului în genere, ea se va afla a fortiori şi în afara unor
timpuri umane anume, mai ales în afara timpurilor tari,
masculine, dintre care cele trei, deja menţionate, vor fi
relegate şi scoase pe tuşă de Bachelard ori de cître ori i se
iveşte ocazia.
Astfel, în primul rînd, timpul intrinsec reveriei nu
întreţine nici un comerţ cu timpul forte, opresiv şi succesiv
al istoriei: reveria se află mereu hors de l’histoire (116),
expresie foarte frecventă sub pana ultimului Bachelard.
Apoi, întrucît ţine de anima şi e de substanţă pur feminină,
reveria se sustrage complet şi timpului dur, copleşitor, al
grijilor şi proiectelor, ţinînd de animus: “animus-ului îi
aparţin – afirmă nu o dată fenomenologul imaginaţiei –
proiectele şi grijile, două maniere [ale omului] de a nu fi
prezent la sine însuşi. În schimb, anima-ei îi aparţine
reveria care trăieşte prezentul imaginilor fericite” (117).
Aşadar, reveria n-are nimic de-a face nici cu timpul
preterizant, deja inexistent, al istoriei, nici cu acela
86
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
futurizant, încă inexistent, al proiectelor şi grijilor, nici cu
timpul societăţilor umane, nici cu acela al muncii cotidiene.
Şi, în sfîrşit, ea n-are deloc de-a face, dar deloc-deloc, nici
cu moartea: cu timpul radical meontic. Şi n-are fiindcă, pe
scara ontologică, Bachelard scoate reveria din calea sa şi
o localizează “dedesuptul fiinţei şi deasupra neantului”,
în zona intermediară a fiinţei încă neconstituite definitiv,
unde ceva ce are “mai puţină fiinţă se străduieşte să ajungă
la fiinţă” – unde un moins-ętre s’essaie, zice franţuzeşte
Bachelard, ŕ l’ętre. Şi unde, deci, “contradicţia fiinţei şi
neantului se amortizează”. Astfel că în descrierea acestui,
spre a folosi un cuvînt din dicţionarul veleitarului filosofic,
inter-ontos sau interesse – bordat la o extremitate de fiinţa
deplin închegată, iar la cealaltă de neantul sadea –
conceptele tari precum cel de viaţă şi cel de moarte, dar
mai ales ultimul, nu vor avea ce căuta: “viaţă şi moarte –
continuă el – sînt termeni prea umflaţi (trop gros). Într-o
reverie, cuvîntul moarte este un cuvînt grosier (s. n.)”.
De ce? Fiindcă n-are rost “să te serveşti de el pentru un
studiu micrometafizic al fiinţei care apare şi dispare pentru
a reapărea […]. De altfel, dacă mori în anumite vise, în
reverii, adică în onirismul paşnic, nu mori. […]. Există în
fiinţa umană atîtea forţe zămislitoare care, în punctul lor
de plecare, nu cunosc fatalitatea morţii. Nu mori decît o
singură dată. Dar, psihologicamente, ne naştem de mai
multe ori” (118).
Epurată, aşadar, de orice formă de timp negativ, de
orice fel de temporalitate meontizantă, reveria
bachelardiană apare radical denegativizată: “Imaginaţia
[ręveur-ului] nu cunoaşte nefiinţa”. A-dialectică şi
completamente pozitivă în structura ei ontologică, ea n-are
cum fi altfel nici sub aspectul particular al timpului ei: “În
reverie, nu-ul nu mai are nici o funcţie” (119) – afirmă net
Bachelard în concluzia unuia din cele mai importante
pasaje despre ontologia reveriei, respingînd sec
suspiciunea că aceasta ar fi dialectică. Şi cum să aibă
nu-ul vreo funcţie în reverie cînd în ea nu pătrunde nimic
– nici măcar purtătorul său de drept şi de fapt – care să-l
activeze? Şi prin ce altceva decît prin timpul nihilizant ar fi
putut intra mai uşor şi mai sigur nu-ul în reverie? Desigur,
prin nimic altceva decît printr-o formă sau alta de
temporalitate… temporalizantă, de temporalitate
nulificantă. Or, nici măcar trecutul care intră în ţesătura
reveriei bachelardiene nu e cu adevărat timpul care a trecut,
care s-a petrecut, nu e un trecut consumat, într-adevăr
terminat definitiv, mort Ci unul cu totul diferit.
Dar ce fel de timp – de fapt, ce fel de trecut – este
acela care intră, totuşi, în reveria bachelardiană? Ce specie de timp trecut e acela situat, cum s-a văzut mai sus, în
afara istoriei, a grijilor şi proiectelor personale, însă şi în
afara morţii? Ce fel de timp este trecutul funciarmente
denegativizat care pătrunde, totuşi, în structura reveriei
bachelardiene? Răspunsul relativ clar îl găsim în capitolul
despre reveria exemplară şi care le conţine, ca într-un
concentrat, pe toate celelalte, cea către copilărie, unde
Bachelard porneşte de la teza de bun simţ, enunţată în
Introducerea la Poetica reveriei, conform căreia copilăria
durează toată viaţa (120), din fragedă pruncie pînă la adînci
bătrîneţe, constituindu-se într-un arhetip universal quasi
divinizat: “În orice visător – spune fenomenologul afirmînd
universalitatea arhetipului copilăriei în om – trăieşte un
copil, un copil pe care reveria îl preamăreşte, îl stabilizează.
Ea îl smulge istoriei, ea îl pune în afara timpului, străin
timpului (s. n.). Şi e de-ajuns o singură reverie în plus – şi
iată-l zeu pe acest copil permanent, preamărit” (121). Aici,
prin urmare, el se va strădui să-i determine pe cititorii săi
“să recunoască permanenţa, în sufletul uman, a unui
sîmbure de copilărie, o copilărie imobilă, dar mereu vie, în
afara istoriei, ascunsă celorlalţi (s. n.), deghizată în istorie
atunci cînd e povestită, dar care nu are fiinţă reală decît în
clipele sale de iluminare (s. n.) – adică în clipele existenţei
sale poetice” (122).
Nu numai că este ea însăşi un “veritabil arhetip,
arhetipul bonheur-ului simplu”, dar reveria către copilărie,
ca paradigmă a reveriilor generate de arhetipurile celor
patru elemente presocratice, antrenează, la fel ca şi acestea,
roirea tuturor celorlalte arhetipuri elementare în interiorul
ei, devenind astfel reveria unificatoare, totalizantă şi, deci,
extrem de relevantă – fireşte, inclus sub aspectul temei
timpului – pentru restul tipurilor de reverie: „Ca arhetipurile
focului, apei, luminii, copilăria care este o apă, care este
foc, care devine o lumină determină o mare foială a
arhetipurilor fundamentale (s. n.) În reveriile noastre către
copilărie, toate arhetipurile care leagă omul de lume, care
pun omul şi universul într-un acord poetic, toate aceste
arhetipuri sînt, într-o manieră oarecare, revivificate”. Şi
după ce mai dezvoltă niţel implicaţiile acestei idei,
Bachelard adaugă liric şi seducător pe aceeaşi linie de
forţă: “Amintirea [din copilărie] nu face decît să deschidă
poarta visării. Şi cînd ai făcut să retrăiască, prin visări,
puterea arhetipului copilăriei, toate marile arhetipuri ale
puterilor paterne, ale puterilor materne îşi reiau acţiunea
(s. n.). De-ndată, tata este aci, imobil şi el. Mama este aci,
imobilă şi ea. Amîndoi scapă timpului. Amîndoi trăiesc în
noi într-un alt timp (s. n.). Şi totul se schimbă: focul de
odinioară este un alt foc decît cel de azi. Tot ceea ce
primeşte copilăria are o virtute de origine (s. n.). Şi
arhetipurile vor rămîne mereu origini ale imaginilor
puternice” (123).
Ca arhetipuri înţelese jungian, populînd psychea
colectivă a omului, arhetipurile fundamentale nu se pot
plasa la nivelul fiinţei istorice, individuale, biografice, ci
se înscriu într-o zonă mult mai veche, anterioară instituirii
acesteia, pe care Bachelard o numeşte fie “fiinţă
prealabilă”, fie “antecedenţa fiinţei” subiectului visător:
“reveriile copilăriei noastre ne fac – zice el – să cunoaştem
o fiinţă prealabilă fiinţei noastre (s. n.), o întreagă
perspectivă a antecedenţei fiinţei”. Altfel spus,
arhetipurile imobile, stabile, se plasează în anticamera
fiinţei, în zona pre-existenţială, transindividuală şi
antebiografică a acesteia: cea a fiinţei sufleteşti încă
neconstituite, încă neindividualizate. Iar “această
antecedenţă a fiinţei – adaugă el – se pierde în depărtarea
timpului, adică, în depărtările timpului nostru intim (s. n.),
în acea multiplă indeterminare a naşterilor noastre la
psihism” (124). Naşteri şi renaşteri posibile tocmai pe baza
revivificării, în reveriile noastre, a arhetipurilor originare
înrădăcinate în ea – în antecedenţa fiinţei care se pierde în
depărtarea timpului.
Numai că cea dintîi – antecedenţa fiinţei – se pierde
într-o depărtare atît de mare, se afundă atît de adînc în
trecut, încît transgresează graniţele timpului însuşi şi
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
cantonează pe cîmpiile elizee ale eternităţii. Aici, în această
zonă a fiinţei pre-existenţiale, trans-individuale şi
ante-biografice, timpul nu mai e un timp… temporal, ci un
timp nontemporal, trecutul nu mai e trecut, şi gata !, adică
un trecut încă comensurabil, ci unul incomensurabil.
Etern. Căci, aici, nici memoria nu mai e memorie. Şi-atît.
Aici, memoria perceptivă nu mai funcţionează – decît,
eventual, foarte vag – şi ne aflăm în, spre a zice aşa, în
domeniul pre-memoriei, al imaginarului tuturor şi fiecăruia,
de totdeuna şi de pretutindeni: în acel timp fără timp, în
acel a fost odată ca niciodată sau în acel odinioară fără
cînd, şi în acel loc fără loc, în acel acolo ca oriunde(ca
nicăieri) sau în acel acolo fără unde, în care, uitate de vreme,
dorm, din “vremuri” imemoriale, arhetipurile universale şi
aşteaptă să fie, din cînd în cînd, trezite. Re-trezite la viaţă.
Astfel că, populat de arhetipurile imemoriale, trecutul din
reveriile bachelardiene către copilărie – şi nu doar – va fi
un… trecut arhetipal, să zicem, a cărui caracteristică de
fond este – cu termenul lui Bachelard însuşi –
detemporalizarea. În cazul său, evident, devenirea care
preterizează şi distruge totul, lăsînd în urma ei cimitirele
fiinţărilor, nu funcţionează şi este un cuvînt mort.
De aceea, la fel ca şi acel “puţin timp în stare pură”
obţinut de Proust, însă pe calea experienţei individuale,
timpul arhetipurilor e un trecut care nu trece, care n-a
trecut, care “a încetat să curgă” (125), de fapt, care nu
dispare în neant, ci stă. Stă pitit şi intact, înainte de
reviviscenţa prin reverie, în cutele prememoriei sau ale
memoriei… imemorialului. Extra-temporal sau ex-temporal
ca plasament faţă de celălalt timp, faţă de toate celelalte
timpuri, trecutul arhetipal din reverie este, pare-se, un
timp… de dinaintea timpului, un …timp fără devenire,
care, în termenii debergsonizanţi ai lui Bachelard, se
constituie într-o durată care nu durează, desigur, doar
temporar, sau invers, cum se exprimă în Introducere, într-o
durată care durează, desigur, permanent: cu un cuvînt,
tot de-al său, într-o non durată (126). Într-o permanenţă…
detemporalizată, într-o infinitudine non-temporală sau
atemporală – într-o atemporalitate sau eternitate…
fără-ncepere şi-adaos, cum ar fi zis Eminescu. Acesta e
genul de trecut totodată extra- şi, poate, pre-temporal
care, orice am face, subzistă amorţit în noi, în
subconştientul nostru şi nu are nevoie decît de o reverie
centrată pe vreun arhetip pentru a se ridica la suprafaţa
psychei, pentru a emerge către conştiinţă şi a fi resuscitat.
Totodată, e exact genul de trecut pe care filosoful ştiinţei
îl respinsese ca pe un obstacol epistemologic, iar
psihologul imaginarului îl depaseizase cît putuse, dar cu
care fenomenologul reveriei nu numai că se împacă, ci pe
care teoriile şi analizele sale fenomenologice de bătrîneţe
arată că a ajuns să-l chiar iubească ! Iar asta spre deosebire
de celălalt timp, măsurabil, istoric, biografic, al
calendarului, pe care-l excomunică din reverie !
Vasăzică, Bachelard repaseizează reveria într-un
mod straniu şi… metafizic: anume, racordînd-o la – ba
chiar acum fondînd-o pe – un trecut care nu trece, situat
în afara timpului. La un trecut detemporalizat, dar, totuşi,
plasat în adîncimea unui fel de trecut, la urma urmelor, în
depărtările imemoriale şi incomensurabile ale unui alt-fel
de trecut.
Prima oară, a doua oară. Şi reticenţa lui Bachelard
87
de a schiţa fenomenologia lui prima oară
S-ar zice că, graţie proprietăţilor sale enumerate mai
sus, trecutul arhetipal ar fi un timp impersonal,
transindividual şi fără subiect. Un timp fără un referent
anume. Un timp ce ar viza, eventual, o lume atopică, un,
spre a vorbi ca Ungaretti, paese innocente al tuturor şi al
nimănui – adică o ţară a unei umanităţi ante-istorice în
genere şi a nici unei fiinţe istorice anume, a unei umanităţi
pre-temporale şi generice şi a nici unei fiinţe temporale
concrete. Într-un cuvînt, s-ar zice că, fiind astfel, ar fi un
timp inexperimentabil. Imposibil de trăit de cineva anume,
de vreun subiect uman în carne şi oase. Şi aşa ar şi fi atît
în înţeles jungian, cît şi bachelardian dac-ar fi considerat
doar în abstract, pur teoretic şi descriptiv. Şi, mai ales,
aşa ar rămîne dacă n-ar exista nici o, cum s-ar exprima
Lucian Raicu, cale de acces spre el prin experienţă, dacă,
deci, n-ar exista posibilitatea reală să fie trăit şi retrăit în
imediateţea sa.
Dar nu, trecutul arhetipal nu rămîne doar o ipoteză
abstractă şi vidă, ci poate fi apropriat subiectiv şi
experimentat de subiect în sine însuşi, fireşte, pe calea
reveriei. De fapt, există, la Bachelard, chiar două căi
distincte de acces spre el sau, poate mai exact, două faze
succedente, însă peste un interval mort, de uitare, ale
aceleiaşi căi de acces la el: reveria copilului şi reveria
poetului sau scriitorului. Deşi nedistinse net într-un loc
anume, distincţia dintre ele e prezentă difuz în toate cărţile
psihologului şi fenomenologului imaginarului, dacă nu
întotdeauna expres, atunci măcar în fundalul gîndirii sale.
Prima este calea lui prima oară – a experienţei pure şi
simple a accesului originar, i-mediat, fără nimic în cale,
cum ar spune tot Raicu, la arhetipuri şi la, fireşte, timpul
lor arhetipal. La arhetimp, să zicem. Aceasta e calea regală
şi tăcută, neculturalizată a copilului poet, poet
întotdeauna, dar şi a tînărului, poet adesea şi el, aflaţi,
singuri, faţă-n faţă cu cosmosul, de fapt, imerşi în el.
Cealaltă ar fi, spre a o boteza cumva, calea lui a doua oară
şi a următoarelor dăţi – a experienţei reluate, a accesului
stimulat de vreun “detaliu” oarecare sau de vreo madlenă
proustiană, de pildă, de “o floare, un fruct, un simplu
obiect familiar” (127), la reveriile de-odinioară ale copilului
şi la trecutul lor nontemporal. La arhetrecut, să zicem.
Aceasta e calea revivals-urilor de la maturitate şi, mai
ales, de la bătrîneţe, a reveriilor vorbite şi scrise ale
poetului către reveriile din copilărie şi către reveriile princeps în genere. Prima e calea trăirii directe a timpului
arhetipal în “reveriile primare” ale copilului, între timp
uitate, iar a doua e cea a revival-ului, fireşte, nu neapărat
fidel, a acestora în reveriile, să le zicem, secundare, derivate
– în orice caz, avîndu-şi sursa în primele – ale poetului.
Ale scriitorului sau artistului propriu-zis.
Deşi Bachelard nu insistă suficient asupra acestui
lucru, reveriile infantile sînt decisive, fiindcă constituie
însăşi condiţia de posibilitate a reveriilor poetului: fără
primele, ultimele n-ar exista. Dacă în cele dintîi copilul
n-ar trăi, ca primul om, arhetimpul, poetul n-ar mai avea –
se-nţelege de la sine – ce re-trăi. Dacă n-ar fi existat,
cîndva, o prima oară a experienţei, n-ar mai exista nici a
doua oară: fără punct de plecare originar – nici
cale-ntoarsă, nostalgică, nostos visător. Bine-nţeles.
Însă Bachelard nu dă, ca fenomenolog, suficientă
88
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
importanţă experienţei esenţiale a lui prima oară. Deşi se
întîlneşte mereu cu ea, deşi ar fi fost cel mai potrivit om din
lume să-i schiţeze odată şi-odată fenomenologia, el nu
cercetează niciodată acest fenomen – crucial şi distinct de
oricare altul – al experienţei în structura sa eidetică, specifică
şi universală, ci, cel mai adesea, se mulţumeşte să
menţioneze sau să repovestească diferite feluri de
experienţe iniţiale: atît de-ale sale, cît şi de-ale altor scriitori.
De fapt, el nici nu se opreşte decît rar şi incidental la
fenomenul propriu-zis, aici, în discuţie – la adevărata primă
oară a unei experienţe sau alteia, la începuturile absolute
din copilărie sau de mai apoi. Cel mai adesea, el scrie despre
clipa inaugurală a creaţiei sau despre “psihologia
începuturilor” într-ale spiritului în genere, cum se-ntîmplă
în cele două cărţi despre timp (128), iar foarte adesea –
despre experienţele iniţiale deja tematizate în imaginea
literară, cum se-ntîmplă în cărţile despre imaginaţia materială
şi în cele două Poetici. Astfel, numai în ultima Poetică,
Bachelard scrie ba despre les odeurs d’autre fois ale
copilului, ba despre les premiers bonheurs ale aceluiaşi,
ba despre la respiration premiere de l’enfant, ba, în sfîrşit,
chiar despre les images princeps generate de reveriile infantile în faţa celor patru elemente empedocleene,
primordiale (129). Dar în fiecare din aceste cazuri, ca în
majoritatea celorlalte, experienţele iniţiale vizate constituie
teme ale unor secvenţe de discurs din operele unor poeţi
sau prozatori, nu experienţe pre-tematice. Desigur, ele nu
sînt teme abstracte sau abstractizate, căci scriitorii le-au
insuflat o nouă viaţă şi le (re)prezintă ca experienţe primare,
ca şi cum le-ar experimenta pentru prima dată, dar, oricum,
e vorba de experienţe retrăite prin scris, rememorate şi
reimaginate, de experienţe trăite pentru a doua oară, cel
puţin, nu pentru întîia oară. Sau, în termenii discursului de
faţă, în fiecare din aceste cazuri e vorba de experienţe
revelatoare tematizate, de “teme” în sensul lui Andrei Cornea, adică de teme de discurs, puse-n forma imaginii literare,
nu de experienţe revelatoare pre-formale. Antediscursive.
Bachelard scrie cu mai multă tragere de inimă despre
reînceputuri decît despre începuturile absolute. Pe care,
însă, le evaluează întotdeauna corect, considerîndu-le pe
drept cuvînt origini şi surse energetice ale reînceputurilor,
cum face, de pildă, atunci cînd postulează “copilăria ca un
veritabil arhetip”: “copilăria rămîne în noi un principiu al
vieţii profunde, al vieţii mereu acordată la posibilităţile
reînceputurilor. […]. Marele arhetip al vieţii începătoare
aduce oricărui început energia psihică pe care Jung a
recunoscut-o oricărui arhetip” (130) – afirmă Bachelard.
Tot despre reînceputuri creatoare, despre reverii
repetate, fireşte, modificate de imaginaţie, e vorba şi atunci
cînd scrie despre efectul lecturii reveriilor poeţilor asupra
cititorilor, însă mai ales asupra unui singur cititor, Bachelard
însuşi. În lectura sa, reveriile scriitorilor, tematizînd
experienţele lor primare, se vor transforma deseori în
madlene, dale inegale sau şireturi proustiene, care-l vor
trimite subit înapoi la propriul trecut arhetipal şi la propriile
reverii primare: la arhetimpul cînd, în copilărie sau mai apoi,
le-a trăit, liber de orice determinare socială, desocializat şi
în solitudine, pentru întîia oară. În asemenea momente,
deloc puţine, Bachelard îşi abandonează condeiul de
gînditor asupra reveriilor altora şi îl înlocuieşte cu un altul
– poetic. Atunci, dintr-un fenomenolog al reveriei, va
deveni pe dată un poet extraordinar – un scriitor care-şi
evocă nostalgic, însă totodată entuziast şi ferice, reveriile
iniţiale. Dar, trebuie subliniat, condiţia de poet nu alterează
întru nimic activitatea gînditorului nici măcar atunci cînd
primul îşi lasă amprentele stilistice fermecătoare în paginile
celui de-al doilea – cînd poetul îşi imprimă marca indelebilă
a unicităţii sale sub soare pe scrisul gînditorului. Din
contră, reveriile poetului confirmă şi existenţializează, prin
mărturia personală, discursul filosofului. Propoziţiile
ultimului nu derivă (doar) din observaţia sau contemplaţia
din exterior a unui obiect exterior, ci trec (şi) prin fiinţa
primului, dobîndindu-şi astfel o bază de autenticitate
esenţială care dă gîndirii bachelardiene o credibilitate
ieşită din comun între cele ale secolului 20. În mod
(aparent) paradoxal, poetul este garantul credibilităţii
filosofului, nu viceversa, fiindcă el are acces direct la
fiinţă, nu viceversa. Reveriile sale, chiar dacă stimulate
de cele ale altora, sînt ontologie directă, în timp ce
ontologia filosofului e doar una indirectă, derivată,
extrasă din operele (de fapt, din imaginile, din reveriile)
poeţilor. Ca şi ei, în reveriile proprii, Bachelard are el însuşi
acces pentru a doua oară la esenţialul a ceea ce a încercat
prima oară, avînd astfel posibilitatea să confrunte, pe
calea simpatiei admirative, ceea ce au încercat alţii cu
ceea ce experimentează, reluîndu-şi experienţele iniţiale,
el însuşi. Şi astfel, el are şansa să ateste prin sine însuşi
şi să garanteze adevărul propoziţiilor sale de filosof
despre reveriile altora.
Revenind, de unde am plecat, la problema
bachelardiană a lui prima oară netematizată încă în reveria
scrisă şi la reticenţa lui Bachelard de a-i schiţa
fenomenologia, nu s-ar putea spune că el nu scrie chiar
deloc despre acest fenomen capital. Evident, el scrie
despre la premičre fois, însă numai rareori şi nu cu dragă
inimă, iar atunci cînd se-ntîmplă să scrie despre întîia
oară… primă, pre-tematică, el nu vorbeşte direct despre
specificitatea eidetică a acestui fenomen anume, ci numai
indirect, cu ocazia altui fenomen, despre o premičre fois
sau alta, despre o prima oară particulară sau alta. Aşa
cum se-ntîmplă, de pildă, într-un loc din Poetica reveriei,
unde, glosînd pe tema specificului anotimpurilor din
amintirile din copilărie, demonstrează atemporalitatea sau
eternitatea acestora prin apartenenţa la “le monde de la
premičre fois”, arătînd că, de pildă, impresia de “vară
eternă” pe care o regăsim în aceste amintiri se datorează
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
faptului că, în reveriile noastre de la maturitate şi bătrîneţe,
reactivăm experienţa iniţială a anotimpului, prima oară a
experienţei verii: “Copilăria cu C mare – afirmă
fenomenologul reveriei – vede lumea ilustrată, Lumea cu
culorile sale primare, adevăratele sale culori. Marele
odinioară pe care noi îl retrăim visînd la amintirile din
copilărie este indiscutabil lumea lui prima oară. Toate verile
copilăriei noastre mărturisesc despre «vara eternă».
Anotimpurile din amintiri sînt eterne (s. n.) deoarece sînt
fidele culorilor lui prima oară. Ciclul anotimpurilor exacte
este ciclul major al universurilor imaginate” (131). Şi acest
gen de abordare cotită, pe după copac, a esenţialului din
prima oară arhetipală, prin încorporările sale particulare,
se repetă şi alte dăţi.
____
Note
* Pînă aici, publicat în Vatra 7 şi10/1998)
112.
V. Gaston Bachelard, La poétique de la rêverie,
ed. cit., p. 17: “Mereu diferită de vis, care e marcat cel mai
adesea de accentele dure ale masculinului, reveria ne-a apărut
ca fiind, în fond, […] de esenţă feminină (s. n.). Reveria […]
este puterea însăşi a fiinţei în repaos. Pentru orice fiinţă umană,
bărbat sau femeie, ea este una din stările feminine ale fiinţei” –
declară fenomenologul fiinţei feminine a reveriei.
113.
Op. cit., p. 12.
114.
Op. cit., p. 13.
115.
Op. cit., p. 148: “ Cînd un rêveur de reverii s-a
îndepărtat de toate «preocupările» care-i copleşeau viaţa
cotidiană, cînd s-a detaşat de grija care-i vine din grija celorlalţi,
cînd e într-adevăr autorul singurătăţii sale, cînd, în sfîrşit, poate
să contemple, fără să socotească orele, un aspect frumos al
univesului, el simte, acest visător, o fiinţă care se deschide în el.
Un astfel de visător devine îndată visătorul lumii. El se deschide
lumii şi lumea i se deschide. N-ai văzut niciodată bine dacă n-ai
şi visat ceea ce vedeai. Într-o reverie a solitudunii care sporeşte
solitudinea visătorului, se conjugă două profunzimi, care se
repercutează în ecouri ce merg de la profunzimea fiinţei lumii la
profunzimea fiinţei visătorului. Timpul este suspendat. Timpul
nu mai are nici ieri, nici mîine (s. n.). Timpul e înghiţit în dubla
profunzime a visătorului şi lumii. Lumea e atît de maiestuoasă,
că nu se mai petrece nimic”.
116.
Op. cit., p. 85.
117.
Op. cit., p. 56.
118.
Op. cit., p. 95.
119.
Op. cit., p. 144.
120.
Op. cit., p. 18.
121.
Op. cit., p. 116
122.
V. nota 116.
123.
Op. cit., pp. 106-108.
124.
Op. cit., p. 93.
125.
V. nota 118.
126.
Op. cit., p. 19 şi 103.
127.
Op. cit., p. 123 şi 132.
128.
V. Gaston Bachelard, La dialectique de la durée,
ed. cit., pp. 31-51.
129.
Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie,
pp. 118-123, 153-156, 164-168.
130.
Op. cit., p. 107.
131.
Op. cit., p. 101.
89
Sorin ŢIGĂREANU
Am căutat copilăria
Am căutat copilăria în cartea1 lui Adrian Majuru,
capitol după capitol, şi n-am găsit-o uşor. Am fost condus
prin şcoli – fie mizere, ca multe din şcolile de la sate, fie
deosebite, ca unele gimnazii şi licee de la oraş -, am aflat
reguli severe, dar şi învăţători şi profesori taraţi de statutul
dificil al meseriei didactice, aşa cum a fost şi continuă
aceasta să fie „promovată” de statul român şi, abia cu
extrem de rare excepţii, am descoperit instituţii şcolare
moderne, stranii parcă în peisajul general al ultimilor 150
de ani.
Am căutat copilăria în cele 10 mărturii din partea a
doua a cărţii şi, în fine, am găsit-o – rară şi ciuntită, în
continuă luptă cu lumea adulţilor. Ca şi acum 100 de ani,
ea se strecoară uneori pe maidanele de joacă, alteori în
familii luminate, dar mai ales bântuindu-ne amintirile. Cartea
lui Adrian Majuru ne pune în faţă o întrebare cu adânci şi
tragice conotaţii: românii, cunosc oare ei copilăria?
Aceasta este lucrarea unui om dintr-o generaţie
maturizată înainte de 1989 şi pare să se adreseze în primul
rând acelor generaţii care au avut deja o istorie înainte de
„schimbare”. Paginile cărţii le vor isca acestora amintiri
de tot felul, dar nu numai despre cele trăite de ei înşişi, ci
şi despre cele aflate de la părinţii şi bunicii lor. Fiindcă
peste cei 42 de ani de comunism oficial plutesc amintiri
din perioadele antebelice care, astfel, se împletesc cu cele
mai noi, formând un fel de continuum în imaginarul nostru
colectiv.
Autorul foloseşte datele statistice şi rezultatele
chestionarelor oficiale pentru a documenta perpetuarea
de-a lungul a mai bine de 150 de ani a unor fapte
binecunoscute: copiii abandonaţi, contrastul mare dintre
familiile sărace şi cele avute, exploatarea muncii copiilor,
raritatea unei vieţi sănătoase de familie, condiţiile precare
din multe şcoli, salarizarea nedemnă a dascălilor,
tratamentul inegal şi nedrept al copiilor în şcoli, programele
şcolare inadecvate, rezistenţa tradiţională la schimbare.
Cercetarea se face sistematic, autorul ne furnizează
numeroase date statistice privitoare la copii şi la părinţii
acestora. Venirea pe lume a copiilor şi primii lor ani de
viaţă, plutind „încă la români între farmecele tradiţiei şi
rigorile civilizaţiei moderne” sunt plini până târziu, în anii
1920-1930, de ecourile „rezistenţei la schimbare a unor
populaţii suspendate în timp, cândva între Evul mediu şi
o modernitate întârziată”. În faţa nesiguranţei timpurilor,
speranţa s-a sprijinit mereu pe cutumele seculare.
Programul de modernizare a României s-a făptuit cu mari
sacrificii şi multe victime colaterale. Adrian Majuru
deschide un „şantier arheologic” în copilăria românească
şi ne descoperă toate acestea cu ajutorul documentelor,
relatărilor, scrierilor cercetate şi comentate cu măsură. Tot
mereu însă notaţiile sale capătă nuanţele severe ale
90
literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat
părintelui preocupat de viitorul copiilor săi.
Din istoria modernităţii României sunt evocate şi
perioadele grele în care mai ales viaţa copiilor a stat în
cumpănă. Descrierea tribulaţiilor şcolii româneşti ne
revelează însă şi tenacitatea ctitorilor confruntându-se
cu lipsuri de tot felul, cu piedicile din mentalitatea publică,
cu eternul dat al societăţii româneşti: „una spune legea şi
alta se aplică”. Ne rămân în minte reuşite surprinzătoare
dinainte de război, cum sunt „grădinile de copii”, „Şcoala
Centrală” din Bucureşti sau liceele particulare, toate
instituţii incredibil de moderne pentru vremea lor.
De asemenea, din cele 10 mărturii despre copilărie
se desprinde clar dimensiunea deosebită a unui eveniment
şcolar precum ajunsese să fie în anii interbelici susţinerea
bacalaureatului. Prin capitolele „De ce nu iubesc copii
şcoala?” sau „Copiii în labirintul regulilor şcolare” ori
„Pedagogia neagră a pedepselor”, documentate cu
mărturii şi articole, autorul ne invită şi să cercetăm „mai
atent foarte răspândita atitudine de dezinteres faţă de
cultură în general şi carte în special într-o ţară obsedată
de supravieţuire şi petrecere”.
În fond, pornind de la universul copilăriei, Adrian
Majuru ne prezintă nişte simptome sociale maladive
documentate istoric. Şi ne atrage atenţia că în acest moment al evoluţiei noastre trebuie să constatăm că „s-a
pierdut pe undeva o uriaşă cantitate de candoare şi
bunăvoinţă, de curiozitate şi veselie, o incomensurabilă
masă de copilărie, adică de fericire netrăită”. Capitolul
„Bomba cu ceas a copilăriei netrăite” începe prin schiţarea
unei panorame ideale: „...copilăria – vremea nemărginită,
ritmată de joacă, de iubirea părinţilor, fără griji şi temeri,
plină de poveştile bunicilor şi mângâierile lor!” Aceasta
este o realitate nu prea răspândită, constată autorul în
cercetările sale pe care le extinde aici şi asupra perioadei
comuniste. El ne vorbeşte de copiii îmbătrâniţi care sunt
rezultatele „puterii populare”, „o masă umană invalidată
istoric, cu sarcini psiho-sociale pe care nu le poate rezolva
matur şi cu o configuraţie simbolică de tip infantil”, care
încearcă în fel şi chip recuperarea copilăriei netrăite. În
final, autorul ne invită la reflecţie când îl citează pe I. D.
Sârbu: „Cuantumul de copilărie netrăită se răzbună dacă
nu e trăită la timpul său”.
Nevoile copiilor, nevoile părinţilor sunt urmărite prin
felul cum, de-a lungul a peste o sută de ani, prevederile
din lege şi cutumele s-au împletit ori s-au confruntat într-o
lume românească în care totul este posibil – de la cruzimea
cea mai indiferentă până la idealurile umaniste avântate.
Ni se arată contrastul ce devine radical în adolescenţă, pe
de o parte între interdicţii, arbitrariu şi nonsens şcolar,
aşa cum s-au perpetuat ele până în zilele noastre şi, pe de
altă parte, limitele stabilite consecvent de acei adulţi care
sunt capabili de o însoţire corectă a tinerilor. Statistic însă
este în creştere numărul adolescenţilor pentru care „părinţii
încetează să mai fie surse de influenţă”, deoarece „nu mai
progresează sub raport uman”. Aici se face auzit glasul
părintelui îngrijorat, care-şi pune întrebări, la fel ca părinţii
de acum 60-70 de ani, referitoare la viitorul propriilor copii.
Răspunsul formulat de Adrian Majuru afirmă că
destabilizarea gravă a adolescenţilor provine din
„carenţele familiei, contramodelele de conduită socială care
domină viaţa publică şi încălcarea nesancţionată a
normelor morale”. Acestea fac parte din urmările
modernizării rapide pe care a cunoscut-o România în ultimii
150 de ani.
Astfel, raporturile dintre părinte şi copil, care
constituie un domeniu important, dar ignorat, din istoria
socială a românilor, par a fi cele mai suferinde în epocile
modernă şi contemporană. Modul cum a evoluat legislaţia
privitoare la aceste relaţii ne arată perpetuarea până în
formă de lege a cutumelor legate de apărarea copiilor, dar
şi continuitatea unor fenomene precum sunt copiii
„întunecaţi” de demult - copiii străzii de azi sau bătaia
„ruptă din rai” pe care încă şi acum o administrează, cu
toate interdicţiile, aproape 50% din părinţii români copiilor
lor. La întrebarea: „ce nevoi are copilul?” autorul afirmă
nevoia de normalitate în viaţa comunităţii, pentru ca
creşterea şi educarea copiilor să nu impună atât de enorme
sacrificii părinţilor. Modele morale, înţelegere, respect
reciproc, interes pentru celălalt, comunicare sunt
elementele unei antropologii la care ne îndeamnă Adrian
Majuru prin cercetările sale.
„Copilăria la români” este o carte pasionantă atât
prin documentaţie cât şi prin mărturii şi prin imaginile
inspirat alese şi comentate. Un aspect aparte este dat şi
de interesul autorului pentru istoria şi oamenii
Bucureştilor. Ar fi interesant, în completare, un demers
asemănător şi în istoria copilăriei din Transilvania
modernă. În orice caz, cartea lui Adrian Majuru se cere a fi
pe masa fiecărui pedagog de azi, a fiecărui părinte
conştient de la noi.
____
1. Adrian Majuru – Copilăria la români. Schiţe şi
tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi. Ed. Compania,
Bucureşti 2006
literaturã ºi copilãrie-ne ilustreazã numãrul
91
O TERRA INCOGNITA ?
O expunere a lucrărilor “îngerilor meşteşugari” trebuie să fie un bun prilej pentru reculegere în frăgezime şi
puritate. O ştim: vârsta copilăriei este pentru dexterităţile curente, o graţioasă promisiune; ştim de asemeni că în
produsele ei spirituale este o lume, care, deşi redusă, se articulează perfect. Completă şi prin urmare fără a fi naivă
această lume este, de fapt, un excepţional exerciţiu de inteligenţă emoţională şi de creativitate.
Ideea că desenul copilului e un simplu exerciţiu de stângăcie surprinzătoare şi încântătoare, că e un minor
joc mimetic, e stingheră. Copilul, când nu e falsificat de “algoritmii” acelor mai mari lipsiţi de înţelegere pentru
propria lui nevoie de autoprotecţie, de tact şi de gust, ştie să observe cu candoare şi să fantazeze în deplină
conştiinţă a stării diafane pe care o trăieşte. Linia şi culoarea, abordările materiei şi formei, prejudecăţile biografiei,
“folosirea” luminii, proporţia, tensiunea, mişcarea, compoziţia; iată doar câteva din motivele care au stârnit interesul
unui Klee, de exemplu, ori în alt fel a unui Piaget, de a regăsi în sine ori de a dezvălui demersurile psihologice ale
fericitei, încă enigmaticei vârste. Arta copiilor e un exerciţiu de creativitate şi inteligenţă emoţională asemeni artei
creatorilor de oralităţi.
A studia această formă de expresie înseamnă a desluşi tainele singurului ingegno-ingenium care e mereu
“deschis”, în aşteptare.
Dacă lumea în care trăim asistă cu candoare şi inconştienţă la agonia referinţei care va duce inevitabil către
dispariţia imaginii şi moartea artei, abstracţia negeometrică, suprarealismul anomic, monismul propriului model
interior nu sunt altceva decât disperatele încercări de descentrare pe care le încearcă copilul în interiorul vârstei
jocului şi a desenului simbolic. Deîndată ce crizele de identitate a persoanei au debutat cu criza egocentrismului
radical (specific perioadei cuprinse între trei şi cinic ani) devine necesar ca o mulţime de strategii de descentrare să
fie puse în mişcare pentru a ajuta fiinţa egolatră a copilului să devină allocentrică. Desenul şi culoarea sunt, în
acest caz, scriere autoscopică, şansa lui de descentrare în orizont alto-centric. Ceea ce oferă văzului, ceea ce
”pictura” semnifică, este viaţa scoasă prin strategii narative din aura gradului zero al semnificaţiei narative şi duse
– chiar şi atunci când aparenţa şi asemănarea au devenit pentru privitorul adult vide - spre locul relevaţiei unde
propria realitate, ikonică începe să prindă trup, şi să intre în empatie cu înconjurul cultural al copilului.
A “înţelege” desenul copilului înseamnă a te lăsa vrăjit de seducătoarele meandre ale un unui roman
pedagogic care dezvăluie atât sentimentul cosmic al copilului cât şi propria-i filosofie a conştiinţei dar şi codurile
unei prezenţe în lume, ale unui exces de Prezenţă uneori, în care Artistul şi Lumea se condiţionează mutual.
Există în “arta” copiilor ceva din reducţia fenomenologului care, şi el, îşi sporeşte atenţia asupra acestui
real, re-creat, în exerciţiul diafan şi de fapt mimetic-abstract al picturii. Pentru copil, aşa cum bine observa altădată
Paul Klee, spaţiul este o noţiune temporală. Un simbolism al spaţiului si un simbolism al timpului proprii lumii
infantile primeşte “chip” în desenele copiilor de oriunde. Abia aici, (odată ce această discuţie a început) s-ar afla
locul în care am putea vorbi despre feluritele modului de blocare a creativităţii infantile şi despre nenumăratele
complexe personale care fac să ne aflăm în faţă universului ikonic infantil ca în faţa unei Terra Incognita.
Ilustrăm acest număr al revistei, cu reproduceri ale unor desene de copii a căror inteligenţă emoţională este
surprinsă în plină ascensiune simbolică (3-5 ani) ori în debut al vârstei inteligenţei preformale (6-7 ani).
Se găseşte “ascuns” în acest univers ikonic, în acest orizont al clipei infantile, promisul “teritoriu al
împărăţiei cerurilor”?
Oliv
MIRCEA
Notă: Lucrările reproduse în acest număr “Vatra” sunt selecţionate de criticul de artă Oliv Mircea dintre desenele înfăptuite
de-a lungul anilor de către copii – în grădiniţe şi în clasele ciclului primar al şcolii de masă.
Copiii a căror lucrări au fost selecţionate se bucură de un program de educaţie plastică şi a vizualităţii condus de Iulia Mircea.
92
temã fixã: legitimarea
Ioana MACREA-TOMA
Legitimarea literaţilor în comunism
La întîlnirea revistei Dilema cu cititorii din Cluj din
luna octombrie 2006, discuţia trena fără mari şanse de
elucidare în jurul definirii poziţiei revistei în spaţiul
publicistic autohton. Dificultăţile au apărut în momentul
în care se încerca o raportare a săptămânalului la exigenţele
actuale ale pieţei, în paralel cu o circumscriere a
responsabilităţilor unei reviste de cultură. Contradicţia
dezbătută, aceea între piaţă şi cultură, deşi constituie
una din temele care focalizează din anii ’90 încoace atenţia
critică asupra ravagiilor legilor economice, ar trebui
dezamorsată prin analiza comprehensivă a reverberaţiilor
noţiunii de „cultură”. Ideea pe care o avansez este că nu
atât jocul agresiv al pieţei este sursa lamentărilor, ci
premoniţia alarmistă, strategică sau inerţială, a disoluţiei
culturii ca practică distinctivă sustrasă tribulaţiilor
cotidiene şi proximităţii cu cultura de masă. Binecunsocuta
dihotomie conceptualizată de Pierre Bourdieu în termeni
de „câmp de producţie restrânsă” vs. „câmpul de mare
producţie” nu devine o simplă evidenţă a tranziţiei, ci un
postulat antinomic receptat la modul unei diferenţe
ontologice, nu doar sociale sau economice.
Dacă romantismul, aşa cum arăta Paul Cornea,
inventează compensator cultul individualităţii geniale
pe măsură ce literatura devine o ramură a industriei cărţii, 1
în postcomunism deplângerea incompatibilităţii dintre
ceea ce ar trebui să însemne cultura şi întruchipările ei se
face prin apelul la o definiţie ingenuă a celui ce codifică
ceea ce alţii practică. Fenomenul nu constituie numai o
reacţie la o stare de fapt; el se articulează pe efectul de
inerţie al unui habitus statornicit încă înainte de instaurarea
comunismului şi generator de practici şi dispoziţii care au
privilegiat reprezentările culturaliste şi expertiza iniţiaţilor,
în detrimentul validării prin recursul la public sau la „opinia
publică”. Pretenţiile culturii în „lumea de nouă” (Sanda
Cordoş) sunt astfel puternic legate de statutul, formele
de justificare şi de legitmare ale unei autorităţi intelectuale
antrenate în zorii modernizării şi mutilate sau radicalizate
din comunism.
În lipsa unui „patriotism constituţional”2 (Sorin
Antohi) sau a unei tradiţii politice bine articulate (Daniel
Barbu), recursul elitelor la argumentul culturalist e
considerat de politologi drept substitutul de ordin afectiv
al unei legitimări de tip raţional. Pentru sociologi, explicaţia
rezidă în intelectualizarea calitativă şi cantitativă a elitelor
în cadrul unei modernizări orchestrate mai degrabă
instituţional decât economic (Marius Lazăr).3 Elementul
de continuitate dintre epoca interbelică şi comunism ar fi,
prin urmare, „miza extraordinară a argumentelor istorice şi
filologice, ce devin instrumente capabile să probeze o
nobleţe”4 legitimantă necesară. Politicile culturale
suplinesc înainte de 1945 structurile industriale foarte slab
conturate şi sunt reactivate în timpul destalinizării în
scopul înlocuirii controlului represiv printr-o cooptare
simbolic-ideologică. Mai mult, aşa cum asertează Andrew
Janos şi demonstrează în cazul românesc Irina Livezeanu,
gestionarea (sub)dezvoltării în sud-estul Europei
determină ca şcolarizarea să se instituie drept ingredient
unic al mobilităţii sociale şi să ofere ca debuşeu principal
funcţiile publice, fapt ce sedimentează o asociere
funcţională şi afectivă între sistemul de guvernare
administrativ (nu raţional-legislativ), şi valorizarea
crescândă a capitalului cultural în raport cu cel social sau
politic.
În mod paradoxal, în comunism se ratifică coabitarea
dintre competiţia meritocrată, cursa obţinerii atestatelor
educaţionale şi logica ordinii clientelare şi de status, care
acordă recunoaştere poziţiei, şi nu individului. Fenomenul
e explicat de Eyal, Szelényi, Townsley în sensul unei
emulaţii în cursa afilierii politice, îndreptată în final, datorită
asocierii cu intelectualitatea tehnocrată, înspre
subminarea, şi nu consolidarea autorităţii birocratice.5 În
România însă, datorită contraofensivei birocratice din anii
’70, competenţele intelectuale valorizate sunt cele
umaniste, nu cele tehnice, fapt ce poziţionează câmpul
cultural într-o relaţie privilegiată, dar subordonată puterii.6
Dominat însă aparţinând unui pol dominant, spaţiul cultural nu îşi poate dezvolta o autonomie în sensul unei
evoluţii guvernate de legi proprii, însă poate extrage
beneficii simbolice de pe urma naturii sale instituţionalmonopolistice (nu există decât o singură Uniune a
Scriitorilor) şi ideologic „reziduale”, sau chiar combative,
în raport cu câmpul politic. Practicând un joc al limitelor
împinse cât mai departe într-un timp în care distanţa dintre
publicabil şi nepublicabil constituie un teritoriu nu foarte
bine delimitat, literaţii menţin un teatru al incertitudinii şi
al toleranţei negociate care le permite să se legitimeze
extern drept adversari temporar inferiori dar temporal
longevivi şi intern drept actori în permanentă competiţie
intergeneraţionistă pentru prestigiu şi valoare (cât mai
epurată de politic). Autonomizarea crescândă a câmpului
literar îi pune astfel în situaţia de a interioriza tabuurile,
dar şi de a opta deseori pentru salvgardarea instituţiei, şi
nu a libertăţii de exprimare, valoroasă sub raport etic, dar
perdantă în ceea ce priveşte manifestarea palpabilă a
ethos-ului scriitoricesc, reductibil la vizibilitate prin
publicare şi reprezentativitate culturală.
Logica redistributivă a socialismului alocativ le
permite intelectualilor să se invulnerabilizeze faţă de
mecanismul cererii şi ofertei şi să finalizeze fuziunea dintre
o vocaţie generică (transcendenţa) şi o condiţie genetică
(determinarea istorică). Am putea spune că modul lor de
legitimare le permite altoirea unui discurs de departajare
limitată de realităţile politice pe o situaţie moştenită istoric
temã fixã: legitimarea
şi naturalizată ca dispoziţie misionară şi luminătoare.
Ajungem astfel la definiţiile asupra legitimării ca act de
autoimpunere a unei stări de fapt ca fundament valoric
(Raymond Polin) 7 sau de „recunoaştere prin
necunoaştere” (Pierre Bourdieu), definiţii care fiind axate
pe elementul arbitrar, şi nu consensual-participativ al
validării unei pretenţii de dominaţie, intră în consonanţă
cu procedeele comuniste de impunere coercitivă,
charismatică sau perpetuu asertivă, fixată înspre atingerea
unor scopuri, 8 şi nu înspre îndeplinirea de sarcini sau
supunerea faţă de o lege. Cu alte cuvinte, legitimarea
culturală se apropie de legitimarea politică atât în virtutea
unei antinomii structurale (nu există autoritate care să
legitimeze sursele legitimităţii),9 cât şi printr-un reflex mimetic de sustragere (dictată de cenzură sau formată în
timp) de la sancţiunile critice sau umorale ale publicului.
În limitele admise, afirmarea originalităţii ca tehnică
autolegimantă nu obligă la câştigarea compasiunii prin
tematizarea unor subiecte care, după Virgil Nemoianu ar
face parte dintr-o categorie a secundarului, ci, aşa cum
observa Sorin Antohi, la abordarea unor teme majore
gravitând în jurul recuperării tradiţiei sau insolitării figurii
intelectualului pe fondul răvăşit al lumii. Acest tip de
intelocentrism reface involuntar, în virtutea autogenerării
habitus-ului, legătura cu interbelicul, promovat ulterior
ca referinţă culturală predominantă până după 1989. Spre
anii ’80, blocajul economic şi criza regimului duc la
creşterea tensiunii în sânul instituţiei literare, fără a
provoca însă o dislocare reală a strategiilor
autoreferenţiale: abordarea novatoare a cotidianului
păstrează încă reflexele textualiste ale unui complex al
subtilităţii. Care sunt factorii care, cu toate distorsiunile
ideologice, permit întreţinerea unei relaţii circulare şi
fetişizante cu textul şi cu condiţia de scriitor?
În ciuda administrării publice şi centralizate a culturii,
competiţia pentru prestigiu cultural nu cedează ideii de
imixtiune politică în actul scritural, ci extrage avantajale
instituţionale şi materiale ale acestei intervenţii.
Supralicitată de naţionalismul coagulator de loialităţi sau
pur şi simplu unanim recunoscută într-o societate cu
reminiscenţe tradiţionale în care acţiunile sunt orientate
încă de valoare, şi nu de interese, importanţa acordată
culturii (ca vehicul ideologic mai mult sau mai puţin
deturnat de la obiectivele lui iniţiale) se măsoară efectiv
prin dezirabilitatea indiscutabilă a statutului de scriitor,
întărit de existenţa unor reţele multiple de socializare
(reviste, şedinţe lărgite în prezenţa forurilor, conferinţe pe
ţară, delegaţii în ţară sau peste hotare, cenacluri). Chiar
dacă libertatea de creaţie este umbrită de agenda
schimbătoare a cenzurii, condiţiile materiale necesare
desfăşurării actului artistic sunt relativ asigurate (cu
precizarea că deteriorarea lor devine însă tot mai pregnantă
în anii ’80). Printre resursele cele mai importante, aflate
astăzi în veritabil regres cantitativ, timpul liber şi siguranţa
proiectării în viitor, datorate pe de o parte funcţionarizării,
iar pe de altă parte precauţiilor scriptural-esopice, oferă
un cadru favorabil şi motivant întâlnirii cu sinele.
Diferenţele profesionale (profesori, redactori, editori,
93
activişti) se atrofiază sub iradierea omogenizantă a meseriei
de scriitor, consacrată simbolic prin apartenenţa la o
organizaţie de breaslă. Rezultă de aici că dificultăţile de
legitimare cu care se confruntă azi Uniunea decurg din
inadecvarea unor tehnici de cooptare (atragerea tinerilor)
sau încorporare (scriitorii sunt toţi cei care scriu) la
diversificarea Culturii în culturi şi contraculturi şi, implicit,
la disparitatea crescândă a convenţiilor literare. Inerţia
procedurală dezvăluie remanenţa unui model fetişist,
nepragmatic, al sindicalizării scriitorilor, rezultat al unei
distanţări vrăjite şi charismatice de administrarea curentă
a necesităţilor.
Care sunt, pe lângă reperele istorice şi suportul
organizaţional, formele şi ocaziile de manifestare ale
autismului eroizant şi al beligeranţei romantice care
erodează baza raţională a legitimităţii culturale? Restituirea
trecutului interbelic cu reversul său ficţional, condamnarea
trecutului stalinist apropiat, constituie direcţiile majore
de focalizare a energiilor creatoare, imobilizate astfel întrun etern proiect restaurator ce adaugă intranzitivităţii
generice a scrisului ca activitate aparţinând unei „lumi
inspirate” (Nathalie Heinich) circularitatea temporală şi
tematică a unei practici restitutive. Valorificarea temperată
şi apoi apoteotică a moştenirii culturale se înscrie în
programul dirijat de sus al destalinizării. Patrimonializarea
sub forma renaţionalizării răspunde nevoii de solidarizare
a unei elite politice fragmentate, în căutare de interpretare
unică a realităţii,10 şi a unei elite culturale disparate sau în
curs de formare, pentru care reperele normalităţii aparţin
exclusiv unui trecut interiorizat la modul nostalgic.
Interiorizarea prejudiciului cultural din anii stalinişti duce
la o intensă campanie care, jalonată cronologic, retrasează
istoria interbelică.11 Anii 1960 sunt dominaţi de Lucian
Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu (şi, prin extensie, Titu
Maiorescu), anii ’70 înregistrează ascensiunea lui George
Călinescu, Constantin Noica şi anturajul lui Nae Ionescu.
Dacă Mircea Eliade12 este reintegrat din raţiuni naţionaliste
la începutul deceniului nouă (în 1980), integralele Emil
Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade vor face obiectul
unei recunoaşteri exaltate după 1989. Edificarea moştenirii
colective întâlneşte astfel datoria culturală a
intelectualilor care îşi manifestă tendinţele de afirmare (şi
implicit de demarcare intra-elitară) în timpul dezgheţului
prin declararea şi practicarea proximităţii lor spirituale cu
figurile stigmatizate ale interbelicului. Anvergura
programului se datorează, pe lângă încurajările subtile sau
negocierile de la vârf, articulării unei ideologii a
compensaţiei morale subsumabilă unui spaţiu cultural tot
mai restrâns, datorită autarhiei politico-economice, la o
definiţie exclusiv autohtonă.
Confruntarea cu cenzura şi cu inerţiile confraţilor îi
predispune pe o parte din literaţi la adjudecarea unor trofee
obţinute într-un teritoriu al iniţiaţilor şi, în consecinţă, al
iniţiatorilor în ale literaturii. Poziţia criticilor, deşi
ameninţată în permanenţă de furtunile ideologice, se
consolidează o dată cu emergenţa acestui complex
restaurator, autocentrat în fond, ivit în condiţii de
precaritate informaţională şi bibliografică. « Bătălia pentru
94
temã fixã: legitimarea
efigii », transformată în anii ’70 în « lupta dintre efigii »
(Lovinescu versus Călinescu), este cu atât mai motivantă
cu cât ea se desfăşoară în mare parte în absenţa unei
vizibilităţi reale a operelor propriu-zise. Reprimată şi
ocultată, memoria intelectuală a perioadei interbelice se
păstrează prin intermediul povestirii orale şi anecdoticii,
ceea ce îi asigură o clandestinitate13 foarte prizată şi o
posteritate frământată. Monografiile şi studiile de
valorificare se scriu de regulă înainte de reeditările de
rigoare, ca pledoarii pentru o direcţie dezirabilă de
reanimare a literaturii şi ca referate de largi dimensiuni
pentru tipărirea textelor în sine. Reeditarea lui Titu
Maiorescu pleacă de la scrisoarea-eseu a lui Liviu Rusu,
adresată forurilor şi ulterior publicată în celebrul Nr. 5/
1963 din Viaţa Românească, iar monografia dedicată lui
Eugen Lovinescu de către Ileana Vrancea (1965) este un
exerciţiu la fel de persuasiv pentru republicarea criticului
interbelic.
Patosul recuperator, semn al unei autolegitimări
exaltate, ratează adesea scopul unei repuneri critice în
drepturi a operelor de dinainte de 1945, sfârşind, datorită
elanului persuasiv, prin clasificări incriminatoare sau elogii
lipsite de discernământ. Parametrii discursivi stabiliţi la
acea dată, apologetism versus evazionism, consacră un
fel de violenţă retorică specifică perturbărilor venite din
zona politicului şi predispune agenţii culturali să-şi
însuşească un limbaj de aneantizare-resuscitare care
continuă să fie practicat chiar şi după căderea
comunismului, înmulţind inerţial numărul de reviste de
opinie culturală, în defavoarea celor austere de reflecţie
ştiinţifică.
Un alt topos cu caractersitici intelocentrice este
ficţiunea cu valoare de adevăr axată pe reconstrucţia
istorică a « obsedantului deceniu ». Aici tema
responsabilizării prin literatură întâlneşte meditaţia sobră
a personajului central, intelectualul traumatizat de
evenimente trecute, care încearcă prin introspecţie sau
anchetă detectivistică aflarea adevărului. Tendinţa
romanescă este aceea a ingenuizării personajului aflat în
conflict cu reprezentanţii anonimi ai conducerii şi purtător
al unui rol providenţial.
Identitatea socială aleasă din gama profesiunilor de
bază ale autorilor este dublată de identitatea simbolică a
entităţilor reflector. Ziarişti, scriitori, redactori, fii de
învăţători sau absolvenţi de Drept, aglutinează în
personalitatea lor roluri extramundane sau epurate de pe
cât posibil de influenţele înconjurătoare, cum ar fi
mesagerul la Bujor Nedelcovici, martorul la Constantin
Ţoiu, histrionul la Nicolae Breban, marginalul tămăduitor
la Buzura, vizionarul la Bălăiţă, cronicarul la Sălcudeanu.
De altfel, candorile simbolice ca simptome ale rectitudinii
morale irigă o plajă care nu se rezumă doar la romanele
„obsedantului deceniu”. Don Miguel din Racul de Ivasiuc
are revelaţia concreteţii lucrurilor după ce i se fixează în
minte viziunea unui colţ de natură, poştaşul Petran din
Ultimii de Nedelcovici e totodată un asocial, Filozoful
din Nebunul şi floarea de Romulus Guga are în grijă o
floare, pictorul Ştefan din Reîntoarcerea imposibilă de
Sorin Titel are revelaţia purităţii, dintre hedoniştii şi
idealiştii din Marile iubiri de Aurel Dragoş Munteanu se
demarcă profesorul Dauer care face o pasiune pentru un
frumos vas minoic.
Toate diafanizările de acest tip au ca dublă funcţiune
aureolarea simbolică a unei anumite categorii sociale ce
îşi arogă astfel un statut electiv (prin suferinţă şi prin
comunicarea cu transcendenţa) şi îşi apără un teritoriu
inaccesibil celorlalţi (intelectualul se erijează în unic administrator al sferelor incertitudinii).
Gravitarea dorită în zona puterii este astfel justificată
prin transformarea proiectivă a unei diferenţe sociale în
diferenţă ontologică şi prin amenajarea retroactivă a unui
spaţiu simbolic căruia îi sunt anexate, în competiţie cu
câmpul politic, statuile dărâmate în timpul primului deceniu
comunist. Dincolo de schimbările reale produse în peisajul
politico-cultural, destalinizarea se dovedeşte a fi şi un
construct ideologic, important prin efectul de teorie pe
care îl produce datorită poziţionărilor şi legitimizărilor care
se prevalează contrastiv de ea. Literaţii preiau sugestiile
demarcatoare din retorica politică forţându-i limitele şi
consolidându-şi capitalul simbolic în funcţie de ele, dar
încercând în permanenţă să şteargă urmele unei atare
coabitări.
Note:
1 Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Polirom,
1998, p. 59
2 Sorin Antohi, Civitas imaginalis, Bucureşti, Editura
Litera, p. 238
3 Marius Lazăr, Paradoxurile modernizării. Elemente
pentru o sociologie a elitelor româneşti, Cluj, Limes, 2002, p.
104
4 Ibid., p. 268
5 Gil Eyal, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism
fără capitalişti. Noua elită conducătoare în Europa de Est,
Traducere de Ionel Nicu Sava şi Cristian Mihail Miehs, Prefaţă
de Ionel Nicu Sava, Bucureşti, Editura Omega, p. 41
6 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura
română sub Ceauşescu, Traducere de Mona şi Sorin Antohi,
Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 86
7 Raymond Polin, L’idée de legitimité, în Annales de
philosophie politique, No. 7, Paris, Presses Universitaires de
France, 1967, p. 21
8 T. H. Rigby, Political Legitimacy, Weber and Monoorganisational Systems, în T. H. Rigby, Ferenc Feher, Political
Legitimation in Communist States, Macmillian Press, 1982, p.
14
9 Pierre Bourdieu, Science of Science and Reflexivity,
University of Chicago and Polity Press, 2004, p. 57
10 Am putea vorbi de o criză de legitimitate a regimului,
dar explicaţia ar fi prea abstractă. În realitate, criza de legitimitate
este echivalentul unei crize în interiorul elitei politice care nu
poate să emită pretenţii la guvernare pentru că nu mai dispune
de o interpretare unică a realităţii, ci numai de fragmente
corespunzătoare fragmentării sale.( Paul G. Lewis, Legitimation and Political Crisis: East-European Developement in the
Post-Stalin Period, în Eastern Europe: Political Crisis and Legitimation, Edited by Paul G. Lewis, London and Sydney, Groom
Helm Ltd., 1984, p. 16)
11 Voir Marius Lazăr, Structuri politice şi cultură. Câmpul
cultural de la destalinizare la mitul salvării prin cultură în
Xenopoliana, VII, Nos. 1-2/ 1999
temã fixã: legitimarea
12 « Despre un mit Eliade în cultura română s epoate
vorbi începând cu anii 1970. Acesta este întreţinut atât de
folosirea savant orchestrată a imaginii lui Eliade de către propaganda regimului, cât şi de nostalgiile şi aştepările unei părţi a
intelectualităţii şi a publicului cultivat dornici să uite amintirea
stalinismului cultural al anilor ’50. Înainte de război, Eliade
avusese atât admiratori necondiţionaţi, cât şi critici înverşunaţi.
In România lui Ceauşescu el îşi ocupă locul în galeria valorilor
naţioanale, chiar dacă regimul continuă să îi drămuiască prezenţa
în peisajul cultural, refuzând să-i reediteze sau săâi traducă
majoritatea cărţilor şi făcând să alterneze în presa intelectuală
elogiile cu perioadele în care numele său este trecut sub tăcere. »
(Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Traducere
din franceză de Monica Anghel şi Dragoş Dodu, Prefaţă de Zoe
Petre, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 584)
13 « Ne interesau Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga,
Barbu, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius,
Gala Galaction şi alţii de mai mică statură literară dar din aceeşi
serie, citiţi cu nesaţ şi uneori pe ascuns, pentru că mai toţi aveau
opere interzise. » (Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete
literare, Bucureşti, Eminescu, 2003, p. 8). În interviul acordat
României literare în Nr. 15 din 14 aprilie/ 2006, Gheorghe
Grigurcu mărturiseşte acelaşi lucru: « Evident că pasiunea mea
pentru poezie, de timpuriu trezită, m-a îndreptat către cei doi
« mari » ai literelor noastre interbelice, Arghezi şi Blaga.
Obţinând, pe căi ocolite, operele lor poetice în « ediţiile definitive » ale Fundaţiilor Regale, făceam experienţa unei clandestinităţi
de-a binelea, al cărei risc nu îl percepeam întru totul, căci abia
mult mai târziu am aflat că pentru deţinerea unor cărţi indezirabile
regimului erai pasibil de puşcărie.[...] Ca şi alţi intelectuali ai
generaţiei mele, sunt un produs cu precădere al lecturilor în
catacombe.»
Dana IONESCU
Legitimând cultura în „epoca postfilozofică”: Richard Rorty
Reconfigurarea spaţiului cultural în relaţie cu
variaţiunile contemporane pe tema postmodernismului
este cel mai adesea pusă pe seama epuizării forţei oferite
de instrumentele filozofiei ca “ştiinţă a ştiinţelor”, a
dorinţei de a demitiza statutul privilegiat al acesteia, a
confuziei aduse de relativismul dominant. Sunt de
asemenea invocate revizuirea trecutului, resemantizarea
componentelor culturii, scepticismul faţă de abordările
fundaţionaliste etc. Depăşirea tradiţiei occidentale axate
în jurul căutării adevărului a alimentat pledoaria pentru
pluralism şi diversitate, îndoielile din ce în ce mai intense cu privire la legitimitatea unui opoziţii precum cea
dintre artă şi ştiinţă, pe vremuri intangibilă, au lărgit cadrul
de argumentaţie şi au şubrezit graniţele dintre zonele
arondate culturii. Depăşirea conceptelor de „adevăr”,
“obiectivitate “ şi “adevăr obiectiv” a pus discursurile
culturale în impas, forţându-le să-şi caute supravieţuirea,
să se redefiniească, să-şi rescrie trecutul, să accepte
schimbările.
95
Astfel de termeni în care se pune problema legitimării
culturii în contemporaneitate, dar şi mulţi alţi, sunt de
regăsit în soluţiile propose de un gânditor american – nu
cred că i-ar plăcea să fie numit filozof – considerat “un
apărător al posmodernismului”: Richard Rorty. Desfăşurat
în mai toate cărţile pe care le-a scris în aceşti 30 de ani,
proiectul său se dezvoltă pe teren pragmatist, în căutarea
unei relaţionări adecvate la discursurile contemporane.
În cadrul dat de relaţia privat-public, proiectul său
reabilitează subiectivul ca motor ce întreţine continuitatea
în cultură şi societate. Soluţiile unitare incluse în acest
proiect, pentru unii mult prea tolerant, pentru alţii prea
radical, deci oricum atacabil, merg în direcţie antiesenţialistă, fiind folosite la îndepărtarea frontierelor dintre
teritoriile culturii şi la pledoaria pentru despărţirea de
tradiţia obiectivistă şi de teoriile despre adevăr.
Perspectiva pe care o alege Richard Rorty afirmă că
adevărul şi raţionalitatea reprezintă descrieri ale a
procedurilor de justificare pe care o societate dată le
foloseşte. Baza etnocentrică a acestei opţiuni este,
argumentează autorul, inevitabilă pentru pragmatismul
care aspiră să înlocuiască obiectivitatea cu solidaritatea,
transcendenţa cu contingenţa. Susţinând caracterul contextual al adevărului, dependenţa lui de comunitate,
comentatorul pretinde că obiectivitatea nu mai poate fi o
soluţie împotriva morţii: “Sugestia mea că dorinţa de
obiectivitate este, în parte, o formă deghizată a fricii de
moarte a comunităţii noastre este un ecou al acuzaţiei lui
Nietzsche că tradiţia filozofică ce izvorăşte de la Platon
este o încercare de a evita recunoaşterea contingenţei, de
a scăpa de timp şi întâmplare.”1 Afirmarea etnocentrismului,
vitală pentru proiectul rortyan, este şi ea un mijloc de a
şubrezi accepţiunea tare a filozofiei şi de a propune o
concepţie slabă asupra unui discurs care nu este
deasupra, ci în rând cu celalalte componente ale culturii:
“Ei (filosofii, n.m.) nu au cunoştinţe tehnice independente,
ci doar povestiri care pot fi folosite pentru a completa sau
sprijini alte povestiri.”.2 Pentru că este văzută ca “poveste
despre poetizare şi progres”,3 pentru că nu a reuşit să fie
independentă şi ne-metaforică, să ofere explicaţii universal-valabile, filosofia ar trebui tratată, continuă Rorty, ca
gen literar.4 Acesta ar fi locul care îi revine, din punctul de
vedere al unui pragmatist pentru care cunoaşterea
înseamnă “capacitatea de a ajunge la un acord prin
persuasiune “,5 care vede în renunţarea la scientism o
cale de a admite că suntem parte a unei culturi “postfilozofice” (în sensul de “post-metafizic” şi “postepistemologic” al termenului), plurale, pe care
pragmatismul doreşte să o facă mai puternică, adică mai
mai conştientă de puterea decisivă a originalităţii şi a
creaţiei de sine. Argumentată neîncetat cu instrumentele
anti-realismului şi ale anti-esenţialismului, o astfel de
opţiune pentru redescrierea spaţiului cultural, asumat
istoristă, implică, susţine convingător autorul, renunţarea
la explicaţia teoretică şi adoptarea explicaţiei narative.
Teoria este văzută ca funcţionând la nivelul sferei private, care se manifestă prin auto-creaţie, dar este
ineficientă în sfera publică. În ceea ce priveşte respingerea
96
temã fixã: legitimarea
explicaţiei teoretice din perspectivă anti-fundaţionalistă,
dacă am avea nevoie să invocăm un alt tip de opţiune,
poate ar fi util să amintim de poziţia lui Gadamer din Elogiul
teoriei : “Teoria implică şi este – după părerea mea –
distanţa faţă de tine însuţi.”6 Dacă nu citi mai departe şi
nu am observa că Gadamer foloseşte această premisă
pentru a face cu-adevărat elogiul teoriei, am putea crede
că citatul aruncă încă o minge la fileul lui Rorty.
Inseparabilă de societatea liberală, unde idealurile
se ating prin persuasiune, o astfel de cultură, doritoare să
progreseze prin acceptarea ideilor singulare, prin perpetua
înlocuire a vocabularelor prin care se exprimă, este forma
de manifestare a unei utopii liberale care funcţionează pe
un mecanism deloc complicat, aşa cum este el desfăcut
de un pragmatist degajat. Fără să subestimeze memoria
intelectualului contemporan, Rorty face un prognostic în
care dispariţia şi uitarea sunt efecte fireşti, implacabile,
aduse de mersul lucrurilor, căci iata cum va arăta viitorul:
“Bănuiesc că adevărata muncă de înfăptuire a unei utopii
multiculturale globale va fi efectuată de către oameni care,
pe parcursul următoarelor câteva secole, vor descâlci
fiecare cultură într-o multiplicitate de fire componente
delicate, provenite din alte culturi – promovând astfel
genul de diversitate-în-unitate caracteristic raţionalităţii.
Tapiseria rezultată va fi, cu puţin noroc, ceva pe care deacum abia ne-o putem imagina - o cultură care va
considera culturile Americii contemporane şi ale Indiei
contemporane la fel de neglijabile cum le considerăm noi
pe cele ale Harappei sau ale Cartaginei.” 7
Dezvoltarea auto-creaţiei (ale cărei rădăcini le
detectează în romantism) ca motor ce asigură continuitatea
şi ca mijloc prin care comunităţile culturale pot atinge
scopul numit solidarite este conţinutul pe care îl găsim în
cartea cea mai cunoscută a lui Rorty, Contingenţă, ironie
şi solidaritate, publicată în 1989. Ea oferă o apologie a
culturii aşa cum am văzut-o descrisă mai sus, argumentând
avantajele unei astfel de viziuni, în termenii util/ inutil ai
pragmatismului şi în sensul păstrării separaţiei dintre public
şi privat şi al deschiderii care permite continuitatea:
“Această carte încearcă să arate cum vor arăta lucrurile
dacă renunţăm la cerinţa unei teorii care să unifice publicul
şi privatul şi ne mulţumim să tratăm cerinţele autocreaţiei
şi solidarităţii umane ca fiind în mod egal valide, dar pururi
incomensurabile. (...) O cultură istoricistă şi nominalistă
de tipul celei pe care o am în vedere ar merge, în schimb,
mână în mână cu naraţiuni care corelează trecutul cu
prezentul, pe de o parte, şi cu viitorii utopici, pe de altă
parte. Ce e mai important e că ea ar privi realizarea utopiilor
şi imaginarea în continuare a altor utopii ca pe un proces
nesfârşit – o înfăptuire fără sfârşit, proliferantă, a Libertăţii,
mai degrabă decât o convergenţă spre un Adevăr deja
existent.”8 În prefaţa la acest volum, Mircea Flonta remarca
cu justeţe că teza principală porneşte de la o opoziţie
constantă în proiectul rortyan, care numeşte două tipuri
de gândire şi totodată două tipuri de cultură: una a epuizatei
tradiţii metafizice, pentru care adevărul există în afara
noastră şi aşteaptă să fie descoperit, şi o cultură a
ironismului, produs al contingenţei căreia i se supun viaţa,
cunoaşterea, gândirea, moralitatea. Dat fiind acest statut
al celei de-a doua forme, o cultură a liberalismului,
secularizată şi demitizantă, se poate lipsi de temei filosofic,
dacă primeşte o descriere relevantă. Abandonarea
legitimării filosofice este valabilă şi pentru componentele
acestei culturi şi ar fi de înlocuit, pledează autorul, cu
justificări contextuale de tip comparatist. Pragmatismul
serveşte la consolidarea puterii artelor, neîncrezându-se
în instrumentele ştiinţelor şi ale filozofiei şi erodând la
infinit ideea de metodă. Utopia liberală în care s-ar înscrie
cultura, aşa cum o vede Rorty, devine o posibilitate de
armonizare a componentelor culturii: “În viziunea mea, o
politică liberală ideală ar fi una al cărei erou în cultură este
“poetul puternic” al lui Bloom, mai degrabă decât
războinicul, preotul, înţeleptul, sau omul de ştiinţă ce caută
un adevăr “logic”, “obiectiv”. (...) O cultură poetizată ar
fi una care nu ar insista să găsim zidul real din spatele
celor pictate, realele pietre de încercare ale adevărului ca
fiind opuse pietrelor de încercare ce sunt doar artefacte
culturale. Ar fi o cultură care, apreciind în mod corect că
toate pietrele de încercare sunt astfel de artefacte, ar
adopta ca scop al ei crearea altor artefacte, mai variate şi
multicolore. “9
Viziunea rortyiană se construieşte pe baza relaţiei
dintre autocreaţie, concepută ca apanaj al sferei private,
ca instrument al progresului, dependent de factorul istoric
şi de un “vocabular particular”, şi solidaritate, ca scop de
atins în sfera publică. Din punctul de vedera al celui mai
popular “filozof public” al Americii, această dezirabilă
accepţiune a culturii s-ar concretiza, în fapt, într-o cultură
“ironistă”, care nu poate funcţiona în afara revizuirii
neîncetate a vocabularelor particulare ce alcătuiesc acest
spaţiu şi a procesului de lărgire a canonului. Concluzia la
care ajunge Rorty este că intelectualul modern tipic este
ironist, în linia definirii ironiei ca opus al “sensului comun”.
Detectând trei condiţii definitorii pentru gândirea ironistă
– îndoiala cu privire la “vocabularul final pe care-l foloseşte
în mod curent”, conştiinţa că un argument exprimat în
interiorul acestui vocabular nu poate spulbera această
îndoială şi credinţa că vocabularul său personal nu este
mai aproape de realitate decât vocabularele altora10 - ,
pragmatistul american detectează o tipicitate a
intelectualului modern. Pentru el, biblioteca umanităţii
arată astfel: “Ironiştii consideră scrierile tuturor oamenilor
cu înzestrări poetice, toate minţile originale cu talent
pentru redescriere – Pitagora, Platon, Milton, Newton,
Goethe, Kant, Kirkegaard, Baudelaire, Darwin, Freud –
drept grâne de măcinat la aceeaşi moară dialectică. Prin
contrast, metafizicienii vor să înceapă prin a se lămuri
care dintre aceşti oameni au fost poeţi, care filosofi şi care
oameni de ştiinţă.”11 Această formă sub care se aşază
biblioteca în percepţia ironistului modern este şi ea o cauză
a incapacităţii intelectualului astfel conceput de a oferi
putere şi speranţă sociale. Ea determină o reconfigurare a
spaţiului cultural, subordonat ideii dominate că teoria nu
mai poate fi decât o naraţiune despre posibilităţi, iar
solidaritatea devine dorinţa de păstrare a individualului:
“În concepţia sa (a ironistului, n.r.), solidaritatea umană
temã fixã: legitimarea
nu înseamnă a împărtăşi un adevăr comun sau un ţel
comun, ci a împărtăşi o speranţă egoistă comună, speranţa
că lumea cuiva – toate acele lucruri mici pe care acesta lea ţesut în vocabularul său final – nu va fi distrusă.”12
Ideea că ironismul este irelevant pentru viaţa publică este
exact unul dintre elementele care îl separă pe Rorty de
Habermas, pe care îl citeşte ca fiind un liberal nedispus să
fie ironist, spre deosebire de Foucault, un ironist care nu
e dispus să fie liberal. Cât despre acesta din urmă, iată
cum explică Rorty “ariditatea” care îi afectează opera: “
Este o ariditate determinată de o lipsă de identificare cu
orice context social, cu orice comunicare. Foucault a spus
odată că i-ar plăcea să scrie “ de aşa maniară încât să nu
aibă nici un chip.” (...) În scrierile lui Foucault şi în ale
multora dintre conteporanii lui francezi nu întâlnim nici
un “ noi”.” 13
Cât despre progresul unei culturi lipsite de telos,
redefinirea lui este adusă de pledoaria pentru o astfel de
solidaritate şi pentru o reorganizare a însuşi spaţiului cultural şi a discursului despre acesta. Sensul lui este
“abilitatea crescândă de a considera că asemănările dintre
noi înşine şi oameni foarte diferiţi de noi depăşesc în
importanţă diferenţele. “14 Progresul nu mai este calea
spre descoperirea unui adevăr transcendental, ci
acumularea de inovaţii dependente de context. O definiţie
în consonanţă cu reprezentarea trecutului cultural ca o
comunitate a individualităţilor. Acceptarea de noi
vocabulare personale şi deci de noi preferinţe este
materialul despre care dă seamă discursul oferit de ceea
ce numim istorie intelectuală (intellectual history). Apologia lui Rorty mizează pe puterea unei perspective
interdisciplinare, fără să neglijeze dificultăţile pe care le-a
adus ideea de canon: “ Nu e destul oare să avem acel gen
de istorie intelectuală complicată, densă, care a precaută
în privinţa canoanelor (filosofice, literare, ştiinţifice sau
de altă natură) ? Este oare nevoie de o istorie a ceva
special numit “filosofie” mai mult decât este nevoie de
continuarea unei discipline cunoscute sub acest nume?
(...) Sunt complet în favoarea debarasării de canoanele
care au devenit bizare, dar nu cred că ne putem descurca
fără canoane. Asta pentru că nu ne putem descurca fără
eroi. Avem nevoie de piscuri de munte spre care să ne
ridicăm privirea. Trebuie să ne spunem povestiri detaliate
despre cei trecuţi în nefiinţă importanţi pentru a concretiza
speranţele noastre de a-i depăşi. (...) Lucrul de care avem
nevoie este să vedem istoria filosofiei drept povestirea
oamenilor care au făcut încercări splendide, dar în mare
măsură nereuşite, de a pune întrebările pe care trebuie să
le punem. Aceştia vor fi oamenii care sunt candidaţi la un
canon – o listă de autori pe care am fi sfătuiţi să îi citim
înainte de a încerca să ne dăm seama care sunt întrebările
filosofice, în sensul “onorific” al filosofiei.”15
De pe poziţiile oferite de “un pragmatism fără
metodă” 16 conectat la new fuzziness, păstrând
instrumente ale filosofiei analitice pe care a lăsat-o în urmă,
apelând constant la sursa numită John Dewey, Rorty alege
discursul artistic, care nu ar avea legitimare filozofică, în
defavoarea filosofie înseşi, în al cărei statut “onorific” nu
97
crede în nici un fel. Această opţiune care porneşte de la
resemantizarea filosofiei atrage după sine regândirea
componentelor culturii după criterii altele decît cele clasice,
de obiect şi metodă. Şi atrage, evident, chestionarea
statutului literaturii în sensul lărgirii lui în concordanţă cu
opţiunile criticilor literari şi cu misiunea lor de citi contextual, nu de a furniza numai explicaţii despre calităţile
artistice: “ (...) în loc să schimbăm termenul de “critică
literară” cu ceva precum “critică a culturii”, noi în schimb
am întins cuvântul “literatură” ca să acopere orice critică
criticii literari.”17 “Apărătorul postmodernismului” observă
că, de fapt, s-a produs lărgirea obiectului, şi nu a
discursului despre obiect.
Reconfigurarea pieselor este inevitabilă, iar Rorty
nu este nici pe departe singurul sau primul contemporan
care a remarcat-o. Ar fi de subliniat că forţa demersului
său vine din insistenţa asupra ideii că astfel de mişcări
facilitate de deschiderea contemporană sunt direct
subordonate erodării posibilităţiilor filozofiei şi a şubrezirii
prin care statul ei trece în ultima perioadă. Această forţă îi
este îndatorată unei adevărate demascării a filozofiei ca
discurs ancorat în metafizică şi epistemologie. Fisurile pe
care diverşi comentatori le-au găsit în viziunea sa, precum
şi reproşul că autorul practică teoria pentru a pleda
împotriva teoriei pot fi printre reacţiile pe care el le-a
aşteptat, în măsura în care sunt exact forme ale
contingenţei.
Note:
2 Richard Rorty, Obiectivitate, relativism şi adevăr.
Eseuri filosofice 1, trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti,
2000, p. 93
2 Ibid., p. 182
3 Ibid., p.214
4 Richard Rorty, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană, Eseuri filosofice 2, trad de Mihala Căbulea,
Univers, Bucureşti, 2000
5 Ibid.1., p. 179
6 Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea
Europei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 65-67
7 Richard Rorty, Adevăr şi progres, Eseuri filosofice 3,
trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti, 2003, p. 131-132
8 Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, trad.
şi note de Corina Sorana Ştefanov, Editura All, 1998
9 Ibid. 8, 106-107
10 Ibid. 9, p. 133
11 Ibid 10, p. 137
12 Ibid. 11, p.162
13 Richard Rorty, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană. Eseuri filosofice 2, trad. de Mihaela Căbulea,
Univers, Bucureşti, 2000, p. 272
14 Richard Rorty, Adevăr şi progres. Eseuri filosofice 3,
trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti, 2003, p. 108
15 Ibid. 14., p. 214-216
16 Acesta este chiar titlul unuia dintre textele sale
fundamentale, parte din vol. Obiectivitate, relativism şi adevăr.
Eseuri filosofice 1.
17 Richard, Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate,
trad. şi note de Corina Sorana Ştefanov, Editura All, 1998, p.
146
scanner
98
Alex. CISTELECAN
În apărarea terţului exclus
„Aroganţa incoerenţei”, „masă sincretică şi
dezarticulată de interjecţii”, „inconsistenţă logică”,
„şarlatanie insultătoare”, „Mihai Viteazul Cistelecan”,
„nongândirea aluzivă”, „obezitate culturală”, „depozite
adipoase de informaţii nereflectate”, „băşcălie”,
„umorist... de la şcoala paranoidă”, „ciocanul insultei
şi secera incoerenţei”, „antigândirea”, „intelectul
reacţionar”, „submersiunea vegetală”, „incoerenţa
programatică”, „mentalitatea de siloz”, „delirul şi
minciuna mândre că s-au întâlnit într-o pubertate
neliniştită”, „prostituţie logică”, „schizoidie”, „frondă
cheguevarristă (sic!) auto-etalativă”, „non-gândire
agresivă”, „minciună ultragiantă”, „simţ al umorului
discutabil”, „precizie conceptuală de strungar”, „Benny
Hill al culturii române” ş.a.m.d. E clar, e de rău. Dacă e
să mă iau după articolul lui Vlad Mureşan, Aroganţa
incoerenţei (apărut într-o primă variantă pe
www.revistaechinox.ro/arhiva/48), lucrurile stau cum
nu se poate mai nasol pentru mine. Şi totuşi, există
ceva cel puţin bizar în această listă nesfârşită de adjective cu care mă încarcă Vlad Mureşan: dacă lucrurile
sunt atât de limpezi, atât de flagrante, atât de
scandaloase, de ce atâta exces de nervi, de ce atâta
risipă de isterie? Cum s-ar zice: dacă textul meu era atât
de aberant, oare nu era mai normal ca Vlad Mureşan să
mă desfiinţeze în maniera academică standard, spunând
pur şi simplu că e un text interesant? De ce toată această
revărsare de insulte din partea cuiva care se reclamă
numai şi numai de la rigoarea argumentului şi
intransigenţa raţiunii?
O primă explicaţie ar fi, fără doar şi poate, că textul
meu iniţial1 cerea deja un astfel de răspuns răstit. În
aceste condiţii, Vlad Mureşan n-ar face aici decât să
plătească sec acele epitete infamante prin care îl
caracterizam în cronica mea. Care erau aceste insulte
originare? Iată: „tânăr autor”, „gânditor clujean”, sau,
mai rău, atunci când era vorba de demersul său,
„caricaturizare”, „apologie a stării de fapt”, „cerc vicios”,
„elan asimilator”. Şi cam atât. E oare doar impresia mea,
evident subiectivă, sau există într-adevăr aici un mic
dezechilibru flagrant între plată şi răsplată?
Şi-atunci, de unde această diferenţă? Aş spune că
primele paragrafe ale textului lui Vlad Mureşan ne pot
aduce toate lămuririle de care avem nevoie.
Se pare că, în primul rând, ceea ce-l deranjează pe
Vlad Mureşan e că eu sunt un autor care n-a scris încă
nici o carte şi care, prin urmare, „n-a dovedit încă nimic”;
şi că, din această poziţie de evidentă inferioritate
valorică, îndrăznesc să mă leg de cineva care a scris o
carte şi, implicit, a dovedit câte ceva la viaţa lui. E o
obiecţie interesantă, de nu chiar simpatică. Dacă ar fi
să o generalizăm într-un proiect de organizare a
raporturilor culturale, această exigenţă s-ar traduce în
principiul următor: nici un intelectual care n-a publicat
încă o carte nu are dreptul să se pronunţe critic la adresa
intelectualilor care au făcut-o deja. Automat, adoptarea
principiului ar duce la paralizarea lumii culturale. În doi
paşi: ageamiii care n-au apucat să apară în volum ar
ataca editurile mici cu manuscrise, şpăgi sau
sponsorizări de la Coca-Cola, în timp ce aleşii, cei care
au apărut deja în librării, ar avea toate motivele să
saboteze lărgirea grupului lor de elită şi includerea în el
a acestor neaveniţi care sunt pe atât de impertinenţi pe
cât sunt de însetaţi de afirmare. Ar mai fi, desigur, o
variantă de mijloc, prin care s-ar putea evita această
transformare rapidă a lumii culturale într-o asociaţie de
notari: şi anume ca tinerii intelectuali, cei nedebutaţi în
volum, să fie obligaţi, la început, să scrie în tonuri
exclusiv elogioase despre superiorii lor apăruţi în volum
sau, dacă nu-şi pot nicidecum ţine resentimentele în
frâu, să li se dea dreptul de a se pronunţa critic numai
şi numai la adresa colegilor lor de statut, pre-debutanţii.
Pe urmă, lucrurile ar trebui aranjate în detaliu: cei care
au scris n cărţi se pot pronunţa critic numai despre cei
care au scris maxim n cărţi, căci în raport cu cei care au
n+1 volume, ei sunt deja evident incompetenţi. Ceea
ce ar duce la acelaşi rezultat paralizant ca mai sus. Printre
alte efecte interesante, ar mai fi şi acela că autorii cu
mai mult de zece cărţi publicate ar sfârşi prin a fi trataţi
cu aceeaşi indiferenţă cu care sunt consideraţi predebutanţii: cine şi-ar mai putea acorda autoritatea de
a-i evalua? Din fericire însă, lumea culturală reală e o
junglă şi nu o astfel de structură ierarhizată pe criterii
pur raţionale, ce ţin, de fapt, de numărul volumelor
publicate. Şi, cel puţin până voi debuta şi eu în volum,
tind să cred că organizarea pe structura liberă a junglei
este indiscutabil mai bună decât organizarea pe
structura autoritară a lui „dar tu cine eşti de îţi permiţi
aşa ceva?”. Las la o parte faptul că Vlad Mureşan ar
trebui să ştie, prin statutul său de redactor la două
reviste de cultură, prin rolul său de actor şi spectator al
industriei culturale, că a publica un volum nu înseamnă
deloc că ai şi demonstrat ceva, ci doar că, eventual,
vrei să demonstrezi ceva. Şi că, din nefericire, la revine
întotdeauna celorlalţi – cronicarilor, recenzenţilor,
posterităţii – sarcina de a verifica dacă aceste intenţii
auctoriceşti s-au realizat au ba.
Al doilea motiv al enervării lui Vlad Mureşan e
unul ce derivă din condiţia însăşi de autor, fiind însă
specific mai ales debutanţilor: probabil cea mai mare şi
scanner
cea mai neplăcută surpriză a condiţiei post-debut e să
vezi că, în ciuda aşteptărilor, oamenii de pe stradă,
vecinii din bloc, funcţionarele de la poştă continuă să
pretindă că nu te cunosc şi că nu au nevoie de
autograful tău. Cu toţii am avut această deziluzie – mă
refer, desigur, la cei cu cartea deja tipărită. E cruntă. Cu
timpul, mai vine una: observi cu stupoare că încă şi mai
grea decât indiferenţa oamenilor din jur este tăcerea
oamenilor din cultură. Şi după ce, prin lungi exerciţii
spirituale, înveţi să trăieşti şi cu această decepţie, te
trezeşti că mai vine una, încă şi mai dureroasă: tocmai
când te obişnuiseşi cu gândul că doar posteritatea îţi
va da dreptate, primeşti, ca primă receptare, o cronică
ultragiantă, nedreaptă, negativă. În acest punct, nervii
au toate motivele să fie la pământ. Unde mai pui că
recenzia are abia două pagini, când tu meritai cel puţin
un tratat; că ea vine din partea unui eseist puber, când
tu meritai să dialoghezi doar cu membrii Castaliei; sau
că, prin ea, eşti bruscat jurnaliceşte într-o revistă de
literaţi diletanţi, când tu meritai numere întregi din
stufoase magazine academice. O!, lume crudă, plină de
eroi. Nu-ncape îndoială că, într-o lume culturală justă,
autorii ar avea dreptul să-şi facă singuri recenziile, cu
dimensiunile şi tonul pe care le cred de cuviinţă, evitând
astfel graba, neatenţia şi ignoranţa de care dau constant dovadă odioşii cronicari de serviciu. Din păcate,
lumea culturală reală funcţionează în mod necesar după
modelul lacanian al pasei. Ăştia suntem, cu ăştia
defilăm. Daţi-mi voie, prin urmare, să-mi dau aici o
pedeapsă pe măsură: consider că ceea ce mi se cuvine
aici sunt nişte complimente. Oricât de neserios 2 aş fi
tratat cartea de debut a lui Vlad Mureşan, sunt, totuşi,
primul care a luat-o în serios, care a alăturat-o lîngă trei
cărţi remarcabile aparţinând unor tineri autori, după o
selecţie la sânge – adică bazată pe lene – a titlurilor
demne de luat în seamă. Prin urmare, îmi place să cred
că acel ceva după care Vlad Mureşan se caută în
buzunare nu sunt noi insulte, ci banii de berea pe care
mi-o datorează. Asta dacă vrea să-l păstrez în canonul
filosofiei occidentale.
Sunt dispus, aşadar, să trec înţelegător cu vederea
peste toate epitetele cu care mă pictează Vlad Mureşan,
luându-le ca tot atâtea expresii ale frustrării inerente
condiţiei de tânăr autor ignorat pe nedrept. 3 Mai mult,
sunt dispus să intru în dialog cu domnia sa, deşi atunci
când invocam „demagogic dialogul” – după cum observă
Vlad Mureşan – în finalul articolului meu, era vorba deja
despre un alt debutant şi, implicit, despre un alt partener
de dialog. Toate aceste concesii, cu o condiţie: şi anume
ca schimbarea titlului articolului meu din „Cum mi-am
petrecut sfârşitul lunii” în „Cum mi-am petrecut sfârşitul
lumii” să nu fie, din partea preopinentului meu, decât o
scăpare de editare şi nu o intenţie reală, conştientă sau
inconştientă, de tranşare a discordiei noastre pe căi mai
puţin luminate.
99
De la subiectivitate ca aporie...
Într-un prim pas, aş vrea să delimitez discuţia
noastră de o direcţie spre care Vlad Mureşan pare să o
împingă constant: disputa dintre „relativişti” şi
„raţionalişti” – deocamdată le păstrez între ghilimele –
nu se suprapune cu disputa dintre stânga şi dreapta.
Există „relativişti” de ambele părţi ale fracturii politice,
după cum există „raţionalişti” atât de dreapta, cât şi de
stânga. Iar faptul că Vlad Mureşan a publicat, în ultimele
numere din Verso, fragmente din celebrii Sokal şi Bricmont
ar trebui să-l facă să ştie câte ceva despre această falsă
suprapunere a celor două perechi de termeni: cum ar
putea să fie discursul antirelativist al celor doi cercetători
în acelaşi timp şi o demascare a ideologiei marxiste, când
ambii şi-au exprimat clar simpatiile de stânga, Jean
Bricmont fiind şi membru al Partidului Comunist?!4 Ca
să nu mai spun că atacuri la adresa „relativismului”
contemporan au venit destule din partea stângă, cel mai
cunoscut fiind, în ultimul timp, Manifestul pentru filosofie
al (ex?)maoistului Alain Badiou. Prin urmare, eu zic să
lăsăm polemica stânga-dreapta pentru alte ocazii, mai
sărbătoreşti.
În ce priveşte discuţia noastră, probabil calea cea
mai simplă de argumentare ar fi să ne departajăm clar
domeniile şi să ne întoarcem liniştiţi spatele. Vlad
Mureşan s-ar alege atunci cu cogito-ul cartezian, eu cu
paradoxul cretanului; domnia sa cu subiectul ştiinţei, eu
cu subiectul inconştientului. Ferm convinşi că fiecare la fraierit pe celălalt lăsându-l cu jumătatea goală, am
putea încheia discuţia şi pleca liniştiţi fiecare în treaba
lui. Din nefericire, descendenţa mea lacaniană mă obligă
să atentez la jucăriile adversarului şi să afirm provocator
că subiectul ştiinţei e tot una cu subiectul inconştientului
sau, altfel spus, că adoptarea paradoxului cretanului ca
veritabil cogito nu reprezintă o farsă jucată tradiţiei lui
Descartes, ci, dimpotrivă, tocmai o radicalizare a
cartezianismului. Aşadar, ce-i cu ghiveciul ăsta? Încă o
lovitură la derută, o fentă „relativistă”?
Aş vrea să încerc lămurirea acestor suprapuneri
neaşteptate mergând pe firul auto-apărării lui Vlad
Mureşan. Aşa cum era de aşteptat, domnia sa reia
respingerea „relativismului” pe vechiul teren al logicii.
Se pare că incoerenţa teoretică a „relativiştilor”, asumată
până la capăt, i-ar pune pe aceştia în situaţia imposibilă
de a fi, în acelaşi timp, „şi studenţi, şi profesori; şi
anarhici, şi totalitari”; „şi acid, şi bază”; „şi soare, şi
lună” etc. În aceeaşi linie de aberanţă, „relativistul” ar fi,
de asemenea, „tatăl lui însuşi şi fiul lui însuşi simultan”.
Aici mă opresc pentru moment: nu doar pentru comicul
involuntar al acestui moment din demonstraţie – dacă
cineva ar fi propriul său tată, el ar fi, în mod necesar, şi
propriul său fiu – ci şi pentru că se produce, în acest
punct, o semnificativă schimbare de nivel. Nu mai operăm
cu un subiect înţeles ca substanţă (fie bază, fie acid; fie
soare, fie lună) sau calitate (fie student, fie profesor; fie
anarhist, fie totalitar), ci cu subiectivitatea înţeleasă ca
pură reflexivitate. Şi nu e deloc întâmplător că aici
100
scanner
contradicţia dorită nu se mai produce, că cei doi versanţi
ai opoziţiei nu numai că pot coexista, dar chiar trebuie să
coexiste (simultan, ca să zic aşa): a fi propriul tău tată
înseamnă a fi automat şi propriul tău fiu.
Or, nu ne confruntăm oare cu acelaşi lucru în ceea
ce priveşte distincţia dintre subiectul enunţului şi
subiectul enunţării? Oare relaţia acestora n-ar trebui
gândită tocmai ca un raport între două raporturi, între
două reflexivităţi? Cea mai scurtă cale de a lămuri această
afirmaţie ar fi să revenim la paradoxul cretanului, mărul
discordiei noastre. În articolul meu, susţineam că acest
paradox ar putea fi, luat ca atare, o bună definiţie a
structurii subiectivităţii. De unde rezultă, printre altele,
că încercarea mea consta în exact opusul tentativei de a
„salva postmodernismul din dictatura paradoxului
cretanului”, aşa cum, la un moment dat, înţelege Vlad
Mureşan.
E un lucru ştiut că, atunci când e vorba de un paradox, câteva clipe prealabile de stat gură-cască sunt
absolut necesare. Problema cu lectura pe care Vlad
Mureşan o face acestui paradox e, în schimb, chiar
nerăbdarea sa de a-l înţelege. Pentru domnia sa,
proclamarea paradoxului cretanului drept cogito autentic
nu poate reprezenta decât un drept la minciună pe care
şi-l dau necondiţionat „relativiştii”. Grăbit să interpreteze
paradoxul în termeni exclusiv morali, ca o ameninţare
adusă deontologiei profesionale, domnia sa ratează
efectul pe care acest paradox îl are la un nivel, pardon,
ontologic.
Despre ce este vorba, care este efectul ontologic
pe care îl are paradoxul cretanului?
Să încercăm să răspundem trecând mai întâi în
revistă efectul nociv pe care, pentru Vlad Mureşan, îl
are această aporie antică. Pentru Vlad Mureşan, libertatea
pe care „relativiştii” şi-o iau faţă de principiile logice,
dacă ar fi dusă până la capăt, n-ar putea consta decât în
pierderea identităţii şi a fiinţei. Or, experienţa ne arată că
lucrurile nu se petrec deloc în acest fel. De-aici, problema
„relativismului” – incoerenţa sa existenţială, care o
dublează şi o contrazice pe cea teoretică – rezidă tocmai
în faptul că afirmaţiile sale nu afectează deloc poziţia din
care sunt rostite, că nu deranjează somnul confortabil şi
sigur pe sine al profesorului de „relativism”. Aici Vlad
Mureşan întâlneşte fără să ştie o critică pe care Slavoj
Zizek o aducea, deja în 1989, aceleiaşi mode „relativiste”:
„stilul poetic al post-structuraliştilor – acela al
autocomentariului ironic continuu şi al auto-distanţării,
metoda de a subverti în mod constant ceea ce tocmai am
spus literal – există numai pentru a învălui nişte propoziţii
teoretice de bază. Problema nu este, aşadar, că el ar
renunţa la o formulare strict teoretică în favoarea unui
lirism flasc. Dimpotrivă, e faptul că poziţia sa este prea
«teoretică», în sensul unei teorii care exclude
dimensiunea adevărului, care nu afectează, aşadar, poziţia
din care vorbim”. 5 Cu tot acordul pe care îl am faţă de
această obiecţie care, iată, vine din două puncte diametral opuse, şi care – aşa cum observam şi în articolul
precedent – îi vizează mai degrabă pe epigonii acestei
tradiţii „relativiste” decât pe fondatorii ei, trebuie, cred,
să-i aducem o precizare.
Back to paradoxul cretanului. „A fi incoerent până
la capăt e imposibil”, afirmă Vlad Mureşan. Fără îndoială:
ai deveni coerent. Dar oare nu la fel stau lucrurile şi
invers? A fi coerent până la capăt e, pentru subiect, la fel
de imposibil: coerentă cu sine până la capăt e doar o
piatră, o substanţă, o pură pozitivitate, şi nu un subiect.
Şi totuşi, punctul cheie constă în faptul că dacă cele
două perspective, duse până la capăt, se transformă în
contrariul lor, transformarea se realizează nu la acelaşi
nivel al enunţului sau al enunţării, ci prin trecerea de la
un nivel la altul. Altfel spus: singura manieră de a fi
coerent la nivelul enunţării e de a-mi asuma incoerenţa
la nivelul enunţului, spunând „eu mint”. Tot aşa cum, în
teoria althusseriană, singura manieră de a ieşi din
ideologie constă în a afirma „sunt în ideologie”. Este
foarte important să nu cădem în eroarea percepţiei
imediate a acestei sfere subiective, substrase reificării
enunţului: nu este vorba de a-ţi afirma autenticitatea
spunând „sunt întotdeauna mai mult decât captura mea
ideologică, mai mult decât determinaţia mea calitativă”.
Sau, în termenii iniţiali: „sunt întotdeauna o conştiinţă
de sine care excede conştiinţa intenţională ce se
manifestă la nivelul enunţului”. Tocmai presupunerea
imediată a acestui rest sustras ideologicului este
presupoziţia de bază a ideologiei: ideologia funcţionează
prin dezidentificare. Dimpotrivă, conform logicii
lacaniene a lui pas toute, o prealabilă identificare totală
cu ideologia este singura metodă de a o subverti din
interior, din nelocul diferenţei dintre ea şi ea însăşi. La
fel şi în cazul constituirii subiectului: subiectul nu
survine decât printr-o iniţială reducere la absurd. El
survine la nivelul enunţării din şi ca imposibilitate a
identităţii închise, coerente, afirmate la nivelul enunţului.
Oare nu cam acelaşi lucru îl spune şi Hegel, atunci
când, în secţiunea dedicată frenologiei din
Fenomenologia spiritului, analizează propoziţia „spiritul
este un os”? Singura manieră de a înţelege corect această
afirmaţie constă în a o înţelege mai întâi greşit: abia
înţelegând-o literal, asimilând aşadar spiritul unei materii
inerte, se produce acea ruptură, acea enormitate, acea
trecere de nivel care este spiritul. Acelaşi lucru şi în
privinţa paradoxului cretanului: pentru a-i înţelege
semnificaţia corect, trebuie mai întâi să-l înţelegi greşit,
adică să-l asumi mai întâi la nivelul enunţului. Aşa cum
spuneam, problema lui Vlad Mureşan este tocmai că el
se grăbeşte să-l înţeleagă din prima corect, ceea ce-l
face să rateze efectul scontat al acestui paradox: departe
de a fi o license to lie, aporia antică este capabilă să
genereze acea poziţie subiectivă, de rezistenţă la
reificarea enunţului, tocmai prin acceptarea ei prealabilă.
O propoziţie de genul „eu spun adevărul” nu produce
nici o excepţie din planul semnificaţiei, nici o ruptură în
ordinul enunţului. Pe când „eu mint”, prin inconsistenţa
afirmaţiei, prin imposibilitatea asumării ei, prin ruptura
pe care o produce între subiectul enunţului şi subiectul
enunţării, eliberează acel plan al „metalimbajului”, al
scanner
enunţării de dincolo de enunţ. Cu riscul de a folosi vorbe
mari, aş spune că acest paradox al cretanului funcţionează
ca un veritabil argument ontologic al subiectului. Cu
singura precizare că rolul său nu este de a demonstra
existenţa unei substanţe pozitive, scoasă din context –
acei cinci taleri a căror existenţă ar rezulta din conceptul
de „cinci taleri” –, ci de a revela existenţa unei „entităţi”
pur negative, care nu constă decât în distanţa dintre
enunţ şi locul acestuia şi al cărei spaţiu nu ia naştere
decât prin efectul diferenţiant al enunţului însuşi.
Atunci când rescrie cogito-ul cartezian, Lacan
oferă, printre altele, aceste două variante: fie formula
cretană „eu mint”, fie formula je pense: „donc je suis”.
La limită, ele spun acelaşi lucru. Care este, aşadar, sensul
faimoasei definiri lacaniene a subiectului drept ceea ce
reprezintă un semnificant pentru un alt semnificant: S1 > S2? Şi aici, abordarea corectă ar fi să întârziem
înţelegerea. Nu e suficient să spui că subiectul este ceea
ce trece de la un semnificant pozitiv la altul sau, în termeni
mai obişnuiţi, că subiectul ar fi posibilitatea pe care o
tematizează actualizările sale, pasajul de la o calitate a sa
la alta. Pe scurt, că subiectul ar fi diferenţa dintre două
identificări. Într-un al doilea pas, ar trebui specificat că,
în această definiţie, subiectul e reprezentat de
semnificantul prim, de acel semnificant fără semnificaţie
care încarnează, în interiorul structurii semnificante,
gradul zero al relaţiei de semnificare. Şi, în fine, în al
treilea rând, mai trebuie adăugat că subiectul este
reprezentat de acest semnificant pentru S2, pentru
semnificantul ordinar, „pozitiv” (între ghilimele, pentru
că, aşa cum se ştie, identitatea semnificantului este deja
pură negativitate, pură diferenţă). Pe scurt, făcând
adunarea celor trei momente, rezultă că subiectul este
diferenţa dintre reţeaua semnificantă ca atare şi prezenţa
ei efectivă în interiorul reţelei, sub forma semnificantului
fără semnificaţie. Subiectul este distanţa imposibilă şi
totuşi ireductibilă dintre un semificant vid şi locul său,
distanţa dintre structura inconsistentă şi materializarea
ei într-unul din propriile sale elemente. Urmând aceiaşi
paşi ca în cazul algoritmului cretanului, şi această
constituire a subiectului lacanian nu este posibilă decât
printr-o prealabilă pierdere, printr-o prealabilă alienare
în regimul semnificantului. Cu aceleaşi precizări ca mai
sus: mai întâi, că regăsirea nu constă decât în asumarea
pierderii. Şi, în al doilea rând, că „lancea care a provocat
rana e singura care o poate vindeca”: logica
semnificantului are exact acelaşi rol de pharmakon pe
care l-am evidenţiat în efectul enunţului „eu mint”. Iată
de ce acele incoerenţe şi contradicţii logice pe care Vlad
Mureşan le depista în discursul „relativist” ratează
complet miza discuţiei: nu e vorba de contradicţia dintre
„soare şi lună”, „bază şi acid”, ci de distanţa internă
dintre ceva şi nimic, dintre identitate şi locul său, dintre
un enunţ vid, inconsistent şi enunţarea sa. 6 Sau, altfel
spus, în termeni etici: subiectul este distanţa dintre
indecidabilitatea structurii şi decizie. Şi-atunci, ca să
revenim la termenii iniţiali, ar trebui să spunem că, în
acelaşi fel în care, pentru Hegel, suprasensibilul nu este
101
decât aparenţa ca aparenţă, coerenţa subiectului nu este
decât incoerenţa ca incoerenţă, eu mint ca „eu mint”. Je
pense: „donc je suis”. Prin urmare, departe de a da gir
minciunii şi şarlataniei, această fondare „relativistă” a
subiectului e singura care îl poate trata pe acesta nu
doar ca substanţă, ci, totuşi, măcar puţin, şi ca subiect,
ca efectivitate a unui pasaj, ca permanenţă a unei
schimbări, ca materializare a diferenţei minimale.
Acestea fiind spuse, putem răspunde la o chestiune
lăsată în suspensie ceva mai sus: de ce acest discurs
„relativist” nu duce, aşa cum ar fi firesc, la o destituire
radicală şi efectivă a identităţii, la o anihilare a fiinţei
pozitive a celui care-l rosteşte? Tocmai pentru că
subiectul este deja această destituţie radicală a oricărei
identităţi pozitive, această stăruire în negativ, în timp ce
suicidul sau nebunia reprezintă doar fuga din faţa nopţii
lumii, evadarea către pozitivitatea fără fisură a unui sens
sau a unui mesaj.7 Prin urmare, acea „explozie mentală”,
acea „descreierare de principiu”, care este, pentru Vlad
Mureşan, „relativismul” supus principiului incoerenţei
cretane, este, de fapt, definiţia însăşi a subiectului: o
veritabilă ruptură în lanţul fiinţei, o excepţie imanentă, o
libertate.8
...la aporie ca universal
În fine, putem trece acum la problema ghilimelelor
cu care am însoţit până aici, de fiecare dată, termenul
„relativism”. În articolul său, Vlad Mureşan interpretează
cronica mea ca o apologie sfruntată la adresa
relativismului. Asta în ciuda faptului că exista un anumit
refren ce revenea frecvent în textul meu, o strategie de
distanţare şi chestionare a acestui termen: „dacă
asemenea personaje există”, sau „aşa-numiţii relativişti”,
sau „nu e prea limpede la cine se referă acest termen”.
Acum înţeleg la cine se referă Vlad Mureşan: se referă la
toţi grămadă, relativişti, i.e. postmodernişti, i.e. poststructuralişti. De asta mă şi temeam. De aceea şi
protestam în favoarea unui terţ exlus. Tranşant, Vlad
Mureşan consideră că cele două tabere ce stau astăzi
faţă în faţă sunt, pe de o parte, băieţii buni, atleţii Unului,
ai Universalului şi ai Spiritului, şi, de cealaltă parte,
puştanii Multiplului, ai Cioacelor şi ai Zeflemelei.
Problema e că cele două poziţii sunt, în final, similare:
aşa cum a demonstrat deja Alain Badiou în cartea sa
despre Deleuze, acest filosof al multiplului pur este, în
acelaşi timp, şi ultimul mare filosof al Unului. Aceeaşi
identitate poate fi revelată şi la un alt nivel: globalizarea
uniformizantă a capitalului este coextensivă proliferării
identităţilor victimare locale. Multiculturalismul nu este
alternativa subversivă adusă globalizării capitaliste, ci
este chiar ideologia preferată a acesteia. De unde această
complicitate dintre unu şi multiplu? Dacă prima
alternativă („conservatoare”) instituie tradiţia metafizică
a Occidentului şi conţinutul credinţei creştine drept unică
manifestare legitimă a spiritului uman, ceea ce, la nivel
politic, nu poate să se concretizeze decât într-un colonialism mai mult sau mai puţin prietenos, cea de-a doua
102
scanner
alternativă („postmodernistă”) legitimează un relativism
al culturilor care, la nivel politic, are o consecinţă aproape
la fel de dezastruoasă, şi anume o toleranţă care, în
numele dialogului şi al deschiderii fără victime, sfârşeşte
prin a face imposibile chiar dialogul şi deschiderea de la
care se revendică. Ambele abordări împărtăşesc aceeaşi
presupoziţie: că diferenţa e derivată, identitatea e
originară, iar „Universalul este identicul”, după cum
afirmă Vlad Mureşan. Ceea ce forclude atât viziunea
Unului asimilant şi înglobant, cât şi viziunea
multitudinilor particulare şi închise este ceea ce am
schiţat deja mai sus: scindarea unului în doi. 9 Dacă e să
marcăm cât mai clar deosebirea dintre primele interpretări
şi această concepţie a unului care se scindează în doi,
am putea spune că, în vreme ce pentru primele două
alternative universalul este fie o singură cultură (cea
occidentală), fie suma tuturor culturilor omeneşti, pentru
cea de-a treia alternativă universalul ţine mai degrabă de
diferenţa dintre aceste culturi precum şi, mai ales, de
diferenţa dintre fiecare cultură şi ea însăşi.10 Acesta este
aşa-numitul algoritm substractiv pe care l-am aplicat şi
mai sus, în conceperea subiectivităţii: şi anume punerea
în scenă a diferenţei minimale, dar absolute, între loc şi
ceea ce are loc în el. Universalul nu este nici dominaţia
unei culturi unice asupra tribalismelor din jur, şi nici
coexistenţa paralelă a culturilor particulare închise
ermetic una faţă de cealaltă, aflate veşnic în pericol de a
fi victimele particularităţilor celorlalte. Contrar a ceea ce
susţine postmodernismul, în varianta sa multiculturalistă
sau comunitaristă, nu există particular închis în sine,
complet, fără fisură, iar universalul constituie chiar
diferenţa dintre particular şi el însuşi, imposibilitatea
identităţii cu sine a particularului. Departe de a fi trăsătura
comună sau legătura neutră dintre mai multe entităţi
particulare, universalul este chiar fractura care împiedică
particularul să-şi realizeze identitatea de sine: universalul
este distorsia, dislocarea şi inadecvarea la sine a
particularului. La fel, contrar a ceea ce susţine
neoconservatorismul, nu cultura şi tradiţia muzeificată a
Occidentului reprezintă universalul, ci raportarea mereu
critică şi modernizantă a Occidentului la sine, lupta,
conflictul, scindarea care au loc între Occident şi el
însuşi. Ceea ce înseamnă că respingerea reificării
universalului într-o tradiţie moartă pe care o operează
aşa-zişii relativişti nu conduce deloc la aruncarea
universalului din copaia modernităţii. Dimpotrivă, acesta
rămâne ceea ce (n-)a fost (nicicând): nu o stare de fapt,
nu o lecţie din bătrâni, nu o utopie care-şi aşteaptă
momentul oportun, ci o exigenţă imposibilă şi necesară
în acelaşi timp. În acest sens se poate spune că
Universalul este alteritatea sau diferenţa. El este gradul
zero al diferenţei, forma ei pură, minimală, altfel spus,
diferanţa. Sau, dacă vrem, hegelian vorbind, diferenţa
ca diferenţă.
Note:
1 „Cum mi-am petrecut sfârşitul lunii”, apărut în Vatra,
nr. 1-2/2007.
2 Observ cu amărăciune că Vlad Mureşan nu-mi gustă
simţul umorului. Se pare că textele mele nu reuşesc nicidecum
să-l facă să râdă, ori măcar să zâmbească. Dar atunci, măntreb, de unde ştie că glumesc?
3 Generozitatea mea are însă şi ea nişte limite. La ce
rechizitoriu mi se face, n-aş vrea să las neobservate câteva din
interpretările originale pe care Vlad Mureşan le aduce gramaticii
române: o virgulă între subiect şi predicat trântită sfidător în
chiar primul paragraf, plus câteva cacofonii pentru efect („că
critică”, „dacă contradicţia”) – de la nervi, desigur.
4 După cum nici principiul copyleft, pe baza căruia au
fost preluate şi traduse aceste texte în revista Verso, nu este
tocmai o regulă de dreapta.
5 Slavoj Zizek, The Sublime Object of Ideology, Verso,
Londra-New York, 2001 (ediţia a opta), p. 155.
6 Următoare precizare care ar merita făcută în legătură
cu definiţia lacaniană a subiectului, dar pe care nu o vom dezvolta
aici, priveşte raportul coextensiv al acestui subiect barat cu
obiectul a: cu alte cuvinte, necesitatea ca această distanţă vidă,
această bandă a lui Mobius care este subiectul să devină
efectivă, să se materializeze într-un obiect fără semnificaţie,
pur rest, deşeu, gunoi.
7 În fond, paranoia, de pildă, nu înseamnă, aşa cum se
crede, o incoerenţă a viziunii asupra lumii, ci tocmai un delir al
coerenţei, o interpretare în care totul se leagă şi totul se explică,
fără fisură, fără rest. La fel, suicidul real comportă, aşa cum se
ştie, întotdeauna o valoare de sacrificiu voluntar, de mesaj
adresat Celuilalt, ca încercare disperată de a masca inconsistenţa
acestuia, ca soluţie finală de a aprinde becul în bezna lumii.
Chiar şi cu riscul de a ieşi din cameră.
8 Adică aproape aceiaşi termeni în care Vlad Mureşan
înţelege să accepte relevanţa distincţiei dintre subiectul enunţării
şi subiectul enunţului: „liberatea unei auto-proprietăţi egologice
de sine”, „raportul... dintre eul intenţional şi eul autointenţional”. Problema este: de ce presupune că eu m-am gândit
la altceva?
9 Abia aici ar putea intra în discuţie viziunea mea de
stânga, pentru care, simplificând puţin, universalul nu este
decât permanenţa antagonismului dintre unu şi el însuşi, sau,
altfel spus, ireductibilitatea luptei de clasă.
10 Rămân, desigur, dubii în privinţa locului pe care ar
trebui să-l acordăm lui Hegel în cadrul acestei departajări: face
el parte dintre atleţii unului înglobant, sau, dimpotrivă, dintre
profeţii unului care se divide în doi? Trebuie spus că, cel puţin
în unele cazuri, dialectica sa pare să bifeze această schemă din
urmă: să ne amintim doar de pasajele din Fenomelogia spiritului
în care iluminismul, după victoria sa asupra religiei, sfârşeşte
prin a integra în sine alteritatea opusului său, scindându-se
astfel în interior între materialism şi spiritualism. Sinteza n-ar
fi, prin urmare, calmarea şi ştergerea diferenţei dintre specii, ci
mutarea acesteia în interiorul genului însuşi. Cu alte cuvinte,
anterioară ontologic atât identităţii pure, cât şi diferenţei
exterioare, este condiţia lor de posibilitate, şi anume diferenţa
internă dintre ceva şi el însuşi, excesul genului asupra lui însuşi.
În lipsa acestei diferenţe originare e şi greu de imaginat o
deschidere către alteritate care să nu se concretizeze în violenţă
şi asimilare.
contra - episteme
Slavoj ZIZEK
Adevăratul agent iranian1
Unul din cele mai populare personaje ale războiului
din Irak a fost, fără îndoială, Muhammad Said al-Sahhaf,
nefericitul ministru irakian al informaţiilor care, în cadrul
conferinţelor sale de presă cotidiene din timpul invaziei, a
negat în mod eroic pînă şi cele mai evidente fapte, rămânând,
astfel, fidel liniei irakiene. Chiar şi atunci când tancurile
americane se aflau la o sută de metri de biroul său, el a
continuat să susţină că imaginile difuzate la televiziune erau
doar efecte speciale hollywoodiene.
În performance-ul său caricaturizat, Dl. Sahhaf a
revelat, astfel, adevărul ascuns al relatărilor „normale”: nu
existau întorsături rafinate în comentariile sale, ci doar negare
totală. Exista ceva fermecător de eliberator în aceste intervenţii,
care constau într-o încercare hotărâtă de a se uşura de
constrângerea faptelor şi, în acest fel, de nevoia de a ne
deturna atenţia de la aspectele lor neplăcute: practic,
atitudinea lui se rezuma la a spune „Pe cine crezi, ochii tăi sau
cuvintele mele?”.
Mai mult, în câteva rînduri a nimerit chiar un adevăr
bizar: atunci, de pildă, când a fost confruntat cu afirmaţia că
americanii controlează cea mai mare parte a Bagdad-ului, a
replicat: „Americanii nu controlează nimic – nu se controlează
nici măcar pe ei înşişi!”.
Ce anume nu controlează ei? În 1979, în eseul său
„Dictatorship and Double Standards”, publicat în Commentary, Jean J. Kirpatrick a elaborat distincţia dintre regimurile
„autoritare” şi „totalitare”. Această distincţie a funcţionat
drept justificare a politicii externe a Statelor Unite şi tocmai în
spiritul ei acestea colaborau cu dictatori de extremă dreapta,
în timp ce tratau regimurile comuniste într-o manieră mult mai
dură: dictatorii autoritari sunt conducători pragmatici
interesaţi de puterea şi situaţia lor, fiind, totodată, indiferenţi
faţă de aspectele ideologice, chiar dacă, în mod ipocrit, se
pun în slujba unei mari cauze; în contrast, conducătorii
totalitari sunt nişte fanatici care cred în ideologia lor şi sunt
gata să rişte orice pentru idealurile lor. Argumentul lui
Kirpatrick era că în timp ce putem colabora cu conducătorii
autoritari, deoarece aceştia reacţionează raţional şi predictibil
la ameninţările materiale sau militare, conducătorii totalitari
sunt mult mai periculoşi şi trebuie confruntaţi în mod direct.
Ironia constă în faptul că această distincţie surprinde
perfect ceea ce a mers prost cu ocuparea Irakului de către
Statele Unite: Saddam Hussein era un dictator autoritar corupt,
hotărât să-şi menţină puterea cu orice preţ şi condus de pure
consideraţii pragmatice (care l-au făcut să colaboreze cu Statele
Unite în anii 80). Dovada ultimă a naturii secularizate a regimului
său este faptul că în alegerile irakiene din octombrie 2002 – în
care Saddam Hussein a obţinut 100% din voturi, depăşind
astfel cel mai bun rezultat stalinist, de 99,95% – imnul electoral
pe care mass-media l-a difuzat la nesfârşit a fost şlagărul lui
Whitney Houston „I Will Always Love You”.
Unul din efectele invaziei americane este acela de a fi
generat o constelaţie politico-ideologică mult mai radical
„fundamentalistă” în Irak. Ceea ce a condus la o predominanţă
a forţelor politice pro-iraniene – pe scurt, intervenţia americană
a pus Irakul sub influenţă iraniană. Ne putem uşor imagina că,
dacă preşedintele Bush ar fi judecat de o instanţă stalinistă, el
ar fi condamnat instantaneu ca „agent iranian”. Izbucnirile
violente din politica recentă a lui Bush sunt, prin urmare, nu
exerciţii de putere, ci mai degrabă exerciţii de panică.
103
Să ne amintim vechea anecdotă cu muncitorul din uzină
bănuit de furt: în fiecare seară, atunci când acesta pleca de la
lucru, căruciorul său era inspectat scrupulos, fără ca paznicii
să găsească vreodată ceva: căruciorul era întotdeauna gol.
Într-un final, au înţeles: ceea ce muncitorul fura erau chiar
cărucioarele.
Asta e şmecheria pe care o încearcă cei care susţin
astăzi: „Dar lumea este, totuşi, mai bună fără Saddam!”. Ei
omit să ia în calcul efectele intervenţiei militare împotriva lui.
Da, lumea este mai bună fără Saddam Hussein, dar este ea
mai bună dacă includem panorama generală a efectelor
politice şi ideologice ale acestei ocupaţii?
Statele Unite ca poliţist planetar – de ce nu? Situaţia
mondială de după războiul rece avea efectiv nevoie de o putere
globală care să umple golul lăsat. Problema e în altă parte. Să
ne amintim de percepţia curentă a Statelor Unite ca nou Imperiu
Roman. Problema cu America de astăzi nu este că ea ar fi un
nou imperiu global, ci tocmai că nu e. Altfel spus, că, în timp ce
pretinde a fi un imperiu, ea continuă să acţioneze ca un statnaţiune, urmărindu-şi fără scrupule interesele proprii. E ca şi
cum viziunea conducătoare a politicii americane recente ar fi o
ciudată răsturnare a cunoscutului motto ecologist: acţionează
global, gândeşte local [act globally, think locally].
După 11 septembrie, Statele Unite ar fi avut prilejul săşi dea seama pe ce lume se află. Ar fi putut să fructifice
ocazia, dar n-au făcut-o, optând, în schimb, pentru reafirmarea
angajamentelor ideologice tradiţionale: gata cu
responsabilitatea şi vina pentru lumea a treia – acum noi
suntem victimele!
Despre tribunalul de la Haga, scriitorul britanic Timothy Garton Ash a afirmat patetic: „Niciun Führer sau Duce,
niciun Pinochet, Amin sau Pol Pot nu se vor mai simţi
protejaţi, în spatele porţilor castelului suveranităţii, de
influenţa dreptului internaţional”. Merită să remarcăm ce
lipseşte din această listă de nume care, pe lângă cuplul standard Hitler-Mussolini, conţine numai dictatori din lumea a
treia: unde e măcar un nume de conducător din rîndul marilor
puteri, unul care s-ar putea să nu mai doarmă atât de liniştit?
Sau, dacă e să ne apropiem de lista standard de bad
guys, de ce s-a vorbit atât de puţin despre aducerea lui Saddam
Hussein sau, să zicem, a lui Manuel Noriega, sub incidenţa
Tribunalului de la Haga? De ce singurul proces intentat
împotriva lui Noriega a fost pentru trafic de droguri, şi nu
pentru abuzurile sale ca dictator? Să fie oare pentru că altminteri
exista riscul ca el să dezvăluie vechile sale legături cu C.I.A.?
În acelaşi fel, regimul lui Saddam Hussein a fost un
stat autoritar abominabil, vinovat de nenumărate crime,
îndreptate mai ales împotriva propriului popor. Cu toate astea,
trebuie să remarcăm faptul straniu şi, totodată, esenţial, că,
atunci când reprezentanţii Statelor Unite şi procurorii irakieni
enumerau nedreptăţile sale, ei omiteau în mod sistematic
ceea ce a fost indubitabil crima sa supremă în termenii
suferinţei umane şi ai violării dreptului internaţional:
invadarea Iranului. De ce? Pentru că Statele Unite şi cea mai
mare parte a puterilor occidentale au sprijinit în mod activ
Irakul în această agresiune.
Iar acum Statele Unite continuă, prin alte mijloace, cea
mai mare crimă a lui Saddam Hussein: încercarea sa repetată
de a răsturna guvernul iranian. Acesta e preţul pe care îl
plăteşti atunci când războiul cu duşmanii tăi este, de fapt,
războiul cu fantomele din propriul dulap: nici măcar nu
reuşeşti să te mai controlezi.
____
1
Textul original a apărut în The New York Times din 5 ianuarie
2007 sub titlul „Denying the Facts, Finding the Truth”.
Traducere din limba englezã de Alex. Cistelecan
eseu
104
Dan UNGUREANU
Semiotica luxului
Lui Ilie Gyurcsik, cu recunoştinţă
I. Lux şi modă.
Există în istorie două principii care se bat în
permanenţă, binele şi răul, patronii şi proletarii, şoimii şi
porumbeii. O luptă mai invizibilă este cea dusă între lux şi
modă. Ele sînt în permanenţă confundate, dar, din punct de
vedere semiotic, funcţionează cu totul diferit.
Luxul este propriu societăţilor ierarhizate ; moda,
societăţilor egalitare. Luxul marchează inegalităţile sociale,
apartenenţa la o anumită clasă a societăţii. Moda exaltă
creativitatea individuală, individul se exprimă pe sine prin
modă. Ca să preluăm terminologia lui Iuri Lotman, societăţile
sintactice (ierarhizate) sînt caracterizate de lux, societăţile
semantice sînt caracterizate de modă.
Moda apare rar în istorie, fiindcă societăţile care exaltă
individul sînt puţine : Atena antică, Italia de nord a
Renaşterii, Anglia victoriană, Occidentul modern. Ce
caracterizează fenomenul modei ? O anumită perisabilitate,
(moda se tot schimbă) o anumită lizibilitate (e clar cine se
îmbracă la modă şi cine nu) scopul de seducţie (de îmbrăcat
la modă se îmbracă tinerii, în mijlocul cărora există grupuri
informale care promovează noi mode). Moda e
concurenţială, agonică : « eu sînt mai la modă decît tine ».
În societăţile semantice, sensul individului se află în individ,
în exprimarea personalităţii.
Luxul, dimpotrivă, este caracterizat de o anume
stabilitate. Şi luxul este lizibil, dar altfel decît moda : oricine
poate identifica un tricou Dolce & Gabbana ori o blană de
vizon, dar cu alt set de cunoştinţe : moda este caracterizată
doar de trăsături plastice şi simbolice, intrinseci, în vreme
ce luxul e caracterizat manufacturier şi economic ; un străin
nu-şi dă foarte bine seama de diferenţele între o cămaşă
Moschino şi una de rînd, dar poate foarte bine să evalueze
o pereche de cercei cu diamante sau o capă de hermină.
Luxul nu are scopul de a seduce, ci de a impresiona. În
societăţile sintactice, sensul individului se află în locul pe
care-l ocupă pe scara socială.
Luxul apare în toată istoria veche. În Europa
medievală, lumea se îmbracă în « costume de teatru » care
reprezintă clasa căreia îi aparţine fiecare. În Franţa,
justaucorps nu putea fi purtat decît cu permisiunea regelui,
şi se numeşte justaucorps à brevet, « cu diplomă ». În China
clasică, galbenul este culoarea împăratului. În Valahia, forma
işlicului, a bărbii şi a caleştii disting între diverse ranguri de
boieri. În Rusia clasică, numărul de cai de la trăsura cuiva îi
indică rangul. Chiar dacă, teoretic, un tîrgoveţ ar avea bani
să-şi cumpere cutare haine, el nu le poate purta, fiindcă ele
indică deosebiri de clasă. În lumea feudală, puterea precedă
averea, şi rangurile sînt (relativ) impermeabile. Nu averea,
ci locul în ierarhie determină dreptul fiecăruia de a purta
cutare sau cutare haină, de a purta sabie, de a purta pălărie.
Luxul nu ţine direct de avere, ci exprimă puterea politică şi
locul în ierarhie. Luxul este codat, dar codat social. Codurile
lui se găsesc în afara esteticii, ale modei în interior. Semiotica
luxului este binară, (de tip semnal, fum > foc ) ; cea a modei,
e simbolică, ternară, de tip Peirce.
II. Lux şi lizibilitate : falsul şi cognoscenti
Luxul, în secolul XX, secol al egalităţii şi producţiei
industriale, a dispărut în forma lui clasică odată ce a fost
analizat de Thorstein Veblen. (Trimitem la studiile lui
Thorstein Veblen, Tibor Scitovsky şi Garry Becker în ce
priveşte formarea preţurilor la bunurile simbolice ; studiile
lui Pierre Bourdieu despre distinction sînt prolixe,
economiştii au vorbit mai competent şi mai la obiect despre
subiectul pe care sociologul mai mult l-a încurcat). Industria a realizat imitaţia şi producţia de masă impecabilă
tehnic. Imitaţia de piele de crocodil, cristalele Swarovski,
contrafacerile chineze ale valizelor Vuitton aproape le-au
scos din circulaţie. În acel moment, luxul s-a refugiat în
invizibil. O cămaşă Hermès arată ca orice altă cămaşă, pentru
profani ; doar cunoscătorii pot recunoaşte o cămaşă albă
ca fiind, să spunem, Hilditch and Key.
Luxul din secolul XXI e de două tipuri, lizibil, nouveau
riche, şi ilizibil, old money. O pereche de pantofi de crocodil
ţin de luxul vizibil, de noi îmbogăţiţi care vor să-şi marcheze
bogăţia faţă de foştii vecini, rămaşi la bloc. Pantofii de
hipopotam sînt old money, îi poartă cei care au trăit de
generaţii doar printre oameni foarte bogaţi, singurii care
recunosc textura pahidermă a pielii. Rolex e nouveau riche.
Ceasurile de safari, din bronz matisat, ca să nu reflecte
razele soarelui la vînătoarea de lei, şi care se patinează cu
timpul, sînt old money. Chanel nr. 5 e nouveau riche.
Diptique e old money. Rolex e nouveau riche. Blancpain
Grande Complication e old money. Caviarul e nouveau riche.
Château Yquem e old money. Costumul Hugo Boss e
nouveau riche. Savile Row e old money. Trebuie să fii hasid
ca să ştii că un ştreimel, turbanul din cozi de samur, purtat
de evreii religioşi, costă mai mult de patru mii de dolari.
Profanul din afară vede doar austeritatea cămăşii albe şi a
hainelor negre purtate de hasidim.
Avem de-a face cu două tipuri de lux, iconic şi aniconic,
recognoscibil şi irecognoscibil, ca într-o nouă dispută
theologică dintre iconoduli şi iconoclaşti. Primul este pentru
out-group, pentru săracii de care noul îmbogăţit tocmai sa separat ; al doilea, pentru in-group, pentru grupul închis
de bogaţi în care old money trăieşte de generaţii. Putem
vorbi despre lux public şi privat. Avem, în lux, două sciziuni,
sincronică şi diacronică : cea sincronă, între lux vizibil şi lux
subînţeles, understated, cea diacronică, cursa permanentă
între industria care reproduce tot mai bine calitatea, şi luxul,
care caută mereu să se distanţeze de industrie.
§ Dilemă provizorie : putem numi modă luxul
recognoscibil (Dior, Chanel, Calvin Klein, Prada, Calvin Klein,
Karl Lagerfeld etc. ) şi defini ca lux luxul cunoscut unui mic
număr de iniţiaţi, shibboleth al unui grup restrîns închis
(cămăşi Anderson and Sheppard) ? Luxul recognoscibil, the
logo, cum i-ar spune Naomi Klein, se risipeşte într-o mulţime
de produse derivate, care ajung pe piaţa societăţii de consum.
Li se face publicitate, deci implicit participă la piaţa societăţii
de consum, care e una a perisabilului.
Moda trece, în a doua jumătate a secolului XX de la
eseu
grafic la logo. Moda anilor 1968 este psihedelică, grafică,
cu citate etnice, improvizată, anticonsumeristă. Moda de
după 1980 devine consumeristă, e bazată pe logo, marca
firmei, semn de conspicuous consumption. Pînă în 1980,
societatea occidentală e bogată şi sfidătoare : a umbla
îmbrăcat şleampăt înseamnă a te opune sistemului şi
războiului din Vietnam. După 1980, a doua criză a petrolului
cufundă Occidentul în recesiune : ţoalele de firmă semnifică
« tata şi mama au un loc de muncă, nu sînt şomeri, îşi permit
să-mi cumpere încălţăminte Nike, Puma, Reebook ».
Luxul trece de la expresie la aluzie : dacă aristocraţii
francezi antebelici purtau mănuşi, baston, joben, costum
urban prin excelenţă, urmaşii lor de la finele sec. XX poartă
cizme, şapcă, pantaloni de postav şi haină de catifea reiată
– costum prin excelenţă rustic. El trimite aluziv la o moşie la
ţară, la vii, la distracţii ca golful, vînătoarea şi călăria, străine
funcţionarului urban, chiar şi bine plătit. Cealaltă
îmbrăcăminte a aristocraţilor e impermeabilul marinăresc şi
pantofii cu talpă de crep, antiaderenţi, care nu alunecă pe
puntea umedă – semn al unui alt loisir inaccesibil, yachtul
(care se pronunţă, à l’hollandaise, yot, cînd ai unul). Se
poate spune că după 1945 Occidentul se democratizează
lent : luxul claselor stăpînitoare devine confidenţial, invizibil.
Îmbrăcămintea ghettourilor negre ajunge la modă, capătă
legitimitate vizuală. La mijloc, moda adolescenţilor trece de
la improvizaţie psihedelică hippy la logo, haine de firmă.
Moda secolului XX îşi ia sursele din rebeliune, de orice
fel ar fi : tricourile cu Che Guevara, icon-icoană prin excelenţă,
sau hainele largi, şleampete, cu şepci de baschet, ale
adolescenţilor negri vînzători de droguri, din ghetto. În epocile
dinainte, modele se organizează ca Gesunkenes Kulturgut,
bunuri culturale preluate de clasele de jos de la clasele de sus.
Acest fenomen e un semn al păcii sociale, al conformismului,
al dorinţei celor de jos de a urca. La finele secolului XX, moda
ghetourilor urcă în mainstream, fiii albilor avuţi, avizi de
rebeliune cuminţică şi de exotism familiar, adoptă şapca de
basketball şi dreadlocks ai ghetourilor negre. Political correctness triumfă, de mînă cu revolta strict vestimentară. Cei
din societatea predominantă, WASP, preiau sub-cultura
interlopă : muzica rap, hip-hop, ca şi maneaua, sînt produse
ale unor grupuri deviante, preluate de societatea majoritară,
avidă de frondă indirectă şi nepericuloasă, prin procură.
În perioada precedentă, masa adoptă codurile clasei
suprapuse ; după 1980, societatea adoptă codurile subculturilor, ghettourilor, reifică revolta, protestul sau simpla
devianţă, şi le transformă în bunuri de consum.
III. A fi a părea
Studiul semiotic al modei şi al luxului pare frivol. Dar
el oferă un acces extrem de uşor spre studiul transformărilor
societăţii : moda e un seismograf sensibil al transformărilor
sociale. Atunci cînd Anton Pann sau Alecsandri (sau toţi
moraliştii) fulminează împotriva futilităţilor modei şi a
cheltuielilor incredibile făcute de neveste, ei celebrează, de
fapt, o lume nouă : în lumea veche, a Regulamentului Organic, îmbrăcămintea e codificată pe clase sociale ;
adoptarea hainelor occidentale nu e doar o schimbare
vestimentară, înseamnă adoptarea unui cod unic pentru
toate clasele, democratic, aproape egalitar, în care nevasta
de mărunt slujbaş poate, cu sacrificii pecuniare, să se
îmbrace la fel ca soţia de ispravnic, iar aceasta, odată ajunsă
din urmă, să caute noi mode, ca să păstreze distanţa. După
1800, Europa adoptă un singur cod vestimentar pentru toate
105
clasele, iar moda înlocuieşte luxul. Moda este sexualizată :
în momentul în care, în secolul XVIII, în Italia de Nord, la
patricienii veneţieni, şi la curtea franceză, îmbrăcămintea,
deja complicată, începe să se schimbe mai des, luxul se
transformă în modă. Epoca e imorală, adulterină, e vremea
lui Casanova. Studiul modei din epocă e suficient pentru a
observa reculul religiei catolice în faţa primei revoluţii
sexuale. Într-una din comedioarele lui Herondas, autor de
mimi, două tinere se duc la pantofar, şi-şi aleg încălţămintea
(variată) cu competenţa parizienelor de azi – ceea ce descrie
la fel de bine starea de spirit democratică şi libertatea aticilor
ca un tratat de politologie. Şi se plîng, bineînţeles, de preţuri.
IV. Haina corpul
Haina ascunde corpul sau îl potenţează. Tricoul mulat
pe corp al culturiştilor de azi, genţile tinerilor gay, care preiau
încărcătura buzunarelor, pentru ca nici o umflătură artificială
să nu întrerupă linia corpului, sculptat prin fitness,
obiectualizează corpul masculin. Evoluţia e recentă. James
Dean scoate, în anii 1960, maieul la vedere ; adolescenţii
anilor 1995, linia slipului, care mijeşte pe sub blugii cu talie
joasă. În perioada precedentă, corpul masculin era invizibil,
drapat auster în costumul cu linii perpendiculare. Vizibil era
doar corpul feminin, căruia corsetul îi bomba sînii, îi subţia
talia, îi scotea în relief fesele şi îi provoca leşinuri.
Spre 1500, pantaloni mulaţi, cu fese vizibile şi cu sexul
proeminent poartă bărbaţii. Hainele bufante au umerii largi şi
talia îngustă. Femeile, în schimb, poartă haine lungi, care ascund
formele corpului. Sexul seducător se schimbă de la o epocă
istorică la alta. Depăşeşte scopurile acestui scurt articol clarificarea
motivelor sociale sau simbolice care declanşează această
alternanţă, dar ajunge s-o menţionăm. Femeia Art Deco este
tunsă băieţeşte, fumează, poartă pantaloni, emanciparea ei trece
prin imitarea coafurii şi vestimentaţiei masculine : bărbatul
Renaşterii engleze tîrzii poartă cercei în urechi, danteluri, imită
modele feminine. La musulmani, costumul feminin e auster şi
conservator, cel masculin e occidentalizat. La evreii tradiţionali,
costumul feminin este occidental, non-descript, doar costumul
masculin, pălăria şi barba, sînt tipice. La ţigani, şi vestimentaţia
masculină, şi cea feminină sînt specifice : nici un manifest nu ar
descrie mai bine preferinţa pentru endogamie şi refuzul valorilor
etice din societatea dominantă.
Este corpul un bun de lux ? Da. Bărbaţii graşi în Samoa, unde corpolenţa e semn de bunăstare, negresele grase
în Jamaica şi nu numai (corpolenţa arată că tînăra provine
dintr-o familie care nu suferă de foame), surferii din California (muşchii, bronzajul, corpul epilat, părul decolorat de sarea
mării şi de soare, semn că au mult timp liber şi nu trebuie să
muncească) unghiile lungi, date cu ojă, semn că mîinile nu
pot munci – toate aceste date biologice sînt descifrate doar
pe baza unor coduri sociale. Bronzajul şi pielea albă, corpul
gras sau slab sînt receptate diferit ca semne de bogăţie sau
sărăcie : în Occident, bronzajul e semn de opulenţă (vacanţe
scumpe pe plaje exotice) ; în America Latină sau Orientul
Apropiat, semn de sărăcie (oamenii bronzaţi sînt cei metisaţi
sau cei care muncesc afară, în soare). Pielea albă e cîntată în
cîntecele populare româneşti, ale unor oameni îndeobşte
bronzaţi la munca grea a cîmpului. Silueta e semn al clasei
superioare în Occident (timp liber pentru fitness) ; corpul
opulent e apreciat în Orientul Mijlociu şi mai toată lumea a
treia (semn de abundenţă alimentară).
106
eseu
V. Lux şi bogăţie
Ce poate fi luxos ? Nu toate lucrurile costisitoare sînt
luxoase. Un ospăţ, haine, o locuinţă, un mod de viaţă pot fi
luxoase. Luxos înseamnă costisitor, estetic şi teatral în
acelaşi timp. Există haine scumpe şi frumoase totodată, dar
lipsite de teatralitate ; or aceasta e particularitatea cea mai
greu de definit a luxului. Coroanele regale de aur, palla d’oro,
altarul de aur din catedrala San Marco nu sînt luxoase,
fiindcă, în afară de teatralitate, ele exprimă alte concepte –
suveranitatea ori sacrul.
Luxosul este teatral – adică public şi retoric. O haină
de catifea cusută cu fir de aur, purtată în intimitate, nu mai
este luxoasă : ea trebuie purtată în public. Luxos este doar
ceea ce se află expus. Din acest punct de vedere, barocul
este perioada de vîrf a luxului : nici un alt curent plastic nu
se poate compara cu elaborarea barocă. Moda franceză şi
italiană au avut un start timpuriu şi rapid fiindcă sînt ţări
catolice. Catolicismul este o religie teatrală şi iconică.
Elveţia, Statele Unite, Germania, Marea Britanie, ţări
protestante, au intrat tîrziu în modă, pe urmele Franţei şi
Angliei ; protestantismul este iconoclast, anti-teatral. În
Franţa şi Italia, casele de modă provin din tradiţia veche a
luxului ; în Marea Britanie şi alte ţări germanice, dimpotrivă,
moda urcă din fenomene marginale, din provocarea underground, dintr-o frondă a periferiilor. Moda britanică (Alexander McQueen, Virginia Westwood, John Galliano) este
caracterizată de un permanent hybris al provocării. Moda
franceză şi italiană vine dintr-o difuzie osmotică a codurilor
estetice ale aristocraţiei (sau a claselor suspuse în sensul
cel mai larg) spre plebe ; moda britanică este o insurecţie a
cercurilor underground contra pălăriilor pastelate, a
rozurilor etiolate, a albastrului nu-mă-uita, a griurilor
burtă-de-şoarece pe care le poartă aristocraţia. Americanii,
britanicii, elveţienii, britanicii, olandezii – toate popoarele
protestante se îmbracă şleampăt, (« sobru » zic ei) ca
musulmanii ; şi islamul, şi protestantismul sînt anti-iconice.
Luxosul este meşteşugit, adică manufacturat cu efort
iscusit : tablourile lui Van Dyck şi cele ale lui Rubens intră
în această categorie, cele ale lui Jackson Pollock nu. Barocul
este mai luxos decît goticul, fiindcă goticul este mai
interiorizat, mai sacru şi mai simbolic decît barocul, care e
teatral. Luxosul este “costisitor în mod evident”, costisitor
într-un mod lizibil estetic. Am afirmat că luxul şi moda se
opun, dar domeniile lor nu se suprapun pe deplin. Există
vinuri de lux, trabucuri de lux, dar nu există “vinuri la modă”,
fiindcă oenologia presupune o ucenicie îndelungă.
Nici în Statele Unite, nici în Marea Britanie, luxul nu
există ca atare : legitimarea colectivă a unui produs se face în
SUA prin popularitate, criteriu comercial, masificat, iar în
Anglia – prin vechimea firmei, semn de temeinicie şi seriozitate
aristocrată, dar nu neapărat de lux. Preţul este secundar.
Economiştii au dat numele de bun Veblen bunurilor
care sînt tot mai cumpărate pe măsură ce preţul lor creşte. Este
posibil ca să nu existe în lumea reală bunuri Veblen pure, dar
ele sînt o sfidare pentru analiza economică dominantă.
VI. Economişti, sociologi, semioticieni
Luxul este un concept la răspîntia economiei,
psihologiei sociale şi semioticii. Bunurile de lux sînt
costisitoare (aici, întristătoare grafice cu abscise şi ordonate,
analiză economică marginalistă, Menger, Marshall, la-lala) ; ele ţin de afişarea sinelui în public (Moscovici, Ervin
Goffman) ; pentru ca cineva să recunoască valoarea bunului
expus, trebuie să-l descifreze prin aceleaşi coduri cu
emitentul (semiotică). Spre deosebire de modă, codurile
semiotice ale luxului sînt mai sărace : oricine poate preţălui,
chiar vag, un brocart sau un moar, nu oricine desluşeşte cît
de trendy sînt adidaşii Onitsuka, de exemplu, piercing-urile,
tatuajele celtice, pilates. Moda are şi ea o extremitate
obscură, închisă, confidenţială un shibboleth, o incifrare a
unui grup coerent şi închis, aşa cum are şi luxul. Şi luxul, şi
moda sînt teatrale, în sensul etimologic, destinate privirii ;
publicul luxului este însă unul amorf, pe cînd, în cazul modei,
publicul este restrîns, organizat, competent semiotic – e
grupul din care face parte şi purtătorul cutărui lucru la modă.
Luxul există şi în natură : coada păunului este un
exemplu foarte grăitor. Coada păunului (şi a altor masculi
din diverse specii de pasărea paradisului) este costisitoare
biologic, e greoaie, îl expune pe mascul la riscul de a fi prins
şi mîncat. Ea are scopul de a fi afişată în public (semn al
sănătăţii masculului) pentru seducţie şi eliminarea
concurenţilor.
Luxul ia uneori forme antropologice diverse. Nu e
nimic luxos în civilizaţia japoneză. Influenţată pînă la
mimetism de civilizaţia chineză, cultura japoneză decantează
şi elimină barocul şi teatralitatea chineză. Codurile grafice
chineze sînt baroce, complicate, simbolice, elaborate ; cele
japoneze sînt epurate, naturale, regresiv-arhaice. Japonia
abhoră luxul. La indienii Haida şi Tlingit din Columbia
Britanică, luxul ia forma celebrului potlatch, praznic la care
şeful avut îşi invită semenii, împărţindu-le bunuri scumpe
sau distrugîndu-le, într-o exhibiţie ruinătoare a averii. Nu
tezaurizarea, ci exhibiţia sau risipirea averii sînt importante.
Deşi societatea japoneză este foarte ierarhizată, deşi
societăţile Haida şi Tlingit sînt (reelativ) mai puţin ierarhizate,
prima nu cunoaşte luxul nici ca tezaurizare, nici ca expunere,
nici ca risipă publică, pe cînd a doua se manifestă feudal.
Bogăţia e străină civilizaţiei japoneze, caracterizată de un
rafinament spartan. Japonia nu acumulează. Pînă şi budismul,
baroc în Tailanda şi Cambodgea, e transformat sociomorfic
în Japonia, îşi epurează liniile pînă la invizibil.
VII. Echilibre statice şi echilibre dinamice
Am trecut cu vederea, în paragrafele de mai sus,
dimensiunea cronologică a luxului şi modei. În San Gimignano
şi în Georgia montană, locuitorii s-au luat la un moment dat la
întrecere, construindu-şi turnuri de apărare, într-o concurenţă
nevrotică pentru prestigiu. În societăţile Haida şi Tlingit, diverşi
şefi s-au ruinat distribuind lingouri de cupru, cuţite de silex,
canoe şi costume de blană. (A fi renunţat la potlatch ar fi fost
o recunoaştere implicită a faptului că sînt mai săraci decît
concurenţii). Acestea sînt manifestări patologice ale luxului.
Colecţionarii de tablouri ştiu farte bine cum poate să degenereze
o licitaţie la Sotheby, iraţională ca un potlatch indian. Luxul
este susceptibil de “curse ale înarmărilor”.
Moda, dimpotrivă, este dinamică. Transformarea ei
permanentă, paradoxal, evită pericolul acumulării şi cursa
înarmărilor : dacă, să zicem, la curtea lui Ludovic XVI ar fi
putut avea loc o cursă a înarmărilor privitoare la lungimea
trenelor sau înălţimea perucilor, schimbările din modă fac
ca toţi participanţii la jocul fashion să fie readuşi la zero de
la un sezon la altul. Preţul unui tricou şmecher e foarte
mare, dar toate tricourile trendy au preţuri comparabile. În
domeniul luxului, competiţia are loc pe planul financiar, în
domeniul modei, pe planul simbolic.
eseu
Moda este autoreglată, luxul nu ; de aceea societăţile
pre-moderne se protejează prin interdicţii şi legi somptuare.
Semiotica luxului este stabilă, cea a modei evoluează. Moda
nu se acumulează, luxul dimpotrivă. Luxul evoluează extrem
de lent, moda rapid, cum se ştie.
Luxul şi moda se confundă uneori în engouements,
pasiuni colective auto-distrugătoare. Prima criză economică
din lumea occidentală a avut loc la Amsterdam – nebunia
lalelelor. Lalelele fură la modă, apoi deveniră un obiect de
gust rafinat, apoi un produs de lux, şi, ulterior, un mijloc de
investiţie. Specula a fost urmată de crah. Rafinamentul face
trecerea de la modă la lux.
Este luxul inocent ? Da. În epoca dinainte de 1789,
luxul nu este o etalare a bogăţiei. Am spus în altă parte că în
societatea feudală, puterea este cea care aduce bogăţia, şi
nu invers. În China, tot Extremul Orient, India Mogolă, în
Turcia sultanilor, e subînţeles că tot ce există în imperiu
aparţine împăratului (sultanului) iar supuşii de rînd n-au
decît uzufructul. Bogăţia în sine nu înseamnă mare lucru.
Împăraţii, sultanii, prinţii, aristocraţii îşi subliniază prin haine
şi podoabe de lux statutul social, locul în ierarhia puterii.
Bogăţia nu este a-semiotică, ci trimite spre altceva în
societatea medievală, spre putere. Bogăţia indică puterea
politică, nu este autoreferenţială.
Moda este simultan uniformizantă şi individualizantă.
Toţi membrii unui grup (de copii de bani gata dintr-un colegiu
costisitor, de pildă) vor vrea să se îmbrace cam la fel, dar şi
să se remarce, în interiorul grupului. Originalitatea
individului, gustul vestimentar, este o echilibristică pe
muchea îngustă între lizibil-banal şi extraordinar-ilizibil.
Dacă într-un grup de tineri care se tatuează unul
recurge la branding, arderea cu fierul roşu, fenomenul poate
fi perceput şi ca inovaţie de modă (gest precursor) şi ca
abatere ilizibilă, incomprehensibilă (arderea cu fierul roşu e
dureroasă, şi simbolic asociată cu sclavia sau cu tortura).
Luxul, spre deosebire de modă, nu cunoaşte inovaţie.
Atunci cînd societăţi egalitare şi societăţi ierarhice
coexistă apare un fenomen prost studiat şi şi mai prost
analizat. În Rusia din 2007, tinerele odrasle ale oligarhiei preiau
mode din Occident, (unele venite din ghettourile de negri
săraci ale Americii). În Occident, aceste mode, vestimentare
ori muzicale fac parte din efervescenţa permanentă şi lupta
adolescenţilor pentru integrare în grup, recunoaştere în grup,
frondă faţă de societate. În Rusia, aceste mode au funcţia de
bunuri de status, bunuri de lux : a merge la un concert de
heavy metal în Marea Britanie înseamnă apartenenţa la un
anumit grup şi la valorile lui ; în Rusia este un semn de statut
social înalt. Ceea ce este în Occident simbolic, susceptibil de
interpretarea unor cognoscenti, în Rusia (ţară înalt ierarhizată)
devine un simplu obiect de lux, fără valoare simbolică. Bunul
de modă devine bun de conspicuous consumption. Ruşii se
îndoapă cu caviar ori trufe, şi beau şampanie. Francezii se
definesc drept gourmets, cunoscători în ale gurii.
Moda apare în condiţii de relativă libertate sexuală. În
societăţile tradiţionale, în care tinerii sînt căsătoriţi de către
părinţi, ea nu există. Ea nu există nici în societăţile ierarhizate,
în care hainele şi comportamentele diverselor clase sînt
codificate. Moda există într-o franjă îngustă a vîrstelor, între
momentul în care copiii pot decide singuri cu ce se îmbracă
(din ce în ce mai devreme, în societatea occidentală) şi vîrsta
căsătoriei (din ce în ce mai tîrzie). Copiii mici, îmbrăcaţi de
părinţi, însurăţeii aşezaţi deja, care nu mai au nevoie să seducă
pe nimeni ies din domeniul modei.
107
Moda e specifică societăţilor individualiste, în care
legătura dintre generaţii e slabă. În societăţile şi comunităţile
tradiţionale (musulmani, evrei hasidici, ţigani, aristocraţíi,
satul românesc antebelic) în care legătura dintre generaţii e
puternică, moda nu îşi găseşte locul. Atunci cînd legătura
dintre generaţii slăbeşte, iar adolescenţii îşi caută modele
mai curînd printre cei de aceeaşi generaţie, mai degrabă
decît în părinţi, dezechilibrul creat se numeşte modă.
VIII Gîlceava semnelor
Alan Bloom se plîngea strident de abolirea canoanelor
literare în programele universităţilor literare şi de invazia
unor literaturi secundare : a femeilor, despre femei, a negrilor,
despre negri etc. Pentru generaţia revoluţionară, clasicii
sînt « bărbaţi albi morţi ». Pentru Alan Bloom, includerea în
programele de literatură comparată a unor texte exotice, pe
criterii non-literare, e o catastrofă.
Din păcate, descrierea pe care Alan Bloom o face
« revoluţiei » universitare din Statele Unite este părtinitoare.
Ea e specifică Statelor Unite, şi n-a pătruns în Europa. Ea
nu e prima “revoluţie” estetică : au existat deja trei - revolta
romantică, care a iubit literatura populară, revoluţia
impresionistă, care a promovat stampa japoneză, şi cubismul,
care a valorizat arta africană. Fără romantici, impresionişti
şi cubişti, am citi şi azi Corneille, am privi tablouri clasice,
pompieriste, şi am admira sculpturi clasice. Canonul clasic
nu e în stare să includă măcar estetica artei populare.
Canonul clasic cu canoanele exotice (artă populară, artă
primitivă, exotică, a minorităţilor rasiale, feminină etc.) se
află în acelaşi raport ca luxul şi moda – canonul clasic
corespunde luxului, canoanele exotice corespund modei.
Ştiinţa şi artele acumulează şi înlocuiesc după
metabolisme diferite. Din punctul de vedere al producţiei,
ştiinţa se acumulează (cea veche se adaugă celei noi) din
punctul de vedere al percepţiei, ştiinţa se înlocuieşte (toată
lumea citeşte manuale noi de biochimie, nu manuale
perimate). Din punctul de vedere al producţiei, artele se
înlocuiesc (curentele artistice noi le contestă şi le suprimă
pe cele vechi) ; din punctul de vedere al recepţie, artele se
acumulează (picturile, sculpturile, textele literare vechi sînt
păstrate şi continuă să fie admirate). Moda şi luxul se află
într-un raport oarecum similar, luxul funcţionînd ca ştiinţele,
moda ca artele.
ars legendi
108
Daniel VIGHI
Golul gândului şi mecanica
supravieţuirii
Un fapt lipsit de anvergură îmi năvăleşte în
memorie: parcul din faţa gării din Radna precupeţei Mara
în vremea de după epoca stalinistă, prin anii şaptezeci
erau acolo câteva bănci cu leaţuri vopsite într-un verde
cazon, un rondou cu flori îngrijit de lucrătorii de la spaţii
verzi de la Primăria Lipovei, câţiva ţigani fără avânt
muncitoresc de pe strada Mavrocordat pe unde locuiau
cei mai mulţi dintre ei, de altfel. În mijlocul rondoului cu
flori cu pistile şi corole mărunţele, cu nume pe care nul mai ştiu: în mijlocul lor şi al câtorva trandafiri pitici,
din aceia tufă, se ridica un piedestal din piatră de munte
de la cariera de la Baraţca, în vârful piedetalului capul
pitic al lui Lenin cu bărbiţa lui inconfundabilă şi, sub
el, o placă din marmură care păstra pentru viitorime
îndemnul rostit întreit, liturgic: “Învăţaţi! învăţaţi!
învăţaţi!” Aşa scria acolo, cioplit în piatra marmorei. Pe
vremea şcolii am tras cu ochiul la lozinca aceea şi ştiu
că odată mi-a trecut prin cap întrebarea că de ce anume
ar trebui să luăm în seamă îndemnul acela, de ce trebuie
să învăţăm tot ceea ce învăţăm, la ce ne ajută, care ar fi
să fie rostul învăţării. Întrebări pragmatice la care şcoala
nu a găsit răspunsuri adecvate nici astăzi. Nimeni nu
se prea întreabă că de ce anume ar fi bine să învăţăm.
La ce ne ajută în viaţă cutare materie, la ce bun să ştim
cutare lucru. Sau, şi mai brutal încă, la ce bun să ştim
tot felul de lucruri nefolositoare. Au ele vreun rost?
Aduc vreun câştig în viaţă? Pot ţine de căldură? Pot
asigura un loc de muncă, ne pot asigura un trai mai
bun? Întrebări grele şi inevitabile ca şi acelea referitoare
la ridicarea între cele sfinte a muncii de zi cu zi. Aceeaşi
propagandă care anima statuia lui Lenin din faţă gării
Radna ne asigura că munca l-a creat pe om la care un
şugubăţ a adăugat o continuare într-un sugestiv raport
de coordonare adversativă: dar nici lenea n-a omorât
pe nimeni. Sigur că şi aici una e vorba, alta e fapta. E
uşor să preamăreşti munca din birou, spuneau cei
ridicaţi între martirii muncii cu sapa în vorba greu de
uitat: doi cu mapa, unu cu sapa. Viziune de veacul XIX
într-o lume în care munca avea o anume dimensiune de
salahorie plină de eroism. Azi cei care muncesc sunt
mai ales cu mapa, mai nimeni nu este cu sapa pentru că
nu e nevoie de ea. Cei prostiţi cu hei rupisme în care
cincinalele se întâmplau în patru ani şi jumătate, eroii
din întrecerile muncii socialiste, victimele
stahanovismului şi ale muncii butaforice sunt tot atâtea
victime ale demagogiei. A vorbei care nu se întâlneşte
cu viaţa şi cu faptele ei.
Părintele Trandafir presimte asta. Înţelege ce are
de făcut: „Ei ! că nu e bine aşa ! grăi iarăşi preotul. Nu
merge cu sfatul”, îşi zice şi apucă să critice, descoperă
spiritul critic, vede şi judecă, foloseşte ironia pentru a
îndrepta turma: „Trece pe lâng-o casă, care nu e tocmai
de ieri acoperită : „Măi ! dar isteţ om mai eşti tu ! —
grăieşte către stăpân — şi prin vârful casei ai ferestre.
Tare iubeşti lumina şi sfântul soare !” [SLAVICI III:19].
Pentru fiecare situaţie are o ironie pe măsură: „Află
o femeie cu cămaşa nespălată : „Uite măi ! dar de când
aţi început voi să purtaţi rochii de postav ?” [SLAVICI
III:19]. Alteori critica este aspră şi necruţătoare: „Dă de
un om culcat la umbră şi-i zice : «... Bun lucru ! bun
lucru» Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de
lucru, că are copii.” [SLAVICI III:20]. Şi aici miezul ironiei
este unul profund etic. Oamenii reacţionează în fel
previzibil, râd şi încuviinţează critica defectelor celorlalţi
şi nu se arată dispuşi să-şi vadă propriile neajunsuri.
Autoanaliza este greu de îndurat în ciuda îndemnurilor
evanghelice „A ajuns treaba într-atâta, încât oamenii
cale de-o poştă se feresc din drumul popei. A ajuns ca
şi ciuma. Dar mai rău decât toate este una : după atâta
tândălitură, oamenii i-au pus numele «Popa Tanda».
Apoi Popa Tanda a şi rămas.” [SLAVICI III:19].
Şi, în sfârşit, după ce toate mijloacele posibile au
fost folosite, după ce părintele Trandafir a reuşit să-şi
ridice lumea în cap şi să ajungă din nou la episcopie,
chiar atunci când nimic nu mai pare că ar putea fi
îndreptat, se petrece un fapt neaşteptat. Întotdeauna,
în viaţa celor care continuă să creadă în ceva cu
încăpăţânare, se poate întâmpla acest lucru. Pentru ca
existenţa lui să fie cu putinţă, pentru ca faptul existenţei
ca atare a ceea ce speri, visezi şi îţi doreşti cu toată
fiinţa ta să vină, să se întâmple, este nevoie de această
perseverenţă care transformă lumea şi-i dă vigoare
socială. Moleşeala istorică, fatalismul, credinţa că nimic
nou nu se mai poate, lipsa de oricare naivitate posibilă
a ideilor şi idealurilor, cinismul dezabuzat, refuzul
activismului civic: toate astea pe de o parte. De cealaltă,
energetismul istoric, profetismul şi mesianismul, idealul
naiv, speranţa prostească, activismul neodihnit şi
caraghios, credinţa nătângă a căuzaşului că, în pofida
tuturor argumentelor contrarii, se poate – toate acestea
motivează şi dau sens existenţei. Putem să decădem
ars legendi
din lipsă de anvergură, din lipsă de credinţă în
schimbare, putem să privim de sus hărnicia mesianică
a paşoptiştilor cam tezişti, superficiali cultural, putem
să-i socotim lipsiţi de anvergură, putem să-i judecăm
oricum şi îi putem învinovăţi de toate relele cu putinţă,
printre care cel mai rău ar fi chiar lipsa de anvergură
culturală sau de talent. Orice putem spune despre ei,
despre lumea lui Alecsandri care se înclină falnic sau
meschin în faţa aceleia a lui Eminescu. Cu toate acestea,
zic, un singur lucru nu-l putem spune cu seninătate şi
cu siguranţa împăcată a unor judecăţi definitive, şi
anume faptul că ei, paşoptiştii aceia, n-ar fi avut energia
pozitivă a construcţiei istorice. Au vrut mai mult de la
ei, de la semeni, de la naţiunea lor, şi acest lucru s-a
putut remarca în progresele uimitoare care s-au
întâmplat din chiar această dorinţă pozitivă, din chiar
acest capital social al dezvoltării întâmplat pe vremea
lor şi din credinţele lor naive, exaltate, poate că lipsite
de talent, poate că lipsite de anvergura filozofică a unei
scrutări sceptice a lumii. Reculul care le-a urmat ne-a
apropiat din nou de stare acelora din Sărăceni, nu în
spirit, ferească Domnul, dimpotrivă chiar, spiritul şi
spiritualitatea se simt mai acasă în privirea ironic
detaşată, în dezabuzarea sceptică, în harfa zdrobită şi
în idealul frânt. Întotdeauna reflecţia filozofică şi privirea
larg cuprinzătoare se pot întâmpla prin distanţare, prin
pasul făcut în spate. Aşa şi cu naivitatea exaltată a
dezvoltării şi cu distanţa aristocratică a celui care se dă
un pas înapoi pentru a vedea mai limpede ce (se) face
şi ce anume se întâmplă. Numai că într-o lume marcată
de insurecţia reformării şi a zguduirii din temelii nu e
vreme destulă pentru aşa ceva. Nu e timp. În vremea
paşoptismului istoric, în lumea schimbării, nu reflecţia
este mai ales importantă, cât fapta istorică. Desigur că
aici intră multă posibilă improvizaţie, multe posibile
greşeli. Istoria au schimbat-o, sau au crezut că fac asta,
nu doar semenii lui Nicolae Bălcescu, ci şi aceia ai lui
Teohari Georgescu şi Gheorghiu Dej din vremea
închegării „capitalului social al edificării stalinismului”.
Şi ei credeau că schimbă istoria. Obsesie veche.
Aduceţi-vă aminte – Schimbarea la faţă a României – şi
ironia aspră a destinului care a împlinit-o cu ajutorul
ocupaţiei sovietice. Există aşadar un capital social
pozitiv şi poate exista, istoria ne învaţă asta, şi unul
negativ. Libertatea şi democraţia împreună cu „capitalul
social pozitiv” al libertăţii din perioada interbelică s-a
pierdut după al doilea război mondial printr-o schimbare
cu sens invers. Oricum ar fi, şi într-un sens şi în celălalt,
scepticii şi reflexivii stau mai degrabă deoparte, la noi
mai mult ca la alţii, ei nu cred că pot să schimbe lumea,
de cele mai multe ori se scufundă în liniştea amară a
unor credinţe despre neputinţa schimbării. Dacă în
democraţie atitudinea aceasta este expresia unei
asumări libere (adică valide etic) în condiţiile
suspendării libertăţii, lipsa de reacţie în numele
scepticismului este un alibi al unui abandon în esenţa
109
lui deficitar din punct de vedere moral. Este adevărat,
pe de altă parte, că mişcarea spiritului într-o lume liberă
se petrece mai întotdeauna spre mai binele istoric, chiar
dacă apar sincope şi suspendări ale libertăţii, aşa cum
a fost cazul victoriei bolşevismului şi fascismului întro lume care le-a dat libertatea s-o aibe. Cu toate acestea,
istoria secolul al XX-lea ne-a arătat că izbânda aparţine
în cele din urmă devenirii melioriste a istoriei şi că
energetismului reformator şi modernizator în sens
lovinescian, sincronic, câştigă în cele din urmă.
Constantin Noica numea meliorismul modernizării, spirit
agrar prin deceniul al patrulea din veacul trecut, noi îi
zicem astăzi spirit civic-democratic. Ieri, căuzaşii; azi,
oengiştii. Militanţii farmazoni, cărvunarii şi ipistaţii, ieri;
reprezentanţii societăţii civile, liderii de opinie, gulerele
albe, intelectualitatea angajată, astăzi. Aceleaşi
impulsuri în alte momente istorice, cu alte figuri: alte
măşti, aceeaşi piesă, cum ar spune scepticul reflexiv
din lumea eminesciană conservatoare, înalt culturală şi
dezabuzat reflexivă. Mişcarea de flux şi reflux din
construcţia destinului istoric românesc s-a întâmplat,
aşadar, ca peste tot de altfel, în urma unor crize ultime,
când nimic nu mai merge, când orice soluţie pare
imposibil de găsit, când istoria se împotmoleşte iar
sensurile ei se pierd în regimuri totalitariste, în hăurile
sociale ale corupţiei şi ale pierderii sensului înalt al
oricăror valori. Se poate ca schimbarea socială şi politică
să fie stârnită de criza de tip cuţitul la os – ceea ce nu
mai merge se prăbuşeşte cu totul. Aşa a fost în timpul
lui Tudor din Vladmiri şi a pandurilor săi, aşa a fost în
vremea lui Bălcescu, Ghica şi Tell, aşa a fost pe vremea
când Iuliu Maniu păşea în temniţa de la Sighet, mai
apoi istoria s-a urnit din loc în faţa locuinţei unui preot
ungur ce urma să fie evacuat. Când istoria românească
de până în pragul mileniului al treilea, îşi încheie un
ciclul, se întâmplă inevitabila ajungere a cuţitului la os:
„Când sosi acasă de la episcopie, găsi pe preuteasa în
pat. Era a patra bucurie la casă.
O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte,
o casă numai hârb : prin pereţi se furişa neaua, cuptorul
afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” [SLAVICI
III:21].
Aşadar când se încheie istoria, o anume istorie a
unui anume ciclu, necazurile sunt fără ieşire parcă.
„Preuteasa” este bolnavă în pat, copii sunt mici, prin
pereţii casei se strecoară frigul şi neaua. Nu se mai poate.
Nimic nu mai merge. Cuptorul afumă şi acoperişul „este
tovarăş cu vânturile”. Înaintea schimbării nimic nu pare
că se poate schimba. Domină peste tot senzaţia de
încremenire în eternitatea răului şi a neputinţei de a lupta
cu implacabilul. Popa Tanda, întors de la episcopie, simte
cuţitul existenţei şi cade pe gânduri, mai apoi alunecă în
disperarea lipsei de perspective: „Gând se înşira cu
gândul în capul lui. Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor,
110
ars legendi
şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea să si-l înfăţişeze decât cu cele mai triste colori. Copiii lui ! soţia lui
! ce va fi de dânşii ! ? Inima îi era grea, dar nu afla un
singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare ; în
lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă.”
[SLAVICI III:21].
Înaintea schimbării istorice, a ciclului reînceput,
viaţa curge în ritmurile dintotdeauna: „A doua zi de
dimineaţa era duminecă ; părintele se duse la biserica
cea închinată spre pământ, ca să citească utrenia.
Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir niciodată
nu şi-a dat seamă despre cele ce făcea. Era preot şi era
bucuros. Ii plăcea să cânte, să citească evanghelia, să
înveţe creştinii, să mângâie şi să dea ajutor sufletesc
celor rătăciţi. Mai departe nu se gândea”. [SLAVICI
III:21].
Faptul că „părintele Trandafir niciodată nu şi-a dat
seamă despre cele ce făcea” exprimă cum anume este
viaţa în sărăcie şi în dictatură. Ăsta este, poate fi, un
motiv al încremenirii istorice, al capitalului social negativ
al stagnării în patriarhalitatea sărăciei moştenite: fie ea a
Sardiniei din filmele fraţilor Taviani, a Antaliei sau a lumii
româneşti. Oamenii sărmani care trăiesc fără mari
posibilităţi materiale nici nu gândesc la mai mult decât
ceea ce ar fi să le asigure existenţa de pe azi pe mâine.
Această lipsă de perspectivă a situării în marginile
propriului destin permite instaurarea totalitarismului prin
atomizare socială. Oricât ar părea de inacceptabil pentru
existenţialismul modern, care identifică singurătatea prin
reificarea omului în megalopolis, aceeaşi singurătate, cu
urmări încă mai devastatoare pentru corpul social, este
prezentă în lumea săracă a societăţii aflate sub apăsarea
dictaturii. Lipsa orizontului cultural şi civic, neputinţa
comunicării, izolarea în meschinăria supravieţuirii
cotidiene sunt tot atâtea premise ale anistoriei. A trăi
fără să-ţi dai seama de ceea ce faci este să fi asemenea
Popii Tanda în clipa în care „ Inima îi era grea, dar nu afla
un singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare ; în
lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă.”
[SLAVICI III:22].
Pe de altă parte, suspendarea gândirii în mecanica
vieţii cotidiene –„A doua zi de dimineaţa era duminecă ;
părintele se duse la biserica cea închinată spre pământ,
ca să citească utrenia.” [SLAVICI III:22] – neputinţa de a
te îndepărta reflexiv, o clipă măcar, de ceea ce faci,
instaurează golul şi absenţa gândului. A gândului care
este marele inamic al încremenirii, motorul istoriei,
fermentul crizelor şi al reformelor, al aventurilor
insurecţionale şi cauză (chiar şi) a demonismului care
mână înainte istoria. Satanismul Uniunii Sovietice care
face istorie, faţă de plictiseala existenţei mic-burgheze
din cantoanele helvetice care o suspendă, după cum
spune Emil Cioran. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Ceea
ce pot spune este că istoria se hrăneşte din mişcarea
gândului despre cum anume poate fi modificată curgerea
ei. Dacă nu gândeşti istoria, nici nu poţi avea
posibilitatea de a interveni în vreun fel anume în ea. Eşti
captivul unui implacabil fatal. Popa Tanda nu gândeşte
la ceea ce face, îşi îndeplineşte îndatoririle – cântă, citeşte
evanghelia, învaţă creştinii, mângâie şi dă ajutor
sufletesc celor rătăciţi. Alţii fac alte cele, merg la fabrică
în fiecare dimineaţă, la birou, la şedinţele de partid, la
beciurile în care anchetează, schingiuie, oropsesc, alţii
fură de prin galantare, de prin ogoarele patriei, alţii spun
că totul e bine cu aceleaşi vorbe de ani de zile şi nu cred
că ar putea fi cu putinţă un alt fel de a vorbi despre un alt
fel de lume. Până la un moment dat când cuţitul se apropie
de os, criza ultimă - o soţie bolnavă, trei copii mici, al
patrulea de lapte, o casă numai hârb şi acoperişul,
tovarăş cu vânturile, hambarele goale, punga deşartă şi
sufletul necăjit – deodată toate acestea devin
insuportabile. Îşi strigă scadenţa după ani de amânare,
de refugiu în golul gândului şi în mecanica supravieţuirii.
plãcerea textului
Em. GALAICU-PĂUN
Pt, pornografia...
Text de plăcere
(script-tease)
Motto: “... ahtiată după discuţii fine, dar
ascunzînd în lenjeria-i intimă acel pizdoi pe care
bănuiesc că-l au toate eroinele lui Turgheniev!”
Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea
Omul este un animal verbivor.
Chiar şi atunci cînd tace — sau mai ales atunci —
, el rumegă cuvinte. Nu ţin saţ, poate de aceea omul nu se
mai satură de vorbit. Capul lui Orpheus care, aruncat în
apele rîului Hebrus, continua să cînte — iată un simbol,
pe cît de insolit, la prima vedere, pe-atît de uzitat, din
perspectivă istorică (îl vom reîntîlni, sub alt nume şi-n alt
loc, în Infernul lui Dante, cîntul al XXVIII-lea, versurile
118-142: “Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare/ că şi-azi
îl văd, şi singur îl văzui/ umblînd şi el ca şi-alţii orişicare./
/ Ţinea de păr în mînă capul lui,/ cum porţi un felinar în
mîna vie,/ iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui!// (...) Cînd
drept sub poala punţii-a fost, apoi,/ ne-ntinse capu-n mîna
ridicată/ spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,// şi-a zis...”,
apoi în Hamlet, sub înfăţişarea “sărmanului Yorick” care,
chiar dacă nu vociferează, îi inspiră prinţului — acum pe
post de purtător de cuvînt al... hîrcii — un monolog
antologic; exemplele ar putea continua...). Va fi nevoie de
“mîna care eliberează cuvîntul” (Andre Leroi-Gourhan,
Le Geste et la Parole), pentru ca omul să nu se înece în
torentul verbal, să nu-l ia gura pe dinainte, sau, de ce nu?,
să înveţe a domoli stihia limbii.
Scrierea, ca o lăsare de sînge... Începe prin
dezvirginarea limbajului, dacă nu cumva acesta şi-a pierdut
inocenţa încă-n poezia populară orală, pe cînd mîndra
privea stelele, badea floricelele (doar două exemple — dar
ce exemple! —, unul metafizic: “Auleo, Mărie tu,/ Cum
asara... şi azi nu?!” şi altul cît se poate de fizic: “Pizda me
e ca o cute/ Oi muri, nu m-oi mai fute”).
111
N-au trecut nici două decenii de la celebra replică
a unei telespectatoare sovietice ofticată pe modul de viaţă
american — “V Sovetskom Soiuze sexa net!”1 —, că iată
s-a şi ridicat o generaţie ce-şi revendică, sus şi tare, cvasimonopolul literaturii “de şliţ”: de bună seamă, douămiiştii
noştri au ieşit, asemeni prozei clasice ruse din Mantaua
lui Gogol, dintr-un poem al lui Dumitru Crudu, mai exact
din ultimele două versuri, altminteri absolut memorabile:
“iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă/ de peste tot
ca o imensă pizdă de fecioară” (cu o intuiţie ce a mers la
fix, Eugen Lungu îşi încheia antologia optzecistă Portret
de grup chiar cu aceste versuri, trasînd astfel frontiera
între o generaţie prin excelenţă livrescă, a “şoarecilor de
bibliotecă”, şi alta a băieţilor de cartier, al cărei manifest
pare a fi Pizdeţ-ul lui Alexandru Vaculovski). Că s-a scris
şi pînă la fracturişti poezie-n “puţa goală”, şi încă de către
marii clasici — suficient să-l citez pe Eminescu: “Toate
fiinţele-ar fi nule/ fără pizde, fără pule” —, sau de clasicii
în viaţă — a se vedea Infernala comedie a “îngerului
jongler Emil Brumaru”, datînd din 1978 (Sic!), dar apărînd
în volum abia în 2005, la Editura Brumar —, iată un adevăr
pe care opinia publică îl ignoră, din necunoaştere sau cu
bună ştiinţă. Ceea ce mi se pare de-o ipocrizie fără margini:
de la o vreme trăim cu toţii “pe uliţa mare”, dar avem
pretenţia să ni se gutenbergrăiască “pe uliţa mică”. Chiar
dacă, sub presiunea limbii vorbite, ultima redută a
puritanismului lingvistic a căzut, odată cu editarea
dicţionarului Şăineanu...
Două mari descoperiri — teoria relativităţii şi
psihanaliza — marchează a jamais secolul XX; dacă prima
este pusă în practică în august ‘45, prin detonarea bombei
atomice, cea de-a doua se va manifesta plenar odată cu
revoluţia sexuală din anii ‘60 (deloc gratuit, paralelismul:
odată debarcat în SUA, pentru o serie de conferinţe ce
aveau să-i răspîndească învăţătura în Lumea Nouă, Freud
i-ar fi spus companionului său, în timp ce vameşii îi
“scuturau” bagajul... intelectual: “Habar n-au ce bombă
purtăm cu noi în geantă”). Şi una şi alta vor schimba lumea
din temelii; exterioară, cea dintîi, marcînd însă conştiinţele;
interioară, ultima, cu puternice răbufniri în afară, la un
moment dat. (Între paranteze fie spus, dacă ulterior Albert
Einstein a militat împotriva proliferării armelor nucleare,
este greu, dacă nu chiar imposibil, să ni-l imaginăm pe
Sigmund Freud campion al moralei creştine...) Înzestrată
cu asemenea achiziţii majore, omenirea a trebuit să înveţe
a trăi cu ele: centralele atomice, pe de-o pare, şi producţia
X (XX, XXX), pe de-alta, constituie — în linii mari —
derivatele “paşnice” ale celor doi djinni scăpaţi din
eprubete. Deloc întîmplător că şi-au dau mîinile, djinnii, în
persoana cîtorva iluştri preşedinţi ai SUA — patria lui
Henry Miller, nu?! dar şi a Raportului Kinsey
(Comportamentul sexual al bărbatului, 1948;
Comportamentul sexual al femeii, 1953) —, de la John
Fitzgerald Kennedy la Bill Clinton, ca şi a unor secretari
generali ai PCUS (Brejnev, bunăoară); puterea şi potenţa
fac casă bună! (Se înţelege de la sine, nu-i vorba de uniunea
consfinţită de (a)lege(ri), dintre Părintele Naţiunii şi PatriaMamă...) Diminuarea uneia duce la scăderea celeilalte, şi/
112
plãcerea textului
sau invers; altfel spus, mai pe şleau: atunci cînd Bill Clinton
dădea muie în Biroul Oral, pardon Oval, unei stagiare de
la Casa Albă, Boris Elţin se mulţumea să-şi ciupească de
fund secretarele menopauzate. “Pociuvstvuite razniţu2!”
În ciuda unei puternice tradiţii puritante, America rămîne
Pămîntul Făgăduinţei psihanalitice, ţara în care s-a născut
mişcarea beat (suficient să amintim de acţiunea de protest
— în pat!!! — împotriva războiului rece, a lui John Lennon
& Yoko Ono, tot ei apărînd în pielea goală pe coperta unui
album de balade lirice), la fel cum, la celălalt capăt, URSS
este bastionul bigotismului pudibond, chiar dacă, în ‘18,
a început prin abolirea moralei sexuale burgheze (merită
toată atenţia teoria “paharului de apă”, a însetatei de sex
Inessa Armand, metresa lui Lenin). Era de aşteptat, aşadar,
ca dezinhibarea limbajului — la noi — să vină dinspre
Răsărit, dar şi de peste Ocean...
Pourtant, anume Bătrînul Continent este leagănul
libertinajului şi, respectiv, al puritanismului fără margini.
Pe de-o parte, toate acele madone dezvelindu-şi sînii &
coapsele, în frescele acoperind bolţile catedralelor, dar şi
în scris (să ridice mîna cine nu a citit Decameron-ul); pe
de-alta, angajarea unor pictori, supranumiţi cu maliţiozitate
“şliţari”, care să acopere ceea ce nu trebuia de-acum înainte
văzut, de exemplu în frescele lui Michelangelo. (Între
paranteze amintim că totul se compensează, într-un fel
sau altul: bunăoară, cînd doamnele de la Curte purtau
rochii pînă la pămînt, era de bon ton să-şi expună, într-un
decolteu generos, gurguiele pudrate ale sînilor...)
Adevărată revoluţie culturală, reprezentarea realistă a
corpului uman, în nuditatea sa de după căderea-n păcat,
constituie o miză importantă, de la Renaştere încoace. Şi
limbajul, în ce măsură dă socoteală de identitatea sexuală
a personajului/a creatorului (încercaţi să citiţi pe roluri
Cîntarea cîntărilor, pentru început)? Cu alte cuvinte,
“textul are o formă omenească, este o figură, o anagramă
a corpului?” (Roland Barthes). “Da, dar a corpului nostru
erotic”, vine răspunsul semioticianului francez, care ţine
să precizeze: “Plăcerea textului ar fi ireductibilă la
funcţionarea sa gramaticală, aşa cum plăcerea corpului e
ireductibilă la nevoia fiziologică”. Nimic de zis, o scriitură
asexuată este tot ce poate fi mai penibil în literatură, dat
fiind “formidabilul revers al scriiturii, desfătarea”. Or,
creatorul este şi un croitor (ierte-mi-se jocul de cuvinte)
ce se îngrijeşte de “garderoba” textului; cineva coase
dessous-uri, altcineva rochii de seară. Fiindcă nu se poate
trage rochia de seară de-a dreptul pe trupul gol, decît
dacă te numeşti Marilyn Monroe şi cînţi la ziua de naştere
a preşedintelui Kennedy...
Ca să rămînem încă puţin în universul “garderobei”:
atît revoluţia lui Sade, în ale limbajului, cît şi cea a lui Yves
Saint-Laurent, în ale modei, ţin de... haute couture. La
Sade, “mesaje pornografice se mulează în fraze atît de
pure încît le-ai putea lua drept exemple de gramatică” (R.
Barthes); la Y.S-L., hainele, unele vaporoase, pun în
valoare corpul de bucurie supremă al femeii. Şi într-un caz
şi-n altul, “totul se joacă, totul se juisează la prima vedere”.
Poezia este cea mai aproape, prin însăşi natura ei, de
această punere în scenă a unei apariţii-dispariţii, hai s-o
numim convenţional script-tease. “— Ah, îi zice el cu
dorul,/ Lasă-ţi haina ta regală;/ Gol în ochii-ţi văd amorul
—/ Ah, arată-mi-te goală./ Atunci ea roşind se pleacă/ Şi
sta piepţii să-şi desfacă/ Şi din sponci desprinde haina/ Şi
în lună se dezbracă,/ Dezvelind taină cu taină” (Eminescu,
Miron şi Frumoasa fără corp) sau: “Şi-a dezvelit sărind/
Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis şi s-a închis
cutia/ Unui giuvaer, de sînge./ Aş pune gura şi aş strînge”
(Tudor Arghezi, Rada), sau: “Dansează! se aude dinăuntru
ca tunetul glasul Domnului,/ şi tocurile tale ascuţite prind
a bate pe loc,/ prind a se avînta în lungi piruete,/ lăsînd în
urma lor gropi mici în care sîngele bălteşte,/ pînă cînd te
dezbraci, pînă cînd te lungeşti lîngă mine şi/ aruncate-s
cît colo rochia şi sutienul şi chiloţeii/ (ca două coloane de
lumină sînt coapsele tale,/ eu însumi lumină, a treia, între
ele)” (Ion Mureşan, Convorbiri cu diavolul) sau, de la
un capăt la altul: Infernala comedie de Emil Brumaru. Oricît
ar scoate de pe ea, poezia mai are ceva de ascuns. Ceea ce
face diferenţa dintre acest joc pe dezbrăcate, pe de-o parte,
şi etalarea unui limbaj denudat, pe de-alta, ţine în ultimă
instanţă de miză: poezia seduce, pornografia se vinde.
Fata morgana, prima; marfă, cea din urmă.
Revenind la oile noastre, musai să constatăm că
literatura şi artele au ieşit din edenul comunist asemeni lui
Adam şi Eva din tabloul lui Masaccio Izgonirea din
Paradis, oripilaţi de spectacolul propriei goliciuni. Dar
înjurînd. De regulă, ruseşte, iar, mai nou, americăneşte.
Spre deliciul galeriei. Nici vorbă de propria desfătare —
totul se consumă pe bandă rulantă, ca la McDonald’s. În
văzul lumii. Literele noastre seamănă tot mai mult cu o
plajă de nudişti administrată de nişte inşi în costume la
patru ace. De dragul acestora din urmă reproduc un scurt
fragment din Cerşetorul de cafea: “Nu văd nimic
“periculos”, “josnic”, “murdar” etc. în a folosi cele cîteva
cuvinte aşa-zise ruşinoase, ştiute şi răs-ştiute de toţi,
strigate, şoptite şi scrise pe toate gardurile şi trotuarele
de cînd e lumea. Mi se pare mult mai vulgar să spun că am
“regulat”-o pe Didina decît să recunosc verde c-am fututo”. În cazul unor texte “fără perdea”, nu atît limbajul mi se
pare pornografic, cît scriitura, mai exact cvasi-absenţa
acesteia. E ca şi cum ţi-ai face mîna practicînd
autoerotismul. Tocmai de-aceea cred că Pizdeţ şi
Letopizdeţ, ca să dau un exemplu la îndemînă, sînt opuri
de-o singură folosinţă; de bună semă, că doar n-ai să dai
prezervativul la vulcanizare?! Din contră, o pagină de
Henry Miller îţi dă vertijuri, de-ar fi să citez doar scena
“cu lanterna” din Tropicul cancerului: “Deodată văd în
faţa mea o crăpătură neagră şi păroasă, încrustată într-o
bilă de biliard albă şi strălucitoare, perfect lustruită.
Picioarele mă ţin ca nişte foarfece. Arunc doar o privire
spre această rană neagră şi căscată şi o fisură adîncă mi
se întredeschide în creier...” (vezi pag. 257-262). Asta e!
— marea literatură întredeschide (iarăşi de la Roland
Barthes citire: “Locul cel mai erotic al unui corp nu este
oare acolo unde îmbrăcămintea se cască?”); literatura
de consum expune, p..e şi p...e, ce altceva?! (vezi şi Prefaţa
la Istoria ochiului, de Georges Bataille: “Nu vreau să mă
ridic împotriva tendinţei profunde a celor mulţi: ea este
plãcerea textului
expresia destinului care a vrut ca omul să-şi rîdă de
organele sale reproducătoare”), ca morcovii/vinetele pe
tarabă. Fără metafizică, nu există text de plăcere, ci doar
— în cel mai bun caz — (auto)satisfacere; parafrazîndu-i
pe autorii Noii dezordini amoroase, “literatura de calitate
are privilegiul juisării pentru că literatura de consum are
blestemul descărcării”. Or, un limbaj reductibil la nevoile
fiziologice nu ne poate procura decît, hai să zicem, uşurare;
cît despre sublimare (“în psihanaliză, deviere a energiei
psihice izvorîte din tendinţe instinctuale şi egoiste spre
atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale”, DEI, 1999),
pe care taica Freud o aşează la baza creaţiei artistice, ea se
obţine prin ridicarea la puterea de simbol (figură, anagramă
etc.) a ceea fără de care, vorba clasicului, “toate fiinţele-ar
fi nule”. Iată cum o face, în O experienţă personală,
japonezul Kenzaburo Oe (laureat al Premiului Nobel, 1994):
“Himiko se prăbuşise de nenumărate ori în orgasm, la
început la intervale scurte şi apoi după pauze din ce în ce
mai prelungi. De fiecare dată, Bird îşi aminti de senzaţia de
a lansa un aeromodel seara, pe terenul de joacă de la
şcoala lui primară. Himiko se învîrtea în jurul axei trupului
lui în cercuri tot mai largi, tremurînd şi gemînd pe cerul
orgasmului ei ca un aeromodel chinuindu-se sub povara
unui motor prea mare. Apoi, cobora din nou pe terenul de
aterizare unde aştepta Bird şi perioada de repetiţie mută şi
încăpăţînată reîncepea (...) Himiko zbura în continuare,
coborînd uşor către pămînt şi ţîşnind iar spre cer ca întrun dans, asemeni unui zmeu prins într-un curent
ascendent”. Nu se lasă mai prejos nici “sexul frumos”,
dînd dovadă de “gîndire spermatică” (Emil Cioran) prin
pana în-Nobel-ată (în 2004) a austriecei Elfriede Jelinek,
autoarea romanului Pianista (remarcabilă, traducerea
Norei Iuga!): “Pe dinăuntru e toată o văpaie. Fitilul
luminează mai puternic decît o mie de sori acest şobolan
scîrbos, numit sexul ei” sau: “Pachetul înlocuieşte rapid
coroana de carton aurit al fetiţelor, costumate în prinţese
(...) podoabele reginelor au alunecat în chiloţi şi femeia îşi
descoperă locul în viaţă. Ceea ce strălucea în mîndria
copilului deasupra capului, a ajuns acum acolo unde
lemnul femeiesc trebuie să-şi aştepte tăcut toporul” sau:
“Priveşte doar în interiorul ei. Bărbatul, acest mecanism
cu experienţă, prelucrează maşina defectă, instrumentul
numit femeie” sau: “Din clipa în care amîndoi au obţinut
în ochii celuilalt corporalitate, şi-au rupt reciproc toate
relaţiile umane dintre ei (...) Corpul nu-l mai percepe pe
celălalt, ci îşi devine unul altuia doar un mijloc de a fi
altfel” sau: “Intră în femeie de parcă ar trebui să
pingelească, într-un timp record, nişte pantofi sau să
monteze caroseria unei maşini” sau, în final: “Bărbatul se
îndeasă în continuare în gura femeii şi o trage puternic de
păr şi de urechi (...) Ea încă mai vrea, el încă nu poate”
etc., etc. Cîtă cruzime (y compris, de limbaj), atîta poezie!
Dimpotrivă, într-o lume (ca panou publicitar, pentru a-l
parafraza pe Schopenhauer) căzută în derizoriu,
chioşcurile deşelate de greutatea sînilor expuşi vederii
constituie reversul profan al frescelor renascentiste, iar
pudibonderia afişată a unor plays boys dechus & Marii
Magdalene pocăite e pe măsura ipocriziei taţilor de familie
113
ai epocii victoriane care aveau grijă să-şi înzestreze viitorii
gineri cu bani de bordel, pentru ca fiica lor să ajungă
virgină în faţa altarului.
În final, îngădui-mi-se a evoca mica-marea mea
experienţă în ale scrisului de plăcere — ei bine, redactarea
romanului Gesturi a pornit tocmai de la această intrare
sub pielea celuilalt, a sexului opus vreau să zic. Cum însă
personajul meu nu are identitate sexuală desemnată, a
trebuit să veghez cu străşnicie să nu-mi scape vreun
adjectiv ce i-ar dezvălui-o. Soluţia s-a dovedit cît se poate
de simplă: pe toată durata scrierii, în care corporalitatea
joacă un rol decisiv, m-am situat la... feminin (mde,
“Madame Bovary c’est moi”, cu reversul lui Mistinguett:
“Quand une femme se donne a l’homme qu’elle a dans la
peau”), astfel încît pot să spun, cu toată ruşinea, că am
lucrat cu limba. Fiecare organ, mădular, zgîrci, grain de
beaute etc. mi-a trecut — literalmente! — prin gură: de
îndată ce era gratulat cu o termninaţie feminină, trebuia
să-l suprim sau să apelez la un adverb. Totul, pentru a
obţine acel etalon al corporalităţii umane — nostalgie a
androginităţii pierdute?! —, numit gestualitate pură. Nu
mare mi-a fost mirarea să aud, peste ani, în plină stardă, o
femeie blestemîndu-şi rivala rămasă grea de la bărbatul ei:
“Să naşti pe gură!”
Note:
1. (rus) “În URSS n-avem sex!”
2. (rus) “Pricepeţi diferenţa!”
cronicã literarã
114
Nicoleta CLIVEŢ
O poezie prietenoasă
Mai mult decât „o admirabilă carte de versuri“ (N.
Manolescu, pe coperta a patra), Cinema la mine-acasă
(Ed. Cartea Românească, 2006) este mai degrabă o
excelentă carte de poezie, pentru care Robert Şerban a
primit nu doar binemeritate laude, ci şi premiul pentru
poezie, pe 2006, al revistei Observator cultural. Împărţit
în cinci secţiuni, volumul se ocupă de lucruri cum nu se
poate mai însemnate – Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa,
Prietenia – însă cu o simplitate cuceritoare de la început,
cu o seninătate reconfortantă pentru cititor şi deplin
caracterizantă pentru poet. Cu toate că volumul este
deschis de o artă poetică ce mizează pe sugestiile venite
dinspre livresc, pe prezenţa difuză, dar permanentă, a
intertextualităţii, Robert Şerban nu e tocmai copleşit de
tradiţia care-l precede. Dimpotrivă, poezia sa merge mai
mult înspre viaţă decât înspre texte, astfel că, nu atât
prima parte, cât finalul ars poeticei sale îl defineşte: „ca
să pot scrie mai bine/ sprijin coala de hârtie/ pe-o carte/
/ numele autorului/ iese din când în când/ la suprafaţă/
ca un înecat/ şi încearcă să mă prindă de mână// scriu
repede-repede şi apăsat/ iar cuvintele umplu/ coala
subţire/ cum bulgării de pământ/ un mormânt proaspăt“
(Ca să pot scrie). Poezia este, deci, o experienţă
esenţială, definitivă, în orizontul căreia totul capătă un
sens sau, din contra, îşi dovedeşte lipsa de sens. Dacă
„poezia este ceea ce rămâne din viaţă/ după ce o trăieşti“
(Ce rămâne din viaţă), înseamnă că ea nu se poate limita
la jocul cu intertextele şi că ţinteşte spre a cuprinde
întregul, dar un întreg împuţinat, vlăguit, comprimabil în
„puţine cuvinte pe rând/ puţine cuvinte pe pagină/ în
rest/ alb mult alb“ (Ce rămâne din viaţă). Împăcat cu
această vlăguire postmodernă a poeziei, privind-o cu
luciditate şi cu oarecare detaşare, Robert Şerban ne
demonstrează că nu e obligatoriu ca ea să devină un
supliciu, o provocare sau un spectacol exhibiţionist,
putând fi trăită şi ca o plăcută şi de folos zăbavă, ca o
„vizionare plăcută“, dintr-o poziţie confortabilă, chiar
domestică (eventual din „cinema-ul“ de-acasă), a vieţii,
a morţii, a poeziei înseşi. Instalat în această postură de
spectator, nicicând de combatant, totul pare să-i fie la
îndemână („scriu despre moarte/ cu uşurinţa cu care înfig
cuţitul la doi paşi“, Din apropiere) sau pe plac („cred în
steaua mea/ pe care tocmai o văd/cum cade/ fără
zgomot“, Crez). Există, aici, o doză considerabilă de
cinism trucat, al celui care, de pe poziţia omului aşezat,
încercat, greu de prins în iluzie, caută să-şi rafineze
otrăvurile, să le transforme în ironii capabile să mascheze
ieşirile sentimentale ori patetice. Deşi majoritatea
poemelor sale încep într-un regim de exterioritate
centripetă, având faţa orientată spre lume, adunând
detalii sau instantanee din afară, finalul operează aproape
invariabil o întoarcere spre interior, spre un regim al
imploziei relaxate: „o femeie adună frunzele căzute/ în
curtea dintre blocuri/ cu o mătură de nuiele/ ştiu asta
fără că văd nimic/ – stau întins în pat cu ochii închişi – /
aud însă foşnetul ritmat al măturii/ şi sunt sigur că e o
femeie/ şi nu altceva/ fiindcă doar ele jelesc întotdeauna/
într-un fel sau altul/ morţii“ (Bocet). Moartea este tema
spre care se îndreaptă, centripet, mai toate poeziile,
vibrante prin tonul lor familiar, de taifas, de sporovăială
amicală pusă la adăpost de orice tentaţie a dramatizării.
În Dragostea, postura adoptată este schimbată cu cea
de cuceritor travestit într-un personaj patetic, nostalgic, lipsit de eroism, chiar de iniţiativă, savurându-şi antimachismul cu care, de altfel, face furori. Dincolo de
aparenta vulnerabilitate, se ascund certitudini de golan
rasat, conştient de toate avantajele pe care le poate
aduce pasivitatea, contemplativitatea, slăbiciunea
curajos afişată: „acasă/ în singurătate/ sau alături de
vreo femeie/ plâng uneori la filme// ştiu/ sunt prost/ iar
prostia mă face emotiv/ cele mai banale poveşti/ despre
moarte/ despre viaţă/ îmi provoacă uneori lacrimi şi muci
cât o gripă// ele au toate aceeaşi reacţie/ mă iau în braţe/
mă strâng la piept/ mă mângâie pe cap/ uneori îmi şterg
ochii/ ce femeie rezistă unui bărbat care plânge?// acasă/
la filme despre moarte/ despre viaţă/ eu plâng şi fut“
(Cinema la mine-acasă). Că poetul este un cunoscător
în materie de feminitate se vede printre rânduri, altfel
străduindu-se să ascundă că ştie mai mult decât spune,
că a văzut/trăit mai multe decât este dispus să ne
mărturisească. Dar cu toată această discreţie absolută şi
provocatoare, unele versuri îl trădează: „gura ta desparte/
carnea mea bună de carnea mea rea/ ca o rindea/ care
desface în fâşii/ lemnul ce ţine uşa// urli/ îţi pierzi culoarea
ochilor/ gingiile plesnesc/ limba năvăleşte afară/ pielea
îţi creşte şi descreşte ca un imperiu/ nici o oglindă nu te
mai recunoaşte/ când eşti femeie“ (Gura ta).
Departe de gustul pentru spectaculos şi scandalos
al unei bune părţi a tinerei generaţii, Robert Şerban
preferă exploziilor imagistice şi de limbaj un stil imploziv,
care-l conduce spre o poezie uimitor de intimă cu lucrurile
esenţiale şi, mai ales, uimitor de senină şi de nestânjenită
de această intimitate cu Viaţa, cu Dragostea sau cu Poezia.
Cinema la mine-acasă este cea mai prietenoasă carte
de poezie a ultimilor ani.
cronicã literarã
Alex GOLDIŞ
Critica de ziua a doua
Nu-ţi poţi dori nimic mai mult, ca autor român, decât
să scrie Bogdan Creţu despre tine. Într-un fel, intuiţia lui
Nichita Danilov, care ni-l prezintă pe critic pe coperta a
patra a „Lecturilor actuale” (Editura Timpul, Iaşi, 2006)
ca pe o fire „ce gâdilă plăcut orgoliile” e adevărată, deşi
n-ar trebui exagerată. Nu neapărat din dorinţa de a
parveni, nici din lipsă de simţ critic, ci dintr-o viziune
particulară asupra câmpului literar provine aspectul
„catifelat” şi „molatec” al discursului lui Bogdan Creţu.
În primul rând, pentru Bogdan Creţu, literatura este
bună în sine, iar judecata critică fermă nu face decât săi tulbure cursul firesc. Conform principiului „aveţi
puţintică răbdare”, criticul literar n-ar trebui să se
repeadă cu avântul taxinomic, pentru a nu deforma ceva
din materia vie a literaturii. „Criticul literar nu e mereu o
bună ursitoare, el poate fi cel mult o moaşă necesară”,
se exprimă foarte plastic tânărul autor. De altfel, scrisul
lui Bogdan Creţu e o bună pledoarie pentru literatura vie
şi pentru valenţele ei umane. Prieten al literaturii şi frate
bun al scriitorilor, criticul se grăbeşte să înfiereze, de
câte ori are ocazia, dogmatismele criticii: „Poezia nu
funcţionează (nepotrivit verb!) conform unei rigide
ecuaţii la care de obicei discursul critic tinde să o reducă”.
De altfel, principala calitate a scrisului său e dezinvoltura
şi aspectul empatic. Fără a fi foarte studiate sau complex
construite, cronicile lui Bogdan Creţu seamănă cu nişte
fragmente dintr-un jurnal de lectură. Natură prin
excelenţă afirmativă, criticul citeşte şi scrie cu vădită
plăcere - de aici vine şi aerul degajat sau senzaţia de
autenticitate a discursului. Mai degrabă decât
tipologizările sau comentariul de text contează, în aceste
cazuri, gradul de aderenţă la sensibilitatea cititorului.
Lipsit de porniri exhibiţioniste, Bogdan Creţu se prezintă,
totuşi, în faţa cititorului, aşa cum e el, întreg şi gol, fără
mari podoabe pansive. Credibilitatea scrisului său de
aici provine. Din cronicile lui, redactate în mare parte la
persoana a II-a a intimităţii, aflăm nu doar date despre
carte sau autor, ci şi despre întâlnirile criticului cu ele.
Că înainte de a pune mâna pe „Chemarea lui Matei” a
Florinei Ilis nu ştia mai nimic despre autoare, sau că în
varianta primă, ascultată live în cenaclu, romanul lui
Lucian Dan Teodorovici, „Cu puţin timp înaintea
coborârii extratereştrilor printre noi” nu i se păruse
grozav. Astfel încât, aş spune că nimic din ce e omenesc
în literatură nu-i scapă lui Bogdan Creţu.
De altfel, şi valorile pe care le creditează criticul
115
sunt profund umane. Conştient de faptul că scriitorul e,
în primul rând un om în toată puterea cuvântului, iar, nui aşa, errare humanum est, Bogdan Creţu slăbeşte
pretenţiile judecăţii literare. Criticul nu-i cere scriitorului
„o deşănţată originalitate”, mărturisind chiar că „este
abuziv a-i cere unui autor să-şi reînnoiască permanent
discursul, să-şi primenească fără oboseală versificaţia
etc”. Coborând standardele la acest nivel, mai toţi
scriitorii pe care-i comentează reuşesc să dea cărţi reuşite
sau notabile. Când formulează, totuşi, obiecţii, ele sunt
învăluite într-o artă eufemistică, iar eventualele reproşuri
dispar în nesfărşite volute stilistice. „Nu spun că acest
procedeu sufocă naturaleţea textelor, dar nici nu pot
observa că tertipul este destul de frecvent pentru a risca
să devină tic, în dauna realului fler al scriitorului, care
are ştiinţa bunei conduceri a efectelor, a tensiunii lirice”,
se spune despre Dan Bogdan Hanu, autor care rămâne,
totuşi, „una dintre cele mai interesante voci din lirica
ultimilor ani”. Bogdan Creţu se scuză şi scuză
întotdeauna scriitorul pentru eventualele accidente.
Pentru el, nu există literatură proastă, ci doar literatură
mai puţin reuşită. Din această cauză, criticul se
transformă într-un avocat al fiecărui scriitor pe care îl
are în faţă. Cronica lui dobîndeşte un puternic aspect de
lobby, care, în ciuda autenticităţii discursului, sună
destul de fals. Spirit aprobativ, Creţu transformă cel mai
neînsemnat detaliu al unei cărţi într-un adevărat atu,
scoţînd valoarea, cum se spune, şi din piatră seacă. Mai
grave sunt, însă cazurile, în care pentru a rămâne un
tovarăş de drum al scriitorului, Creţu măsluieşte criteriile
după bunul plac: „Studiul iniţial, intitulat direct
Coordonate istorice şi estetice le avangardei ruse,
imbatabil ca informaţie şi compus într-o tonalitate aulică,
menită a instrui în primul rând, are de îndeplinit o menire
oricum, numai simplă nu: aceea de a-l familiariza pe
novicele cititor autohton cu aspectele diverse ale unui
fenomen până în acest moment cunoscut doar
specialiştilor. Funcţia sa este, prin urmare, una în primul
rând didactică. De aceea, cine se aşteaptă la puseuri
ghiduşe de autorlâc, la inovaţii sau căi hermeneutice
inedite, originale cu tot dinadinsul, va fi dezamăgit”, se
spune despre Livia Cotorcea. Prin urmare, pentru ca
judecata cronicii să iasă pozitivă, autorul nu ezită să
ironizeze originalitatea, transformând-o, după cum am
văzut, în „puseuri ghiduşe de autorlâc”. Adeseori,
debuturile cronicilor lui Bogdan Creţu respectă un ritual
al canonizării autorilor, cu preţul deformării sau al înjosirii
contextului în care sunt situaţi. De pildă, în poezia
optzecistă, meritul Marianei Codruţ ar fi tocmai acela de
nu „renunţa la datele propriului temperament în favoarea
unui comandament de grup” (?!) reflectat de scriitura
„uşor stridentă” a Marianei Marin, a Martei Petreu sau a
Magdalenei Ghica. Când aduce astfel de acuze prin
ricoşeu, ele sunt puse întotdeauna în slujba scriitorului
tratat în cronică, singurul al cărui ego contează la
momentul respectiv. În favoarea acestuia din urmă se
sacrifică totul, iar comentatorul, degajat din fire, devine
un adevărat jongleur printre judecăţile de valoare.
116
cronicã literarã
Criteriile şi valorizările se modifică, sub aceeaşi tehnică
a politeţurilor critice, în funcţie de context: dacă autorul
e mai tradiţionalist, nu se va spune că formula e învechită,
ci se va sublinia meritul ei de a nu se lăsa „luată în
balonul” postmodern; dimpotrivă, dacă volumul e
postmodern, ni se va evidenţia atuul faţă de un cititor cu
un orizont de aşteptare învechit.
La urma urmei, Bogdan Creţu vădeşte un spirit de
martir, pentru că de dragul scriitorilor, renunţă cu
seninătate la propriile criterii. Pentru a scoate autorul cu
faţa curată, criticul se contrazice şi se contorsionează,
îşi amestecă şi îşi întoarce principiile unul împotriva
celuilalt, de la o cronică la alta, sau, mai rău, în acelaşi
fragment. În textul „Însemnări răzleţe despre tinerii
scriitori”, unui pasaj de la pagina 63 („Sper să nu reiasă
din aceste grăbite rânduri decât un îmblânzit scepticism
faţă de reacţiile excesiv panegirice ale criticii”) îi
răspunde, într-o oglindă întoarsă, altul de la pagina 66
(„Pentru că, în majoritatea cazurilor, respingerea
încruntată a acestor tineri s-a făcut pe necitite. Sau în
urma unei lecturi cât se poate de binevoitoare. Paginile
care urmează nu au alt scop decât să îndemne la
speranţă”), amîndouă vorbind despre douămiişti. De
altfel, contradicţiile din discursul criticului sunt
explicabile printr-o tendinţă de polemică fără obiect.
Andrei Terian a identificat deja, într-o cronică din
„Cultura”, reticenţa lui Bogdan Creţu de a-şi numi direct
adversarii adversarii de idei. Ceea ce Terian a omis, totuşi,
e faptul că aceasta e şi o bună strategie prin care tânărul
critic pozează într-un polemist. Cred că dacă unii adversari
pot fi identificaţi, aşa cum a făcut-o Andrei Terian, alţii
sunt pure invenţii pentru ca discursul lui Creţu să
dobândească o alură dialectică. Polemist închipuit,
autorul îşi confecţionează cel mai adesea adversarii,
tocmai pentru a se transforma în salvatorul autorului
comentat.
Metodele de interpretare ale lui Bogdan Creţu sunt
simple şi sănătoase. Bun cunoscător al cîmpului literar
românesc, autorul îşi permite să preia câteva idei de-a
gata şi să jongleze mai mult sau mai puţin graţios cu ele
– fapt ce dă scrisului său acel aer de relaxare. Prea
preocupat să nu lezeze opinii, Bogdan Creţu nu lezează
cu nimic nici intepretarea însăşi. Principala calitate a
acestei formule e că nu o să vezi niciodată la Bogdan
Creţu vreo alunecare de sens, vreo supraintepretare sau
vreun comentariu greşit. Autorul se mişcă în întregime
pe terenuri bătute. Dacă literatura e bună din principiu,
nu e mai puţin adevărat că ea e şi o certitudine, într-un
anumit sens. Numai că ajuns în acest punct, criticul nu
reuşeşte să se păstreze la adăpost de clişee. Poezia e
intepretată, în întregime, pe intervalul dintre autenticitate
şi artificiu. Dacă prima e invocată drept calitate, a doua
devine, aproape, invariabil, un defect – de reperat mai
degrabă în subtext, pentru că autorul nu o spune
niciodată răspicat. Atlet şi misionar al autenticităţii,
Bogdan Creţu măsoară aportul afectiv al poeţilor cu
termometrul sau supune textele detectorului de minciuni,
căci vorbeşte, cel mai adesea, de „temperamentala
indiferenţă”, de „răceală” sau, invers, de „firescul
versificării”. Nici clişeul literaturii-confesiune, cu efecte
terapeutice nu e mai puţin cultivat de tânărul critic. Nu
scapă de această „fantasmă” critică (pe numărate!) nici
Ana Blandiana, nici Mihai Ursachi, Dan Coman, Radu
Vancu, T. S. Khasis, Dan Sociu, sau prozatorii Nichita
Danilov, Richard Wagner, Octavian Paler etc. „Criza de
identitate pe care spovedania lirică o eliberează,
purgativ” e fetişul interpretativ prin care Bogdan Creţu
îşi trece toţi subiecţii. Şi cu efecte nu dintre cele mai
cathartice pentru cititor.
Atunci când încearcă să redea mecanisme mai complicate, autorul se pierde în fraze lungi şi împleticite, se
împiedică în câte o subordonată şi dublează, stângaci,
sensuri – semne, toate acestea, că pasiunile o iau înaintea
sintaxei: „La Daniel Bănulescu ceea ce frapează este, în
primul rând, nonşalanţa cu care reuşeşte să îmbine
diferite registre, de regulă contradictorii, în poezia sa
proteică, eteroclită, ce-şi extrage specificul tocmai din
manipularea concretului pe care are talentul de a-l mântui
ispitindu-l către zona rafinată a abstractului”. Nici
stilistica arhaică sau regionalismele, netrecute, ca la Al.
Cistelecan, printr-un filtru ironic, nu fac un serviciu
discursului lui Bogdan Creţu (cătinel, a primeni, prizărit,
alean, firoscos etc).
Cea mai gravă problemă a formulei critice practicate
de Bogdan Creţu rămâne, însă, cea a valorizării. În
viziunea lui Bogdan Creţu, criticul nu impune valori, ci
le omologhează postfactum: „Cred că a înregimenta
scriitorii unei anumite perioade în şabloane conceptuale
este rolul criticii, iar acest lucru se poate face pertinent
numai după ce fenomenul, în liniiile lui mari, s-a
consumat”. Canonul se face, aşadar, de la sine, iar criticul
nu e decât un martor care vine să parafeze totul la final.
Această viziune trădează însăşi natura cronicarului literar,
aceea de a fi un participant activ la fenomenul literar şi
de a „tria” (horribile dictu), pe cât posibil, valorile.
Concepţia, dar mai ales practica lui Bogdan Creţu
transformă, din păcate, orice cronicar literar într-un critic
de ziua a doua.
cronicã literarã
Claudiu TURCUŞ
Reţeta vieţii veşnice
În urmă cu ceva vreme, rula pe Pro TV un serial. I
se spunea Nemuritorul. Spirit justiţiar, personajul principal colinda secolele de-a lungul şi de-a latul descâlcind
enigme, dovedind delincvenţi. Nu era epocă să nu fure
inima vreunei dudui. Decapitarea unui alt nemuritor (căci
e mai mulţi) în urma duelului, marca, în fiecare episod,
supremaţia eroului nostru. Stăteai cu sufletul la gură,
căci, dacă şi-ar fi pierdut capul, adio peregrinări eterne.
După o reeditare (Amantul Colivăresei, Cartea
românească, 2006), Radu Aldulescu publică, în acelaşi
an şi sub oblăduirea aceleiaşi edituri, un nou roman care
dezvoltă, printre altele, în cheie unică, şi tema nemuririi.
Prima „problemă” pe care romanul o ridică se leagă
de titlul absolut necomercial, de nu stângaci, pentru care
autorul optează: Mirii nemuririi. Aldulescu îi pierde, din
start, pe amatorii de titluri ademenitoare, căci nemurireaîn-căsnicie nu-i tocmai o valoare după care să se dea
lumea în vânt. Trecând peste această speculaţie
neştiinţifică, pare evident că un astfel de blazon îşi
selectează cititorii. Căci dacă, în unele cazuri, afară-i
vopsit gardul şi-năuntru leopardul, la Radu Aldulescu
lucrurile stau pe dos. Cei curioşi a citi povestea, vor
observa că pe cât de neprietenoasă anunţarea, pe-atât
de incitantă enunţarea. De fapt, cele două sunt
indisolubil legate. Titlul nu funcţionează ca simplă
etichetă pentru subiect, ci îşi rotunjeşte sensul abia în
urma lecturii întregului roman.
Povestea unor marginali cu proiecte
Două planuri narative se intersectează de-a lungul
cărţii urmărind destinul Mirelei Dogaru şi al lui Rafael
Ogrinjan. Cei doi locuiesc într-un cartier obscur, undeva
la periferia capitalei, şi au avut şansa unui anturaj comun.
Treptat, dezvoltă o relaţie care, în cele din urmă, duce la
întemeierea unei familii. Dar nu pe descrierea căsniciei
lor se concentrează naratorul, ci pe biografia
protagoniştilor, căci convieţuirea dintre Rafael şi Mirela
reprezintă consecinţa „inevitabilă” a celor două vieţi.
După o relaţie ratată cu Ticuţă, din care s-a ales cu
o garsonieră goală puşcă şi cu Mugurel, Mirela se aruncă
direct în braţele protectoare ale lui Velicu, bărbat
căsătorit, un fel de Ştefan Gheorghidiu – maistru, pus pe
fapte. Acesta îşi desfigurează amanta în toiul unei
petreceri sub pretext că prea se lasă pipăită de junele cu
care dansa. „Aventura” cu Velicu n-a rămas, nici ea, fără
117
rod, măcar că bărbatul îi dăduse Mirelei banii pentru
chiuretaj. Aflată la ananghie, fără nici o perspectivă,
Mirela amână inexplicabil momentul avortului, dorinduşi parcă să nască din nou. Ulterior, mult mai pragmatică,
îşi vinde al doilea copil unor francezi. Abia Rafael i-l va
dărui pe al treilea.
În ciuda vieţii mizere, schimbând locuri de muncă
inumane, de la „spălarea bidoanelor de aluminiu cu
furtunul până o lua ameţeala” şi până „în gura cuptorului
de te frigeau pâinile la mâini prin palmarele de piele”, cu
prietene bârfitoare care „te mâncau de fund”, Mirela nu
este dispusă să cedeze sau să cadă în lamentaţii. În contrast cu celelalte prietene, ea reprezintă chiar o feminitate
aparte, are nuanţe, observă adevărata condiţie de slugă
a lui Velicu, refuză prostituţia, deşi „avea cu ce”, nu are
ieşiri de prost gust, asemenea Roşioarei, şi nici
oportunistă ca Geta nu vrea să fie. Mirela înţelege că
trebuie să se salveze, iar unica variantă soteriologică o
găseşte, după încercări multiple, în „plecatul afară”. Ca
tipologie, Mirela întruchipează femeia care se zbate
pentru a ieşi la liman. Iar, în lumea lui Aldulescu, limanul
este egal cu supravieţuirea.
Celălalt pol al relaţiei, Rafael, descinde în „valea
asta a Vitanului” ca exponent al „familiei celor fără de
familie”. Copilărise într-un orfelinat unde seara „din
bătaie aluneca toată suflarea direct în somn”, iar acum
munceşte ca pedagog/supraveghetor în aceeaşi lume,
împreună cu Milică şi madam Ortansa. Încă din debutul
cărţii, aflăm că Rafael „era din familie bună”. Doar că, în
cazul lui, contextul social a învins bietul şi fericitul context genetic. Ocupaţia centrală a celui care noaptea
păzeşte „familia celor fără de familie” este hălăduiala: la
început de unul singur, mai apoi cu noul său prieten
Mărgărit, iar, în cele din urmă, cu cea pe care destinul ia hărăzit-o. Mersul în gol al lui Rafael provine din
luciditatea lui: „se vedea prizonier fără scăpare în
telenovela aia în pofida împotrivirii dezgustate, deh,
miroase, pute, unde să te duci când n-ai fost niciodată
nicăieri”.
Pe când „se agăţa de plecatul afară”, Mirela îl
întâlneşte pe Rafael. Ea avea nevoie de cineva care să o
asculte şi să îi întreţină iluzia, iar el era unicul care sesiza
potenţialul Mirelei – „o vedea destul de destupată”.
Relaţia dintre cele două personaje prilejuieşte, practic,
întâlnirea a două proiecte de ieşire din acea lume. Dar
numai Rafael ştie că n-ai „unde să te duci, când n-ai fost
niciodată nicăieri”.
„Ieşirea intrarea ieşirea”
Aldulescu nu poate concepe marginalitatea decât
ca pe un spaţiu închis, având o singură nişă. Aceea prin
care se intră. Personajele încearcă repetat şi în zadar
evadarea din cloaca socială în care îşi duc traiul, căci
precaritatea condiţiilor dublată de „forţa” obişnuinţei
cu propria condiţie îi consemnează în interiorul aceleiaşi
realităţi. Capătul de cartier din Mirii nemuririi e locul
unde „greaţa se suprapune peste foame”, unde pastila
de ţânţari se întoarce pe toate părţile – „păi dacă nici o
118
cronicã literarã
mie de lei pentru o pastilă, chiar că a ajuns frânghia la
păr”, unde „mila, da, iubirea şi deznădejdea”
convieţuiesc. Nimic din exterior nu intervine să
restaureze/salveze această formă de viaţă inerţială. Până
şi filantropia se consumă tot în interior. Pe când lucra la
cantina Liceului de construcţii 23, Mirela îşi hrănea
prietenele din belşugul firimiturilor căzute de la masa
comunismului în floare, iar Getuţa o îndoapă pe Mirela
cu cârnaţii atât de rari ai capitalismului, ambele purtări
de grijă sprijinind evidenţa că revoluţia abolise un regim,
dar nu şi foamea (în sensul lui a face foame). A nu avea
încotro pare să fie principiul constrângător, de bază, al
vieţii în obscurul cartier bucureştean, iar versul lui Ioan
Es. Pop – „Zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea
ieşirea” – din Ieudul fără ieşire se pliază fidel pe datele
marginalităţii pe care Aldulescu o imaginează. Autobuzul
salvator trece şi în Mirii nemuririi doar vinerea, „şi azi e
doar marţi / şi mâine poimâine doar marţi şi autobuzul /
când trece, vinerea, trece doar (s.m.) pe la borşa”.
Umilirea ca tehnică a nemuririi
Evadarea fiind exclusă, rămâne viabilă adaptarea,
adică acea reacţie a individului faţă de mediul în care
este constrâns să trăiască într-un anume fel. Şi cum se
poate trăi într-o lume austeră, mizerabilă, insuportabilă?
Vocea naratorului care se infiltrează atât de intim printre
personaje, încât le seamănă uneori, dar care marchează
şi o distanţă suficientă pentru a observa lumea de sus,
desfăşoară un scenariu social al dependenţei. În
marginea de lume a lui Aldulescu, fiecare atârnă de
cineva. Reuşita socială se traduce în posibilităţile
materiale ale celui de care atârni. Geta atârnă de italianul
pe care pusese mâna, Mirela atârnă o vreme de Velicu,
Roşioara atârnă la vecinii de scară cărora le cere cu
împrumut zahăr într-un şerveţel, două ţigări sau o cană
de orez.
Un singur personaj face excepţie. Rafael nu se
supune ideologiei atârnării, deoarece, spre deosebire de
Mirela, „acel instinct al supravieţuirii îi lipseşte”.
Conştientizând şi experimentând limitele existenţei în
această „Vale a Plângerii”, personajul caută salvarea întrun soi de marginalitate a marginalităţii. „Ca să fii în
stare să te umileşti puţin trebuie să te umileşti mult” îi
spune el Mirelei cu ocazia primei lecţii de „iniţiere în arta
nemuririi”. În proiectul soteriologic al lui Rafael, numai
practica cerşetoriei, şi mai apoi a furtului, poate
autentifica o viaţă, căci numai acestea două permit
proiectarea unei alte identităţi. Aici intervine arta
narativă a lui Radu Aldulescu care gestionează impecabil
cele două planuri ale stilului indirect liber. Dialogând cu
personajul îl lasă pe acesta să se exprime – „sunt un
nemuritor, în definitiv”, dar întregeşte descrierea făcând
afirmaţia lui Rafael relevantă – „chiar asta eşti, un gunoi,
ceva ca o pală de duhoare plutind în briza prăfoasă a
nopţii, legănându-se şi risipindu-se printre ghetourile
astea”. Astfel, dematerializarea celor doi miri ţine de
perspectiva naratorului asupra universului ficţional, pe
când nemurirea e un atribut pe care personajul şi-l
revendică.
Dacă lumea nu poate fi schimbată, iar ieşirea din
ea constituie o imposibilitate, lui Rafael şi Mirelei le
rămâne varianta de a fi altcineva. Un altcineva care nu
se supune vremii în care trăieşte, întrucât „pe aici sunt
în trecere, îmi trag niţel sufletul şi mă duc”. Umilirea/
„jertfa” celor doi miri sfârşeşte, aşadar, într-o retorică a
nemuririi aptă să susţină/justifice imersiunea într-un
mediu pe care îl resimt străin: „suntem tot mai străini în
oraşul ăsta în care ne-am pomenit însetaţi şi potolindune setea cu apă de canalizare, iar stomacurile noastre au
devenit apte să recicleze gunoaie, în timp ce sângele a
căpătat fluiditatea şi consistenţa nedezminţită a fecalelor.
Respirăm aerul greu şi arşiţa morţii tot mai vii şi mai
străini aici, în locul ăsta unde am cerşit şi am furat”.
Rafael şi Mirela asimilează până la epuizare lumea în care
Aldulescu îi pune să vieţuiască. O consumă.
Roman imprevizibil, Mirii nemuririi desfăşoară
filmul unei umanităţi care „se mulţumeşte îndeobşte cu
puţin, chiar şi cu mai puţin decât nimic (s.m.)”. Această
„realitate” n-ar avea acelaşi efect povestită de narator
ori împărtăşită de personaje. Povestirea ar fi imprimat
romanului artificialitate, în timp ce dialogul lăsat
„nesupravegheat” în braţele personajelor ar fi condus,
cu siguranţă, la idiomatizarea naraţiunii. Abia alternanţa
celor două planuri, intuită cu precizie în formula narativă
aleasă, asigură o imagine coerentă a marginalităţii avute
în vedere de romancier. Stilul indirect-liber-dialogat
din care situaţiile epice cresc constituie punctul forte al
scriiturii, individualizând un prozator matur, deprins cu
„legile” construcţiei romaneşti.
Mai rămâne o dilemă, pe care oarecum am anticipato: intertextul. Oare Duncan McCloud, highlander-ul din
serialul evocat, cu care păgubitul Zizi îl compară pe Rafael
– „Nemuritorul? Acela cu sabia din serial? Eşti nebun.”
– va mai fi o referinţă accesibilă peste cinci-zece ani? Se
prea poate să nu. Şi atunci se naşte a doua întrebare:
Există şansa ca, din cauza acestui intertext, romanul să
devină datat? Tot negativ voi răspunde şi la această
întrebare, întrucât, după cum am încercat să demonstrez,
coerenţa construcţiei narative provine/e generată în
acest roman din interiorul propriului imaginar. Fiind un
intratextual prin excelenţă, Aldulescu foloseşte
intertextualitatea doar ca pigment ironic. Aceasta
colorează, dar nimic trainic nu se zideşte cu ajutorul ei.
Fără discuţie, Mirii nemuririi e cel mai reuşit roman al lui Radu Aldulescu. O carte atent dozată, finisată
îndelung, care se termină la timp şi al cărei final, dacă laş cita, i-ar stârni la lectură chiar şi pe „scepticii” pe care
titlul îi îndepărtase.
____
Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2006
cu cãrþile pe masã
Georgeta MOARCĂS
Fiinţele mitologice de lîngă noi
„Dar acum, spun bătrînii, nu mai există nici strigoi,
nici Fata Pădurii, nici Omul Nopţii, acuma oamenii sînt răi
şi în ei sînt toate relele.” (Budeşti, Maramureş, 2003)
Monografia lui Constantin Eretescu Fata Pădurii
şi Omul Nopţii* reface, printr-o investigaţie atentă şi
solid documentată (vezi corpusul de 514 texte din partea
a doua a cărţii), drumul de la caracterul uşor senzaţional al
faptelor povestite – perceput chiar de unii informanţi şi
conferit de localizarea întîmplărilor şi asumarea lor ca
experienţă trăită – la structuri mitico-ritualice străvechi.
Trecînd peste consideraţii uşor tendenţioase precum
cele ale cercetătorului Jean Cuisenier, înclinat prea mult
(şi în spirit fantezist) să considere aceste reprezentări
aparţinînd panteonului mitologic românesc drept produsul
unei imaginaţii „stimulat[e] peste măsură de minunatele
efecte ale horincii.” (apud Eretescu, p. 22), Constantin
Eretescu identifică drept punct de plecare al cercetării
sale tocmai această trăsătură de fapt recent întîmplat.
Întîlnirile oamenilor cu Fata Pădurii sau Omul Nopţii
nu sînt doar extraordinare prin neprevăzut şi efectele lor
fatale (boală, moarte) ci mai ales prin faptul că experienţa
descrisă aparţine printr-o legătură mai puternică
(informantul este chiar eroul povestirii) sau mai slabă
(eroul este un cunoscut al informantului; povestea lui
poate fi o poveste moştenită în familie sau auzită de la
altcineva) celui care povesteşte. Cei ce narează întîmplări
în care apar aceste două figuri mitologice, subliniază
Constantin Eretescu, sînt convinşi de adevărul spuselor
lor. Ei nu povestesc nici un mit şi nici un basm, ci întîmplări
trăite. Informanţii acestor relatări cu vîrste cuprinse între
10 şi 93 de ani nu sînt numai protagoniştii direcţi ai
atacurilor fiinţelor supranaturale, bărbaţii tineri, ciobani,
tăietori de lemne sau tinerele mame. Difuziunea legendei
în toate grupele de vîrstă, indiferent de profesie este însă
un semn al statutului ei profan în societatea românească
din anii 1895-2003, datele primelor şi ultimelor consemnări
în corpus.
În partea centrală a studiului său introductiv,
Constantin Eretescu identifică şi rezumă, pe baza a
numeroase citate, acţiunile celor două figuri mitologice.
* Constantin Eretescu
Fata Pădurii şi Omul Nopţii: în compania fiinţelor
supranaturale, Editura Compania, Bucureşti, 2007
119
Fata Pădurii este o fiinţă agresivă, care atacă bărbaţii aflaţi
în pădure, departe de sat, cel mai adesea ciobani tineri.
Sub chipul iubitei rămase în sat, ea îi apare tînărului şi îl
violează. Dacă acesta descoperă adevărata identitate a
agresoarei este pedepsit, fiind luat pe sus de un vînt stîrnit
din senin, aruncat în prăpăstii, îmbolnăvit sau omorît. Chiar
şi urma ei este periculoasă. Cel care calcă în urma Fetei
Pădurii, deşi se află pe un drum cunoscut, rătăceşte calea
timp îndelungat, ajungînd în locuri necunoscute. Aceeaşi
fiinţă este vinovată şi de furtul copiilor mici rămaşi singuri,
alteori luaţi chiar de sub ochii mamelor, de îmbolnăvirea
animalelor. Eliberarea de sub puterile ei comportă procedee
magice ca descîntatul, purtarea unor obiecte cu rol
apotropaic (brîu împletit din nouă brîie de văduvă găsite,
brîu de tei, plante ca usturoi, leuştean, rostopască, pelin,
substanţe sacre precum tămîia), mimarea morţii tînărului
victimă a demonului feminin prin spînzurarea cu capul în
jos sau arderea simbolică în cuptor (semnificînd tot
complexul iniţiatic de moarte – renaştere), la care se
adaugă, pentru o eficienţă sporită şi rugăciunile. De puţine
ori se apelează la doctor.
Pe plan mitologic, salvarea omului vine de la o altă
reprezentare, mai puţin cunoscută şi fără contaminare cu
alte fiinţe supranaturale: Omul Nopţii. Acesta le apare
oamenilor în postura de urmăritor al Fetei Pădurii, reuşind
să o captureze, să o despice în bucăţi, o frige la focul
pregătit la rugămintea lui de oameni şi se ospătează din
rămăşiţele ei, îmbiindu-i şi pe martori la acest festin ritualic.
Ceea ce îl poate nedumeri pe cititorul secolului XXI
este calitatea de erou sau martor (direct, indirect) pe care
şi-o asumă informanţii. O postură deloc favorabilă,
aminteşte cercetătorul, pentru că asumarea experienţei
conferă un statut aparte, marginal: „Contactul cu o forţă
supranaturală malefică are consecinţe vizibile şi de durată.
O persoană care a fost victima Fetei Pădurii îşi poate pierde
glasul, poate slăbi sau muri. În complexul relaţiilor dintre
membrii unei comunităţi în care toţi oamenii se cunosc
între ei, un tînăr despre care se ştie că are sau a avut relaţii
cu Fata Pădurii este privit cu neîncredere, respins şi în
cele din urmă, scos în afara societăţii. Fata Pădurii poate
marca negativ destinul unui individ”. (p. 26)
Şi totuşi, tocmai asumarea experienţei este în măsură
să înlăture catalogarea rapidă drept halucinaţie a
întîmplărilor povestite şi să deschidă drumul spre o
interpretare coerentă. Corpusul de texte alcătuit de
Constantin Eretescu pune în evidenţă faptul că deşi
evenimentele sînt de dată recentă, se poate degaja un set
de tipare, ceea ce trimite spre existenţa unui model primar,
situat între mit şi legendă. Pentru experienţa povestită a
întîlnirilor cu Fata Pădurii şi Omul Nopţii Eretescu optează
pentru termenul de „legendă mitologică”: „pe parcursul
lucrării ne vom referi la textele narative discutate ca
legende mitologice şi le vom trata ca mituri.” (p. 58), cu un
accent şi asupra termenului „legendă”, reprezentînd, în
formularea lui William Bascom citat de Eretescu, „istoria
orală a unui grup uman” (p. 56). Legenda mitologică îşi
poate pierde însă sensul actualităţii, transformîndu-se întro simplă poveste mai ales în ultimii ani, cînd informantul,
cel mai adesea copil, relatează faptele neutru, fără localizare
sau implicarea numelor de cunoscuţi. Se trece în acest caz
de la „istoria adevărată” la o „istorie falsă”, la ficţiune.
120
cu cãrþile pe masã
Degradarea mitului şi apropierea de poveste este anunţată
şi de schimbarea raporturilor cu fiinţa mitologică, care din
agresoare a omului ajunge să fie prinsă, umilită, ucisă.
Pentru Constantin Eretescu, naraţiunile despre Fata
Pădurii şi Omul Nopţii sînt mituri pentru că cele două
personaje „se comportă ca nişte divinităţi, acţiunile lor au
un caracter atemporal şi, prin aceasta exemplar” (p. 57).
Ca rezultat al acestei experienţe omul îşi schimbă statutul
existenţial, devenind iniţiat. Caracterul tragic al naraţiunilor
este încă un argument în favoarea considerării lor drept
mituri. Bruno Bettelheim citat de Eretescu stabileşte, în
funcţie de perechea de contrarii pesimism – optimism
diferenţa între mit şi basm: „Mitul este pesimist în timp ce
basmul este optimist, oricît de înspăimîntător de serioase
pot fi unele elemente ale poveştii.” (p. 57)
Importanţa celor două figuri mitologice în aria
Transilvaniei de nord şi a nordului Moldovei reprezintă o
trimitere directă, pentru Eretescu, la un anumit tip de
civilizaţie pastorală, mai vechi decît cel din restul
Transilvaniei. În primul rînd pentru că agresiunea Fetei
Pădurii se săvîrşeşte cel mai adesea asupra ciobanilor
tineri, aflaţi singuri cu oile departe de sat. Izolarea în care
se găseşte tînărul, confruntarea cu fiinţa mitologică şi,
odată trecută această probă, înzestrarea ulterioară cu unele
cunoştinţe vitale (cunoaşterea ierburilor de leac din
grădinuţa Fetei Pădurii folosite în vindecarea bolilor oilor,
dreptul de a circula în spaţiul natural) sînt punctele cheie
evidenţiate de Constantin Eretescu în cursul interpretării
sale. Fata Pădurii este aşadar „oficiantul ritului” de iniţiere
într-un grup profesional, cel al ciobanilor, Omul Nopţii
avînd un rol de „mediator mitic” (salvîndu-l pe neofit de
agresiunea demonului feminin şi consumîndu-i ritualic
corpul, realizînd un transfer de calităţi indirect).
Difuziunea extrem de largă a întîmplărilor cu Fata
Pădurii, unii informanţi provenind din Grecia (Pind) sau
Albania „sugerează existenţa unei linii neîntrerupte de
comunicare culturală între păstorii români din întreg spaţiul
balcanic”. (p. 35)
Fata Pădurii şi Omul Nopţii apar în această postură
de divinitate malefică – divinitate benefică doar în aria
unde s-a înregistrat cea mai mare circulaţie a legendelor
dar care este şi stratul cel mai vechi al acestor credinţe:
Maramureş. La periferia ariei de răspîndire, Fata Pădurii
se transformă într-o divinitate silvană, Mama sau Vîlva
Pădurii, protectoarea codrului şi ocrotitoarea animalelor
iar Omul Nopţii îşi pierde trăsăturile mitologice, devenind
un om sălbatic sau chiar dispare. În celelalte zone în care
sînt atestate (centrul Moldovei, centrul Transilvaniei,
Banat, regiunea Transcarpatică din Ucraina, Grecia - Pind,
Albania) mărturiile şi credinţele sînt sporadice, poate şi
datorită lipsei interesului cercetătorilor faţă de aceste
reprezentări, consideră etnologul.
Dintre trăsăturile supranaturale ale Fetei Pădurii
Constantin Eretescu evidenţiază proteismul şi ubicuitatea.
Fata Pădurii poate apărea sub înfăţişarea unei femei (tînără,
bătrînă, cu aspect sălbatic, monstruos, goală sau
îmbrăcată ca o doamnă, ţărancă), unui animal (cel mai
adesea cal dar şi cîine, porc, vacă), unui fenomen meteorologic (vînturi declanşate din senin sau furtuni
puternice) sau chiar a unui obiect (tufă, claie de fîn, suman).
Cîntecul ei farmecă bărbaţii dar comunică şi modul în care
se pot apăra de efectele contactului. Dezvăluirea identităţii
o aruncă invariabil în categoria monstruosului, nonumanului, pentru că i se descoperă spinarea concavă şi
copita de cal. În aceeaşi categorie este inclus şi Omul
Nopţii, prin viaţa nocturnă, traiul în pădure şi reprezentarea
antropomorfă dereglată. Prin canibalismul său ritualic el
facilitează transmiterea indirectă a cunoştinţelor şi puterilor
magice ale divinităţii feminine asupra ciobanului, dîndu-i
astfel posibilitatea de a fi liber în mediul natural şi de a-şi
însuşi tainele plantelor de leac.
Fata Pădurii a preluat, prin contaminare, funcţiile
caracteristice şi numele altor reprezentări monstruoase şi
agresive faţă de om din cultura populară românească:
Aripa Sătănii sau Samca, Ciuma, Dracul Frumuşelele,
Marţolea, Muma Pădurii, Milostene, Smăoana. Pornind
de la acţiunea lor asemănătoare, atacurile erotice,
Constantin Eretescu consideră că cea mai interesantă
similitudine poate fi stabilită cu figura Zburătorului. Ea
este întărită de răspunsurile la chestionarele lui Hasdeu
de la sfîrşitul secolului XIX unde definiţia Zburătorului e:
„«chipul, arătarea» unei fete sau femei care vine la feciorul
ori bărbatul iubit.”, „La bărbaţi vine, în loc de zmeu,
zmeoaica; vine seara, după asfinţitul soarelui, noaptea,
numai noaptea”. (apud Eretescu, 139). Deşi marchează un
moment al iniţierii erotice atît pentru fete cît şi pentru
tinerii ciobani, etnologul stabileşte diferenţe sensibile în
ceea ce priveşte cadrul iniţierii. Zburătorul acţionează în
spaţiul domestic al casei şi în cel public al şezătorii, Fata
Pădurii îi agresează pe cei izolaţi şi singuri. Finalitatea
ritului este diferită: iniţierea fetelor are caracter colectiv,
urmăreşte trecerea de la statutul de fată la cel de femeie
măritată; iniţierea tinerilor ciobani urmăreşte însuşirea
secretelor profesiei lor.
Revelatoare pentru înţelegerea locului pe care îl
ocupă aceste figuri mitologice în existenţa oamenilor sînt
apropierile pe care cercetătorul le face între legendele cu
Fata Pădurii şi Omul Nopţii şi o serie de credinţe, practici
ritualice şi interdicţii aparţinînd aceleiaşi zone culturale.
Spre exemplu, pentru comentarea momentului declanşator
al apariţiei Fetei Pădurii, simpla evocare a iubitei lăsate în
sat ce atrage în mod fatal apariţia demonului feminin,
Eretescu asociază şi interdicţia referitoare la accesul
femeilor la stînă cunoscută şi azi în nordul Transilvaniei.
Secvenţa în care Fata Pădurii îl duce în zbor pe tînăr în
pustietăţi şi-l abandonează acolo corespunde unor practici
magice folclorice de aducere a iubitului pe sus, de oriunde
s-ar afla el, chiar şi din temniţă.
O altă dimensiune importantă a studiului o reprezintă
punerea într-un context mai larg, european, a legendelor
despre Fata Pădurii. Acelaşi scenariu al confruntării dintre
bărbatul izolat în pădure şi o divinitate cu un apetit erotic
nepotolit, malefică, încheiat adesea prin moartea omului
se întîlneşte în legendele scandinave despre Zîna care
urmăreşte un om cu nu mai puţin de 151 de variante în
Norvegia. Schimbatul copiilor este o altă temă cu multe
variaţiuni în spaţiul germanic, o legendă similară întîlninduse şi în culegerea Fraţilor Grimm. Similitudinile conduc,
consideră Eretescu, spre un fond mitologic comun, al
stratului culturii celtice, difuz în zona Europei Centrale şi
de Nord.
Deşi accentua la începutul studiului asupra
cu cãrþile pe masã
dimensiunii supravieţuirii acestor credinţe, considerînd
că „Mitul Fetei Pădurii şi al Omului Nopţii a rezistat tuturor
schimbărilor de mentalitate şi mereu înnoitelor cicluri ale
civilizaţiei pentru a ne dezvălui, în limbajul metaforic al
speciei, felul în care se desfăşura, în trecutul îndepărtat,
un ritual esenţial în instruirea tinerilor ce se pregăteau să
intre în viaţă.” (p. 12), Constantin Eretescu constată totuşi
şi o certă degradare a lui. Cel mai important semnal vine
de la cei care altădată erau eroi sau martori ai acestei
experienţe. Nu o singură dată, şi nu numai în 2003, data
ultimului text înregistrat în corpus, ci şi în 2006, data unor
anchete personale de teren în Maramureş, pe lîngă
evocarea fricii provocate de apariţia acestor fiinţe
supranaturale este prezentă şi credinţa conform căreia ele
nu li se mai arată oamenilor înrăiţi. Pe lîngă o explicaţie
ştiinţifică a etnologului, potrivit căreia mutaţiile socioeconomice şi modificările de mentalitate au redus
contextul producerii acestui eveniment supranatural,
rămîne şi cea etică, furnizată de informanţi înşişi,
dezvăluind o viziune degradantă asupra omului
contemporan.
Gheorghe PERIAN
O cercetare critică asupra operei
lui A. E. Baconsky
Cartea Crinei Bud, Rolurile şi rolul lui A.E.
Baconsky în cultura română (2006), este un studiu
monografic şi tratează un subiect de actualitate care
presupune întinse cunoştinţe de istorie literară, o
sensibilitate specială pentru sesizarea particularităţilor de
fundal ale vieţii literare şi pentru înţelegerea evoluţiilor de
mentalitate din a doua jumătate a secolului douăzeci
precum şi studiul atent al temelor poetice din acesta epocă.
Abordând opera unui scriitor deja clasicizat, în pofida şi
pe deasupra controverselor iscate după 1989, autoarea
aduce o contribuţie notabilă la înţelegerea în profunzime
nu doar a scrierilor lui A. E. Baconsky, ci şi a destinului
său scriitoricesc.
Fără a-şi angaja lucrarea în distincţii teoretice,
păstrând discuţia pe terenul criticii şi al istoriei literare,
Crina Bud operează cu noţiuni precise, desprinse
îndeosebi din sfera criticii tematice, puse întotdeauna în
relaţie cu achiziţii mai vechi sau mai noi ale criticii româneşti.
De o atenţie deosebită beneficiază prezenţa eului poetic,
ale cărui ipostaze sunt urmărite şi analizate în toate
compartimentele operei baconskiene, dar mai ales în
poezie. Pornind de la un studiu al lui Tudor Vianu, autoarea
deosebeşte în cărţile de poezie ale lui A. E. Baconsky o
lirică a rolurilor, o lirică a măştilor şi o lirică personală.
Observând cu fineţe că experienţele eului leagă între ele
121
cele trei modalităţi poetice, Crina Bud privilegiază totuşi
lirica rolurilor, considerând că aceasta exprimă partea
esenţială şi inalterabilă a personalităţii poetului, în vreme
ce lirica măştilor este supusă schimbărilor şi intră sub
incidenţa temporalităţii. Autoarea are în vedere şi
categoriile gramaticale ale lirismului, cercetate de Oskar
Walzel, pe baza cărora schiţează o fenomenologie a
persoanelor în poezia lui A. E. Baconsky, arătând că
evoluţia poetului a însemnat trecerea, lentă şi dificilă, de
la pronumele „noi” al conştiinţei colective la pronumele
„eu” al conştiinţei individuale.
Optând pentru tematism şi exploatând cu inteligenţă
şi abilitate posibilităţile pe care acesta le-a deschis în critica
literară, Crina Bud va fi interesată în mod deosebit de
raporturile create între eu şi lume şi va analiza pe spaţii
întinse componentele universului poetic baconskian. În
terminologia lucrării, universul poetic reprezintă „scena”
sau decorul poeziei, cuprinzând totalitatea temelor,
simbolurilor şi mai ales a motivelor vehiculate de A. E.
Baconsky, în versuri şi în proză. Ideea autoarei este că
universul poetic se naşte din contemplaţie şi reuneşte
atât obiecte create de civilizaţie cât şi elemente ale naturii.
Remarc subtilitaea cu care sunt puse în evidenţă
corespondenţele şi mai ales identificările ce se stabilesc
întotdeauna între eul baconskian şi componenetele
universului poetic. Acesta apare de fiecare dată
subiectivizat şi pregătit să sugereze o stare lăuntrică,
prezentă dincolo de contururi, de culori sau de forme. În
capitole separate şi atent concepute, având puncte de
sprijin în lucrările lui Gaston Bachelard şi Paul Ricoeur,
autoarea studiază universul poetic baconskian prin cele
două categorii fundamentale sub care acesta se manifestă:
spaţiul şi timpul.
Particularitatea metodologică a lucrării stă în
asocierea, mai rar încercată la noi, a criticii tematice cu
istoria literară de tip tradiţional, interesată de problemele
periodizării şi ale evoluţiei artistice. Delimitând trei etape
în devenirea creatoare a lui A. E. Baconsky, Crina Bud
urmăreşte desprinderea treptată şi anevoioasă a
scriitorului de dogmele ideologice ale realismului socialist, cu mijloacele aşa-numitei „poezii de notaţie” şi ale
pastelului. Chiar şi atunci când temele rămân aceleaşi,
autoarea constată o diferenţiere şi un proces de filtrare,
pentru denumirea cărora foloseşte termeni ca
„răsfrângere”, „transfigurare estetică” sau „conciliere
poetică”. Printre calităţile studiului pot fi amintite firescul
şi mai ales elasticitatea cu care autoarea ştie să treacă de
la o interpretare statică, preocupată de constantele tematice
ale universului poetic, la o înţelegere de tip istorist,
capabilă să surprindă fazele unui proces de modernizare
ce va culmina cu publicarea ultimei cărţi de versuri a
poetului.
După ce alcătuieşte un portret al scriitorului,
coroborând felurite amintiri ale celor care l-au cunoscut,
autoarea se opreşte mai mult asupra grupului de la revista
„Steaua”, al cărui lider Baconsky a fost, degajând liniile
principale ale programului literar promovat de „stelişti”:
readucerea în actualitate a scriitorilor interbelici,
reabilitarea unei poetici moderniste şi a poeziei de notaţie,
discreditarea realismului socialist şi consolidarea spiritului
critic. Dacă scriitorii din cealaltă mare grupare ardeleană,
122
cu cãrþile pe masã
Cercul Literar de la Sibiu, au apelat la baladă pentru a se
îndepărta de modernism, „steliştii” fac eforturi pentru a
readuce poezia în albia modernismului (după rătăcirea realist-socialistă), folosindu-se de pastel şi de poezia de
notaţie.
Cercetarea Crinei Bud înaintează pe trei direcţii,
vizând o cuprindere cât mai largă a stărilor eului, aşa cum
se găsesc acestea exprimate în versuri şi proză, o descriere
a imaginarului şi a atmosferei poetice şi o analiză a
discursului (limbajului). Autoarea delimitează cu
sagacitate şi pertinenţă mai multe „roluri” şi „măşti” ale
eului, dintre care un studiu extins este consacrat figurii
de „poet sacerdot”, căci Baconsky a crezut multă vreme
în condiţia de individ privilegiat a poetului, dar nu
neglijează nici alte măşti, precum aceea a „nebunului”, a
„ocnaşului”, a „grădinarului” etc. Poetului îi place să
vorbească şi dindărătul unor personaje celebre, create de
scriitorii unor epoci mai îndepărtate, cum ar fi Shakespeare,
Cervantes, Defoe. Observaţie subtilă este aceea că A. E.
Baconsky, în pofida unor reprezentări ale sacrului, circulate uneori în versurile sale, este un poet prea puţin (sau
deloc) religios, un poet pentru care cuvintele sacre au
doar o valoare metaforică şi sugestivă, sunt doar material
şi figuraţie pentru retorica poeziei baconskiene.
Tehnica folosită de Crina Bud este aceea a
decupajului tematic. Rareori se întâmplă să ia în
considerare întregul unei poezii, preferând să extragă cu
penseta versul (sau versurile) ce pot să ilustreze categoria
tematică aflată în discuţie în acel moment. Poeziile vor fi
astfel sfărâmate, desfăcute în bucăţi pe care autoarea le
asamblează altfel decât fuseseră ele asamblate de către
poet. Urmărind nişte categorii tematice, Crina Bud pune
laolaltă versuri din diferite etape de creaţie şi de valoare
diferită, omogenizând astfel, atât din punct de vedere
axiologic cât şi din punct de vedere temporal, creaţia
baconskiană. Categoriile tematice ale poeziei de maturitate
sunt extinse şi asupra versurilor de tinereţe. Se întâmplă
astfel ca versuri tributare esteticii realist-socialiste să fie
„salvate” prin înglobarea lor într-un filon tematic contituit
mai târziu şi reprezentativ pentru o alta vârstă a poeziei.
Când ia în discuţie tema iubirii, autoarea începe să
fie mai interesată de clasificări, de delimitări, de o
organizare a materialului, iar pe de altă parte, urmăreşte o
evoluţie a temei, trecând de partea istoriei literare şi
insistând pentru separarea unor vârste ale poeziei
baconskiene. Dacă poezia muncii şi a uneltelor îi
prilejuieşte o trimitere la lucrarea lui Hesiod, Munci şi
zile, odele şi legendele istorice vor reface legătura cu
poezia romantică a lui Bolintineanu şi Alecsandri.
Partea a doua este consacrată prozei şi însemnărilor
de călătorie a căror valoare Crina Bud o situează cu o
treaptă mai jos decât valoarea poeziei, cu toate că remarcă
şi o consubstanţialitate a celor două principale domenii
de creaţie ale lui A. E. Baconsky. Luând în discuţie
volumele de eseuri, cărora le este consacrat un întreg
capitol, autoarea face corelaţii judicioase între ideile
literare ale lui A. E. Baconsky şi cele ale altor scriitori
(români şi străini) care au gândit mai devreme sau, uneori,
mai târziu asupra aceluiaşi subiect. Fapt important este că
studiul se sprijină pe referinţe critice serioase şi bogate şi
că autoarea este pregătită să discearnă corect între
articolele cu adevărat valoroase, din care nu ezită să citeze,
şi cele de valoare îndoielnică, trecute, de obicei, sub tăcere.
Fiindcă a cercetat în profunzime opera lui A. E.
Baconsky şi fiindcă are un gust estetic verificat, Crina
Bud formulează judecăţi de valoare pertinente, exprimând
rezerve, atunci când este cazul, sau criticând de-a dreptul
versurile publicate de autor în deceniul al şaselea al
secolului trecut. Evaluând opera pe care o analizează,
autoarea dovedeşte siguranţă de sine, experienţă în lectura
poeziei, o bună stăpânire a criteriilor estetice — dovedeşte,
adică, însuşiri care îi permit să aprecieze fără ezitări
inegalităţile de valoare ce au grevat opera lui A. E.
Baconsky în epoca realismului socialist. Ori de câte ori se
întoarce la acest segment, tonul lucrării încetează de-a
mai fi unul detaşat, de pură constatare, pentru a deveni
unul mai degrabă sever şi neînduplecat.
Sistematică, riguroasă, scrisă într-un limbaj critic
aplicat şi având o construcţie echilibrată, cartea Crinei
Bud poate fi luată ca un reper în cercetarea de până azi a
operei lui A.E. Baconsky.
Ion BUZAŞI
Restituirea literară a lui Iustin
Ilieşiu1
S-au împlinit în toamna aceasta 30 de ani de la
moartea lui Iustin Ilieşiu, poetul refugiaţilor ardeleni în
urma Dictatului de la Viena din 1940. Născut în 1900, în
Maieru, din Munţii Ilvei, „Cuibul visurilor” lui Rebreanu,
locul de naştere şi al altor scriitori şi cărturari năsăudeni
ca Emil Boşca-Mălin, Emanoil Cobzalău, Ioan Barna, ş.a.,
a studiat în satul şi la liceul grăniceresc din Năsăud, de
unde este eliminat în urma „îndrăznelii” de a fi scris pe
zidurile bătrânei şcoli năsăudene, în 1917, profetic şi
vizionar, „Trăiască România Mare!”. Bunii lui profesori
năsăudeni îi recomandă să urmeze în continuare liceul la
Blaj, unde se ataşează sufleteşte de profesorul şi scriitorul
Al. Ciura care-i remarcă talentul poetic şi-l încurajează la
scris. După Marea Unire, urmează Facultatea de Litere
din Cluj, după absolvirea căreia desfăşoară o prodigioasă
activitate didactică şi literară în capitala Transilvaniei. Anul
1940 îl sileşte să ia calea pribegiei, cu durere în suflet
pentru „sfâşiatul Ardeal” şi să se stabilească la Bucureşti.
Răstimpul de aproape un lustru, 1940-1944, este poate cel
mai fecund pentru poetul tribun, care-şi înalţă verbul
energic ca altădată Andrei Mureşanu, Coşbuc sau Aron
Cotruş, publicând volumul Sângerări ardelene (1943),
care-i va aduce notorietate literară în epocă şi-i va conferi
antonomaza „poetul sângerărilor ardelene”, fiind alături
de Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, Ion Th. Ilea şi N. Copilu
Cheatră printre cei mai importanţi poeţi ai acestui moment
tragic din istoria Transilvaniei şi a ţării. Se înţelege că,
după instaurarea comunismului, poetul, în ciuda
cu cãrþile pe masã
încercărilor repetate, a publicat puţin. Cu trei ani înainte
de trecerea la cele veşnice, în 1973, i-a apărut volumul
Trepte de aur, drastic cenzurat. I-au rămas multe lucrări
în manuscris, care-şi aşteaptă editorul devotat. Împreună
cu profesorul Sever Ursa, care păstoreşte la Maieru acest
superb muzeu al literaturii năsăudene, Cuibul visurilor,
am tipărit, în 2000, culegerea Sfinte firi vizionare, o variantă
didactică a Epigonilor lui Eminescu şi a Bătrânilor lui
Ion Pillat, cuprinzând ode închinate marilor poeţi români,
iar în 2004, am editat manuscrisul inedit în care povesteşte
amintirile sale din cei doi ani (1917-1918) ai şcolarităţii
blăjene, Amintiri din viaţa şcolară a Blajului, Editura
Aletheia, Bistriţa, 2004.
Se cuvenea o reeditare a lui Iustin Ilieşiu care să
echivaleze cu o veritabilă restituire literară. Această sarcină
onorantă şi-a asumat-o profesorul Sever Ursa, cel mai
informat şi competent cercetător al poetului năsăudean,
publicând la editura Napoca Star din Cluj-Napoca un
masiv tom intitulat Poezii, antologie reprezentativă din
creaţia artistică a lui Iustin Ilieşiu. Din volumul de debut,
Munţii noştri aur poartă (1917), publicat pe când poetul
era elev la liceul din Blaj şi avea numai 17 ani, se reţin
numai şapte poezii; în schimb, volumul Sângerări
ardelene (1943), volum definitoriu pentru profilul poetic
al lui Iustin Ilieşiu se reproduce aproape în întregime; iar
la ultimul volum publicat în timpul vieţii Trepte de aur
(1973) se adaugă şi 14 „poezii cenzurate”. Unele dintre
acestea, deşi se înscriu în nota liricii patriotice româneşti,
acceptată, în general, şi chiar încurajată, în deceniile 7 şi 8
ale secolului trecut, cuprindeau şi sugestii ale represiunii
comuniste. Contemplarea unui baltag în muzeu îi stârneşte
asemenea reflecţii ce puteau părea insidioase: „Lângă
baltag m-opresc smerit/ Sunt dornic să-i aud cuvântul,/
Dar el se-ngroapă în tăceri,/ Parcă e frate cu pământul./
Tribunul singur ar putea,/ Dac-ar trăi să povestească,/
Belşugul sângelui vărsat/ Pentru dreptatea
românească.”
Anexele cuprind 6 poezii inedite despre care poetul
însuşi îşi dădea seama că nu pot să apară în acei ani.
Bănuim că acest volum, în manuscris, a fost trimis spre
lectură Episcopului Iuliu Hossu, cel care la 1 Decembrie
1918, la Alba Iulia, a citit Proclamaţia Unirii, pentru care
poetul din Maieru nutrea o profundă şi sinceră veneraţie
şi care se afla cu domiciliu forţat la mănăstirea Căldăruşeni.
Dintr-o scrisoare mai lungă, a Episcopului Iuliu Hossu,
desprind câteva rânduri referitoare, cred, la volumul ce va
apărea, cenzurat, peste patru ani: „Folosesc acest prilej,
iubite domnule Profesor, să-ţi mulţumesc din nou, din toată
inima pentru splendidul volum de versuri care au mişcat
profund sufletul meu. Te-ai cântat şi ai cântat frumos şi
bine. Am zis citind: Asta-i poezie românească, aceasta-i
suflet din sufletul Neamului.” Am citat acest fragment de
epistolă şi pentru că între „poeziile inedite” figurează şi
Solitarul de la Căldăruşani, o evocare remarcabilă a
vrednicului ierarh: „La Alba Iulia-n cetate/ Cu crucea-n
suflet şi Psaltirea,/ el a citit hrisovul care/ Pecetluia pe
veci Unirea – Ce mari erau acele timpuri,/ Şi cât de
nobil idealul...”
Alcătuită după exigenţele unei ediţii ştiinţifice,
cartea cuprinde un informat şi pertinent studiu introductiv,
o cronologie, o notă asupra ediţiei şi o aproape exhaustivă
123
listă a referinţelor critice despre Iustin Ilieşiu. O iconografie
sugestivă de la sfârşitul volumului este „o biografie în
imagini” a poetului năsăudean. Cu un asemenea cuprins,
antologia alcătuită de Sever Ursa reprezintă o adevărată
„restituire literară”. Sau un început de restituire literară
care ar putea continua cu editarea altor opere rămase în
manuscris, şi în final, cu o monografie, de tip clasic, despre
viaţa şi opera lui Iustin Ilieşiu, pe care tot domnul Sever
Ursa este chemat să le realizeze.
____
Iustin Ilieşiu, Poezii, Studiu introductiv, cronologie şi
nota editorului de Sever Ursa, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca,
2001
1
Adriana STAN
Am cravata mea!! Sunt pionier?...
De vreo cîţiva ani încoace, o nişă editorială de mare
succes este ocupată de scrierile ce pătrund în aerul
comunismului prin filtrul cald al memoriei „de acasă”.
Rularea infinitezimală a vieţii cotidiene, cu scurtcircuitul
produs de aberaţia ideologică a Epocii de Aur,
demonstrează că perioada roşie nu a însemnat doar
represiune şi statistici, ci şi cravate roz, trupe de pionieri
sau comerţ clandestin de muzică şi idei. Dacă anii ’90 au
fost dominaţi de memorialistica hard – Paul Goma, Ion
Ioanid, Monica Lovinescu- răfuielile cu maleficul monolit
politic par să se mai fi stins în anii 2000, pentru a lăsa loc
decupajelor sentimentale, poveştilor de formare. De la O
lume dispărută, Cartea roz a comunismului, Cartea cu
euri, Cum era? Cam aşa... Amintiri din anii
comunismului (romînesc), pînă la Născut în URSS,
apartenenţa la trecut e asumată de cele mai multe ori
pozitiv, ca mit personal, al identităţii. Un fel de bildungscomunism pare să domine discursul unor astfel de
generaţii amfibii, pentru care deparazitarea creierului e, de
la un punct, imposibilă. Succesul unui film ca Good-bye
Lenin e simptomatic pentru kitsch-ul „ostalgiei” şi pentru
felul în care trecutul reciclat se transformă în fetiş.
E de reţinut, totuşi, că, oricît de estetizant ar fi acest
tip de reconstrucţie personalizată, discursul despre
comunism poartă întotdeauna o plusvaloare etică, este,
adică, „ceva mai mult decît ficţiune”. Mi s-a părut
interesant, de aceea, că, dintre cele mai reuşite încercări
de a pune în roman „comunismul dinăuntru”, Pupa Russa
lui Gheorghe Crăciun şi Băiuţeii lui Matei şi Filip Florian,
sînt pînă la urmă ficţiuni nu tocmai „despre comunism”.
Ambele speculează tensiunea dintre social şi interioritate
în direcţia unui mit mai abstract al feminităţii, respectiv al
copilăriei, greutatea balanţei aflîndu-se pînă la urmă de
partea caldă (incandescentă chiar, cu Leontina) a memoriei,
nicidecum de cea a distanţei etice, critice. La întrebarea
„cum se poate scrie despre comunismul romînesc?”,
discuţia rămîne aşadar deschisă.
Dan Lungu e unul dintre iniţiatorii grupării ieşene
Club 8, ai cărei membri au scris în repetate rînduri despre
124
cu cãrþile pe masã
„comunismul meu”. Proza sa vine firesc, ca şi în cazul
colegului său de generaţie, Sorin Stoica, în prelungirea
unor „eşantioane de mentalitate”, prelucrate la minimum,
întrucît opţiunea manifestă de poetică tinde spre
verosimilitatea jurnalistică. De aici, un anumit schematism
al situaţiilor şi al personajelor, un rapel imediat la o scenă
cotidiană tipică. Metoda funcţionează de minune în
romanul anterior al lui Dan Lungu, Raiul găinilor, unde
reflexul mentalitar concretizat în mica bîrfă de cartier e
exploatat inteligent şi spectaculos. Chestiunea insolubilă
a rîmelor excită imaginarul tuturor locuitorilor de pe strada
Salcîmilor, iar delicioasele distorsiuni fabulatorii ale unei
întîmplări prozaice transformă cetăţenii recognoscibili cu
buletin în personaje de ficţiune –unele – de-a dreptul
memorabile.
Puţin altele sunt efectele în Sunt o babă comunistă!
(Polirom, 2007). Metoda e aceeaşi, „grupajul cetăţenesc”
ce serveşte ca sursă de inspiraţie (categoria vîrstnicilor
ce regretă comunismul) e şi mai reprezentativ, mai bine
circumscris. Mai că n-ar fi nevoie de nici un pact ficţional,
de nici o intrare în convenţie, dat fiind că „Era mai bine pe
vremea comunismului!” auzi, cu oftatul şi sfătoşenia
aferente, din gura bunicilor, a vecinilor de bloc, sau chiar
a vînzătoarelor din piaţă. Apropierea de realitate,
„categorie” destul de ambiguă şi abuziv invocată, prin ea
putîndu-se justifica practic orice, a fost considerată de
altfel şi punctul forte al romanului. În plus, coperta
(excelentă, într-adevăr!) reprezentînd o băbuţă
dostoievskiană cu nelipsita plasă de rafie, ce se reflectă
într-o uriaşă baltă made in Romania, trimite explicit la
proza-oglindă, purtată de „realiştii” romanului de-a lungul
drumului, spre o fidelă înregistrare a vieţii.
Totuşi, o asemenea fixare fără greş a referenţialului
poate fi, în sine, o problemă. Discutabil în cazul poveştii
„comuniste” a lui Dan Lungu e, dintru început, felul în
care îşi asumă credibilitatea: dacă aceasta vine din ceea
ce este socialmente şi statistic demonstrat, sau din ceea
ce se construieşte prin mijloacele autonome ale ficţiunii.
Altminteri, starea civilă poate să facă lejer concurenţă
literaturii, şi din faptul că „sunt o babă comunistă” sau
„un adolescent douămiist rebel” sau „o Bridget Jones
care lucrează într-o mare companie şi-şi aşteaptă iubirea”
se poate scrie oricînd un best-seller.
Romanul se focalizează deci pe un om statistic,
îndărătul căruia autorul, departe de elanul subiectiv al
egoficţionarilor, năzuieşte să se ascundă în manieră
obiectivist-flaubertiană. Rătăcită în tranziţie cu o pensie
mizeră, pensionara Emilia încearcă să-şi explice nostalgia
pentru comunismul care o dotase cu un loc de muncă,
„apartament, aragaz şi butelie”. Intriga e susţinută de
confruntarea cu Alice, fiica ei occidentalizată, care
condamnă comunismul, deoarece îl consideră un „sistem
injust”, neînţelegînd, prin urmare, ataşamentul afectiv al
mamei sale. Pentru a-şi motiva fraza care o urmăreşte ca
un stigmat: „Ce viaţă faină am dus!”, ea rememorează la
cald detalii şi scene ale biografiei personale care au dus la
o astfel de concluzie. Emilia în casa părintească de la ţară,
dorindu-şi „să scape de baleg㔺i visînd în taină la viaţa
de cucoană a mătuşii Lucreţia, Emilia din perioada şcolii
profesionale, progresînd încet de la apartamentul
unchiului la garsoniera proprie, Emilia din atelierul de
tîmplărie, cu atmosfera jovială din gaşca mucaliţilor înrăiţi
în „a freca menta”, dar şi cu frica de securişti sau obligaţia
de a duce plocoane şefului, Emilia mamă a lui Alice, pe
care şi-o doreşte „prinţesă ingineră”, dar pe care trăieşte
să o vadă pe pămînt străin, cu un mod de viaţă străin,
alături de ginerele canadian ce mănîncă „peşti leşinaţi cu
lămîie”. Micronaraţiuni alerte, în stilul concis şi epurat
stilistic al lui Dan Lungu, susţin uneori identităţile
succesive ale personajului, ideea fiind ca din toate aceste
cioburi pe care le luminează voluntar memoria să poată fi
reconstituit la final tabloul care să-şi justifice titulatura de
„babă comunistă”. Mi se pare însă că proiectul de
restituire prismatică a personalităţii nu trece, în roman,
mai departe de o deducţie destul de lineară a unei
demonstraţii. După cum urmează:
Să urmărim, în primul rînd, jaloanele care marchează
identitatea protagonistei. Incurabil bovarică („m-am
săturat de balegă”,„visam doar să fiu orăşancă”), tînjind
la ojele mătuşii Lucreţia şi cufundîndu-şi nasul în prosoape
moi, imaginîndu-şi că bibeloul-cocor din apartamentul
unchiului îşi ia zborul spre o lume mai bună, dîndu-i fiicei
sale nume de prinţesă, Emilia caută mereu să se înconjoare
de semnele stabilităţii materiale, dar nu pare să aibă, în
simplicitatea măruntelor ei „vise de mărire”, vreo adeziune,
vreun ecou interior la background-ul proletcultist. Ce
reţine şi ce o entuziasmează din viaţa consumată în atelier
e atmosfera de solidaritate şi de dolce farniente alături de
colegii care „joacă şeptic, moară, table”, faţa prietenoasă
a uzinei, nu coşmarul falansterului, viaţa subterană de
confort psihic, nu crisparea birocratică. Din acest motiv,
pasajele cele mai rezistente din imersiunea eroinei în trecut
sunt acelea în care adolescenta tremură de emoţie că se
poate bucura de utilităţile casnice din apartamentul de la
oraş sau că îi poate arăta vitrinele şi trenul surorii sale mai
mici. Pur şi simplu, amintirile dragi ale unei băbuţe, ce ar fi
putut la fel de bine să se desfăşoare în comunism sau
aiurea; un vis banal, dar înduioşător al interiorităţii. Din
contră, tot ce ţine efectiv de comunism, ca atmosferă şi
recuzită ideologică, pare că e lipit cu forţa, că vine dintrun discurs suplimentar, de o greutate specifică şi relativ
cu cãrþile pe masã
inaderent la avatarurile memoriei personale. Securistul care
interoghează angajaţii, imaginea-tip a vagoanelor
încărcate cu grîu ce pleacă spre URRS, anecdotele care
circulau pe seama lui Ceauşescu, incluzînd adesea mituri
construite retrospectiv despre viaţa lui, toate- elemente
cheie ale imaginii noastre gata-constituite despre
comunism, sunt, în contextul microistoriei Emiliei, un fel
de naturi moarte cu o funcţie mai curînd argumentativă,
decît propriu-zis epică. E greu de crezut, din această
privinţă, că pensionara noastră şi-ar aminti cu atîta lux de
amănunte şarjele grosiere înşirate de nea Mitu despre
Marele Bărbat şi soaţa sa, care ajung să ocupe capitole
întregi; sau povestea nemuritoare, fastidios relatată în
cîteva rînduri, a cozilor de la alimentară; sau taman
conflictul unui coleg de serviciu cu şeful său croit după
modelul stas al analfabetului îndoctrinat. Nostalgia se
manifestă în realitate cu totul selectiv, ea se agaţă doar de
filamentele luminoase ale obiectului iubit. Dimpotrivă, în
loc să fie o acumulare firească şi aleatorie de imagini,
întoarcerea Emiliei în trecut pare o succesiune statică de
clişee. Într-un fel, romanul lui Dan Lungu e o reconstrucţie
poate prea bine documentată a comunismului, depăşind,
pe alocuri, „nivelul ideologic” pe care i l-am bănui eroinei.
Mai mult, ecuaţia sensului e constant dirijată de indicaţii
precise, lăsînd impresia unui text esopic, prin transparenţa
cu care îşi expune cheia.
Căci, dincolo de „viaţa şi faptele” Emiliei Apostoae,
abuzul de fraze aforistice şi generalizatoare are un efect
similar cu ceea ce constituia funcţionalitatea primă a
retoricii: impunerea punctului de vedere al oratorului
însuşi. Dan Lungu îşi educă neobosit cititorii în spiritul
unor asumpţii maniheiste: „Ce bine era!/ Ce rău e!”,
„Trecutul a fost unul frumos, în timp ce prezentul e un
dezastru”, îi bombardează insistent cu refrene primite dea gata („Azi cauţi cu lanterna un capăt de ţeavă în
întreprinderile romîneşti. S-a dus totul de rîpă” şi „Iar azi
cauţi cu lanterna o bucată de tablă în întreprinderile
romîneşti. S-a dus totul de rîpă” – cele două fraze la distanţă
de un paragraf!), sau cugetări declamatorii precum: „Patru
zerouri de azi nu fac cît un zero de-al lui Ceauşescu”. Pe
tot parcursul romanului, acest gen de versificare lozincardă
exercită o presiune retorică cu consecinţe totalitare asupra
epicului.
E adevărat, toate frazele folosite aici în scop
demonstrativ aparţin reflexelor gîndirii tradiţionale, sunt
cît se poate de specifice pentru romînii ce judecă şi astăzi
în distanţe de iad/cer, întuneric/lumină. Din păcate, aceasta
este şi dovada că romanul de faţă îşi construieşte
credibilitatea pe observaţiile sociologice, cu siguranţă
valide, ale autorului, dar nu pe coerenţa lumii ficţionale.
O Emma Bovary mai .. pensionată, Emilia Apostoae
nu mai e capabilă să-şi eclipseze creatorul, ci se dovedeşte
prea umilă pentru a masca stilistic amprenta sociologului
cunoscător. Poate de aceea ea se şi comportă nesăbuit în
unele situaţii, aproape ca o proteză a ei înseşi, ca un automat (a se citi „caz”) care mimează viul. Nu putem pune
decît pe seama unei defecţiuni tehnice faptul că amintirile
sale nu se declanşează spontan, ci în bună măsură la
comandă, ca abia transcrise de pe banda unui reportofon:
„Întîmplarea asta mă duce imediat cu gîndul la un alt
episod, care se întîmplă zece ani mai tîrziu”, că se trezeşte
125
vorbind ca din manualul proletar de istorie: „Muncitorii
încărcau grîu. Doamne, cît grîu putea să fie acolo!”, dar, în
acelaşi timp, şi ca o intelectuală rasată: „Impresia despre
Alain a fost pozitivă. Era foarte tandru cu ea. Mănîncă
frugal şi dietetic.”, că, în pofida multelor asigurări pe care
ni le dă că ar coopera cu sistemul de pe urma căruia beneficia, ea resimte totuşi o mare bucurie la vestea căderii
lui Ceauşescu.
Cusături puţin cam evidente ale montajului, scăpări
care mai că mă fac să mi-o imaginez pe tanti Emilia
mărturisindu-şi, într-un moment de maximă revelaţie: „Sunt
Dan Lungu!” Drept să spun, e unul din motivele pentru
care nu am reuşit nicicum să o cred pe cuvînt cînd a susţinut
totuşi că ar fi (şi) babă comunistă. Şi nici să o simpatizez,
mai ales că se văicăreşte exact ca şi vecina de la doi....
Leonid DRAGOMIR
Autonomia şi universalitatea artei la
Jung
Carl Gustav Jung, celebrul discipol freudian devenit
disident este, precum se ştie, autorul teoriei arhetipurilor
ce constituie aşa-numitul inconştient colectiv. Respectiva
teorie are aplicaţii în psihopatologie, la studiul şi
tratamentul psihozelor, dar şi în cercetarea asupra
mitologiei, religiei, fenomenelor oculte, alchimiei etc.
Cultura lui Jung este în acest domeniu, ca şi a prietenului
său Mircea Eliade, uriaşă. Volumul 15 al Operelor sale
complete, intitulat Despre fenomenul spiritului în artă şi
ştiinţă, apărut anul acesta la editura bucureşteană Trei în
traducerea Gabrielei Danţiş, grupează, după cum indică şi
titlul, două categorii de texte: unele referitoare la ştiinţă,
precum Paracelsus ca medic, două studii despre Freud şi
unul despre sinologul Richard Wilhelm şi altele privind
raporturile psihologiei analitice cu arta. Prezentarea mea
se va limita la două texte de psihologia literaturii. Primul,
datând din 1922, este o conferinţă ţinută în 1922 la Zürich,
intitulată Despre legăturile psihologiei analitice cu opera literară. Cel de-al doilea, Psihologie şi literatură, a
fost publicat în 1930 şi a fost scris tot pentru o conferinţă
despre care nu se ştie însă dacă a fost ţinută.
Jung stabileşte de la început limitele unei abordări
psihologie a artei: ea nu are ca obiect esenţa artei, ci doar
procesul creaţiei artistice în măsura în care este şi un proces
psihic. Nici un fel de psihologie nu poate explica pe deplin
misterul artei, în ciuda pretenţiilor şcolii psihanalitice
freudiene de a reduce arta la complexele artistului
provenind din prima copilărie. Aici ar fi de precizat că în
ceea ce-l priveşte pe Freud, cel puţin, acuzaţia de
reducţionism, valabilă în legătură cu abordarea religiei,
nu se poate susţine în privinţa tratamentului acordat artei.
126
cu cãrþile pe masã
În textele de psihanaliză aplicată consacrate unor opere
ale literaturii sau artelor plastice (a se vedea Eseuri de
psihanaliză aplicată, trad. de Vasile Dem. Zamfirescu,
Ed. Trei, Bucureşti, 1999), Freud va pune chiar bazele unei
estetici orientate spre determinarea mijloacelor prin care
artistul face comunicabil inconştientul acultural. În plus,
teoria sublimării, deşi suferă de anumite incoerenţe, afirmă
cât se poate de clar că opera de artă, produs al sublimării
tendinţelor inconştiente, se deosebeşte calitativ de
nevroze, a căror cauză este, dimpotrivă, refularea acestora.
Jung, deşi nu contestă anumite influenţe ale psihologiei
personale a artistului asupra operei, consideră însă că
aceasta depăşeşte atât de radical astfel de influenţe, încât
reuşeşte să dobândească o viaţă proprie, într-o autonomie
deplină. Pentru a arăta cum e posibil acest lucru, el
distinge, în conformitate cu modelul tipurilor psihologice,
între două tipuri de creaţie: unul introvertit, în care obiectul
artistic este supus intenţiilor mai mult sau mai puţin
conştiente ale autorului şi altul extravertit, caracterizat
de supunerea subiectului creator faţă de obiect. În acest
caz, opera parcă se naşte singură, făcând din voinţa
conştientă a artistului doar o unealtă: „pe când conştiinţa
lui (a artistului, n.m.) stă năucă şi goală înaintea
fenomenului, este copleşit de un puhoi de idei şi imagini,
pe care intenţia sa nu le-a creat niciodată şi pe care voinţa
sa n-a vrut niciodată să le dea la iveală“. Divina Comedie
a lui Dante, Faust, partea a doua, de Goethe sau Aşa
grăit-a Zarathustra a lui Nietzsche par să fi fost create
astfel. Ele sunt numite de Jung opere literare simbolice,
deoarece nu oferă doar desfătări estetice, ci trimit într-o
zonă misterioasă, „sfâşie vălul cosmic“, sugerând
contactul cu o altă lume, necunoscută. Sursele creaţiilor
simbolice sunt de aflat în inconştientul colectiv, ale cărui
imagini primordiale, arhetipurile, „codifică“ experienţele
fundamentale ale speciei umane. Prin atingerea nivelului
arhetipal, ţinând de inconştientul colectiv, artistul, susţine
Jung, are acces la sursele vieţii. O viaţă trăită aproape
exclusiv în lumina conştiinţei suferă de unilateralitate,
funcţia artei simbolice fiind de a compensa unilateralitatea
conştiinţei prin scoaterea la iveală a imaginilor
inconştiente de care o epocă are nevoie. În acest sens,
artistul adevărat care se îndepărtează în mod fatal de
făgaşul obişnuit pe care merg contemporanii săi este un
educator al epocii sale.
Pe lângă această idee de inspiraţie nietzscheeană
sunt vizibile şi alte amprente romantice în viziunea
junghiană despre artă. Psihiatrul elveţian nu avea cum să
nu remarce asemănările între anumite caracteristici ale
creaţiei de geniu cu cele observate în fanteziile psihoticilor.
Atât nebunia, cât şi geniul, par a avea acces la o „esenţă
străină, de natură ascunsă, provenind parcă din abisurile
vremurilor preumane sau din lumile de lumină şi umbră ale
naturii supraumane, o trăire originară care ameninţă să
învingă natura omenească prin slăbiciune şi
incomprehensibilitate“. Romantic este Jung şi atunci când
descrie condiţia dramatică a artistului sfâşiat între nevoia
împlinirii personale şi pasiunea creatoare care nu ţine cont
de dorinţele sale. „Rareori, spune el, se găseşte vreun
creator care să nu plătească scump scânteia divină a marii
arte.“
Premisele romantice sunt cu siguranţă cele pe baza
cărora Jung a putut oferi o psihologie a operei de artă,
distinctă de psihologia artistului. Trăirea originară a
marilor artişti atinge o zonă ce depăşeşte personalul,
hrănindu-se din impersonalul inconştientului colectiv. La
acest nivel se poate spune că mai degrabă opera de artă îl
creează pe artist şi că nu Goethe creează Faust, ci
componenta psihică «Faust» îl creează pe Goethe“. Pe
această treaptă originară de trăire „nu mai trăieşte
individul, ci poporul şi nu este vorba despre fericirea şi
suferinţele individului, ci de viaţa poporului. De aceea
marea operă de artă este obiectivă şi impersonală şi totuşi
ne emoţionează atât de adânc“.
Impresia mea este că acum, în finalul textului din
1930 ideile lui Jung suferă o distorsiune, după părerea
mea inexplicabilă în raport cu premisele.* Astfel,
arhetipurile inconştientului colectiv ca depozitare ale
experienţelor fundamentale ale speciei constituie un bun
al întregii omeniri şi nu doar al unui popor anume. Pe de
altă parte, rămâne nelămurit cum opere precum cele
menţionate se adresează şi pot fi înţelese de oameni
aparţinând altor popoare decât cele din care provin autorii
acestora. Jung afirmă autonomia operei de artă faţă de
trăirile personale ale artistului, dar cu preţul pierderii
universalităţii artei. Lucrul acesta mi se pare cu atât mai
surprinzător cu cât interpretările sale la romanul Ulise de
Joyce şi la pictura lui Picasso, ce încheie volumul, pledează
cu deosebită forţă în favoarea universalităţii operelor celor
doi mari artişti moderni.
____
* Cunosc faptul că Jung a fost şi mai este încă acuzat
pentru presupusa aderare la ideologia nazistă. Totuşi, cred că
premisele sale nu-l conduceau spre un etnocentrism închis sau
rasism, dimpotrivă.
lecturi
Iulian BOLDEA
Ianuş. Marcă înregistrată
Perceput cel mai des ca poet insurgent, anarhist şi
iconoclast, Marius Ianuş e, înainte de toate, o natură lirică
autentică, debordantă, pentru care rostirea poetică nu e decât
un alt registru al trăirii. Fervoarea dicţiunii, spasmul senzorial,
fractura ontică sunt note definitorii ale acestor texte situate
la confluenţa dintre iluminarea senzorială şi refuzul
cerebralităţii. Ştrumfii afară din fabrică (Ed. Cartea
Românească, 2007) aduce cu sine o siguranţă deplină în
mânuirea afectelor, cuvintelor şi imaginilor. Textul poetic, cu
geografia lui imprevizibilă, nu face decât să transcrie, cu
impecabilă precizie, relieful sinuos al stărilor afective, într-o
scriitură crispată şi tandră, locvace şi laconică, atroce şi
melancolică, în acelaşi timp, după caz. De fapt, între toate
aceste antinomii se precizează fizionomia scriiturii lui Marius
Ianuş, o scriitură greu de prins în vreo definiţie, disponibilă
şi alertă, total decomplexată, refuzând cu promptitudine
sublimităţile fără acoperire, decompensările imaginarului sau
refulările afectelor. Mobilitatea discursivă e, de altfel, o
caracteristică incontestabilă a acestor versuri, ce mizează,
rând pe rând, pe tandreţe şi meditaţie, pe abulie şi angoasă,
pe disperarea travestită în spasm vizionar, pe reflex agonic şi
revelaţie întoarsă. Rezumate ale ororii cotidiene, depoziţii ale
neantului ascuns în cutele fiinţei, poemele lui Ianuş caută,
de cele mai multe ori, să recupereze un fragment de timp, un
gest ireversibil, o amintire copleşitor de reală, într-un registru
al naturaleţii dezinhibate, în notaţii fulgurante, care ştiu să
capteze fără greş irepetabilul: „Au trecut câţiva ani de când
sufeream bot în bot/ ca două javre dispuse./ Lumea, între
timp, s-a strâmtat/ şi a început să crape în coate...// Nu mai
ştiu ce faci.// O mai ţii minte pe Iulia,/ tristeţea şi nedumerirea
noastră?/ Iulia te iubea mai mult pe tine,/ ăsta e adevărul
adevărat,/ deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta...// Unde
eşti? Unde mai rulează/ poantele tale năucitoare?// Am auzit
că a murit taică-tu şi toate orele noastre/ s-au răsucit în ochii
mei ca un film mut.// Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu./
127
N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi/ pentru cine.// Eşti
cumva departe înfăşurat/ într-un halou de fum şi dragoste./
Ionuţ, zâmbetul tău e numai amintire/ şi mersul tău de girafă
grăbită/ e numai amintire” (Ştrumfii caută lumea adevărată
în amintire). Alteori, poetul surprinde instantanee ale trăirii,
întâmplări cu aură tragică, din care răzbate o undă de candoare
autentică, de trăire liminară. Pe pânza poemului rămân doar
tuşele de trăire pură, de sensibilitate fulgurantă,
necontrafăcută („Când a alunecat Zveruţa pe gresia udă,/
Când i-am auzit capul izbindu-se de ea,/ am simţit că mor.//
De ce să mi se întâmple una ca asta?/ Domnica plângea în
baie cu ea/ Şi eu îmi muşcam mâinile la locul faptei./ De ce?
De ce?// Din cauza gândurilor rele ale amicilor?/ Dar ele existau
şi înainte – niciodată n-au avut/ loc de mine...// Pentru că nu
eram destul de aproape de ea./ Eram aproape, dar nu ştiam că
pe jos e ud.// Simţeam că mor, că s-a terminat, şi fetele/ s-au
oprit din plâns şi/ ne-am dus pe ţărm şi Zveruţa/ a început să
râdă” - Ştrumfii alunecă pe gresia udă).
Pierderea, căutarea, găsirea sau regăsirea identităţii
reprezintă toposuri recurente ale acestei cărţi. Şi, în general,
ale poeziei lui Ianuş. Delirul secundelor, vertijul provocat de
falia dintre trecut şi prezent, regăsirea conştiinţei proprii la
limita fragilă dintre mirajul absolutului şi sevrajul trăirii
cotidiene, jocul de oglinzi paralele al poemului ce nu cunoaşte
restricţii de metabolism, ori recuzări ale referinţei, toate aceste
mărci ale conştiinţei identitare sunt asumate de poet cu o
sinceritate necomplezentă, la care se adaugă, fără îndoială,
reverberaţiile parodicului, ca şi exigenţele unei lucidităţi
sceptice. Semnificativ e Generaţie MM, poem al pierderii de
sine într-o identitate asumată de alţii, furată, deconspirată,
reluată la infinit: „Citindu-ţi textele mă simt uneori/ ca John
Malkovich în Being/ John Malkovich// Prietenii şi duşmanii
mei/ vor să fie ianuş.// Toţi vor să fie ianuş,/ dar nici unul nu
ar vrea să trăiască/ ce a trăit ianuş...// MM, trebuie să-ţi
redescoperi inima./ MM, trebuie să-ţi înţelegi sentimentele./
Şi să te gândeşti la mine/ ca la un om”. Sau un poem ce
recapitulează o existenţă, contrasă sub forma unor cifre care
ascund, dincolo de aleatoriul lor, şi o alură simbolicrevelatoare: „30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil./ 37 de
femei. 1 singură nevastă./ 3 tentative de sinucidere. Plus o
internare la psiho./ 100 de depresii. 10.000 de remuşcări./ 7
meserii. 20 de locuri de muncă.// Şi cine sînt eu în toată/
tocăniţa asta?/ Azi tehnician în sala motoarelor Gândului,/
ieri reporter înfipt în coasta câtorva ministere./ vânzător de
pâine pentru babele isterice din Steagu’/ brutar, ospătar,
piscinier -/ iubit, amant, soţ şi tată fidel – cine sînt?// vreo 100
de duşmani/ (le dau la toţi bipuri),/ 10 prieteni adevăraţi,/ cîte
2-3 pentru fiecare vîrstă,// pisicii mei îndopaţi cu lacrimi şi/
convingerea că voi fi clonat -/ mama mi-a promis nemurirea./
/ plus un tatuaj unic&definitiv/ şi 100.000 de amintiri
încrîncenate// pentru încă 100 de ani de poezie”(30).
Numeroase poeme din acest volum au alura unor autoportrete
trucate, în care îl recunoaştem şi nu-l prea recunoaştem pe
poet. Mirajul ficţionalizării şi retuşurile afective ilustrează, în
astfel de versuri autoreferenţiale, nevoia unei radiografii în
care exactitatea e sacrificată în favoarea unei mitizări nu lipsită
128
lecturi
de unele resorturi recuperatoare, precum în poemul De o
parte şi de alta a cerului: „tu scrii poeme despre doamne
sfinte,/ eu scriu poeme doar despre mine/ toţi ochii amicilor
noştri/ sînt aţintiţi asupra noastră/ să nu-i mai asculţi/ tu eşti
născută în vremea iubirii necugetate/ eu sînt născut în timpul
prorocit dragostei./ tu eşti dorinţă/ eu sînt dragoste pentru
oameni./ am biciuit ipocriţii prin locuri,/ am scris doar despre
mine,/ dar sînt dragoste pentru oameni./ nu te mai ascunde
sub preş!/ nu mai asculta mici amici fără destin/ şi fără
imaginaţie!/ eşti iubire necugetată şi vrajă./ sînt dragoste
fixă, curată”.
Discordante faţă de atitudinea dominantă, întâlnim în
Ştrumfii afară din fabrică şi un fel de revers al cinismului şi
scepticismului ianuşian: versuri delicate precum o reverie
sublimată, caligrafii temperate ale stării de graţie, notaţii
sumare ale candorii, precum într-un Cîntec elementar (3),
unde percepţia ludică şi spectaculară a existenţei e dominantă,
ca şi înregistrarea drastică a faliei dintre gravitatea lumii adulte
şi relieful utopic şi ludic al lumii infantile: „M-am dus cu
Zveruţa la circ/ ea s-a bucurat, a râs, a aplaudat,/ mie tot
circul ăla nu mi-a spus nimic -/ eu mă uitam ca la o pînză albă./
/ M-am dus cu Zveruţa la teatrul de păpuşi -/ ea s-a bucurat,
a rîs, a aplaudat.../ eu n-am înţeles nimic din toată comedia
aia,/ eu m-am uitat ca la o pînză albă.// M-am dus cu Zveruţa
în parc, printre jucării/ ea le vroia pe toate, ţipa, aplauda/ eu
nu vroiam nimic, eu mă uitam/ ca la o pînză albă”. În opoziţie
cu poemele în care sunt scanaţi „pixelii neretuşaţi” ai vieţii,
sau cu limbajul nesublimat prin care sunt desemnate acte şi
gesturi fiziologice, găsim în cartea lui Ianuş câte un poem
tulburător prin notaţia precisă şi sugestivă, prin suflul vizionar
concentrat în pliurile impalpabile ale metaforei graţioase („Nu
e nici o floare/ atât de frumoasă/ ca brânduşa de toamnă/
deschisă întrebător/ peste covorul/ de frunze moarte” –
Tanka: fotografie).
Chiar dacă impulsul iconoclast şi-a mai temperat din
ardoare (sau, poate, tocmai de aceea), Marius Ianuş ni se
revelează, în acest recent volum, ca un poet ce a câştigat
mult în siguranţă şi maturitate a simţirii şi notaţiei. Gravitatea
subtextuală a poemelor, ponderea lor ontologică, priza
sigură, necenzurată a propriei condiţii, toate fac parte din
atuurile unei poezii de incontestabilă originalitate şi valoare,
ce şi-a păstrat, fără îndoială, statutul nonconformist, aerul
de utopie negativă, ca şi scenariul deceptiv al unei
cotidianităţi abulice.
consemnãri
Daniel CORBU
1. Aurel Dumitraşcu între epifanie şi
iconoclastie.
Livrescul ca stil de existenţă
Într-o analiză critică apărută mai întâi în revista
Flacăra (1984), reluată în Istoria tragică & grotescă a
întunecatului deceniu literar nouă1 , Radu G. Ţeposu
caracteriza astfel poezia lui Aurel Dumitraşcu din volumul
de debut: „Prolix, cu multe incoerenţe ale discursului
liric, afectat şi eteroclit este cel dintâi volum al lui Aurel
Dumitraşcu, Furtunile memoriei (1984), deşi sensul
acestui amalgam poetic pare a fi prinderea, în formă
genuină, a fluxului memoriei, a unei interiorităţi tulburi,
agitate şi contorsionate. Poetul e însă la limita dintre
confesia învolburată şi delirul suav, amestecând, într-o
regie destul de confuză, referinţa culturală cu amănuntul
biografic, după o logică cel puţin bizară, de suprarealism
desuet. Aurel Dumitraşcu are, indiscutabil, pregnanţa
imaginii, a metaforei puternice, însă pierde mult prea
uşor controlul analogiei, al asociaţiei lirice. Secvenţe
admirabile sunt înecate astfel în zgura imaginaţiei,
precum nuferii în pânza de alge.” Afirmaţiile de atunci
ale lui Radu G. Ţeposu ni se par şi astăzi prea apăsat
negativiste, poate şi pentru faptul că după debut lirica
poetului nemţean a suferit decantări, fericite limpeziri şi un
drum cât un bulevard spre baroc şi livresc. Trecut prea
devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman,
Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte
de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase
două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984
şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1987), pe
care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de
favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de
discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ’80. La aceste cărţi
s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi
Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed.
Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci
de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara
melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar
o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din
viaţa poemului, la Editura Conta (2004).
Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna
Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale,
Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo,
în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor,
după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau.
Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest
lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de
exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război
cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i
trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi
domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui
129
Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice.
„Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea
criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta
cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără
însă a forţa total barierele experimentului, o poezie
nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau
Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa
şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu
scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este
un ales al destinului: „Faţa mea este arsă scorojită/ nu sar uita nimeni la ea/ - toate cum sunt -/ carnea aceasta
ziceţi voi, ziceţi voi/ nu ştiţi nimic - spun eu -, nimic nu
ştiţi./ Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul
uşile casei mă/ urc în pod sunt singur mă pot distra pendelete portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin.../ Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru/
totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine.
/ Asemenea morţii fiecare portret/ îşi bate joc de iubire.”
(Pierdut în poem). De remarcat biografismul textelor lui Aurel
Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a
discontinuităţii, poetul se adresează mereu, fie unor
personaje reale, fie imaginare sau livreşti, ca în Vedenii sau
elegii: „Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Team/ rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai
chemi/ la un ceai lunea sau marţea./ Nu-s de-ai noştri miau spus hârtiile-s vechi decupate/ din aceleaşi gazete
centrale. Am plecat şi eu prin oraş/ n-am văzut pe nici
unul am privit hârtiile/ singur. Albe, albe.”
Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie
între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate
că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu
întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în
1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi
şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil
Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces,
livrescul. Spune poetul: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică
o experimentez/ umblând cu mâinile în buzunare înainte
de ziua/ numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până
luni./ Astfel cu bucurie un pronume de politeţe/ bagă
poemul la apă.” (Deştept într-o marţi). Temele care revin
cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu
sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea.
La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală
lectura (biblioteca) şi oraşul. „Eu/ nu vreau/ să trăiesc/
eu vreau/ să citesc”, spune poetul în Ars dolores. Sau:
„Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut./ Lutul
măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi/ au
citit ce au vrut./ Mai ales toamna eu sunt un bărbat
fericit: ies în grădină/ repetându-mi încrederea
nemăsurată în prieteni/ le scriu lungi scrisori/ fiecare
cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.”
(Mai ales toamna). Şi: „Stau noaptea ca un boţ de răşină/
într-o colivie murdară/ gâtul miresei ca o poliţă plătită
neantului/ alţii or fi minţind-o acum!/ Ce să fac într-un
templu? Copacul spune/ că templul este orgoliul unui
singur om./ Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat./
Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!”
(Teatru pustiu) Una dintre marile obsesii ale lui Aurel
Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este
fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau
tragică: „Fericit cel care se naşte om - spune poetul - şi
130
consemnãri
nu-şi aminteşte inconştienţa/ luxul de a fi integrat în
marea mişcare/ a celulelor vii şi a celulelor moarte/ şi
iar mă trezesc într-un pat foşnitor/ într-o privire jilavă/
singur/ mai singur decât mijlocul acestei planete/ ies pe
terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil//
aerul, bietul nostru câştig.” (Ars doloris, II, II etc). Din
când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea
este luciditatea” sau „mă prefac liniştit fericit. Dar nu
sunt./ Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care/
hipnotice mâluri orbesc.” Şi, până la urmă: „- Vezi?/ Din
casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit.” (Autoportret). Dar
fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale
lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa
song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de
graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva
dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat,
care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată
şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa
că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau
se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un
joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”.
Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele
Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune
a discursului şi a construcţiei.
Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc
impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite,
şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au
la baza construcţiei o logică perfectă. Avem de-a face, pe
de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a
asedierii lectorului prin această viziune barocă, a
violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc,
aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu
noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a
citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele
femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci,
nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un
leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice
adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru
că astfel de imagini cotropesc poemele sale, dându-le
prospeţime.
Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem
un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare,
iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo.
Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la
cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi,
asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă
ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur
cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă
lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse
de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea
repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul
estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl
considerăm unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri
din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între
poeţii optzecişti: „- Vin târziu după atâţia învingători
după atâtea războaie/ Şi vă propun bucuria v-o propun
aproape cu ciudă/ vă obişnuiesc numai cu ea/ E a noastră
o putem stăpâni o putem apăra. Acesta/ e visul meu din
fiecare noapte unicul/ M-am gândit: un asemenea vis
nu poate ucide.”
2. Traian Ştef. Dicţiunea hieratică şi
sublimarea cotidianului în meditaţie
De o cuceritoare discreţie, în totală discrepanţă cu
grafomanii lirici ai generaţiei ’80, Traian Ştef este un poet
parcimonios, extrem de exigent cu sine însuşi. Prezent în
presa literară odată cu poeţii generaţiei ’80 (căreia îi
aparţine, fiind născut în 1954), orădeanul Traian Ştef
debutează editorial abia în 1993, cu volumul Călătoria de
ucenic, iar în 1997 publică Femeia în roz.
Dacă am da crezare criticului Al. Cistelecan, Traian
Ştef ar fi „ultimul mohican” al generaţiei ’80, încheind
generaţia pe un contrapunct ce are pregnanţa un dezacord.
Adică: „poetica generaţiei a ajuns la capătul unei
metamorfoze. Ea sfârşeşte aproape în contrariul ei.
Dintr-o tehnologie a stenogramei imediate, ea iese,
discret, printr-o sublimare a cotidianului în meditaţie.
Dintr-o viziune subţiată de real, ea a ajuns una retractilă
şi interiorizată, iar dintr-o retorică scandaloasă şi
expansivă – una contrasă în intimităţi şi embleme”2 .
Tot ceea ce-a scris şi ce-a adunat până acum între
coperţi Traian Ştef, ar putea purta titlul Eros şi Thanathos,
pentru că dragostea şi moartea sunt temele care răvăşesc
textele poetului. Ca un François Villon altădată, el
preamăreşte iubirea, forţa sentimentului ameninţat mereu
de dinţişorii morţii neiertătoare. Însă în poezia lui Traian
Ştef apocalipsa e pentru poet individuală, prietenă, rudă:
„Poetul este cu Apocalipsa văr/ Poezia este sora floare
albastră/ Ei nu au reuşit în viaţă/ Şi iubesc anapoda/
Se plimbă într-o maşină fără capotă/ Cu ofiţerii de la
popotă/ Şi-i îndeamnă să dueleze/ Să se omoare pentru
cuvântul de onoare/ Numai cuvânt să nu fie/ În preajma
săbiilor ieşite din teacă/ În poezie în proză în templu/ În
microfonul candidatului de exemplu/ În borcanul cu
dulceaţa de roze/ În aparatul de făcut poze” (La braţ cu
frumoasa Apocalipsă).
Poemele lui Traian Ştef sunt compoziţii care au
începuturi uşoare, chiar prozaice, de fixare de timp şi loc,
după care spaţiul textual se umple, „cu asupra de măsură”
de spectacolul înteriorităţii şi de iminenţa tragicului.
Iubirea este neîmplinită, fantasmagorică, lucrul la cuvânt
– o dulce ratare: „Ai spus tu, suflete nemaiîmprejmuitule/
Hai să ne jucăm un joc/ Îţi dau tot şi haina de pe mine ţio dau/ Şi vorbirea şi suflarea mea plânsă/ Şi speranţa
pe sunt ţi-l dau/ Ca să fii tu un moment prezenţa mea//
Sufletul a primit bucuros/ Dar poetul se uită pe sine/
Liniştea aceasta i se părea suprema carenţă” (Elegia a
şasea). Autoreferenţialitatea se face de fiecare dată cu
ironie amară: „Să fac un exerciţiu liniştitor/ De scriere
de iubire de povestire/ De dans de muzică de balans/
Într-un fagure fără albine/ Numai de goblenuri şi
lucrături fine/ Nu vreau nici versete nici psalmi/ Vocea
să nu mi se audă/ Cuvântul să nu fie laudă/ Realul să
nu-l atragă/ Să nu isc vânturile rămase/ În tobele false”.
Poet de mare rafinament, beneficiind de o rară
inteligenţă textuală, de o dicţiune hieratică, Traian Ştef
exorcizează mereu, transformă semne, reuşeşte excelente
sublimări ale cotidianului în meditaţie lirică.
consemnãri
3. Mariana Marin sau despre
singurătatea textuală,
Pretextuală şi contextuală
Ca şi la congenerele sale Marta Petreu şi Magdalena
Ghica, avem de-a face, în cazul poetei Mariana Marin cu o
lirică defeminizată, ordonată de inteligenţă. Provocată de
o trufaşă dizarmonie între eul propriu şi lumea agonică de
neacceptat. Cu un destin de poet adevărat, asumându-şi
non-conformismul, fronda şi dizidenţa ca reguli ale vieţii,
Mariana Marin a publicat în cei aproape douăzeci de ani
de la debut, doar trei cărţi de poezie: Un război de o sută
de ani (Ed. Albatros, 1981), Aripa secretă (Ed. Cartea
Românească, 1986) şi Mutilarea artistului la tinereţe (Ed.
Muzeului Literaturii Române, 1999).
Trebuie să remarcăm de la început în poezia Marianei
Marin relaţia încordată la maximum dintre eu şi text,
dintre text şi lume, dintre eul propriu şi contextul
degradant, neasimilabil. Aşa încât, îi dăm dreptate
criticului Marin Mincu atunci când afirma că Mariana
Marin stabileşte un nou raport între „instanţa textului şi
instanţa lectorială (cititorul ipocrit!), un raport de
substituire prin care acţiunea poetică se deplasează
definitiv către receptor, acesta este invitat brusc în sala
de disecţie, urcat pe masa de operaţie, unde se trezeşte cu
toate organele alături”, precum şi faptul că evenimentele
ce se petrec în text transcriu „o autobiografie textuală”. O
spune, de altfel, singură, poeta, în Comentariu la eseul
lui Alexandru Muşina privind eşecul generaţiei ‘80:
„Era o vreme a textelor/ şi a gradului zero în comunicare/
Până şi moartea textua/ pe deasupra oraşului/ până şi
iubirea noastră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de
vid. Eram croşetaţi/ la un text mult mai mare, / Eram
coloraţi/ şi zvântaţi/ de crivăţul/ aceluiaşi sub-text şi
context. / Eram sfârtecaţi/ în intertextul dintre trestii//
trece lebăda// eram refuzaţi. / Şi aşa / unii au devenit tot
mai lucizi/ iar alţii mult prea fluizi până când în palme
şi pumni/ am învăţat în cele din urmă/ să traversăm în
goană şi împreună/ descheiaţi până la text de aceeaşi
arsură/ cu acelaşi pretext, / Ce mai atâta grijă pentru
astă pustie de gură? / Cine sapă textul altuia/ cade în
el// textuală va deveni moartea şi nu va avea nici un
ochi”.
E lesne de observat, chiar de la prima carte, Un
război de o sută de ani, că această incompatibilitate a
eului cu exterioritatea, sfâşierea continuă a fiinţei agresate
de real, provoacă o gestică tragică de poet blestemat:
„Tot ce ating începe să-mi semene. / Nu mizeria din afară,
cea dinăuntru trebuie strivită, / Acolo unde o groapă
sapă altă groapă”. (Pasarela - o armă poetică). Această
luciditate, în stare să despice lucrurile, duce uneori la un
onirism care face bine poeziei Marianei Marin: „În fiecare
dimineaţă se trezea cu un singur gând./ Mult timp a
trăit aşa./ îşi lovea memoria cu o nuia de sticlă./ O punea
la fiert” (O nuia de sticlă). Sau.: „Într-o dimineaţă/ să te
trezeşti în braţ cu o realitate doldora/ - ca producţia de
oţel pe cap de locuitor!/ Să o mângâi uşor pe creştet./
Să-i spui vorbe de dragoste/ Să rupi (din iubire) un
deget, / Ehei, cum încep personajele să existe!”
131
Prea descriptivă, discursivă, de o reflexivitate senină
şi mai ales tezistă, ni se înfăţişează poeta în a doua sa
carte, Aripa secretă (1986), construită din parafraze şi
apocrife lirice la jurnalul Annei Frank. Tonul elegiac de
acum, absenţa convulsiilor şi a delirului fantasmagoric cu
care ne obişnuise în Un război de o sută de ani, ne fac să
trecem cu repeziciune peste această carte de etapă, care
ni se pare o ruptură de program în creaţia Marianei Marin.
Şi asta cu atât mai mult cu cât obsesiile, stările,
psihologismul dizarmonic din Un război de o sută de ani
sunt reluate şi augumentate, ca şi experienţa textuală, în
cea de-a treia carte.
Mutilarea artistului la tinereţe este cartea de
maturitate a Marianei Marin şi una dintre cele mai
caracteristice ca scriitură a generaţiei ‘80, din care poeta
face parte. Este absolut frapantă evidenţa depărtării atât
de eul propriu, cât şi de lumea ostilă, agresivă, care e
asimilată pe fragmente şi „vomată” sistematic: „Uneori
realitatea mă prinde asupra faptului/ şi-mi îndeasă pe
gât stelele ei roşii-n cinci colţuri, / Ajung acasă cu greu,/
le vomit una câte una/ trag apa puternic”. De altfel, un
inconfort funciar, ca o greaţă de fond traversează poemele
acestei cărţi: „Cu fiecare zi devii o fiinţă tot mai
complexă./ Descoperi bunăoară cum ţi se grefează/ noul
organ numit minciună progresivă/ cum este căutat în
trecutul tău locul dubios în care el se va dezvolta, /
locul în care va fi silit să înflorească! / Şi astfel / Cu
fiecare zi mai adaugi şi tu ceva/ putreziciunii progresive/
în care se lăfăie un urlet îngheţat”.
Deturnarea subiectivităţii eului liric şi căutarea
firescului unei măşti converge de cele mai multe ori spre o
teatralitate accentuată, tragică sau bufonardă, care
personalizează textele Marianei Marin. Spune poeta: „Dar
cât mister până şi într-un herpes! / într-un ghemotoc de
nouă zi / într-o frunză care începe să-ţi crească în
ureche/ iederă invizibilă, mustind”. Sau: „Ceea ce mi-a
rămas iese noaptea la drumul mare/ şi se leapădă de
sine”. Ea ne invită „acolo unde clopotele bat pe sub
piele viaţa în cuie”, unde „realitatea unei bătrâneţi
precoce/ se strecoară în aroma ceaiului matinal/ şi
pustieşte senil zilele fără de poezie”, ştiind că „nimic nu
i se poate întâmpla celui care-şi cunoaşte pe de rost
numărul degetelor, cântecele, spaimele”. De aceea,
spune, retoric: „Dar cine să mai aibe azi, Doamne, inimă/
pentru o atât de perfectă cădere a măştii în mască?”
Obişnuindu-ne cu gestica unui nonconformism
însingurat care emite judecăţi terifiante, cu o alternanţă
bine dozată de abstract/concret a imagineriei lirice,
Mariana Marin este autoarea unui univers liric
deconcertant, cinic şi agonic, frisonard şi bufon, care-o
plasează între cei câţiva poeţi originali ce dau personalitate
primei generaţii poetice postmoderne, dar şi literaturii
române actuale.
1 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotească a
întunecatului deceniu literar nouă, Ed. Eminescu, Buc., 1993.
2 Al. Cristelecan, O fantasmă în acţiune, în Top ten
(recenzii rapide), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 102-104
consemnãri
132
Veronica BUTA
La cage aux folles sau colecţia de fluturi
Aşteptările mele de cititoare, prinse într-un
conglomerat de clişee şi stereotipii privind scriitura
feminină, proiectau pentru Colecţia de fluturi (Editura
Brumar, Timişoara, 2005, Colecţia ,,Ariergarda”) a Simonei
Constantinovici un text cu tipíc feminin: sensibil, gingaş,
diafan, palpitând delicat ca o aripă de fluture şi colorat cu
discreţie. Greşit. Colecţia de fluturi nu e numai asta. E
naraţiune îndrăzneaţă, cu o puternică vână postmodernă,
e joc şi seriozitate, unitate şi fragmentaritate.
La pagina 83, structura romanului e expusă clar:
,,Mai multe variante ale crimei, inserate în carte, dimpreună
cu fragmente din jurnalele asasinului (pe timpul cât a fost
internat). Să caut denumiri ştiinţifice de fluturi. Detalii
despre formele şi coloritul lor. Există fluri gigantici,
agresivi? Să dau variante fonetice, în mai multe limbi (ex.
: rom. fluture, fr. papillon, eng. butterfly). Să-i fac să
trăiască prin personaje.”. Romanul urmează fidel reţeta
expusă de Marco. Există cel puţin trei variante ale crimei,
fragmente din jurnalul lui Marco străpung ici şi colo
naraţiunea, ba există şi secţiuni dintr-un jurnal postsanatoriu; cititorul dobândeşte şi ceva cunoştinţe de
entomologie: ,,fluturele alb-cunuşiu, Lymantria monacha,
fluturele-auriu, Euproctis chrysorrhoea, fluturele-buhă,
Agotis segetum, fluturii-de-noapte, Sphingidae...” (p. 303).
Însă toate acestea nu spun foarte multe despre roman. Structura sa pare, la o astfel de primă analiză, dispersată.
Există, într-adevăr, o crimă. Ea e motorul ce începe să toarcă
naraţiunea. Şi cum unde e o crimă, e şi un criminal, romanul îl
prezintă pe Marco în persoana acestuia. Doar că Marco nu
ştie sigur ce a făcut cu cadavrele: crede că le târa, în saci, pe
stradă; apoi, îşi aminteşte că le-a aruncat în râu, deşi se pare
că le îngropase lângă o fântână. Ciudat e că nu momentul
crimei îl obsedează pe Marco, ci acelea imediat următoare. El
are însă martori pentru fiecare variantă a crimei şi ajunge la
sanatoriul ,,Violete de Parma”. Aici lucrurile se complică şi
mai mult. Atât Justinian, alias Ambrozie, cât şi doctorul
Silvestru par la fel de deranjaţi ca şi pacienţii lor. Ba mai mult,
fac şi experimente pe ei. Ambrozie, un împătimit de fluturi, îşi
transformă încet pacienţii în fluturele coada-rândunicii,
fluturele de noapte ochi-de-păun, sau fluturele-lui-Apolo,
ce-i era rezervat lu Marco. Care Marco e şi el obsedat de
fluturi, motiv pentru care îi şi omoară –sau nu?- pe soţii
Croff, colecţionari de fluturi de renume mondial. Care soţi
Croff au fost şi ei oaspeţi ai sanatoriului, fiind prieteni apropiaţi
cu Ambrozie. Care are o mare parte din colecţia lor de fluturi.
Care colecţie trebuia să-i revină, ca moştenire, fiicei soţilor
Croff, Roza-Linda. Care e şi ea la sanatoriu, având pe
deasupra, o legătură cu Marco. Care Marco e îndrăgostit şi
de Barbara, care ,,ştia să fie femeie în întregime, la modul
absolut, nefiind, de fapt, decât pe jumătate. Aşa cum, vrând,
nevrând, sunt toate femeile. (Mai mult sau mai puţin, ar
adăuga Ivo, cu binecunoscutu-i oftat)” (p. 24). Care Ivo e
dublul lui Marco şi care e îndrăgostit de Isadora. Care
comisese şi ea o crimă. Iar povestea poate continua.
Sanatoriul e locul în care se încâlcesc toate firele
epice. Fiecare personaj are povestea sa de afară, la care se
adaugă noua lui viaţă din sanatoriu. Aici e o lume absurdă,
ciudată, unde e permis totul – de la manipularea demiurgică
a minţilor pacienţilor, până la sfărâmarea oricărei rămăşiţă
de demnitate umană - şi nimic – pacienţii nu au voie să
fumeze sau să se îndrăgostească. O lume de care pacienţii
sunt atraşi ca fluturele de lumina lămpii – a se vedea leproşii
care refuză să părăsească sanatoriul inundat.
Deşi pare să unească personajele, sanatoriul nu ajută
la coeziunea naraţiunii. Personajele sunt sub acelaşi
acoperiş, dar nu sunt unite. Naraţiunea fuge în analepse.
Trecutul e mereu adus în faţă, pus în continuarea prezentului.
Naraţiunea e discontinuă, fragmentată, ambiguă. Timpul,
locul, personajele se succedă cu o viteză ameţitoare uneori,
alteori, trecerea se face lin, pe nesimţite, cititorul nebănuind
că are în faţă, odată cu noul paragraf, o altă situaţie sau un
alt personaj. Nimic nu semnalizează aceste treceri. Totul
pare ca un roi de fluturi jucăuşi, ce-ţi iau ochii prin culoarea
şi zborul lor, pănă când ajungi să te pierzi între ei.
Romanul se intitulează Colecţia de fluturi şi există,
într-adevăr, mulţi fluturi în el. Câţi fluturi, atâtea personaje.
Fluturele nu e însă simbolul ce asigură unitatea romanului,
ce face trecerea de la o situaţie la alta, asigurând coeziunea.
Dimpotrivă; fiecare personaj are fluturii săi, ce interacţionează
şi creează legături, dar care nu se amestecă unul cu altul. La
fel cum nu există comunicare adevărată între personaje,
aceasta nu există nici între ele şi cititor. Când ai impresia că ai
surprins esenţa unui personaj, acesta zboară spre altceva,
lăsându-te cu teama de a nu-i dăuna coloritului său dacă
încerci să-l capturezi din nou. Şi astfel, cititorul se mulţumeşte
să asiste la zborul fluturilor-personaje, la joaca lor, la
spectacolul pus în scenă cu atâta grijă.
Şi asta pentru că există foarte multă reflexivitate în
roman, mai cu seamă auto-reflexivitate. În plină tradiţie
postmodernă, romanul Simonei Constantinovici e autoreferenţial, e conştient de sine. Marco scrie un jurnal şi
pregăteşte un roman. Însă el, cel care scrie, are impresia
că mai e cineva care face acelaşi lucru. El simte teama de a
nu fi original, nu datorită copierii, ci datorită faptului că e
posibil ca doi oameni să gândescă la fel, în acelşi timp. Şi
bănuieşte că există cineva, undeva, care îl dublează. În
roman, oglinda, geamănul său e Ivo. Mai mult, şi Ivo scrie
şi e suspectat de a fi furat pagini din jurnalul lui Marco.
Însă o scriitoare există şi în Barbara: ,,Şi o femeie putea
scrie un roman. Unul adevărat. Barbara încercase.” (p.
22). Există o ambiguitate în ceea ce priveşte adevărata
provenienţă a textului. Ivo, Barbara, Isadora, doctorii,
Roza-Linda, soţii Croff ,,sunt personajele mele. Sunt
nebunii din capul meu” (p. 284). Rândurile ar trebui să-i
aparţină lu Marco; par însă, mai degrabă, o mărturisire din
partea autoarei înseşi. La fel şi rândurile ce vorbesc despre
sfatul unui ,,critic important” de a găsi un ,,liant între
diferitele părţi ale prozei” (p. 288).
Colecţia de fluturi e ca o formă imensă, în care
încap mai multe conţinuturi. Doar că acestea se amestecă,
se sucesc, se încâlcesc, şi asta pentru că, într-o anumită
privinţă, viaţa nu e foarte diferită de moarte: ,,acolo [în
moartea reală, în moartea existentă, ce a prins viaţă, n.n.]
se întâmplă ceva despre care nu putem spune nimic.
Aşadar, acolo se întâmplă. O altă poveste.” (p. 309).
Fiecare cititor va găsi în această formă care e romanul
Simonei Constantinovici o poveste anume dintre multele
care există, va regăsi în colecţie un fluture preferat.
catalog?
Al. CISTELECAN
Un alt escollier de Merencolye
Şcolar al melancoliei (dar al melancoliei strict de
cabinet), Dumitru Chioaru e din specia “blîndă” a
echinoxiştilor. Spun asta pentru că oricît şi-ar fi făcut
echinoxiştii faimă exclusivă de poeţi cuminţi, cuviincioşi
şi la locul lor - ori chiar de treabă -, mai sînt printre ei – şi
încă destul de mulţi – şi din soiul sălbatic; ba, cel puţin
după unele norme, chiar şi din soiul turbat. Numai că astfel
de bănuieli de exces (fie el vital, vitalist ori artistic de alt
fel) n-au nici urmă de temei în cazul lui Chioaru.
Temperamentul lui e inhibat şi retractil şi traduce reflex
realul în reverberaţii lăuntrice caligrafiate apoi migălos,
aproape pedant, şi, pe deasupra, cu notaţiile hieratizate
în rituri de stampă, deopotrivă reflexive şi anamnetice.
Şi notaţiile şi evocările, cel mai adesea suprapuse, de nu
de-a binelea contopite, se deplasează pe registrul unei
grafii de reverie şi sfîrşesc într-o ambianţă de nostalgie
iluminată sau măcar vag pozitivă. Melancolia lui e o
devoţiune depusă cu sobrietate înfiorată şi expusă din
iluminări delicate, din fulguraţii diafane. Pe gramatica
diafanului şi a inefabilului, pe sintaxa aurei mai degrabă
decît a directităţii se şi bizuie poezia lui Chioaru: pură
ecuaţie de ecou interiorizat, simplă transmisie de
rezonanţe murmurate în marginea cotidianului şi a
biografiei. Melancolia lui Chioaru nu e una de peripeţii,
de experienţă, de epuizare concluzivă a entuziasmelor;
ea e una substanţială, structurală, de pornire – origine şi
cauză (şi eficientă şi finală) a poemului. E mai mult decît
o stare, e o condiţie pre-determinantă pe care poetul o
stabilizează în climat existenţial şi o transformă, deodată,
în substrat şi elevaţie. Scrisul nu poate fi, în asemenea
dimensiuni, decît ceremonie, iar scriitura – consacrare
afectivă. Decent în temperatura stărilor, delicat în
declinarea lor şi precis în desen, Dumitru Chioaru e un
poet de tandreţe intelectualizată, de viziune blajină. Atîta
doar că el nu-i din linia “blîndului poet naturist”, de
unde se trage cam toată blîndeţea echinoxistă, ci din
linia poeţilor timoraţi de viaţă şi extaziaţi de bibliotecă.
Fireşte, extazul de bibliotecă nu trebuie luat altfel decît
ca ritual de participare la un fior deopotrivă mediat şi
asumat, interiorizat nu prin violenţă, ci prin decantare.
El nu-i un elan, ci un rafinament; nu-i o intensitate, ci o
sublimare; nu-i o extravertire, ci o introvertire. Tocmai
de aceea confesiunea echinoxistă e mai degrabă (de nu
de regulă) un murmur al tăcerii decît exhibiţionism ori
paradă de stări. E o confesiune cu religiozitatea tăcerii,
ca una făcută între rafturi de cărţi şi cu sfiala cuvenită.
De fapt, chiar şi pentru Adrian Popescu, inventatorul
speciei naturiste, natura nu-i decît o bibliotecă cu mai
multe feluri de cărţi; căci nu există echinoxist înafara
133
bibliotecii (aşa ceva e chiar de neconceput). Însăşi
specia sălbatică de echinoxist nu face decît o confuzie
inocentă între crîşmă şi bibliotecă, dar tot în bibliotecă
se crede iar stacana de vodcă nu-i decît un drog liric.
Echinoxistul e un poet născut în bibliotecă (mulţi dintre
ei sînt chiar născuţi de bibliotecă); el dă pe-afară doar în
pauzele de lectură, cînd istoria vuieşte pe stradă, cînd
evenimentul face prea multă rumoare. Aşa cum face şi
Dumitru Chioaru de vreo două ori, dar nu cu rezultate
prea strălucite, ci doar pentru a demonstra că şi el are
conştiinţa morală în alertă şi că civismul său nu e strict
contemplativ. Addendele de la Secolul sfîrşeşte într-o
duminică şi Viaţa şi opiniile profesorului Mouse sînt
bucăţi de strict merit civil, dar fără nici un merit literar.
Deşi, desigur, nu atît bucăţi de datorie, cît de impuls;
aşadar, cu toată spontaneitatea gestului de conştiinţă
(dar, încă o dată, nu şi de artă).
Pe de altă parte, Dumitru Chioaru e şi un poet sărac:
sărac în partitură şi sărac în volume. Din cele şase volume
apărute pînă acum, două sînt antologii (Radiografiile
timpului, Axa, Botoşani, 1998, şi Vara de fosfor, Dacia,
Cluj, 2002) – şi nici ele prea groase, măcar că merg destul
de aproape de ideea integralităţii. Ceea ce înseamnă că şi
volumele de unde s-au recoltat sînt, de felul lor, subţirele.
Chioaru scrie puţine şi puţin. Ceea ce nu poate fi decît
bine pe ambele feţe. Fireşte, într-o literatură în care stocul
e primul semn de vocaţie, asceţilor producţiei nu le merge
întotdeauna bine cu notorietatea. Şi nici Chioaru nu-i
dintre răsfăţaţii acesteia.
Cel mai bine stă el în clasamentele optzecismului
(dar nu ştiu dacă şi în cele generale) în Flashback-ul lui
Lefter. Nu de alta, dar măcar face parte din trupa de elită a
optzeciştilor, din cei 22 de fericiţi trecuţi în sinaxarul lui
Lefter. Altminteri, prezenţa lui acolo e un paradox simpatic
de vreme ce, la analiza amănunţită, nu prea i se găsesc
merite. El ba “nu reuşeşte să cuprindă palpitul prozaic al
existenţei, rămînînd între gînduri şi stări discret sugerate”
(Flashback 1985: începuturile “noii poezii”, Editura
Paralela 45, 2005, p. 197), ba e cît pe-aci să dea direct în
dezastru (numai că îl salvează la vreme comentatorul:
“situaţia nu e totuşi /…/ dezastruoasă”, dar asta doar
atunci cînd “discreţia şi transparenţa sînt asumate” şi,
prin urmare, “versurile păstrează o caligrafie plăcută”, p.
198). Întins (oarecum misterios) pînă la al treilea volum al
lui Chioaru (Noaptea din zi, Biblioteca Euphorion, 1994),
nu doar asupra volumului de debut (Seară adolescentină,
Albatros, 1982), comentariul lui Ion Bogdan Lefter
sintetizează notele definitive (şi, desigur, nu mai puţin
definitorii) ale poemelor lui Chioaru, poeme “calme şi discrete, mizînd pe atmosferă şi pe haloul poetic al obiectelor
contemplate în linişte” (p. 195). Nu la fel de comod stă
Chioaru în clasificările şi clasamentele lui Radu G. Ţeposu,
care-i consideră debutul (cît a apucat să surprindă în
Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu
literar IX, Editura Eminescu, 1993) un simplu “exerciţiu
preliminar” al unui “visător blajin” predispus la “broderii
lirice pe teme sentimentale” (p. 104). Ţeposu îl bănuieşte
de “sensibilitate melodramatică”, adică de ceva ce poetul
nu promitea nici la debut şi a dezminţit net mai apoi.
Sensibilitate, nu-i vorbă, poemele lui Chioaru dovedesc
destulă (şi încă una repede impresionabilă, dar şi mai
repede domesticită), însă întotdeauna sublimată în
reflexivitate, mediată de un fel de austeritate şi chiar asceză
participativă, nu lăsată să curgă la robinet şi nici, cu atît
134
catalog?
mai puţin, procesată lacrimogen. E vorba mai degrabă de
o sensibilitate contrasă, reflectată pe ecranul interior, şi
propusă ca simplă efigie vibratilă a stării. Fie (mai) în
pozitiv, fie (mai) în negativ, perimetrul de stări şi de
virtualităţi (uneori de virtuozităţi) al lui Dumitru Chioaru
e marcat de la început ca unul închis între delicateţe şi
melancolie, preţiozitate şi înfiorare. Sînt lucrurile
subliniate, cît de pe fugă, şi de Nicolae Manolescu în
cronica dedicată debutului (“scriitură fină, cultivată”,
momente “transfigurate de nostalgie” – în România
literară, nr. 15/1982) şi reportate, în melanj general, în
concisul portret din Dicţionarul Academiei (C-D,
Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 205): “poezie
discretă, fină, livrescă, uşor sentimentală, cultivînd cu
rafinament imaginile plastice”, într-un acord aproape
fericit al tuturor comentatorilor. Rareori, de altminteri,
aceştia s-au contrazis – şi şi atunci numai din greşeală.
De regulă, s-au îngînat unul pe altul, fie cu ştiinţă, fie
fără (ai zice că fără, văzînd cum zburdă referinţele prin
comentariile închinate poetului şi cum exeget de exeget
spune senin tot aceleaşi lucruri). De bună seamă că asta
e şi semn că poezia trage ea însăşi la consens: că e
transparentă în acelaşi mod şi monotonă în acelaşi sens
(ca desfăşurător de semnificaţii şi stări). Ea le vorbeşte
tuturor la fel şi despre aceleaşi lucruri. Nu dă, astfel,
prilej de ceartă.
Debutul lui Chioaru (premiat la Uniune) e, desigur,
cel dintîi în jurul căruia s-a strîns consensul critic. Iar
consensul i-a stabilit tînărului poet un fel de diferenţă
(nu fără virtuţi anacronice) în interiorul generaţiei, măcar
în măsura în care el nu profesa (nu agresiv, oricum)
demetaforizarea şi nu stenografia realul în date imediate,
ci-l caligrafia în arabescuri lăuntrice, cu o evidentă etică
a eufemismului în imaginar. Singurul care l-a băgat la
grămadă, fără să-l discrimineze nici negativ, nici pozitiv,
a fost Laurenţiu Ulici, pentru care poetul lucra cu
“mijloacele comune generaţiei sale”, adică la modul “antiliric şi narativ” (Prima verba, IV, Editura Muzeului
Literaturii Române, 2004, p. 102). Mijloacele lui Chioaru
nu erau însă cele care au căpătat faimă de specifice pentru
optzecism iar narativitatea sa nu e mai activă decît o
pretinde un epos diafan al memoriei de fulguranţe. Cît
despre “anti-lirism”, e greu de dibuit într-o poezie încă
sfioasă din toate punctele de vedere şi care se înfioară
voluntar, făcînd destulă confuzie între notaţie şi
preţiozitate. Dacă nu e lirică, e din eroare de artă, nu din
program optzecist.
Suită de stampe de memorie, Seară adolescentină
vede adolescenţa ca evanescenţă, ca proces ceremonial
de estompare şi o recuperează printr-o scriitură de scene
sau momente; o scriitură aparent strict “tehnică”, de operator, dar a cărei delicateţe reprezintă ea însăşi o infuzie
de afect nostalgic. Desene gracile, de flagrantă suavitate,
în care descripţia abia deschide uşa reveriei, poemele
folosesc fotograma peisagistă pentru developarea stării
lăuntrice, operînd cu translaţii diafane şi montînd
secvenţele pe o tot mai accentuată frecvenţă de afect; dar
de afect consumat în pur hieratism de imagini: “Toamna
întipărindu-şi masca pe frunze/ iar pe sub frunze/ femeie
la cules de mere; o strivesc/ sub pleoape/ dar în globul
dulce al cristalinului/ s-a retras ca-ntr-un templu/ muşcînd
gînditoare din măr/ (apoi)/ trupul întins pentru somn -/ şi
iarăşi/ femeie coborînd pe o scară/ înspre cămările cu mere
printre care se zbate/ inima; strig/ ca vîntul rănit în crengile
lui noiembrie/ deodată/ se iluminează/ şi-n mijlocul
încăperii – ea/ îmi ţine inima în mînă/ muşcînd gînditoare”
(Femeie la cules de mere). Performanţele nostalgiei lui
Chioaru constau tocmai în asemenea corporalizări ale
himerei, în asemenea concretizări ale reveriei. Memoria
clipelor e atît de acută încît poetul dă impresia că
rememorează prezentul, nu trecutul; nostalgia, ca
întoarcere, a întors ea timpul rememorat, înlocuind
prezentul cu el – sau ocupîndu-l pentru, cum zice Traian
T. Coşovei (Pornind de la un vers, Eminescu, 1999, p. 95),
“un festin al melancoliei”. Tocmai de aceea linia nostalgică
pare a se suprapune la primul Chioaru cu linia de exultanţă.
Dar din chimia contopirii lor reiese o stare de echilibru
contemplativ şi afectiv, vag elegiac, vag inflamat. Sau
discret elegiac şi inflamat.
Primul volum rulează o temă de fundal (şi
integratoare, desigur) la modul, mai liniar, al sonatei.
Poemele sînt strînse, parcă, în urma stărilor şi au, de aceea,
un oarecare grad de imprevizibilitate (sau incoerenţă). Dar
deja în următorul (Secolul sfîrşeşte într-o duminică, Editura
Cartea Românească, 1991) Dumitru Chioaru e poet cu
metodă. Cele “7 poeme” (plus addenda) de aici nu se mai
lasă la spontaneitatea stărilor, ci-şi premeditează unitatea
şi coerenţa. Ele proiectează tema în izomorfie şi o
gospodăresc doar în aparenţe spontane. Altminteri, sînt
meditaţii elaborate, strînse şi constrînse cu rigoare, ca în
orice construcţie lirică articulată. O revoluţie, de nu de
exegeză, măcar de situare în clasament, era cît pe ce să se
producă odată cu acest volum, dacă Ioan Holban nu şi-ar
fi anulat avîntul iniţial (din Cronica, nr. 6/1992). Holban
pune – şi încă “indiscutabil” – poezia lui Chioaru direct
“în avangarda liricii noastre”; e drept, doar “prin cîteva
teme ce o particularizează”, dar teme care “pun în cauză o
paradigmă a sensibilităţii” şi explorează “un teritoriu mai
puţin cercetat”. Acest teritoriu ar fi cel al “corporalităţii
textului”, dar, strict vorbind, la Chioaru e vorba doar de
corporalitatea cuvîntului (nu-i el chiar atît de entuziast
optzecist încît să ia cu japca temele lui Cărtărescu); adică
de vechea (măcar de la Evanghelii încoace) relaţie dintre
cuvînt şi întrupare, cu toată mistica prefacerii presupusă
sau implicată. Nu poate fi o temă prea nouă şi nici un
teritoriu neexplorat, har Domnului! Toţi poeţii de dinaintea
lui Chioaru s-ar fi făcut de ruşine în cel mai deplorabil şi
mai sigur mod. Dar, desigur, aparte noutatea care este,
tema e de greutate şi poate mîna pe cineva în avangardă
(dacă nu a poeziei, măcar a preocupărilor grave). Numai
că, ce folos?! Căci după tot eroismul exegezei, Ioan Holban
se întreabă netam-nesam: “Să fie numai un reflex al
barbianului Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”?.
Nici pomeneală – la caz că Ioan Holban aştepta un răspuns
la uşoara nedumerire (dar numai pentru atîta lucru merita
cineva promovat la avangardă?!). Dacă-i reflex de la ceva
(şi n-are cum nu fi) e reflex de la mistica originară a
cuvîntului, reflex pus acum de Chioaru într-un fel de
meditaţie maximală de poetică; fireşte, pe cît e meditaţia
de maximală, pe atît e scriitura de minimală; dar meditaţie
de geneză e şi ceea ce face Chioaru – sau, cu vorba lui
Nicolae Oprea (Literatura Echinoxului, Dacia, 2003, p.
225), bibliogeneză (la Oprea numai cu sensul de geneză
de bibliotecă; nici nu ştiu de ce şi-a tăiat sensul originar,
care e de găsit chiar şi în “bibliotecă”; şi nu doar de găsit,
dar de neevitat; dar mai ales e de găsit în poezia lui
Chioaru). Într-o sintaxă timidă şi modestă poetul
avansează însă emfaze cu timbru romantic (“poemul e o
catalog?
copie la indigo/ după ziua creaţiei”, “cuvîntul trup imprimă
şi/ trupul cuvînt” etc.), reluînd pe ascuns propoziţiile unui
fundamentalism cratilic şi toată deploraţia (odată orgoliul
din ea) pe seama poemului-vampir sau jertfelnic (“globula
roşie suptă de albele pagini”, “sîngele lor amestecînduse/ picătură cu picătură/ în cădere/ peste foile albe
împrăştiate” etc). E un romantism de contrabandă, cu
eticheta înşelătoare şi pozînd în umilinţă, dar nu mai puţin
substanţial. Poetica lui Chioaru ţine cu iluminarea şi, mai
ales, ţine textele în febra sacrului (sau a rostirii de sacre),
în iminenţa unei prezenţe discrete care le atrage spre un
prag reflexiv-religios. Poemul lui stă la uşa convertirii,
invocînd-o cînd textual, cînd subtextual. Iar melancolia
de bibliotecă iradiază, la el, peste un real în ale cărui
structuri se presimte lumina de dincolo. Chiar şi atunci
cînd poetul face reportaje de atrocitate, exersînd notaţia
brutală, poemul sublimează în gesturi simbolice ori de-a
binelea sacramentale, vădind o viziune religioasă a realului
(altminteri, pură transparenţă a arhetipalelor): “despicată
de o rază în mijlocul străzii/ (era viziunea integrală a morţii)/
pieptul răsfrînt ceară adunată sub flacără/ mărul oprit de
frăgezime uranică/ străluminîndu-i sacii cu alge ai
plămînilor/ inima desenată în ruj/ venele toate curgerea
sîngelui/ în dorul lui după inimă/ ca printr-un arbore genealogic/ copie/ a şarpelui/ alunecînd sub altele pînă/ la
mărul de frăgezime uranică/ oprit în gîtul primei femei - //
apoi raza s-a prăbuşit/ ca un bărbat/ în genunchi” (Mărul
de frăgezime uranică). Iar cîtă vreme “cuvintele sînt mai
reale/ decît lucrurile”, sacramentul cel mare e, fireşte, tocmai
scrisul de poezie. Nu-i de mirare că Dumitru Chioaru
profesează, în spatele unei perdele subţiri de mondenitate
optzecistă, vechea meserie de oficiant la taine şi că
vorbeşte ceremonialic. Căci poezia lui filmează realul în
beneficiul unei transcendenţe diafane. De aceea îl şi
diafanizează.
Noaptea din zi urmează instrucţiunile constructive din volumul de dinainte, ori baremi exigenţele de
coerenţă de acolo. E şi el un volum centrat, chiar centripet,
dar cam în jurul aceleiaşi problematici (şi care nu e, desigur,
un capitol de eseistică pre versuri, ci o obsesie
existenţializată). Miezul cărţii e revelaţia poeziei ca manifest de viaţă, ceea ce ar presupune în prealabil o fugă
sănătoasă (dar nu şi ruşinoasă) din bibliotecă. Dacă
Dumitru Chioaru a tras o fugă undeva ea n-a fost, de fapt,
decît un tur al bibliotecii. Căci sensibilitatea lui e în
continuare cumpănită de lecturi şi sîngele lui îmbibat de
plumbul spiritualizat. Atîta doar că acum meditaţia apasă
pe acceleratorul dramatic şi face din poezie o fantasmă şi
mai nesătulă de sînge şi de suferinţă auctorială: “eu scriind
sînt scrisul întocmai/ sîngelui ţîşnind din piatra lovită/…/
timpul poemului este altul/ ca o autopsie pe viu”. Iar
melancolia care se vărsa în reverie s-a înnegrit, acoperind
climatul vital cu o vegetaţie expresionistă, de angoase
traduse în concluzii funebre: “cobori şi urci fără ţintă/ cu
urechile împăienjenite/ cu nările de scrum/ cu gura plină
de lut/ cu viaţa întreagă -/ o umbră ce te strînge de gît”
(Noaptea din zi). Promisiunile vieţii sînt sumbre, agresive,
groteşti: “dimineaţă de noiembrie cum/ trupul unui animal
despicat de-a lungul unui zid”. Asemenea oraţii şi notaţii
funebre se înghesuie acum pe paginile lui Chioaru iar
poetul şi-a pierdut pînă şi colacul euforizant al memoriei,
nemaivorbind de propria viaţă, sacrificată nemilos de cinica
poezie: “memoria mea e-o bucată mucedă de carne/ din
care se hrănesc mereu flămînde cuvintele/…/ iar poemul
135
scris abia în zori/ este trupul meu despicat/ între ieri şi azi/
…/ iar cuvintele (pe foaia aceasta oarbă)/ sînt picături de
sînge” (Mărgelele de sticlă ale întîmplărilor). Hemoragia
poetică tinde să devină inundaţie de pagină iar suferinţa
brusc prea acută şi perseverentă ca să nu contrazică
ethosul reveriei melancolice de pînă acum. Nu mai poate
fi vorba de o evoluţie, ci de ceva catastrofă de concept. E
ca şi cum Chioaru ar fi realizat prin iluminare brutală că
poezia e strictă ţesătură de entropii şi s-ar complace acum
în rolul de “profesionist al suferinţei” (cum îşi zice singur
în Tabla de şah). “Impactul” lui “cu lumea” nu pare să
(mai) aibă deloc “un caracter melancolic, ergo acceptabil”,
cum zice Gheorghe Grigurcu (în România literară, nr. 38/
2002). Şi nici poetul nu se mai admite ca “sceptic graţios”,
ca “anxios amabil” sau ca “decepţionat caligrafic”.
Caligrafia lui s-a contorsionat, a ajuns o caligrafie de
spasme, iar decepţia lui devine că-i un fel de teroare
existenţială. Viaţa e bacoviană; gramatica, în consecinţă,
trebuie să fie şi ea dură în inexpresivitate. Nu sînt lucruri
inautentice în această împletitură de entropii; mai bine zis
n-ar fi dacă poetul, după ce-a sărit atît de fatal peste propria umbră, nu s-ar întoarce la scriitura de melancolii
domesticite de reverie.
Dar Viaţa şi opiniile profesorului Mouse (Editura
Limes, Cluj, 2004), reluînd firul de melancolie,
decredibilizează această criză expresionistă a sintaxei şi
poetica de traumă odată cu ea. Pe jumătate cartoline
afective de Sibiu şi pe cealaltă jumătate meditaţii deceptive (şi oricum apărute în bună parte în Vara de fosfor),
poemele se întorc la scriitura elegiacă, de notaţii cu vibraţie
evocatoare. Ilustratele sibiene sînt operă de pietate
culturală, pe de o parte, dar mai ales peisaje existenţiale
colorate stins în nostalgii. E un Sibiu deopotrivă decorativ,
turistic şi cultural, şi un Sibiu interiorizat şi personal, de
temperaturi egalizate.
Meditaţiile nu schimbă multe din nomenclatorul
tematic şi se învîrt hipnotic în jurul scrisului de poezie.
Mai ales că acum scrisul a devenit totuna cu biografia
iar biografia nu e altceva decît o scriitură. Dar disputa
de rost se duce tot între viaţă şi bibliotecă, între vitalitate
şi scriere; iar poezia se dovedeşte tot strîmbătoare de
vieţi: “Existenţa este oare pentru a fi scrisă?/ scriu deci
exist?/ priviţi masca omului/ ce nu scrie nimic/ masca
sub care barbarul e creierul/ senzual ca o zburătoare
năpîrlind primăvara/ şi priviţi-i apoi/ pe cei care au învăţat
din copilărie/ scrisul ca pe al doilea mers/ continuînduşi viaţa/ pe aceste picioare de musculiţe/ pînă se dezvaţă
de bucurie îndoială şi moarte/ rămîne un copil în formol/
plimbat prin biblioteci” etc. (Viaţa şi opiniile
profesorului Mouse). E drept că, pe de altă parte, scrisul
are compensaţii, fiind, de fapt, “lucrare dumnezeiască/
cu zumzet de cuvinte năvălind la gura de stup a
poemului”. Graţie şi blestem, nu altceva îi rezultă scrisul
şi lui Dumitru Chioaru. Nu e o concluzie nouă, şi cu atît
mai puţin inedită; dar Chioaru o face actuală fără să se
folosească de tapajul nici uneia din variante, ci luîndule laolaltă cu seninătate de înţelept. Căci scrisul lui a
atins acum temperatura senină şi simplitatea concretă,
iar scepticismul e abilitat să ia locul entuziasmului, după
cum predică ultimele lui poeme. Dumitru Chioaru crede,
aşadar, în poezie şi atunci cînd nu mai crede. Se vede că,
de fapt, într-ascuns, el a făcut de la bun început o
investiţie mistică. Doar că în retorica scepticului şi a
timorii.
136
cronica traducerilor
KOCSIS Francisko
Vasile Dan în limba maghiară
S-a pus şi se va pune de foarte multe ori o întrebare
aparent retorică, anume dacă vom ajunge vreodată să ne
cunoaştem cu adevărat, români şi maghiari, să descoperim, să
înţelegem şi să stimăm fiecare alteritatea celuilalt. Nu încerc să
răspund la o asemenea întrebare, cu atât mai mult cu cât însumi
mă aflu în epicentrul acestui univers de sentimente şi concepţii
cu puternică determinare socio-istorică şi n-aş reuşi decât o
sfâşiere lăuntrică pe care ar trebui s-o oblojesc singur, leacuri
nefiind prea multe. Argumentele unei părţi se izbesc de urechile
surde ale celeilalte, de aceea ar trebui să începem de la a învăţa
să ne ascultăm. Sună şcolăreşte, dar să nu uităm că lucrurile
simple sunt cel mai greu de făcut, pentru că impresia de facil te
face superficial. Fraza cu care ar putea începe istoria relaţiilor
(în întregul lor, dar mai ales cele culturale) dintre români şi
maghiari ar debuta cu încăpăţânata şi durabila ignorare
reciprocă. A devenit un loc comun să cauţi explicaţii în trecut
şi să ridici un eşafodaj de reproşuri – identice şi ele până la
confuzie, ca nişte siamezi. Este aspectul sub care lucrurile nau trenat. Ba chiar au ţinut loc de istorie şi de relaţii. Însă în
aceste cazane sub presiune care fierb alături pe acelaşi foc, sau găsit şi persoane pentru care interesul pentru celălalt s-a
transformat în finalitate existenţială. Se pot invoca destule
exemple şi au făcut-o alţii înaintea mea, cu simpatie şi imensul
regret că efortul lor individual nu este contagios. Aş vrea săl amintesc din secta aceasta pe neobositul Ilia Mihály, care şia propus un proiect ambiţios: redescoperirea spaţiului cultural central-est-european în toată complexitatea sa, să-i
surprindă interferenţele, influenţele reciproce, originalitatea şi
orientarea în cadrul mai larg al fenomenului literar european şi
universal. Ilia Mihály a fost personalitatea care a militat fără
întrerupere pentru cunoaşterea reciprocă a culturilor din arealul
nostru geografic, cu prioritate faţă de cele îndepărtate, ca să
nu trăim unii lângă alţii ca nişte străini, şi a făcut în această
direcţie mai mult decât oricine altcineva, prin efort propriu şi
prin exemplul dat, care şi-a dedicat viaţa literaturilor vecine,
încercând să realizeze canale de comunicaţie între ele, să le
apropie şi să-i apropie pe autori, să reducă (pe cât e posibil),
prin traduceri, izolarea în care se află unele faţă de celelalte. Nu
este important cât a reuşit, ci gestul în sine contează enorm,
curajul de a încerca, de a nu se lăsa descurajat, nici învins de
greutăţi, dând un exemplu care ar putea avea, şi în viitor,
continuatori.
Este extrem de greu să risipeşti o indiferenţă comodă, să
înfrunţi atitudini refractare şi nu de puţine ori zeflemeaua
răutăcioasă. În slujba ideii de mai sus, revista Vatra a făcut
misionarism, a căutat mereu acea cale de apropiere, de cunoaştere
şi recunoaştere reciprocă între creatorii naţiunilor mici din această
parte a Europei. Dovadă stau nenumăratele pagini de traduceri.
Aproape orice autor notabil din „vecinătatea interioară“ (expresie
prin care Dan Culcer desemnează spaţiul transilvan comun, dar
care s-ar putea extinde la întregul areal de care vorbesc) a fost
găzduit de revistă. Tot aici se cuvine să-l amintesc şi pe Cseke
Gábor, un alt împătimit care a tradus în maghiară o parte
consistentă a liricii româneşti, dedicându-se acestui apostolat
cu toată pasiunea.
După această introducere, sumară totuşi şi nedreaptă
de aceea faţă de mulţi oneşti truditori în folosul ideii de risipire
a prejudecăţilor rigide, corozive, trebuie să mai adaug că se
mai comite şi o altă nedreptate, morală, nesancţionabilă:
traducerile, puţine, nu sunt receptate şi comentate cum se
cuvine, nu li se face publicitatea care să le fixeze în memoria
cititorului (măcar a celor a căror existenţă se consumă în sfera
culturii) şi să le integreze în patrimoniul său de valori. Excepţiile,
când se produc, au ca ţintă cărţi care au beneficiat în patria lor
de un management de-a dreptul sufocant care le-a asigurat
succesul de librărie, o componentă indiscutabil importantă,
însă nu şi capitală, şi ocupă un segment extrem de redus al
scalei culturale. Este unul din motivele pentru care comentez
aici o carte de traduceri. Este vorba de cartea lui Vasile Dan,
Inima sună undeva sus (ediţie bilingvă româno-maghiară,
Editura Amon, Budapesta, 2006), poemele fiind traduse întrun tandem uzitat ades de maghiari (printre alţii, József Attila a
fost unul dintre cei ce a tradus din poeţi români prin recurgerea
la translatorul extraliterar, mai bun cunoscător al limbii din care
se traduce), al cooperării dintre traducătorul brut şi stilizatorul
textului, de regulă un literat, care are măcar cunoştinţe sumare
de limbă. Nu ştiu în ce măsură cunoaşte Gaál Áron limba
română, dar pot afirma că i-a simţit, i-a auzit muzicalitatea atunci
când a lucrat pe textele brute ale lui Regéczy Perle, pentru că
au reuşit, împreună, să dea textelor lui Vasile Dan limpezimea
prozodică şi sugestivitatea originalului. Judecând în ansamblu,
punând în balanţă pierderile şi câştigurile transferului dintr-o
sonoritate în alta, echivalarea semantică până la similitudine
prin folosirea etimoanelor aglutinante ale limbii maghiare, care
atenuează sau accentuează ori devin purtătoare ale sensurilor
figurate, traducerile au remarcabila calitate de a fi „gemenele“
originalului. Printr-un efort demn de laudă, reuşesc să redea
ritmul intern şi tonalitatea poemelor, aria de sugestii ori
concreteţea nudă, recurgând la expresii care acoperă aproximativ
aceeaşi dimensiune semantică, tălmăcind mesajul liric şi
reconstruind în limba adoptivă construcţiile metaforice. Dacă
la conversia adjectivală dificultăţile întâmpinate au fost, se
pare, nesemnificative, în cazul construcţiilor şi imaginilor care
se leagă de un fond cultural vechi – anume cele care nu sunt
comune ambelor popoare – şi care au modelat în timp nuanţe
ale sensibilităţii, echivalarea s-a putut realiza doar printr-un
considerabil efort cultural, prin găsirea acelor schiţe imagistice
care facilitează asimilarea sensurilor şi subînţelesurilor, şi au
reuşit cu multă abilitate să se achite de această dificilă misiune.
Un exemplu de traducere desăvârşită, căreia ni i se mai
poate adăuga nimic, nu i se poate nici lua ceva, o mică bijuterie
e poemul care dă titlul volumului, Inima sună undeva sus, cu
memorabilul final, care în maghiară beneficiază de un plus de
forţă prin folosirea unei expresii care pe lângă concretul spaţial,
determinabil, sugerează şi o dimensiune imaginară, chiar planul
reveriei. Şi nicidecum nu se poate vorbi de o derogare sau
deviere de sens, pur şi simplu, limba maghiară are, pentru
construcţia acestei imagini, expresii cu un conţinut mai generos.
Dar traduceri foarte bune se regăsesc în multe pagini, iar micile
scăderi sunt compensate merituos de reuşite de excepţie.
Comentând această carte a lui Vasile Dan, m-am
întrebat dacă va exista, şi cât de repede, un gest de răspuns
din partea noastră, care sper să se producă, după care să
vină altele şi altele. Ar fi extraordinar dacă am reuşi să ajungem
măcar la primelor decenii ale perioadei de „înfrăţire a
popoarelor“ noastre, când s-au tradus, în ambele ţări, operele
fundamentale ale celor două literaturi. Schimbul ar trebui
reluat din punctul în care s-a întrerupt. Două decenii de
traduceri ar face mai mult decât un secol de convenţii politice
mai mult sau mai puţin ipocrite.
fragmentarium
Gheorghe GRIGURCU
Fişele unui memorialist
Aparenta neglijenţă a vieţii, aerul său de veşmînt
cu nasturii descheiaţi şi cu pulpanele fluturînd în vînt.
Cochetăria cu care îşi ascunde structurile ordonatoare,
recurgînd la improvizaţie, aproximaţie, imprevizibil.
Ceea ce apreciem drept comportament „natural”
nu e îndeobşte decît un artificiu, o dibace stilizare a
manifestărilor unor persoane care trec drept carismatice.
Pentru a fermeca prin „naturaleţe”, îţi trebuie o aptitudine
anume, ca şi pentru muzică sau sport.
Destinul neîmplinirii e singurul care are demnitatea
de-a vorbi. Cel al împlinirii e fără grai, îmbuibat, cu gura
plină…
Moment negru: orice subtilitate e un delir pe
fundalul brut al existenţei.
Frigul oboseşte trupul. Frigul moral osteneşte
sufletul.
„Învăţătorii şi profesorii nu formează indivizi, ci doar
specii” (G. C. Lichtenberg).
Existenţialul tinde spre transcendenţă la cele două
extreme ale sale, amintirea şi aşteptarea. Se produce astfel
o „mîntuire” a sa, spontană. Tensiunea divină conţinută
în existenţialul ce aspiră a se elibera de sine, a se transpune
în ficţiunea trecutului şi în virtualitatea viitorului.
Există două feluri de autori izolaţi. Unii printr-un
voluntariat al neintegrării în formulele date, printr-un
inconformism nu o dată incomod pentru contemporani
precum Alexandru George sau – caz extrem! –
„înspăimântătorul” Paul Goma. Şi alţii, dimpotrivă, printrun exces de conformism, printr-un oportunism cras, care
ducînd la adularea puternicilor zilei, în scopul mai mult
decît bătător la ochi al intereselor de carieră, duce şi la
compromitere. Stau faţă-n faţă, aşadar, autoizolarea şi
izolarea, ultima ca rezultat al reacţiei igienice a mediului.
Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu sînt exemple
frapante ale compromisului drastic ce duce la
compromitere. Nu întîmplător, lumea literară ce se respectă
nu-i mai ia în serios. În această clasă intră, în bună măsură,
şi Eugen Simion. Fără a fi izbit chiar de discreditul total de
care au parte bardul de la Bîrca sau liderul protocroniştilor,
e totuşi tratat cu rezervă de majoritatea oamenilor de litere,
chiar dacă mulţi nu-şi exprimă opinia în scris. Bastionul dsale publicistic, Caiete critice, e apărat în mare parte de
numele unor tineri (?) încă departe de celebritate, precum
(în nr.200/2004) Bogdan Popescu, Oana Soare, Alexandra
Crăciun, Andrei Milca, Aluniţa Cofa, Vasile Bardan. Noroc
că dl. Octavian Paler execută o partitură admirativă: „Aş
137
mai vrea să spun ceva în acest moment aniversar, în afară
de faptul că şi eu socot «spiritul critic», sub semnul căruia
stă revista, esenţial pentru igiena unei culturi. (…) Admir
sincer încăpăţînarea cu care el (dl. Eugen Simion) s-a
străduit – şi a reuşit – să strîngă în jurul Caietelor critice
o echipă de intelectuali de primă mărime (sic!), ceea ce a
ajutat revista să reziste vrăjmăşiei vremurilor”. Chiar aşa!
Cu cîţiva ani în urmă, acelaşi Octavian Paler a găsit
de cuviinţă a aplauda impresionanta „rectitudine morală”
a lui Marin Preda. Să recunoaştem că un asemenea joc dea ştacheta nu se prea potriveşte persoanelor foarte grave,
cu o ţinută ce se vrea inflexibilă. Aceasta riscă a părea
drept doar o poză, chiar şi atunci cînd e placată pe cauze
juste, pe adevăruri imbatabile…
„De îndată ce am ieşit din copilărie, această vîrstă
după care mereu tînjim, mi-am închipuit, ba chiar am simţit
o viaţă reală; dar n-am avut decît senzaţii fantastice:
vedeam nişte fiinţe, şi sînt doar umbre; voiam armonie, şi
am aflat doar contrarii. Atunci am devenit sumbru; golul
săpa în inima mea; nevoi fără margini mă roaseră tăcut şi
plictiseala de viaţă fu singurul meu sentiment încă din
clipa cînd abia începi să trăieşti. Totul îmi arăta acea fericire
deplină, universală, a cărei imagine ideală este totuşi
înscrisă în inima omului, însă care e greu de atins fiindcă
mijloacele, căile atît de fireşti, parcă ar fi fost şterse din
natură” (E. P. de Senancour).
Prozatorul B.N., la telefon de la Paris: „Dl. Paler, la
televizor, îşi dă atîta importanţă de parcă ar fi Goethe în
persoană”. Mă întreb: i se trage numai din marea,
copleşitoarea încredere ce-o are în opera d-sale sau şi din
niscaiva reziduuri ale mentalităţii de „şef” (ce mai încoaceîncolo, nomenclaturist)? Am, din păcate, motive inclusiv
personale de-a lua în considerare şi al doilea factor. Acest
ardelean de-atîtea ori dîrz, cu verbul penetrant şi cu
inconfundabil har, vădeşte anume reflexe de
condescendenţă precum şi o strategie a intereselor
condusă cu aer de mare expert, topită în inaparenţă. Morga
d-sale e glacial-imperturbabilă, orgoliul acut i se drapează
în faldurii unei impersonalităţi bovarice. Aparţine acelei
categorii de persoane care îşi propun a face din marele lor
“caracter”, din marea lor „conştiinţă” un continuu
spectacol. Pururi solemn şi festiv, cu insinuări oraculare
(aşa era, la un moment dat, Geo Bogza), pare că ne acordă
o favoare adresîndu-ni-se ori pur şi simplu prin faptul că
există într-un anume loc şi într-un anume timp. Mimează o
“marginalitate” confortabilă, un comod destin de
“neînţeles”, trăgînd cu ochiul la centru şi savurîndu-şi
plenar succesul. E un taciturn locvace, un generos egotic,
un modest prezumţios la culme. Extrem de calculat, se
prezintă ca un maestru al disimulării mecanismelor afective,
ca şi al jocului atent de relaţii din care i se ţese dinamica
personalităţii, mergînd pînă la gestică siderantă prin
exactitatea-i strict premeditată. Scrie foarte mult despre
sine, dar nu are mult de mărturisit. Severa-i autocenzură îl
duce la o epurare a omenescului indecis, dramatic, a
prezumatelor slăbiciuni, în favoarea unor contururi atît de
clare încît sub impecabila lor grafie constaţi că înfloreşte
adesea generalitatea. Nu e un poet, ci un retor liric. Mai
mult decît un moralist, e un judecător ce emite sentinţe.
Nu cred că se simte bine într-o solitudine cu care se
mulţumeşte doar a cocheta. Are perpetuă nevoie de un
public amplu pe care să-l capteze şi să-l domine, chiar
atunci cînd se află într-un cerc restrîns, cu o alură de
138
fragmentarium
principe, dizgraţiat. Cînd stă de vorbă cu tine între patru
ochi, priveşte dincolo de persoana ta, preparîndu-şi
discursul de mîine, sonor, autoritar, infatigabil. Dar marile
îndrăzneli nu-l prind. Inteligenţa i se consumă în zone
tradiţionale, pe baza unor atitudini verificate, cu toate că
un avînt comprimat (al vanităţii?) îl face să se crispeze,
compunîndu-şi o mască patetică. Te gîndeşti la un actor
antic, interpret de tragedii, cu mare efect în timpul
spectacolului, dar pe care te jenezi să ţi-l închipui la finalul
acestuia, după ce şi-a dat jos masca. A fost şi a rămas
omul epocii sale pe care a tălmăcit-o nu o dată excelent şi
ale cărei favoruri i-a fost dat a le dobîndi în etape atît de
contradictorii încît un ins mai slab de înger n-ar fi reuşit a
face joncţiunea între ele. Om al prezentului (fenomenul
său originar e probabil gazetăria), nu poate amîna, dizloca,
sacrifica nimic din ce ţine de prezent, vaticinînd în
substanţa agitată a acestuia. Îngheaţă apa impură a clipei
graţie stilului său de preciziuni analitice şi de patetisme
învinse, o preface într-o substanţă cristalină în care se
află fixate impurităţile precum insectele într-o bucată de
chihlimbar. Aspiră la o atitudine de obiectivitate suverană,
ar dori să plutească deasupra tuturor semenilor şi chiar
deasupra lui Dumnezeu (în care de altfel nu pare a crede),
dar îl trădează subiectivitatea sa rece, pe care calcă precum
pe o gheaţă subţire care crapă, vai, sub paşii săi apăsaţi
de apostol al unei egolatrii.
A te detesta pe tine însuţi: drojdie demonică a virtuţii.
Ultima ei drojdie.
Proverb ipotetic: cel ce n-a suferit niciodată cumplit
din dragoste, cel ce nu s-a îmbătat niciodată, cel ce n-a
plîns niciodată nu e un bărbat adevărat.
„Trebuie totuşi să ai ceva inteligenţă ca să te doară
că n-ai destulă” (Gide).
Visul: o confesiune nebună.
„Femeile care miros a grepfrut par cu aproape şase
ani mai tinere decît sînt în realitate, conform unui studiu
privind mirosurile, elaborat de către Institutul de studiere
a mirosului şi gustului din Chigago. Cercetătorii au
parfumat mai multe femei de vîrstă mijlocie cu arome de
broccoli, banană, mentă şi levănţică, însă nici una dintre
aceste miresme nu a avut vreun efect anume asupra
bărbaţilor. Parfumul de grepfrut a schimbat însă în mod
considerabil datele problemei. Cînd voluntarii au fost
rugaţi să estimeze vîrsta femeilor asupra cărora a fost
aplicat acest parfum, aceasta a fost mult mai mică decît
cea reală” (Adevărul, 2005).
„Un om inteligent pe un plan poate fi prost pe altul”
(Camus). Mă îndoiesc, întrucît omul inteligent se fereşte
a se manifesta pe un plan pentru care nu este dotat. În
largă măsură, inteligenţa e prevenire, evitare, retragere
oportună în parametrii proprii.
„Unii oameni te înşeală doar pentru a-ţi dovedi
inteligenţa lor pe care n-o pot dovedi altfel”. (N. Iorga).
Neîmplinirea ne păstrează intacţi în virtual, adică ne
conservă aşa cum sarea sau gheaţa conservă alimentele.
Efectul abject al neîmplinirii este invidia. Efectul său
sublim nu e admiraţia (care nu e decît forma „purificată” a
invidiei!), ci iubirea.
Critică: te antrenezi să judeci un text nu fără
îngrijorarea că textul va ajunge să te judece pe tine.
Nu prăbuşirea te interesează (o ştii iminentă), ci
rigoarea ori virtuozitatea ei.
„Umorul este unul din elementele geniului, dar îndată
ce predomină devine un simplu surogat. El însoţeşte arta
în declin, distrugînd-o pînă la urmă şi nimicind-o”
(Goethe).
Inteligenţa tinde spre desfăşurare, înţelepciunea
spre imobilitate. Inteligenţa este heracliteană,
înţelepciunea este eleată.
Zeii îşi însuşesc piscurile noastre, dar nu şi abisurile
fără care aceste piscuri n-ar putea fi definite.
Orice desăvîrşire tinde spre tăcere. Numai
imperfecţiunea e guralivă.
„Misterul înseamnă lumină, dar o lumină de o
asemenea bogăţie încît cunoaşterea şi limba umană nu
pot «să-i dea de fund». Mister nu înseamnă că strădania
gîndirii se izbeşte ca de un zid, ci, dimpotrivă, că strădania
ajunge în tărîmul neprevăzutului, în spaţiul neînchis în
întindere şi adîncime al Creaţiei” (Josef Piper).
Unele aforisme sînt constatative, altele, cum ar
spune Blaga, revelatoare.
Cele mai intense sentimente tind să adopte un aspect particular. Credinţa în Dumnezeu, dragostea pentru
cei apropiaţi, durerea la pierderea lor capătă pentru cei ce
le trăiesc profund un aer de unicat. Răspunzînd unor
esenţe ale lumii, ele implică, paradoxal, prin cufundarea în
adîncimile eului, şi o izolare de lume.
„Supradimensiunea pe care ţi-o dă politica fără să ai
în prealabil supradimensiunea umană este cea mai mare
păgubire. Trebuie să căutăm să îndreptăm
supradimensiunea politică. Să ne ruşinăm de puterea
noastră” (Nietzsche).
Nostalgia problemelor în faţa ideilor ferme.
Asemenea idei n-au nostalgii, fiind suficiente lor însele.
Trăind, nu putem descoperi moartea. De aceea
sîntem nevoiţi mereu s-o inventăm.
chintã servitã
139
cumva
lui Alexandru Uiuiu
hienele rumegă miezul nopţii
mă-njunghie fericirea
Adrian SUCIU
Femeia din versuri
Liei
Frumoase vizuini îşi săpau bolovanii, ca să le vezi
treceai poduri de piatră şi-un munte.
Să nu te opreşti; poate să mă preumblu pe-acolo rostind,
ca din nebăgare de seamă, versuri şi-atunci
ai fi silită să intri-n ele, neştiută
ca fluturii vechi în chihlimbare...
Vei veni să mă-ntrebi de-ale mele?
Bufniţa, lupii. Şerpii morţi
din vremea copilăriei,
traşi pe uliţă, prin praf...
Avem un salcîm
şi, dacă vine iarna cît dorm,
roagă-l tu să nu se teamă. Spune-i
că din tristeţe se nasc copii frumoşi.
Copii îngheţaţi
lui Robert Şerban
cumva sîntem şi noi maidanezii Tăi
lipăim sîngele boilor jertfiţi
e vreme tîrzie
e vreme tîrzie
ne dezgropăm umbrele oraşul ne uită în grabă
se pot rosti cuvinte să nu fim prea singuri
şi-apoi dintr-odată cu cîţiva pumni de nisip s-a făcut trupul
tău
apoi începea un război al scărilor lungi
atît de multe cît nu puteau fi urcate la cer
în vis am putea găsi
strălucirea rece care ne dăltuieşte şi se desparte de noi
leagănă-mă pînă se sfîrşeşte amăgirea aceasta
pînă ies din foaia necitită şerpii
credeam tot ce-ţi spuneam despre moarte şi trupul meu ars
pradă vîntului nopţii
acum nu mai vreau te-am chinuit destul
plîngeai în hohote cînd îţi spuneam
cum pot ispăşi
îţi jur sîntem nemuritori deşi am văzut totul
– cu nemurirea ne putem atinge unul pe altul
Cu o mînă uşoară ca o seceră
a urcat moartea
pe coşul pieptului, cu mîna uşoară.
Cu buzele roşii, atît de roşii. Am tăcut,
cu ţigarea strînsă-ntre buze,
şi iar am tăcut.
dar nici aceste cuvinte nu vor fi spuse vreodată
numai iluzia lor indiferentă ne-mpinge
unul spre celălalt
după ce fiecare cuvînt va fi numărat şi nu va mai fi
Am fost fiul unei femei frumoase
şi-mpreună aveam oase neînchipuit de multe.
Am tremurat din amîndoi genunchii
şi-am aruncat în lume ferestre care dădeau
înspre catifele negre. Mi-au plăcut
sărbătorile cu miros de lumînări ieftine.
Mi-am întîlnit dumnezeul. Stătea pe bordură-ntre blocuri
şi mirosea a cîine ud purtat, pe sub haină, la piept.
„Eşti fraier”, mi-a spus, „tu tot iubeşti femei
cu care alţii fac sex pe bani puţini”. Iar eu miroseam
a trenuri de noapte cînd treceam prin privirile lui.
Am secerat lanuri de copii îngheţaţi
în anii mei tineri şi-am fost tînăr ca apa
băută din palme.
Şi-am văzut beţivi pescuind, pe furiş,
printre sălcii...
Eu şi dumnezeul meu
M-am rugat lui pentru un început.
A rîs.
L-am înconjurat cu rugăciunea mea, l-am asediat.
„Am încredere în tine”, i-am spus, mîngîindu-mi pielea
genunchilor julită de-ngenunchiere. Stătea lîngă mine,
puteam să-l scuip, să-l ling, să-l miros,
să-i văd scînteierea tendoanelor.
„Inima mea e-o cămară pustie,
n-ai cum să te-ascunzi acolo”,
i-am spus.
140
chintã servitã
IZSAK Martha
procesul comunismului
sau poem de tranziţie
cum se simt vinovaţii ei sunt bine merci
şi copiii lor toarnă ciment pe capul savanţilor
am văzut un imens ecran pe care scria tranziţie
ei nu ştiau că fruntea mea purta acelaşi însemn
când nu aveam pâine mama spunea că e tranziţie
nemţii n-au mai apucat să-l împuşte pe tata
l-au lichidat ăştia cu sufixul iştii oricum ei
au venit din sud şi în italia sudul e mult mai jegos
m-am săturat de atâta tranziţie
m-am înscris într-un partid ca să le dau în cap ăstora
care m-au chinuit toată viaţa ei au venit naiba ştie
de unde a doua zi aveau tot ce le trebuia bani limuzine
şi frosele lor purtau pălării dichisite cu pene rococo
tranziţia miroase a chiftele marinate din soia
miroase a prostie am avut un iubit de tranziţie
fără ştampilă l-a băgat în beciul tranziţiei
o brunetă soioasă ce-l incita degeaba în fiecare seară
politicieni imberbi bat din palme aleargă în haite
scriu scrisori pe un email fără ortografie fara â din a
fără liniuţe şi mai ales fără virgulă după ei nu va fi nimic
după ei potopul comuniştii fac procesul comunismului ei au devenit
democraţi de tranziţie sau aşa-zişi aşa zic şi fac cum vor
ce mai faceţi voi ce aţi ales tăcerea
cărţile voastre au fost prelucrate ca deşeuri
la fabrica de hârtie a măriilor postdecembriste
ce caut eu aici pe acest ecran din care
personajele principale au plecat la plimbare
vreau să vă spun că înaintea voastră a fost au fost şi după voi
nu va mai fi nimeni şi nimic fiindcă şchiopătaţi în gropi săpate de alţii
v-aţi pus acolo morţii pe ai noştri i-aţi scos din cripte
aţi ars timpul pe rug cât e ceasul mă întrebă o carne plutitoare
e ora şapte el nu ştie că întotdeauna este ora şapte
chintã servitã
141
la Santiago seara intră în metastază
călăul decapitează arlechinul
sângele lui are gust de vacanţă neterminată
Portret
Petru SCUTELNICU
Iubita mea cu piciorul trist
cu numele rătăcit
cu numele obosit
cu iarna pe urmele noastre
ni se tocea zăpada din privire
numele în care nu încăpeam amândoi
ne bucuram de câtă moarte ne-a mai rămas
mi se întinde seara pe trup
şi-mi leg o toamnă ghimpată în jurul casei
Cântar
mi-e toamnă acum până la glezne
până la genunchi până la brâu
i se oprise toamna şi n-a mai ştiut
ora exactă până la următoarea crizantemă
anotimpul cu gust de iasomie
îmi strivea cuvîntul în uşă
un cerşetor surpat de singurătate
se răsuceşte iarna în mine
duminicile în doze mici
tatei de atâtea ori i-au rupt cerul din privire
pe inima limpede un şal de caşmir
ochii bunicului se umplu de iarnă
trecătorii admiră răsăritul de mileniu
la fereastra ta se toceşte primăvara
crizantemă
anotimpul cu gust de iasomie
îmi strivea cuvântul în uşă
un cerşetor surpat de singurătate
se răsuceşte iarna în mine
duminicile în doze mici
tatei de atâtea ori i-au rupt cerul din privire
Vecinătate
o iarnă grea ca un ţipăt
seara roade temelia casei
trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit
am tras semnalul de alarmă şi am coborât din poem
mă-nvecinam cu privirea ta
Marian Nicolae TOMI
Ştiri
Penitenţă I
printr-o revistă nervoasă şi tristă
moartea se scurge încet
se face iarnă în cărţile de liceu
e ora dificil de îmblânzit
şi străpunge ţipătul până pe partea cealaltă
El seniorial
tăcând în dosul ceştii cu zaţ
ei vasali
îngenuncheaţi pe cuvintele lor colţuroase
se târăsc zdrenţuiţi dar fericiţi
că au genunchii atât de însângeraţi
de ochii lor roşii şi urduroşi
de gurile lor ştirbe şi puturoase
(e mare victoria lor animalică)
Proiect
e anotimpul sălciu într-o haltă disperată
cu melancolia însângerată
pleacă taxiuri spre toate visele lumii
gările adorm sau se rătăcesc
voi coborî în iarna viitoare
Vecinătate
o iarnă grea ca un ţipăt
seara roade temelia casei
trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit
am tras semnalul de alarmă
şi am coborât din poem
mă-nvecinam cu privirea ta
Concediu
sâmbăta în averse coboară pe oraş
la o vreme nu se mai pot apropia
dincolo de linia continuă
e linişte:
unde şi cum să-şi mai chinuie ei trupurile
dacă şi el tace
ghicindu-şi cu obstinaţie viitorul
fără cuvintele lui el nici nu există
doar sclavi pretutindeni şi ei tac acoperiţi
de plăgi însângerate
cu toate astea ei ştiu că într-o zi
vor muri
ucişi de cuvintele neştiute
acum trece maşina salubrităţii care
spală ubicuitatea lui sângele şi praful.
142
Penitenţă II
Câinele nopţii latră noaptea
noapte de noapte
umbre închipuite i se strecoară
pe sub pleoape
Luna i se dublează’n ochii
lăcrămoşi
şi urlă la ele cu altă convingere
convingerea câinelui nopţii
că el mă păzeşte acum de mine însumi
de cel ce mă colind din arteră în arteră
din creierul mic până’n rinichi
şi el mă latră la fiecare trecere
degeaba îi strig că sunt eu
şi să doarmă aşa cum fac semenii lui
şi-ai mei deopotrivă
noapte de noapte umbrele închipuite
îi latră în minte câinelui nopţii.
Un concert
Orchestra aceasta pare singură
şi părăsită în lumea surzilor
şi totuşi ea este nimic
altceva decât orchestra frustrărilor ei
(ale noastre)
O umbră trece şchiopătând peste clape
se’mpiedică în coarde
şi boncăne prin tobe: cine s-o audă?
spectatorii cuminţi bine îmbrăcaţi
au înţepenit în aşteptare
(acum nu mai aud dar văd totul)
Pe scenă o femeie goală
transpiră horcăie masturbându-se
Muzica sferelor nu mai interesează pe nimeni
toţi vor să privească agitându-se
dar să nu fie văzuţi
(ei cred că dacă nu văd
nici nu sunt văzuţi)
cu câtă poftă animalică se dezbracă şi ei
Instrumentele torturate de privirile lor
sunt acum o biată orchestră de cartier
frustră şi lipsită de orice inhibiţii.
Despre sens
Jucărele mii
printre petele de cafea ale covorului
erau bucăţele mici de hârtie
pe care cineva scrisese cuvinte sau silabe
apoi le împachetase cumva jucăuş şi patetic
aşa cum ştiam s-o facem în copilărie: bărcuţe
coifuri draci broscuţe pocnitori etc
şi toate acum vorbeau între ele despre
cafeaua neagră care se vărsase ca un ocean
peste covorul roşu cu sori galbeni
provocând dezordinea dezordinii
chintã servitã
spre disperarea poetului ludic
înţepenit acum în cadrul uşii
cu ceaşca goală în palmă.
Afară copiii nu ştiu cui continuau joaca noastră…
Soldaţii
Plouă.
Soldaţii stau pe raniţe
zgâriind pământul cu baionetele
se gândesc nemulţumiţi că azi nu va mai fi
nici un atac
din pământul mâlos iese un cap alb
din marmură
soldaţii excitaţi îşi trec femeia rece
din mână în mână
în mintea lor ei o iubesc aşa cum e
care cum poate
cu mâinile lor jegoase şi jupuite
înnegresc pielea albă a femeii
Continuă să plouă.
Statuia zăcea aruncată
în noroiul pustiu al tranşeei
pete albe se dizolvau pe încetul
iar de departe se mai auzeau
rare împuşcături.
Mal de vivre
Frunza
în liniştea acestui ascuns
pare moartă
dusă
pe când alte frunze
aşteaptă ’n pământ semnul
ce nimeni nu l-a văzut
nici auzit nu s-a făcut
dar cât de puternic e el
dacă mişcă din loc ce încă nu se vede
pe scări de pământ sus spre cer
păşind
neştiut semnul frunzei
care va fi
care va şti
să spargă liniştea
acestui tărâm de neascuns.
Cântecul lebedei
Plictisit Dumnezeu a zis:
„să fie ’ntuneric!”
şi-a fost ultima zi
pe drumuri prin case
stârvuri de oameni
de paseri
de flori
şi de animale fioroase
chintã servitã
grămadă
’nfrăţite
şi albe
zăceau luminând urduros
noaptea eternă;
muzica sferelor (sau un ecou
universal?) ca un halou de sfânt
plutea însingurată
nici Dumnezeu cât e de Dumnezeu
dar prea bătrân acum
n-o auzea
pentru că era
cântecul lebedei care nu mai era.
Bolnav de ziua care nu mi-a trecut
Oricum ziua nu mi-a trecut
o simt pe umeri grea ca o manta
din mătasea broaştei
o simt ca pe-o boală incurabilă
aşa că mă întind în pat ca s-o
visez
poate’mi iese mai bine aşa
chipul ei estompat de lumina
care nu-i aparţine
dar ştiu că se laudă cu el peste tot
acum s-a pierdut
a dispărut ca semnele de vărsat de vânt
doar o mică zgrăbunţă pe frunte
ca un semn aparte îmi aduce ziua
pe buze
şi-o vorbesc
păcătuiesc – recunosc – cu noaptea ei
care vine cuminte tiptil perversă
în patul meu de ascet
speriat
mă vâr sub pătură ca să n-o mai văd
eu sunt încă bolnav
de ziua care nu mi-a trecut.
Încă şi încă…
Nimic de văzut acolo
doar ochii tăi ficşi
privesc şi aşteaptă să se petreacă
apa în piatră şi piatra în floare
şi omul plutind
între vise şi ape
tu mai crezi că’ n moarte viaţa te-aşteaptă
şi-o priveşti în faţă
chiar de eşti mort de la o vreme
tu o priveşti curajos drept în faţă
chiar de nu vezi încă nimica
priveşte-o încă o viaţă.
143
Nostalgii
Tot mai aproape îmi pare
ce-a fost
cândva
toate’ mi păreau depărtate
de neatins
născându-se din nimic erau
de necuprins
se mişcau care’ncotro fără lege
de neoprit
cândva toate-au pornit
hoarde barbare
ca să mă cucerească într-o zi
tot mai departe îmi pare ce este
ce pot să fac şi să fiu.
debut
Loredana BULGAR
wunthering heights
s-ar putea să mă încălzeazcă într-o zi
grămăjoara de chibrituri
de linii cu bulbi portocaliipentru că am părăsit totul
din pricina unor iluzii.
şi pentru că mi-am închipuit
o seară învolburată
prevestitoare de furtună
cînd fluturii nopţii zboară
printre ierburi şi clopoţei.
şi mai ales pentru o mică amintire
cît o gaură într-un bănuţ
în care rămîn mereu singură
în care mereu se întunecă.
firimituri pentru pasăre
ei încearcă să hrănească pasărea
în fiecare zi şi în fiecare noapte
o urmăresc apropiindu-se de ziduri
unde şi-a făcut cuib.
pasărea cît o femeie rea
cu penele albe-albe
şi cu un mort în cioc
ce rîde.
puţin
mi-a spus să fiu foarte atentă
la sunetul chimic din placentă
şi la plapuma de satin
sub care ne vom odihni puţin.
chintã servitã
144
mi-a spus să-mi netezesc părul electrizat
şi să-i citesc din Silvia Plath
să mă întind puţin
sub plapuma de satin.
pînă s-a făcut noapte
am vorbit la marginea trotuarului
pînă s-a făcut noapte pe stradănu mai eram ca în copliărie
să ne ţinem capul între mîini
şi să ne uităm la babe cum sporovăiesc.
acum lumina are consistenţa unei uscături
pe care o loveşti cu piciorul din instinct
iar carnea noastră consistenţa cărnii de mistreţdar am vorbit, totuşi, mult
pînă a înnoptat de-a binelea:
eu cu mişcări liniştite
ca o fiinţă reală
tu ca ceva ce n-are înţeles
hotărît să nu laşi nicio urmă.
scherzo
azi am dus-o greu
-deşi m-am trezit oarecum veselă(pentru că nu-mi pot suporta vocea
pentru că nu pot sta în aceeaşi încăpere cu mine
pentru că în dulap locuieşte cineva.)
oasele îmi devin umede şi grele
ferestrele sunt găuri fără geamuri
pe unde intră întunericul
şi mă apasă pe tîmple.
moleşeala
în prima zi de muncă m-am îmbrăcat frumosi-a cuprins pe toţi moleşeala
le simţeam respiraţiile calde
în jurul sînilor
transpiraţia, zgomotul şoselelor
litri de apă minerală
milioane de poziţii ale corpurilor
într-o singură oră.
uriaşele tonomate
de beton
micile tonomate de sînge.
dintre toate
gîndul că aş putea amuţi pentru totdeauna
era cel mai important.
poem de dragoste
ca dintr-un somn lung şi greu
mă trezesc şi mă uit în oglindă
pe vîrful picioarelor.
mucegaiul înfloreşte
vin aversele de ploaie
şi sunt încă în toate minţile
sunt încă în toate minţile
asta e bine
pot să mă duc în bucătărie
să beau o cafea.
şi apoi să analizez în detaliu
fiecare gol din gît
şi din stomac.
soldaţii de jucărie ai marelui război
de parcă n-ai mai avea pentru ce să trăieşti
în ziua cînd lucrurile se fac tot mai mari
iar tu tot mai mică
şi o răceală sterilă îţi amplifică gesturile.
soldaţii de jucărie ai marelui război
te admiră cu gurile căscateieşită devreme şi fără haină
în dimineaţa glacială, lipsită de soare.
somn fără vise
mă trezeşti cu o atingere îngheţată
după un somn fără vise
îţi simt răsuflarea ca pe o jucărie cu arcmasa lungă, vaza cu trandafiri falşi
urda proaspătă aşteaptă în castron.
azi-noapte a plouat destul cît să se reverse rîul
îmi spui muncit de gînduri negre
şi încă mai plouă, am repetat mecanic
cu ochii pironiţi în perdea.
marii arbori umbroşi sunt întunecaţi-întunecaţi
faţa de masă este întunecată-întunecată
şi noi, cu feţele tulburi, luăm micul dejun
ca pe un somn fără vise.
____
Premiul revistei Vatra la Concursul de poezie „Aron Cotruş”
de la Mediaş, 2007.
memoria
145
în scratch-urile dj-ilor de muzică electro, ce juxtapun uneori
muzici complet diferite:
Octavian DOHOTARU
Echinoxul din anii 1989-1990 fără
„O, Dumnezeul meu, Cultura”
La sfîrşitul anilor ‘80 România se izolase politic şi
ideologic nu doar de statele occidentale, dar şi de ţările
din spaţiul comunist datorită refuzului dictatorului
Ceauşescu de a implementa reforme majore de sistem pe
modelul perestroikăi şi glasnostului iniţiate de Gorbaciov.
România se albanizase şi din punct de vedere cultural.
Dacă economia românească avea pretenţia să devină una
autosuficientă, cultura românească devenise (prin
cenzură şi autocenzură) autarhică, în sensul în care rezista
prin ea însăşi, fără a se lega de cotidian, de social, politic
ori economic, altfel decît în binecunoscutul limbaj
propagandistic, de lemn.
Revista Echinox trecea în anul prăbuşirii regimului
ceauşist prin momente grele. Nu servea propagandei
regimului, în consecinţă nu i se alocau bani pentru a ieşi
pe „piaţă”, iar tinerii redactori prea încercau să se strecoare
prin furcile caudine ale cenzurii publicînd texte mai
dezgheţate, renunţînd la lestul ideologic sufocant. De
aceea, pînă la Revoluţia din Decembrie 1989, publicaţia
apărută sub oblăduirea Consiliului UASC de la
Universitatea din Cluj editează doar două numere, spre
frustrarea echipei redacţionale formată din Aurel Codoban
(redactor şef), Iulian Boldea, Nora Rebreanu, Mircea
Ţicudean (red.-şefi adjuncţi) şi Dan Şăulean (secretar/
tehnoredactor). Pe prima pagină a nr. 1 din 1989, redactorii
sunt nevoiţi să publice obişnuita gargară propagandistică:
„Doctrina preşedintelui Ceauşescu – strategia dezvoltării
multilaterale a ţării”. Textul aparţine binecunoscutului
limbaj de lemn şi pare acum, dacă nu şi atunci, hilar prin
grotescul laudelor debitate. Oricum, redactorii realizau
intenţionat articolele de acest fel într-un stil ironico-bombastic: „Edificarea socialismului cu poporul şi pentru
popor, aplicîndu-se creator principiile generale ale
socialismului ştiinţific la condiţiile concret istorice ale
României, presupune creşterea puternică a rolului ştiinţei,
amplificarea substanţială a cercetării ştiinţifice, a
creativităţii ştiinţifico-tehnice şi economice, înarmarea
întregului popor cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi
tehnicii, ale cunoaşterii în general”. Pentru a ilustra mai
plastic rolul evazionist al Echinoxului dintr-o realitate
politică extrem de îndoctrinată şi de refractară la schimbări,
îmbin două tipuri de discursuri: cel ideologic şi cel poetic
(citate din Florin Iaru din poemul La cea mai înaltă ficţiune
din nr. 1-2 din 1989), procedeu extrem de răspîndit de pildă
Importanţa şi semnificaţia deosebită a activităţii de
formare şi dezvoltare a conştiinţei revoluţionare, de
afirmare la scara întregii societăţi a unui mod de a gîndi,
trăi şi muncii decurg din…
cea mai înaltă ficţiune
rolul hotărîtor pe care factorul uman îl dobîndeşte
în condiţiile edificării şi perfecţionării societăţii socialiste,
ale…
degete gri îmi intră în ochiul negru
sporirii eforturilor pentru înfăptuirea unei calităţi noi
în toate domeniile
Dulceaţo, ce fel de sentiment să fie acesta / În
secolul anexat sistemelor sociale?
Proces complex , atotcuprinzător, edificarea societăţii
socialiste multilateral dezvoltate se defineşte prin
Capacul de bere visînd damigene
amploarea şi profunzimea transformărilor calitative
realizate în toate domeniile vieţii social-economice, politice
Libidoul exact ca un cronometru te aştepta / să
potoleşti Fabrica de absolut din inima mea
cultural-educative, ideologice, aflate într-un
bairam / de sensuri pictate pe geam
într-o unitate şi interdependenţă
- De ce nu te mai închei la pantaloni, iubite? / Sau
încă pretinzi că scrii poezii?!
Rezistenţa prin cultură la invazia politicului
Ce mă interesează în rîndurile de mai jos e să arăt
imposibilitatea rezistenţei prin cultură şi modul în care
cenzura şi autocenzura funcţionau, făcînd ilizibile multe
texte ale perioadei. Astfel, în primul număr al anului 1989
apare pe prima pagină un portret imens al poetului
„nepereche” Mihai Eminescu. Nora Rebreanu semnează
articolul Reinstaurarea mitului în istorie, scris într-un
limbaj literar de lemn care îi îndeamnă de multe pe micuţii
de la orele de română să sforăie prematur. Textul începe
astfel: „În Bogdan-Dragoş şi Mira, mitul şi istoria, ca vîrste
ale omenirii, au semnificaţia unor categorii temporale…”
şi continuă povestind despre „prototipul domnitorului
mitic” şi despre „plafonul albastru de stele” care
„dezvăluie deschiderea spre arhitectura cosmică şi
posibilitatea comunicării între nivelele ontologice într-o
vîrstă de aur a omenirii”. E interesantă recenzia Ioanei Bot
în legătură cu cartea lui Augustin Buzura – Drumul
cenuşii. Stilul autoarei e alert, direct, fără prea multe
preţiozităţi literare, deşi judecă pieziş, autoarea
neasumîndu-şi vreo judecată de valoare în legătura cu
opera cunoscutului scriitor. Surprinde neplăcut tema
aleasă de scriitorul Augustin Buzura: înstrăinarea
personajului, ziaristul Adrian Coman, de lumea
dezordonată în care trăieşte. De ce surprinde neplăcut?
Pentru că dezordinea „lumii” are o cauză (politică) destul
de precisă, nu e atît de opacă aşa cum e prezentată
memoria
146
autocenzurat în roman: „Numele haosului e « frica,
absurdă, fără nume, fără o cauză precisă »”. Unele
adevăruri, pentru a fi spuse, trebuiau travestite, deghizate,
însă astfel deveneau insignifiante. Astfel, Sorin Mitu
publică o recenzie intitulată pompos şi totodată precaut,
„Adevărul culturii naţionale”, a cărţii Maestrul şi iedera
ce aparţine universitarului Achim Mihu. În pofida titlului
ales, articolul se referă printre altele la polemicile civilizate
ale profesorului Mihu cu alţi cercetători, dar şi la specificul
ardelenesc, la „seriozitatea” pe care transilvănenii ar fi
adus-o culturii naţionale. În ciuda acestor travestiuri,
revista e relevantă prin calitatea colaboratorilor (Nicolae
Steinhardt, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter,
Alexandru Muşina, Virgil Mihaiu, Alexandru Pecican,
Ovidiu Pecican etc), prin înalta ţinută a temelor alese. De
pildă, în nr. 2 există un grupaj în legătură cu legăturile
dintre istorie şi semiotică, între istoria factuală, pozitivistă,
şi cea a structurilor de lungă durată, a arhetipurilor şi
recurenţelor, ieşindu-se astfel din cadrul istoriografiei de
tip marxist.
În timpul revoluţiei apare Echinoxul, numerele 34, însă fără a se face referiri decît fugitive la evenimentele
din stradă. Se pare că au intrat textele care n-au primit în
timpul anului bunul de tipar din partea cenzurii din cauza
unei optici politice „ce ne-a depăşit”, anunţă redactorii
revistei. Redacţia propune cititorilor un număr tematic
despre situaţia „actuală” a filmului şi a teatrului
românesc, deşi datele se schimbaseră odată cu revoluţia.
Evenimentele precipitate din stradă inspiră o atitudine
patetică pe măsură: „acum la final de an, cînd liniştea
sufletească a început să se instaleze în noi toţi, cînd
începem să ne îndreptăm de pe străzi spre biblioteci,
adică spre cultură, plini de speranţă în libertatea spiritului,
pentru care am luptat şi am rezistat în faţa gloanţelor”.
Datorită stilului un cititor neavizat ar crede că redactorii
echinoxişti au ieşit din biblioteci, au luptat cu soldaţii şi
cu teroriştii, iar acum se întorc din nou la tihna lecturii în
biblioteci. Redactorii publicaţiei au certitudinea că
paginile numărului „se constituie acum într-un document al onestităţii (dacă mai e nevoie!) cu care revista
noastră a înţeles să prezinte adevărul întotdeauna, atît
cît s-a putut”. Să înţelegem că atunci cînd nu se prezenta
adevărul întotdeauna, se arătau, atît cît se putea,
adevăruri trunchiate, jumătăţi de adevăruri sau, mai
degrabă, adevăruri inofensive?
Reforma universitară
De-a lungul anului 1990 spaţiul public românesc
devine efervescent, lucru care se percepe cu uşurinţă şi
în paginile revistei clujene. Socialul, politicul
„contaminează” spaţiul cultural, aseptic, de pînă atunci al
publicaţiei. Redacţia trece printr-o seamă de prefaceri, se
poate constata o relativă criză identitară legată de statutul
ambiguu de revistă studenţească de cultură. De altfel, pe
frontispiciu nu mai scrie revistă de cultură a studenţilor
din UBB, ci revistă universitară de cultură. Însă, există o
ambiguitate, căci sintagma revistă universitară (incluzîndu-
se astfel articolele unor profesori) e interşanjabilă în
exprimarea redactorilor cu cea de revistă studenţească. În
numărul 0 al publicaţiei de doar 8 pagini, din ianuarie 1990,
se simte freamătul schimbărilor recente şi o atmosferă uşor
hormonală într-o publicaţie cu o ţinută, de regulă, severă,
cerebrală. Astfel, tinerii redactori ai Echinoxului se anunţă
încrezători în continuitatea revistei care a fost un „punct
de rezistenţă recunoscut, împotriva agresiunii ideologice”,
o publicaţie care ar fi promovat de-a lungul timpului
„adevărul, valorile autentice”. În acelaşi timp, sunt
descrise luptele şi necazurile cu cenzura activiştilor
comunişti ce doreau o publicaţie mai puţin elitistă,
încadrabilă şi transpare neintenţionat atitudinea politică
de non-combat a redactorilor Echinox, de neangajare
socială din anii dictaturii ceauşiste: „Bineînţeles, în
masivitatea lui, sistemul era inatacabil, supracontrolul
asupra întregii vieţi funcţionînd metronomic şi
reprimant”. Tinerii publicişti se bucură de faptul că cei
care au scris la Echinox au fost în fruntea revoluţiei şi
nu se îndoiesc că tot aceştia vor fi „în fruntea revoluţiei
care urmează, cea culturală”. Apar şi primele critici timide
în legătură cu universitatea românească înainte de 1989.
Mariana Muller în articolul „Studentul şi cultura”
deplînge sistemul bazat pe pile, pe îndoctrinare, repetiţie
mecanică la cursuri, ce dădea naştere la o creativitate
inhibată şi speră în promovarea la catedre a unor dascăli
valoroşi: „vă mai amintiţi cîţi şefi de promoţie ai
facultăţilor umaniste nu puteau să scrie liber un rînd sau
să susţină o discuţie dezinhibată, originală,
competentă?”. Membrii Echinox deplîng (în nr. 1-2) faptul
că după ‘89 nu mai sunt fonduri pentru revistele
studenţeşti din cauză că s-au dezmembrat organizaţiile
studenţeşti, hîrtia e scumpă, iar universitatea nu
finanţează astfel de publicaţii, în consecinţă revista se
străduieşte să apară măcar o dată la două luni. Redactorii
nu iau în considerare eventualii contribuabili din sfera
privată sau fundaţiile străine sau româneşti: „Adevărata
soluţie nu poate veni decît de aici, din partea organelor
noastre politico-administrative”.
Pe lîngă recenziile obişnuite (ale unor cărţi care au
apărut chiar şi cu 10 ani în urmă), traduceri din autori de
prestigiu din secolul XIX precum Edgar Allan Poe, dosare
tematice (textualismul optzecist) cu care revista pare să
sfideze timpul şi problemele actualităţii, apar şi teme mai
„fierbinţi”, precum ancheta privind reforma
învăţămîntului superior. În ciuda îndrăznelii tematicii,
răspunsurile din nr. 1-2 ale universitarilor Traian Rotaru
(filosofie), Horia Lazăr (filologie) şi Vasile Crişan (fizică)
sunt timide. În general, există un consens în legătură cu
două lucruri: 1. eliminarea din structurile universitare de
conducere a foştilor secretari de partid şi 2. autonomie
universitară (A doua intervenţie a dj-ului care scratchuieşte: un principiu benefic în fond, dar care aplicat
necritic şi abuziv a condus la formarea în spaţiul românesc
a unor adevărate feude universitare, permiţînd, de
exemplu, instituţiilor de învăţămînt superior să umfle
numărul de locuri la taxă disproporţionat în raport cu
cererea de pe piaţă, fără impedimente din partea
memoria
autorităţilor centrale). Vasile Crişan dă dovadă de lipsă
de viziune şi de un anume autism organizatoric atunci
cînd răspunde de-a dreptul caragialesc la întrebarea
„Aveţi în vedere un model concret pentru organizarea
universităţii? Care ar fi acesta”, mimînd echilibrul: „Nu
cred în modele străine transplantate la noi. Nici în
experimente originale, chiar dacă sunt propuse de
guvern. Cred că adevărul este undeva la mijloc”. Noroc
cu răspunsurile antecesorilor din nr. 0 al revistei, printre
care Nicolae Manolescu, Andrei Marga şi Mircea Muthu,
care au fost mai răspicaţi în declaraţii. Nicolae
Manolescu crede că nu există domenii prioritare care
trebuie reformate, ci, pur şi simplu, totul trebuie schimbat,
luat de la zero. Andrei Marga afirmă printre altele că e
pentru un învăţămînt axat pe cercetare, iar ca model
administrativ, cel puţin în cazul facultăţii de filozofie,
propune democratic ca funcţiile administrative să fie
„exercitate un an, colegial, printr-un fel de rotaţie, de
către membrii corpului profesoral”. Mircea Muthu spune
că e preferabil ca în curriculă să se pună accentul pe
interdisciplinaritate (antropologie culturală, mitologie
comparată etc.), dar şi că trebuie schimbat climatul
universitar închistat de dinainte în special în relaţia dintre
dascăl şi învăţăcel: „rolul determinant aici trebuie sa-l
deţină dialogul dintre student şi profesor” ( a treia
intervenţie a dj-ului: probabil pe modelul dezbaterii
realizate de Echinox la sfîrşitul anului 2006 despre
„Starea universităţii” la care a luat parte decanul Muthu).
Cîteva luni mai tîrziu (în nr. 5), noul rector al Universităţii
Babeş-Bolyai, Ionel Haiduc, reafirmă dezideratul
autonomiei universitare care se oprea însă în 1990 „la
poarta contabilităţii” şi se pronunţă pentru îndepărtarea
vechilor aparatnici, deşi recunoaşte că „totuşi, de dat
afară n-a fost dat nimeni din universitate”. Rectorul
Haiduc crede că principalele schimbări universitare ţin
de libertatea de mişcare (burse, simpozioane
internaţionale), eliminarea cursurilor ideologice,
promovarea a noi cadre după ani de blocaje instituţionale,
înfiinţarea de noi facultăţi şi de biblioteci cu cărţi din
străinătate şi, foarte important pentru studenţi, creşterea
ponderii acestora în consiliile profesorale şi în senat
„pînă la 30 la sută” (?!) în speranţa unei participări
democratice, active a studenţilor la procesul de
învăţămînt. Deşi rectorul Haiduc doreşte implicarea
studenţilor în procesul decizional universitar şi
recunoaşte că majoritatea contestaţiilor studenţeşti la
adresa calităţii unor cursuri, conţinutului politic şi
severităţii excesive a unor profesori au fost îndreptăţite,
e de părere că au fost şi „exagerări”. De pildă, rectorul
UBB îi spune intervievatorului Dan Şăulean că unii
profesori contestaţi au fost propuşi de catedre pentru
promovare, în timp ce studenţii din Senat nu au obiectat.
Rezultă, în logica de mai sus, că studenţii nu au motive
temeinice de a-i contesta pe profesorii care sunt validaţi
profesional atît de colegii lor, cît şi de „reprezentanţii”
studenţilor (aceeaşi despre care rectorul Haiduc afirmă
că nu sunt reprezentativi 100%). Titlul interviului e
excesiv de umil pentru o publicaţie studenţească, într-o
147
tradiţie a obedienţei specifică spaţiului românesc:
„Studenţii au renunţat la activismul şi virulenţa cererilor
lor”. Se caută aşadar discreditarea grevelor chiar şi la
nivel lingvistic prin apropierea unor practici precum
contestaţiile de o zonă ideologică de stînga şi prin
apropierea de defunctul regim comunist (activismul,
virulenţa specifice anilor 1940-1950). Dacă revista e
precaută într-o zonă, să-i spunem, sindicală sau a
politicilor studenţeşti, ea e mult mai activă în ceea ce
priveşte politica naţională, poate şi pentru că articolele
acestea mai incisive despre guvernanţii de la Bucureşti
îi afectau pe redactorii studenţi mai puţin decît dacă ar fi
scris despre un profesor sau despre politicile manageriale
din universitate.
Explozia spaţiului public
Spre deosebire de tonul avîntat şi romantic din
primele zile ale revoluţiei, apar primele articole descurajate
ce îndeamnă la luciditate şi demitizarea evenimentelor. Sunt
publicate destule articole care nu au legatură doar cu zona
culturală. Dan Şăulean radiografiază critic în editorialul
Anti-Cronică Politică (nr. 3-4) noua societate mediaticoisterică, cu o presă a cărei fundaţie e putredă: bîrfe, zvonuri,
jurnalism de opinie, manipulări (incidentele de la Tîrgu
Mureş din primăvara anului 1990 instrumentate, spune
autorul, de guvernul fesenist şi de securitate). De la
societatea crispată, terorizată, de dinainte de 1989, România
ar face trecerea spre o „perioadă caragialescă”. Remarci
asemănătoare face Dan Necşa (nr. 6) în articolul Despre
(in)utilitatea presei şi dovedeşte o distanţare lucidă de
vertijul evenimentelor mediatice. Necşa e de părere că în
România nu există o presă de informare, echilibrată,
independentă şi din pricina „infantilismului politicoinformaţional” al receptorilor care, după ani buni de
manipulări, nu au învăţat să nuanţeze, ci doar să opereze
cu dihotomii largi: buni vs răi, adică FSN vs partidele
istorice, însă această logică binară funcţionează şi în sens
invers. Dan Necşa diagnostichează că societatea
românească se îndreaptă spre o polarizare între puţinii,
flexibili mintal, capabili să facă faţă fenomenelor de
manipulare şi dezinformare şi cei îngustaţi politic.
În editorialul Iliescu, dedublarea şi paradoxurile
(nr. 5) Dan Şăulean comentează alegerile de la 20 mai, care
ar trebui anulate, din cauza unor practici nedemocratice
de votare, în special la sate, remarcate şi de observatorii
străini. În opinia autorului televiziunea română
manipulează telespectatorii prin prezentarea exagerată la
emisiuni a FSN-ului şi a preşedintelui Iliescu şi că aceasta
ar profita de reflexele anticapitaliste ale cetăţeanului de
rînd, precum oroarea faţă de privatizarea industriei
româneşti şi eventuala ei cumpărare de către occidentali
(„Noi nu ne vindem ţara!”). Paradoxul alegerilor, crede
Şăulean, constă în faptul că a cîştigat detaşat FSN-ul,
adică organismul politic care a promis cel mai puţin. S-a
oferit iluzia stabilităţii economice, a păstrării locurilor de
muncă, încheierea agitaţiilor stradale, privatizări lente, cît
mai puţin şocante. Din punct de vedere politic România a
memoria
148
cunoscut un recul, după zilele înfierbîntate şi speranţele
de la finele lui decembrie 1989: „Cert este că istoria nu
face niciodată salturi, chiar dacă este vorba despre o
revoluţie”. În urma editorialului, red.-şef Dan Şăulean
primeşte scrisori de ameninţare pe model securist din
partea unui aşa-zis grup de muncitori de la Tehnofrig care
sunt revoltaţi de poziţia anti-FSN a celui care cere anularea
alegerilor. Editorialistul e etichetat drept „un om de nimic,
un nesimţit” care ar fi votat sigur cu UDMR (adică trădător
de ţară) sau PNŢ (se fac referiri la Piaţa Universităţii: „ai
văzut huliganii D-mitale de ce au fost în stare”). Dispreţul
muncitorilor ar fi mai mare pentru editorialist în cazul în
care e student, întrucît pe banii lor (ca cetăţeni care îşi
plătesc impozitele) şi-ar face un rost în viaţă. „Muncitorii”
spun că astfel de articole ireverenţioase cu votanţii FSN
vor conduce la scăderea tirajului revistei, apoi scrisoarea
se încheie apoteotic: „Acest ziar nu ar trebui să facă
politică pentru că este al studenţilor”. Rezultă din
această afirmaţie bizară că politica ar fi un domeniu
murdar (o atitudine cu largă răspîndire în mentalul
colectiv românesc), unde studenţii puri, inocenţi nu ar
avea ce să căute, atitudinea acestora trebuind să fie
neutră, să fie preocupaţi de studiu etc. O atitudine la
polul opus şaizecismului occidental şi activismului
studenţesc care afirma abrupt că „the personal is
pollitical”. 1990 e un an plin de ultragieri morale, de
fervori intelectuale ce se consumă stîngaci în spaţiul
public, după zeci de ani de muţenie. Totuşi, există destui
studenţi, intelectuali în formare, care preferă să stea pe
tuşă. La aceştia face apel Cristina Felea în Dar noi, noi
ce facem? (nr. 7-8). Autoarea îi acuză pe colegii ei literaţi
că fac doar o opoziţie de cafenea. Constată ilegitimitatea
puterii, lipsa dialogului social şi a unei societăţi civile
bine articulate. Deplînge faptul că studenţii clujeni nu
s-au solidarizat fără echivoc cu colegii bucureşteni în
primăvara-vara anului 1990. Prescripţiile sale sunt prea
puţin punctuale, mai curînd vagi: schimb de experienţă
cu studenţi din alte centre universitare, informarea
pasivilor politic în legătură cu lipsa crasă de credibilitate
a regimului Iliescu.
Interviul şi cultura dialogică
Se pot găsi în paginile revistei mai multe interviuri
decît înainte de 1989, ceea ce demonstrează că lucrurile
se normalizează, că societatea românească se iniţiază
treptat într-o cultură deschisă, dialogică, mai spontană.
Interviul e un gen jurnalistic care poate să surprindă mai
clar emoţia, directeţea unei persoane sau a unei situaţii
în comparaţie cu unele analizele stufoase, scrobite care
apăreau în Echinox. Atrage atenţia interviul lui Dan
Şăulean cu angajata TVR Marilena Rotaru, care
povesteşte despre cenzura din instituţia publică, despre
manipulările de la ştiri şi despre lipsa de informaţii
relevante. De exemplu, în seara eliberării din închisoare
a lui Marian Munteanu actualităţile se deschid cu o ştire
senzaţională: „O ştire internă de maximă importanţă –
laurus nobilis – dafinul va încununa fruntea
gospodinelor din România. Se vor găsi în curînd în piaţa
foi de dafin!”. Singura soluţie, observă corect Marilena
Rotaru, pentru existenţa unui jurnalism tv independent
ar fi înfiinţarea unei alte televiziuni, care să nu depindă
de stat. Face referire la viitoarea Societate a Operatorilor
de Televiziune Independenţi (SOTI). Un alt interviu relevant este cel realizat de Ovidiu Pecican cu academicianul
Nicolae Şerban Tonaşoca, cercetător la Institutul de
Studii Sud-Est Europene. Tonaşoca afirmă energic că
Academia trebuie să se autodizolve deoarece e ocupată
deloc merituos de oameni lipsiţi de caracter, aserviţi
fostului regim, ajunşi în instituţie pe baza prieteniei cu
potentaţi politici şi nu datorită performanţelor ştiinţifice.
De asemenea, crede academicianul Nicolae Şerban
Tonaşoca, intelectualul trebuie să se implice în politică
şi în viaţa civică, el însuşi fiind membru PNL.
Cum se coboară de pe soclu?
Echinoxul trece printr-o perioadă de frămîntări: în
ce direcţie să o apuce, care sunt paşii care trebuie făcuţi
pentru a coborî din Turnul de Fildeş… par a fi întrebările
redactorilor. Într-un „sondaj publicistic internaţional”
prilejuit de o conferinţă a Grupului pentru Dialog Social
echinoxiştii chestionează cîţiva invitaţi străini cu privire
la posibilităţile presei culturale studenţeşti. Probabil spre
surpriza redactorilor un student britanic la Oxford observă
că în Marea Britanie nu există reviste studenţeşti exclusiv
culturale, iar un invitat polonez arată o alternativă
optzecistă la Echinox, adică publicaţiile underground,
clandestine care apăreau ca răspuns la cenzura regimului
comunist. Previziunile invitaţilor la sondaj în privinţa
viitorului presei studenţeşti par cam sumbre, după cum
declară Christopher Booker, co-fondator al revistei de
satiră Private Eye, atîta timp cît presa studenţească în
Anglia ar fi destul de slabă nu atît din cauza conţinutului
articolelor, cît din pricina unui motiv mult mai simplu:
instabilitatea redacţională care asigură un amatorism
perpetuu. Booker le mai spune echinoxiştilor ca nu se
poate „imagina o presă exclusiv culturală”. Şi pentru a
preîntîmpina anumite reflexe de apărare ale studenţilor
echinoxişti privind lipsa de abilitate de a scrie jurnalistic
pe diverse teme, gazetarul englez declară că în Marea
Britanie există doar două-trei facultăţi de jurnalism, toate
private. Deopotrivă elita şi grosul ziariştilor provin din
alte facultăţi: „În orice caz, jurnalismul nu e ceva care să
fie necesar să fie studiat în facultăţi speciale. […]
adevăratul ziarist, ca şi adevăratul scriitor, este cel care
scrie din convingere despre ceea ce îl pasionează”. Fostul
director al Europei Libere, George R. Urban, este
intervievat de Liviu Matei în nr. 5. O întrebare oarecum
emfatică vizează rolul presei culturale în societatea
postdecembristă, dilemă recurentă în primii ani de după
1989, cînd studenţii la facultăţile umaniste presimt că
oarecum cultura e coborîtă de pe vechiul soclu, în sensul
în care nu mai are rolul salvator de dinainte ori măcar
memoria
evazionist. Urban expediază rapid problema: „După
părerea mea, presa culturală are numai un rol
complementar”.
Rubrica Echivox
Spre deosebire de atmosfera universitară mai apatică
din zilele noastre studenţii clujeni la care face referire
revista urmau într-o anumită măsură în 1990 un model
contestatar, revoluţionar pe modelul evenimentelor din
decembrie 1989 şi din Piaţa Universităţii. Astfel, în rubrica
Echivox se pomeneşte frecvent, însă extrem de expeditiv,
de greve şi contestaţii ale studenţilor care refuză să
urmeze cursuri cu vreun profesor anume şi fac petiţii la
rectorat în legătură cu urmarea aceluiaşi curs cu un alt
profesor, cerere refuzată de decanatul Facultăţii de
Fizică. Însă, în urma boicotului orelor studenţii de la fizică
obţin (puţin): neobligativitatea examenului în sesiunea
de vară la cursul de „Fizică nucleară” aparţinînd
conferenţiarului Vladimir Znamirovski, urmînd ca
examenul să fie susţinut în sesiunea de iarnă, „cu
posibilităţi de reluare a cursului în semestrul următor”
(nr. 6). Autorul nesemnat al rubricii atrage atenţia asupra
unui prof. univ, Nicolae Kallos, care în 1969 îi acuza pe
redactorii Echinoxului că publicau traduceri din
Heidegger, fără un comentariu critic din perspectivă
marxistă, lucru care „se răsfrînge negativ asupra
studenţilor”. Acelaşi profesor conduce în 1990 doctorate în filozofie. „Despre ce fel de « doctorate » va fi
vorba?” se întreabă ironic autorul nesemnat (nr. 7-8). Un
anunţ neinspirat, oarecum de mauvais gout, apare în nr.
10 cînd o parte a redacţiei: Ioana Bot, Sanda Cordoş,
Ariadna Ispravnicu, Laura Pavel, Antonela Pogăcean,
viitoare profesoare universitare, se desolidarizează de
afirmaţiile „neîntemeiate”, de „insinuările tendenţioase
la adresa Facultăţii de Litere şi a unor profesori ai
Universităţii clujene” din rubrica Echivox, nr. 5 şi 9,
publicate fără ştirea lor. Despre ce este vorba? În nr. 5
este comentată sarcastic vizita în UBB a lui Ion Iliescu
din 28 aprilie ce viza o întîlnire cu studenţii şi universitarii
clujeni, anunţată pentru ora 17.30. Însă întîlnirea s-a
desfăşurat la ora 12.30, fără să fie anunţaţi studenţii de
schimbarea orarului. Aşa că la întîlnire participă doar
profesorii. Sunt menţionaţi fostul rector antedecembrist
al universităţii, Aurel Negucioiu, Liviu Petrescu de la
Litere, Grigore Zanc de la Filozofie, cu care preşedintele
Iliescu s-ar fi întreţinut pe numele mic. La ieşirea din sală
zeci de studenţi au scandat lozinci anti FSN şi anti Iliescu.
Al doilea text din nr 9 e mult mai încifrat pentru cititorii
din afara mediului universitar clujean: „O întrebare (pe
adresa cui?): ce se mai aude despre sau (poate) în cele
două camere de ascultare din subsolul Facultăţii de Litere
din Cluj?”. Redactorul şef Dan Şăulean răspunde demn
la acuzaţiile celorlalte colege, ce vin, bineînţeles, ca
urmare a unor presiuni universitare. Iar textele,
inofensive în fond şi scrise la modul haios, le pune pe
seama libertăţii de conştiinţă şi de exprimare. În acelaşi
149
timp e respectuos cu profesorii din UBB, spunînd că nu
era în intenţia sa să îi jignească. Dacă chiar şi la cele mai
mici aluzii în legătură cu conducerea universităţii, sunt
publicate în revistă scrisori de desolidarizare, nu pare să
fie de mirare că revista a pierdut pe teren după 1989 în
spaţiul publicistic românesc…
Intelectualii şi spaţiul public
Excelent articolul intitulat Despre destinul unor
cărţi, dintr-un volum în curs de apariţie la acea dată, de
pe prima pagină a nr. 6 scris de I. Negoiţescu, text care
se poate plia la fel de bine la numeroase articolele din
Echinox şi din presa culturală antedecembristă.
Negoiţescu face referire la marile romane cenzurate de
regimurile comuniste din alte ţări (de exemplu: Doctor
Jivago de B. Pasternak, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
de A. Soljeniţîn, Băşcălia de M. Kundera ş.a), dar care
nu prea s-au scris la noi (cu excepţia, afirmă Negoişescu,
a doi autori politici mai curajoşi ca Paul Goma sau Herta
Muller) din mai multe motive pe care le putem bănui:
orgoliul publicării operei, nevoia de a supravieţui din
punct de vedere financiar şi chiar binefacerile materiale
ce reveneau scriitorilor talentaţi, dar servili, frica de
organele represive etc: „Cînd libertatea interioară
lipseşte sau e grevată de o ideologie impusă dinafară
sub forma de autocenzură, opera devină precară,
aproximativă. Cîtă risipă de talent, dar şi cîtă cenzură
interioară în atîtea romane româneşti contemporane,
însetate de adevăr şi tratate avar de autorii lor, care n-au
tăria de a se devota integral propriei lor opere! Scriitori
care nu-şi iubesc îndeajuns operele, care îşi supun la
grele şi nefaste încercări talentul”. O iritaţie la politic,
specifică literatului autonom cultural din perioada anilor
‘70-‘80, se întrevede în articolul Sandei Cordoş intitulat
Cum se „inventează” realitatea, în care e recenzat
volumul de poeme Moartea citeşte ziarul aparţinînd lui
Mircea Dinescu. Sanda Cordoş constată o „deviere de
lectură” a publicului larg care ar citi poeziile lui Dinescu
într-o cheie politică, deşi recunoaşte că versurile sunt o
„mărturie admirabilă a dizidenţei”. Într-un mic excurs
teoretic privind raportul realitate-ficţiune echinoxista
afirmă că valoarea literară a unui text ar consta în altceva
„decît cea de oglindă a unei realităţi brute sau de
reflectare a curajului social. Îşi pune problema în ce
măsură se poate citi volumul cu „instrumentul clasic al
criticii literare” avînd în vedere „toată agresiunea
prezentă a realului” politic şi social. I se explică pedant
cititorului ce este un text literar. Acesta „nu transpune
realul, nu îl transcrie la modul mecanic”. Poate folosi
convenţia verosimilităţii, dar „fără a face din ea o miză a
textului, ajungîndu-se în caz contrar, la o maculatură de
tip documentar, mai mult sau mai puţin veristă, bine
cunoscută nouă din deceniul VI”. Ca şi cum reportajele
interbelice ale unor Brunea-Fox şi Geo Bogza sau, mai
degrabă, scrierile americane şaizeciste ale adepţilor
romanului non-ficţional (Truman Capote, Norman Mailer,
memoria
150
Tom Wolfe) ar fi „maculatură”, scrieri lipsite de valoare,
doar pentru că îşi propun să prezinte cît mai veridic
evenimente şi întîmplări reale. În ciuda unor neajunsuri
în plan teoretic tributare unor locuri comune optzeciste
privind autonomia textului literar, Sanda Cordoş observă
cu fineţe calităţile „literare” ale lui Dinescu: virulenţa
tonului, ironia, parodia discursului politic dictatorial,
stilul oratoric, tehnica dialogică… Poetul pare să-şi
clameze versurile în piaţa publică, într-o modalitate
specifică, persuasivă, extrem de exteriorizată, gestuală.
Anii ‘80 ar aparţine unei istorii demonizate, unui univers
thanatic:
„Moartea în stradă citeşte ziarul
aşezat pe faţa cerşetorului mort
moartea în cîciumi-şi umple paharul
moartea-i pe cîmpuri, moartea-i în cort”.
De un patetism acceptabil, prizabil e articolul Urletul
lui Caliban al Ruxandrei Ivăncescu (nr. 9) în care se face
referire la ancheta ratată a Echinoxului din primăvară
despre textualism, apărută cu o întîrziere foarte mare din
cauza cenzurii comuniste. În faţa exploziei realului, ancheta
pare fadă, anacronică, în dezacord cu noile vremuri
pasionale, crede autoarea. Generaţia echinoxistă, în
concepţia Ruxandrei Ivăncescu, ar fi una „întîrziată”, a
„neconcordanţelor”, ce trăia din „pastişarea epigonică” a
generaţiei ‘80. Manifestă o oarecare autoironie faţă de
„strădaniile cărturăreşti” ale generaţiei sale „rarefiate de
clişee livreşti şi teribil de obsedată de ele”. Vremea jocurilor
livreşti a trecut, afirmă Ivăncescu, iar teoriile confuze ce
proclamă demarcaţia între etic şi estetic sunt false
probleme. Aplaudă apariţia unor „cărţi adevărate” nonficţionale sau de mărturii (precum Fenomenul Piteşti al
lui Virgil Ierunca). După ani şi ani de muţenie şi de jonglări
teoretice într-un aer rarefiat , generaţiei ei nu-i mai rămîne
decît „libertatea de a striga”. Îndemnul tinerei furioase nu
pare să fie dus mai departe de colegi…
În nr. 7-8 Aurel Codoban anunţă că se desparte de
Echinox şi rememorează pe scurt perioada anilor ‘80 cînd
a avut orgoliul de a „manevra” revista într-o direcţie mai
nonconformistă ideologic şi spune că unul dintre motivele
pentru care se retrage e că publicaţia trebuie condusă de
studenţi. Unul dintre puţinele articole scrise într-un stil
ludic, dezinhibat, „studenţesc” e „relatarea” lui Mircea
Ţicudean de la faţa locului a invaziei scriitorilor în
Petroşani (Noaptea cuţitelor lungi), satiră scrisă în zilele
imediat următoare Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Scriitorii
sunt, bineînţeles drogaţi, falsificatori de bani, iremediabil
vînduţi Occidentului, într-o lume de-a-ndărătelea. Oamenii
de cultură ameninţă paşnicii localnici cu DEX-uri,
împroaşcă mulţimile cu cerneală, comandouri de poetese
bîntuie serenele cartiere muncitoreşti, iar de la balcon
Gabriel Liiceanu proclamă bezmetic „Arta pentru artă”:
„Scene de groază. Ură, ţipăt şi vaiet. Căţărată triumfător
pe soclul statuii minerului, Ana Blandiana puşcă dintr-un
bici de fabricaţie străină. Din buzunare îi curg dolarii falşi
şi adevăraţi, poartă papion şi pe fustă şi-a cusut săgeţi
liberale… «Îmi vînd ţara!» ţipă ea, de pălesc în rondou
trandafirii”. Trădătorii de neam şi ţară precum Octavian
Paler, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, Al. Cistelecan
(ortografiat Critelecan), Laurenţiu Ulici, Petre Mihai
Băcanu sunt vampirii care sug sîngele boborului în această
frescă suprarealistă. Satira lui Ţicudean e într-un contrast
flagrant cu aerul solemn, lipsit de „frivolitate” al revistei.
În general recenziile sunt de calitate, tinerii redactori dau
dovadă de o stăpînire adecvată a arsenalelor criticii literare,
maniera de exprimare e a unor viitori profesori universitari.
Poate că uneori există o orientare prea tehnică a limbajului
critic. Publicaţia e alteori încărcată de analize scorţoase,
există un balast de sens, ochiul nu are timp să se
odihnească pe paginile revistei, întrucît sunt publicate
textele cearşaf, fără intertitluri şi există foarte puţine
ilustraţii (oricum, calitatea proastă a hîrtiei nu permitea
acest lucru). O ars critica neexplicită, ce denotă
cantonarea într-un univers livresc sau o atitudine de
valorizare în exces a textului literar, se resimte în textul lui
Cornel Vîlcu: In Memoriam – Ioana Em. Petrescu – O
cale neperisabilă:
„O cale de apropiere de Doamna Ioana Petrescu vine
dinspre cărţile ei; este o cale de aceea neperisabilă.
Chestiune de axiologie, de forţă efectivă; opera scrisă a
Doamnei s-a impus cu o prestanţă de neclintit; aici vom
găsi mereu o anume imagine inalterabilă, statuară”.Vîlcu
se întreabă cîţi cititori vor găsi omul Ioana Petrescu
dindărătul paginilor. Crede că pentru cei care zăbovesc
asupra cărţilor ei, acest lucru va fi un exerciţiu de utilitate
sau chiar de admiraţie. Însă pentru cei care au
cunoscut-o personal pe Doamnă la cursuri, ea este un
„punct de dragoste”. Ne putem întreba la rîndul nostru
ce se regăsea în plus la cursuri în relaţia dintre studenţi
şi profesori faţă de cărţi? Poate o atmosferă specifică,
o anumită lipsă de formalitate, un con-text, căldură şi
empatie, emulaţie, emoţie, gest… Ei bine, exact aceleaşi
lucruri par să lipsească în multe recenzii şi analize pline
de acribie din revista Echinox în cei doi ani studiaţi
(1989-1990).
memoria
Nichita DANILOV
Despre o întâlnire cu Guillaume
De fiecare dată cînd, răsfoind un album sau o revistă
literară, descoper în paginile ei o fotografie a poetului
Virgil Mazilescu, nu ştiu de ce, îmi apare în faţa ochilor
cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci, Cina cea de
taină. L-am întîlnit la începutul anilor optzeci, imediat după
debutul meu editorial, la restaurantul Uniunii.
Ca orice tînăr dornic de afirmare, cînd descindeam
la Bucureşti, după un scurt periplu prin redacţiile revistelor
Luceafărul, Amfiteatru, SLAST şi România literară,
făceam un „scurt” popas şi la localul „patronat” de doamna
Mitzi. Acolo am avut ocazia să-i văd îndeaproape pe Eugen
Jebeleanu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Emil Botta,
Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, pe Adrian Păunescu,
încă tînăr şi ferice, pe Mihai Beniuc, ajuns la dimensiunea
unui gnom, pe neuitatul Pucă, şi, bineînţeles, pe Virgil
Mazilescu şi toată pleiada generaţiei optzeci. Mi-l amintesc
şezând pe terasă, înconjurat de tineri, cărora le expunea,
oare pentru a câta oară?, viziunea sa depre literatură. În
discuţie se revenea mereu la cunoscutul eseu al Ion Barbu
despre „obezitatea” poeziei lui Tudor Arghezi. Virgil
Mazilescu era adeptul unei arte concise, de sorgintă
brâncuşiană, fiind de părere că adevărul, pentru a putea
fi perceput, trebuie redus la esenţă. Demonstraţiile sale
de elocinţă erau deseori ilustrate cu versuri din Bacovia,
pentru care Mazilescu avea un adevărat cult, şi Eminescu.
Nu erau trecuţi, desigur, cu vederea nici poeţii
contemporani, orice grupaj care apărea în Luceafărul sau
în România Literară era disecat silabă cu silabă, punct
cu punct şi virgulă cu virgulă, fiind întors pe toate părţile,
la sfârşitul festinului se dădea verdictul: aici avem de-a
face cu poezie, iar aici e vorba de simplă făcătură. Poetul
era pe cât de exigent, pe atât de generos şi cu prietenii,
dar şi cu adversarii săi din viaţa literară. La drept vorbind,
avea un singur adversar, din care făcuse o obsesie: Nichita
Stănescu, căruia îi aplica eticheta de poet “umflat”.
Deseori se întâmpla ca poeţii să se întâlnească în incinta
restaurantului. Fiecare avea masa şi fanii săi. Desigur, mai
existau şi dezertori, cei care, dintr-un motiv sau altul,
treceau de linia invizibilă a graniţei trasată între cele două
mese. Nichita Stănescu avea şi el carisma sa, fiind privit
de unii ca un Crist, care se răstigneşte pe crucea cuvintelor
limbii române, iar de alţii ca un Anticrist, ce propagă o
ideologie falsă, nocivă în esenţa ei. Masa lui era mai
animată, mai gălăgioasă. Adulatorii întotdeauna înfocaţi.
Virgil Mazilescu stătea ceva mai retras. Aura pe care o
151
făcea să strălucească în jurul lui îl împiedica să se aşeze la
aceeaşi masă cu rivalul său Nichita. Adulatorii săi erau
mai puţini, dar mai tineri şi mai consecvenţi. Detractorii,
nu prea mulţi (Nichita Stănescu, în generozitatea sa, îl
considera pe autorul lui Guillaume un mare poet şi un
bun prieten), proveneau mai degrabă din mediul politic,
decât literar. (În paranteză trebuie spus că Virgil Mazilescu
nu se sfiia să-şi exprime despre Ceauşescu şi Elena opiniile
în gura mare, intrând astfel în colimatorul organelor
securităţii...) Îl văd parcă şi acum stând în capul mesei,
înconjurat de tinerii „învăţăcei”, şi declamând câte ceva
din Mica istorie sumbră (şi aproape neglijent redactată)
cu personaje şi întâmplări destul de improvizate: “trece
în goană un pâlc de călăreţi, copitele cailor lor fumurii/
povestesc despre tine şi despre mine zice guillaume dus
pe gânduri/ când mă trezesc dimineaţa mai arunc afară
două-trei lopeţi/ de pământ reavăn dar tu cum îţi începi
activitatea prietene// vrem pinteni de aur pentru călăreţii
care se-ntorc pâlcuri-pâlcuri/ un grajd mai curat şi mai
bine luminat pentru caii lor fumurii...” Fiecare întâlnire cu
Virgil Mazilescu era pentru mine, ca şi pentru mulţi tineri,
o sărbătoare şi o lecţie de viaţă. Despărţindu-te de el, te
întorceai acasă cu ferma convingere că poezia e cel mai
important lucru de pe lume, pentru care merită să-ţi sacrifici
existenţa. Prin urmare, simţeai că nu scrii şi nu trăieşti în
zadar. Că acolo sus, cineva te ocroteşte. Totul era să nu
accepţi nici un compromis. Altfel, mai devreme sau mai
târziu, va veni scadenţa.
Acesta era şi punctul nodal din care izvorau
disputele cu Nichita Stănescu. Mazilescu era adversarul
înverşunat al oricărei forme de colaborare cu regimul, pe
care-l cataloga, în gura mare, drept criminal. Nichita
Stănescu, în expansiunea sa lirică, comisese versuri care
puteau fi interpretate şi aşa, şi aşa. Virgil Mazilescu nu
putea ierta faptul că Nichita, în plină eră ceauşistă, Roşul
vertical. Privită acum din perspectiva timpului, nu putem
spune că Nichita Stănescu a făcut cine ştie ce concesii
regimului. Dimpotrivă, poezia sa exaltă primordialitatea
ideii şi a spiritului în faţa materiei. În ceea ce-l priveşte pe
Virgil Mazilescu, el a fost consecvent principiilor sale,
atât în viaţa cea de toate zilele, cât şi prin opera pe care
ne-a lăsat-o. Şi totuşi între cei doi exista, probabil, la nivelul
subconştientului o afectivitate nemărturisită. Nichita
Stănescu, ca şi Virgil Mazilescu, de altfel, a fost un risipitor.
El s-a călăuzit după principiul după care se călăuzesc cei
care încearcă experimentând să descopere forme noi de
existenţă a materiei combinând în laborator mereu alte
elemente şi imagini, explorând mai mult exteriorul, decât
lumea dinlăuntrul lor. Virgil Mazilescu, experimentând şi
el, a căutat, călăuzindu-se după principiile promulgate de
vechii alchimişti, să reducă lumea la esenţă, căutând să
ajungă la formula ideală, prin care plumbul putea fi
convertit în aur pur şi zgomotul din jur în tăcere absolută.
Primul şi-a desfăcut deasupra lumii stufoasa sa coadă de
cometă, îmbibată cu particule radioactive, ce ne „iradiază”
şi acum, celălalt s-a adâncit în el însuşi, transformându-se
în crisalidă. S-au stins unul după altul, Mai întâi Nichita
Stănescu, în 1983, apoi, la nici un an după, în august 1984,
Virgil Mazilescu, lăsând un gol imens în viaţa noastră
literară.
152
memoria
După plecare în neant a lui Nichita, Virgil Mazilescu
s-a schimbat. Pârghiile nevăzute care-i menţinea voinţa
trează au cedat. Poetul s-a cufundat din ce în ce mai mult
într-o boemă al cărei final era previzibil pentru toţi. Drama
sa existenţială s-a suprapus cu una literară. Poate că lupta
cu îngerul poeziei lui Nichita constituia pentru el colacul
de salvare de care Mazilescu se agăţase ca să se salveze
de la înec. Poetul a luptat cu Nichita, dar acum trebuia să
lupte cu un alt Nichita, trecut dincolo de Stix. Era prea
mult pentru un om obosit de existenţă. Nichita devenise o
legendă. Ce sens mai avea să lupţi aici cu el!? Virgil
Mazilescu n-a cedat, a mers până la capăt. A mutat lupta
pe un alt tărâm, cel al umbrelor, devenit el însuşi o legendă
după sfârşitul său...
Ţin şi acum foarte bine minte una din aceste
întâlniri, când mi s-a relevat “un alt Mazilescu.” Era în
’82, pe la sfârşitul unui septembrie strălucitor, nostalgic.
Lumea revenise din concediu, începuse şcoala. Aleile
parcurilor se umpluseră de paşi tineri ce tânjeau după
vara dusă. Îmi apăruse tocmai, la Cartea Românească,
cel de-al doilea volum de versuri, Câmp negru. Redactorul
meu de carte, poetul Florin Mugur, un om extrem de rafinat,
un adevărat degustător de poezie, trecut şi el, ca şi
Mazilescu şi mulţi alţii, de mult în lumea drepţilor, îmi telefonă
într-o seară, zicându-mi să vin de urgenţă la Bucureşti, să
ridic semnalul. L-am întrebat, eram şomer, dacă pot lua şi
drepturile de autor. Poetul m-a asigurat că da. Puteam să
vin a doua zi? Florin Mugur a stat o clipă pe gânduri şi a
răspuns afirmativ. În aceeaşi seară, m-am urcat în trenul de
noapte şi a doua zi dimineaţă am descins la Bucureşti. Era
la mijlocul săptămânii, într-o joi. O zi în care se aduna multe
lume la bomba Uniunii. Eram dornic să “iau” pulsul capitalei.
În fond, acolo se făceau cărţile. Trăiam într-un oraş paşnic,
patriarhal, unde, în afara unor mici can-can-uri literare, nu
se întâmpla nimic demn de consemnat. Un timp viaţa literară
fusese animată de prezenţa lui Mihai Ursachi. Dar Mihai
plecase în exilul său american, astfel că Iaşul nostru se
cufundase şi mai mult în lentoarea sa. Abia pe la mijlocul
anilor optzeci, ca o reminiscenţă a magistrului, începuse să
se închege, în jurul lui Dan Petrescu, disidenţa ieşeană.
Prin urmare, contactul cu Bucureştii însemna o gură de
oxigen proaspăt, necesară pentru a te trezi, fie şi pentru o
clipă, din lunga şi disperata agonie.
Am petrecut noaptea stând mai mult pe culoar şi
scrutând prin fereastră bezna atotstăpânitoare. Din când
în când, trenul oprea în câte o staţie mai mult sau mai
puţin obscură. Deschideam geamul, respiram adânc,
priveam peronul pustiu, prost luminat, plin de chiştoace
şi cocoloaşe de hârtie, şi pe urmă o luam din loc. Lăsam în
urmă stâlpi de telegraf, copaci ce începeau să ruginească,
păduri, dealuri, câmpii, drumuri, râuri şi poduri. Cu fruntea
lipită de geam, visam la gloria mea literară. Treceam dintro stare în alta, alternând bucuria cu tristeţea, speranţa cu
depresia. Ba mi se părea că mi se deschide în faţă un viitor
luminos, în care steaua mea va străluci alături de Luceafăr,
ba, aducându-mi aminte de nişte cronici nu tocmai
măgulitoare care-mi fuseseră dedicate, mi se părea că toată
întreprinderea mea e sortită eşecului şi că tot ce voi face
va însemna doar o pierdere de timp. Noaptea trecu destul
de uşor. Reuşisem să aţipesc spre dimineaţă, aşa că la
coborâre mă simţeam destul de odihnit. Trenul, ajunsese
prea devreme în capitală. Era cinci şi ceva. O oră mult
prea matinală pentru a hălădui prin Bucureşti. Am stat un
timp pe peron, citind o carte. Localurile se deschideau
abia la opt, timpul se scurgea greu, iar nerăbdarea mea dea ajunge la redacţie îmi amplifica senzaţia că ceasul s-a
oprit în loc. Când s-a crăpat de ziuă, am luat-o încet-încet
hai-hui pe străzi, având drept reper linia de tramvai; am
trecut pe Griviţei, pe lângă Hotelul Nord, cotind la dreapta,
pe Polizu, am ajuns la intersecţia cu Berzei, apoi am
traversat din nou Griviţa, pierzându-mă pur şi simplu întrun păienjeniş de străduţe ce se învârteau în cerc. Ţin
minte că am reperat din mers casa Blandianei, ieşind apoi
pe Nuferilor, am trecut pe lângă clădirea Editurii Cartea
Românească, aţintindu-mi pentru o clipă ochii spre pălăria
de bronz a lui nea Iancu, năpădită de frunze galbene şi
melci, şi după viraje şi coturi nesfârşite am ajuns, în sfârşit,
la poarta laterală a Cişmigiului. Intrând în parc, am hălăduit
o vreme pe alei. Mă mutam de pe o bancă pe alta, citind
din scoarţă în scoarţă revista SLAST, apărută sub
oblăduirea lui Ion Cristoiu. În sfârşit, soarele iţit printre
frunziş se mişcă o dată cu acele ceasului Pobeda, se făcu
astfel ora nouă, apoi zece. La zece am căutat o masă
retrasă pe terasa restaurantului aflat în incinta parcului,
am privit bărcile pustii, am contemplat apa, am băut o
cafea şi am calculat în minte traseul de întoarcere, în aşa
fel încât la unsprezece punct să fiu la poarta editurii. Dacă
în viaţa cea de toate zilele punctualitatea mea lasă de dorit,
la astfel de “întâlniri” soseam întotdeauna la ora potrivită.
Nici de data asta n-am întârziat. Păşind în incinta editurii,
întâi m-am dus la secretariat, după care am coborât la
subsol, unde se afla depozitul de carte. Iar de aici am
urcat pe o altă scară la casierie. Aveam de încasat, pentru
drepturi de autor, o sumă ce reprezenta salariul meu pentru
doi ani de zile. La ora 12,00 m-am întâlnit cu Florin Mugur,
pe care l-am invitat la restaurantul Uniunii. Mugur însă
călca pe acolo destul de rar. Fauna scriitoricească îi făcea
rău. Trecut prin ciur şi prin dârmon, Florin Mugur, văzuse
în viaţa lui cum se ridică şi se prăbuşesc glorii literare
după glorii. Nu frecventa localul, fiindcă avea oroare de
ratare. El îi admira pe scriitorii de la distanţă. Neaşteptata
moarte a lui Marin Preda îl îndemna să se ferească de
excese. I-am strâns mâna şi punând banii în plic, m-am
îndreptat spre locul pierzaniei. Ieşind pe poarta editurii,
am întors privirea: Florin Mugur stătea la capătul scării şi
clătina din cap. I-am auzit din urmă glasul povăţuindu-mă
să nu beau fără să mănânc. Bineînţeles că nu l-am ascultat.
Cum am ajuns la restaurantul Uniunii, m-am îndreptat spre
locul de pe terasă unde stătea Mazilescu. În curând, masa
se umplu de colegi de breaslă, mai tineri şi mai bătrâiori,
devenind neîncăpătoare. S-au perindat pe-acolo şi
Mariana Marin, şi Dan Arsenie, poetul Eugen Suciu, Elena
Ştefoi, Florin Iaru, Train T. Coşovei, Ştefan Agopian,
Bogdan Ghiu, Daniela Crăsnaru, Nae Prelipceanu, Denisa
Comănescu, Radu Călin Cristea, Romoşan, Mihai Şora,
Ion Drăgănoiu, Al. Paleologu, Petre Stoica, cu care
Mazilescu se lua mereu la harţă, Magda Cârneci, o întreagă
şleahtă. Masa a devenit neîncăpătoare, astfel că am rugato pe doamna Mitzi să mai punem una alături. Până la urmă
am pus două...
memoria
Îmi sărbătoream “succesul”. Am comandat coniac,
şi vin, şi bere. Şi fripturi. Şi cafea şi tot ce era mai bun.
Mazilescu a luat cartea în mâinile sale şi a recitat aproape
jumătate din ea. Trăiam o adevărată sărbătoare. Eram
nestăpânit, dar şi lucid. Atât de lucid, încât am refuzat să
mănânc friptura pe care-o comandasem. N-am refuzat însă
şi vinul. Pe la şase după-amiază, asistenţa dădu semne de
oboseală. Chiar şi autorul lui Guillaume poetul şi
administratorul, altădată rezistent la sindrofii, începu să
se pleoştească. De altfel, poetul nu prea părea să fie în
apele sale. Ridicându-se de la masă Mazilescu recită drept
încheiere: “cineva de pe lume are nevoie de mine/
dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ o dragostea mea
dacă ai nevoie de mine/ gândeşte-te la mine/ în spaţiul cel
mai umilit/ te-am sărutat eu mortul....” Ascultându-l, am
tresărit. Vocea lui Mazilescu trăda o emoţie profundă. Pe
moment nu l-am înţeles. Dar mai târziu, după vizita pe care
i-am făcut-o în acea seară acasă, mi-am dat seama că poetul
trăia o mare dramă. Relaţia sa cu “minunata” lui Rodică
scârţâia din toate încheieturile. Ca să uite de problemele
ce-l frământau, Mazilescu se cufunda în poezie şi-n
alcool...
Fiind uşor ameţit, poetul m-a întrebat dacă fusesem
vreodată pe la el. Nu, nu avusesem ocazia. La ce oră avem
trenul spre Iaşi. La 23. Deci, aveam timp suficient pentru o
vizită. La început m-am eschivat. Eram, de altfel, şi eu
destul de obosit. Virgil însă a insistat. Tocmai se mutase
într-un nou apartament, pe Calea Moşilor. Nu eram curios
să văd cât de confortabil locuieşte un reprezentat de seamă
al generaţiei onirice? Nu vroiam să deranjez. Nu era nici
un deranj. Cu ocazia aceasta voi avea, mi-a spus, ocazia
s-o cunosc şi pe Rodica... N-o cunoscusem încă? Am
mărturisit că nu. Rodica ne va pregăti o cină pe cinste, ma îmbiat Virgil. Puteai să i te împotriveşti?
Ne-am luat rămas bun strângând la piept pe fiecare
din veselii şi, totodată, sumbri noştri comeseni. La
despărţire, Ion Drăgănoiu mi-a întins o carte de vizită. Nu
prea eram obişnuit cu ele. “Mâine, dacă mai eşti pe aici,
te-aş ruga să treci pe la mine. Mai stăm şi noi la un pahar
de vorbă...” Văzând că tac, insistă: “Îmi promiţi?” I-am
spus că am tren în noaptea asta. “Poate te mai răzgândeşti,
surâse el cu dublu înţeles. Oricum invitaţia rămâne valabilă
şi pentru altădată. Oricând treci prin Bucureşti, la ceas de
zi sau de noapte, nu mă ocoli...” I-am promis că îl voi
căuta. “Atunci, pe mâine sau dacă nu, pe altădată...” Şi
Drăgănoiu schiţă acelaşi surâs pe jumătate ironic, pe
jumătate înţelegător. Ceva din felul meu de-a fi îi dădea de
bănuit că “aventura” mea bucureşteană n-o să se termine
în seara aceea. Şi aşa a fost. Îi sunt recunoscător şi acum
pentru cartea de vizită pe care mi-a înmânat-o. M-a salvat,
în acea noapte, după cum veţi vedea mai târziu, dintr-o
mare încurcătură. În sfârşit, am pornit-o spre poartă. Ieşind
de la bodega Uniunii, am traversat Calea Victoriei, am trecut
prin Piaţa Amzei, oprindu-ne o clipă în preajma blocului
unde stătea Nichita. În dreptul celebrului plop Gică, ne
ieşi în faţă un câine negru. “Cânii negri sunt de bun augur,” murmură poetul. “Atunci se cuvine să-l cinstim”,
am zis, şi scoţând din buzunar o bancnotă de o sută, l-am
momit să vină la mine. Dând din coadă, câinele se apropie.
Am umezit bancnota şi i-am lipit-o pe frunte, ca la
153
muzicanţi. “În noaptea asta, i-am spus, nu uita să cânţi la
violoncel.” Câinele dădu din coadă ascultător. “Poate ai
să găseşti şi vreo căţea să-ţi ţină isonul...” Bravam.
Încercam să mă comport, cum se spune, cât mai şocant.
Chiar dacă veneam din provincie, aveam şi eu, totuşi,
“ticurile” mele. Memoria confraţilor din capitală trebuia
bruiată cu o poveste insolită. Mazilescu dădu din cap
destul de înţelegător, dar nu intră în jocul meu. Vecinătatea
casei lui Nichita îl îndemna să adopte o atitudine rezervată.
Am plusat, mângâind maidanezul pe creştet şi întrebândul: „Tu cunoşti versurile astea: privesc la nenăscuţii câini,
cum pe nenăscuţii oameni îi latră? Le-ai putea intona,
pentru noi, în noaptea asta?! Javra dădu ascultătoare din
coadă. Drept răsplată, i-am lipit încă o bancnotă cu
Bălcescu. Mazilescu îmi făcu semn s-o luăm din loc. Nu
m-am putut despărţi de prietenul meu din Piaţa Amzei fără
să-i strâng lăbuţa ridicată cu o oreşicare gingăşie: „Dacă
erai o doamnă, îţi sărutam mânuţa. Aşa, trebuie să ne
despărţim ca nişte bărbaţi... Rămâi cu bine amice şi nu
încurca versurile la concert...” Văzând că i-am acordat
„credit”, câinele se ţinea după noi scai. În sfârşit, iată, îşi
găsise şi el nişte stăpâni. M-am întors, şi l-am alungat,
bătând cu piciorul în asfalt. Câinele se îndepărtă cu câţiva
paşi de noi. Bancnotele se dezlipiseră una după alta de
pe creştetul lui, zburând în zig-zag pe trotuar. Nu m-am
obosit să le culeg, lăsându-le pradă vântului. Până la urmă
mi s-a făcut milă de el şi înainte de a-l pune pe fugă, am
intrat într-un magazin din Piaţa Amzei, de unde am
cumpărat o jumătate de kilogram de salam de soia şi o
sticlă de votcă vietnameză. Salamul l-am aruncat câinelui,
iar votca am băgat-o în geanta verde. Eram stăpânit de o
bucurie aducătoare de pagubă. Priveam în vitrină şi
izbucneam în râs de la orice. Intuiam, pe undeva, că ziua o
să sfârşească prost. Râzând, stârneam curiozitatea şi
indignarea trecătorilor, care se uitau la noi, la mine, cu un
ochi compătimitor. Câinele care hăpăise salamul ne dădea
din nou târcoale. Simţise însă că ceva era în neregulă cu
noi. Râsul meu îl sperie. Ţin minte că la un moment dat, lam arătat cu degetul, iar câinele o luă schelălăind din loc.
În timp ce hohoteam îndoindu-mă de râs, mi-am adus
aminte de cuvintele mamei, care atunci când mă apuca
astfel de accese, îşi făcea cruce, rugându-se de Dumnezeu
să alunge necuratul din sufletul meu. Căutam să mă
opresc, dar nu reuşeam să-mi stăvilesc râsul. Cu barba
înfundată-n piept, Virgil Mazilescu păşea alături cufundat
în gânduri. L-am întrebat dacă nu cumva l-au deranjat
cele două versuri pe care le-am recitat din Nichita. Nu,
nici într-un caz. Imaginile cu necunoscuţii câini care-i
latră pe nenăscuţii oameni erau admirabile. Nu împotriva
unor astfel de poezii lupta Mazilescu. Aici era vorba de
un alt Nichita, cu adevărat inspirat. Pe acest Nichita
Mazilescu îl admira. Nu eram sigur dacă reţinusem corect
versurile. În poezia lui Nichita, nu mai ştiam cine lătra pe
cine. Nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni, sau invers.
Virgil mi-a spus că, după opinai lui, erau valabile ambele
variante. Ambele îşi aveau absurdul şi tragismul lor. Din
Piaţa Amzei, am cotit pe nişte străduţe şi am ieşit în Piaţa
Romană. De acolo, am luat-o în sus, spre Calea Moşilor.
Drumul mi s-a părut nespus de lung. Ne opream la câte o
răspântie la un pahar de vorbă. Am mers un timp având în
154
memoria
stânga noastră linia de tramvai. La o bifurcaţie ne-am oprit.
Poetul era de părere să luam un taxi sau să urcăm în primul
vehicul care se va opri în staţie. Aşa am făcut. Am luat un
tramvai. Am mai mers două staţii. Coborând, am traversat
şoseaua şi am cotit-o printre blocuri. Cartierul se afla în
plină expansiune. Peste tot dădeai de scânduri, cărămizi,
moloz, var, carton, bitum şi tot felul de fiare. Călcam cu
grijă, ca să nu nimerim în gropi sau să nu ne împiedicăm
de sârme. Deşi era o oră destul de târzie, cartierul forfotea
de lume. În sfârşit am ajuns şi în faţa blocului unde locuia
poetul. Uşa de al casa scării era larg deschisă. Liftul încă
nu funcţiona, aşa că am început să urcăm, strecurândune printre muncitorii care cărau mobilier, opintindu-se din
greu, şi oprindu-se să se odihnească între etaje. Atmosfera
părea destul de deprimantă. Teama de necunoscut
începuse să pună stăpânire pe mine. Mă mutasem şi eu
de nenumărate ori, cărasem eu însumi de atâtea dăţi
mobilier pe scări, încât percepeam această forfotă ca peun coşmar. Mazilescu urca însă destul de liniştit, salutânduşi politicos vecinii. Nu mai ţin minte exact la ce etaj ne-am
oprit. Parca la cinci sau la şase. Au trecut de atunci atâţia
ani încât am uitat. Mi s-a întipărit însă minte atmosfera
generală. Aveam impresia că am pătruns în Turnul Babel
sau în Hotelul Occidental descris în America lui Kafka.
Decorurile erau într-o continuă mişcare. Nimerisem parcă
într-un furnicar. Se cărau dulapuri, paturi, haine, mese,
scaune şi cărţi. Locatarii şi salahorii alergau continuu pe
scări. Se auzeau icnente, gâfâieli, râsete înfundate şi
înjurături. Mirosul de sudoare era anihilat în aer de mirosul
de mâncare (cartofi prăjiţi cu peşte congelat) şi de băutură
ieftină. Urcând treptele, îmi imaginam că în curând ne
vom trezi în faţa unei uşi în spatele căreia ne va întâmpina
misterioasa Rodica, despre care îmi vorbise de atâtea ori
poetul, dar pe care n-o văzusem în carne şi oase niciodată.
Urcând, o asemănam când cu capricioasa Klara Pollunder,
când cu micuţa dactilografă Teresa Berkhtold, de care se
îndrăgosteşte rând pe rând Karl Rossmann, eroul din
America lui Kafka. “Te pomeneşti, mi-am zis, că poate în
loc de Teresa, o să-mi apară în faţa ochilor Brunelda,
înarmată cu o mătură şi-un microfon.” Nu ne-a întâmpinat
nici una şi nici alta. Ne-am oprit în faţa unei uşi
confecţionate ca multe altele din carton presat sunând de
zor fără să ne răspundă cineva. “Probabil Rodica s-a dus
la o vecină sau a coborât să facă nişte cumpărături... Să
văd dacă mai am cheia, dacă nu va trebui s-o aşteptăm,”
se pleoşti Mazilescu. Am lăsat geanta jos şi m-am aşezat
pe ea. “Uite că am găsit-o...” Poetul vâră cheia în yală şi
uşa se deschise scârţâind în întuneric. Mi-am luat bagajul
şi am intrat. Mazilescu aprinse lumină şi mă invită într-o
bucătărie care mi s-a părut a fi destul de spaţioasă, poate
şi din pricina faptului că nu se afla înăuntru nici un fel de
mobilier. Ne-am aşezat direct pe linoleum, îndepărtând din
calea noastră mulţimea de borcane şi de sticle goale
abandonate pe podea. Am dat să desfac sticla de votcă
vietnameză, dar Mazilescu îmi spuse să mai aştept o clipă.
Înainte de a ne apuca de treabă, era bine să îmbucăm
ceva. Poetul puse reşoul în priză şi făcu nişte ochiuri. Mai
desfăcurăm şi câte o conservă de peşte. Mâncarăm pe
săturatelea. După care Virgil puse şi de-o cafea. Cafeaua
ne învioră. Ne turnarăm, totuşi, şi câte un pahar de votcă.
Virgil aduse din camera de-alături Cartea de iarnă a lui
Mureşan şi începu să citească din ea. Era unul din poeţii
săi de suflet. Apoi îmi recită un poem de-al său mai nou,
Administratorul explică în ce constă de fapt viaţa lui,
care se potrivea cu decorul şi forfota kafkiana de pe scara
blocului: “de ce mă frământă/ atât de mult - doar
prevăzusem totul/ până în cele mai mici amănunte/
transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ viaţa
mea// o să-mi ard hainele din nou o să-mi schimb
identitatea/ câtă cinste şi câtă glorie - am prevăzut totul/
odihnească-/se în pace dumnezeu să-l odihnească în pace/
poate vom avea şi noi de pe urma lui ceva de câştigat”.
Virgil îşi strivi ţigara în farfurie şi se ridică. Mă
invită să-i vizitez acum “vastul său apartament” pe care-l
împărţea cu mândra sa Rodică. Am deschis uşa sufrageriei
unde se aflau doar pachete de cărţi, legate cu sfoară şi
puse unele peste altele. Apoi am intrat şi în dormitor, unde
se afla un pat imens, acoperit cu un cearşaf roz. Un sul de
hârtie atârna ca un afiş agăţat de tăblia patului. Era un
mesaj de la Rodica. Mazilescu se apropie şi-l silabisi cu
voce tare, apoi începu să-l recite ca pe o poezie. Buna lui
Rodică îl înştiinţa, pe această cale, să n-o aştepte “în
noaptea asta”, căci va dormi la o prietenă. Mazilescu a
citit de câteva ori mesajul, cu o voce din ce în ce mai
ameninţătoare. Pe măsură ce citea chipul i se făcea alb ca
varul. Apoi poetul se întinse pe podea şi bătu cu disperare
cu pumnii şi fruntea în parchet. “De ce tocmai mie mi-e dat
să mi se întâmple asta!?” l-am auzi gemând. L-am lăsat
întins acolo, lângă obiectul suferinţei lui, şi m-am întors în
bucătărie. “Ieşirea” lui m-a impresionat profund. Aveam
să trec şi eu, în curând, printr-o criză similară. Era multă
dezordine şi-n viaţa mea. Mi-am turnat un pahar şi l-am
golit, privind cu resemnare la dezordinea din jur. După un
timp, reveni şi Mazilescu, cu faţa proaspăt răcorită la
robinetul de la baie. Am tăcut o vreme amândoi, sorbind
din pahare. Apoi eu m-am ridicat şi am dat să plec. Se
făcuse deja ora nouă. Virgil a încercat să mă reţină.
“Înnoptează la mine, şi mâine iei trenul de amiază şi te
duci... Eşti obosit, de ce atâta grabă?” Eu însă m-am
încăpăţânat să plec şi n-am cedat. Poetul vru să mă
conducă până la tramvai, dar eu am zis că nu e cazul.
Staţia se afla în apropiere. Virgil a insistat să mai stau o
memoria
clipă, să-mi facă o cafea, care să mă întremeze. Am susţinut
că nu sunt obosit de fel, deşi îmi simţeam picioarele
îngreunate. Ne-am îmbrăţişat bărbăteşte şi am ieşit. În
urma mea, am auzit glasul lui Virgil, răsunând în ecouri pe
scara scării care era acum pustie: “Ai grijă cum te urci în
tren...” Am părăsit blocul cu un sentiment apăsător în
suflet. Poate că nu trebuia să plec. Poate că în acea noapte
Mazilescu avea nevoie în preajma lui de un prieten?! Ce
mă mâna spre gară, nu ştiu. Acasă nu mă aştepta nimic
deosebit. Ci dimpotrivă: atmosfera în care trăiam devenea
din ce în ce mai greu de suportat. Nu ar fi fost mai bine să
mai pierd o zi sau două cu prietenii mei din Bucureşti?!
Glasul lăuntric, îmi spunea să mă întorc. Nu l-am ascultat.
Târând geanta după mine, am pornit înainte. Oboseala ma ajuns pe drum. Noaptea petrecută în tren şi ziua agită şiau spus cuvântul. Am ajuns în staţie şi am aşteptat
tramvaiul. Ţin minte că m-am urcat şi am găsit un loc pe
scaun lângă geamul din dreapta. Apoi firul s-a rupt. Am
aţipit şi m-am trezit abia la ora unu, umblând de unul singur
printr-un Bucureşti pustiu. Eram totuşi undeva în centru,
pe Magheru. Cu greu m-am orientat în spaţiu. M-am gândit
să caut un hotel. Am ajuns la Lido. Abia la recepţie mi-am
dat seama că nu aveam nici buletin, nici geantă. M-am
căutat prin buzunare. Am dat doar de mărunţiş. Ce ar fi de
făcut? Am ieşit din hotel şi am pornit-o hai-hui pe străzi,
încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine.
Avusesem la mine bani şi vreo două zeci de volume din
Câmp negru. Geanta rămăsese probabil în tramvai. Sau
poate am coborât cu ea şi am pierdut-o pe drum. Sau
poate mi-o furase cineva. Eram într-o stare jalnică, de
nedescris. Cum renunţasem pentru o perioadă la serviciu,
banii îmi erau necesari pentru a supravieţui. Dacă-i
drămuiam bine, puteam rezista cu ei şi un an. Da, râsul
meu, nu fusese un semn de bun augur. Tot căutându-mă
prin buzunare, am dat peste cartea de vizită pe care mi-o
înmânase Drăgănoiu şi deodată în sufletul meu s-a aprins
un licăr de speranţă. Nu cumva puteam să înnoptez la el?!
În fond, poetul îmi spusese că-l pot suna la orice oră.
Acum era trecut de unu. “Fie ce-o fi, mi-am zis, am să
încerc. Mi-a zis că e nocturn...” Cum aveam mărunţiş în
buzunar, m-am dus la un telefon public şi am format cu
grijă numărul. Telefonul sună îndelung, strident. Întâi am
vrut să pun receptorul în furcă şi să plec. Dar am aşteptat.
După un timp mi-a răspuns o voce de femeie, somnoroasă.
Am spus pe scurt cine sunt şi cerând mii de scuze, am
rugat-o să mi-l dea la telefon pe domnul Drăgănoiu. Vocea
de femeie mi-a răspuns cu amabilitate că soţul ei nu e
acasă, că e plecat, aceasta pur şi simplu m-a şocat, să
înnopteze la amanta lui. Atunci i-am explicat, precipitat,
cerându-mi din nou iertare, ce păţisem. Soţia lui Drăgănoiu
nu mă cunoştea personal, dar auzise de mine. Înainte de
de-a pleca, soţul ei i-a arătat volumul meu de versuri apărut
la Cartea Românească. Vocea ei era amabilă. Femeii i se
făcuse, probabil, milă de un poet venit din provincie, care
rătăcea pe străzi, pierdut, prin Bucureşti. M-a invitat să
vin să dorm la ei, indicându-mi şi adresa, care, de altfel,
era trecută şi pe cartea de vizită ce o ţineam cu sfinţenie în
mână. Locuiau undeva vis-a-vis de Cişmigiu. În apropiere
de Agenţia de voiaj. Imobilul nu era chiar atât de greu de
reperat.
155
...Am sunat şi mi s-a deschis. Soţia lui Dărăgănoiu
m-a condus mai întâi la bucătărie şi m-a întrebat dacă nu
vreau să gust ceva. Numai de mâncare nu-mi ardea. Eram
în stare să mă ascund sub preş de ruşine ce-mi era. Doamna
m-a condus în dormitor şi mi-a arătat un pat cu lenjerie
curată, care mirosea frumos. Mă simţeam ca o jivină. O
perioadă am stat cu ochii deschişi în întuneric, încercând
să derulez înapoi şi înainte filmul amintirilor. Totul se bloca
la secvenţa din tramvai. Îmi aminteam scaunul, fereastra
ce luneca în noapte, geanta aşezată între picioare. Şi apoi
recepţia hotelului unde mă căutam disperat de acte. Prin
urmare, pierdusem totul. Şi banii, şi cărţile. Trebuia să mă
împrumut de un bilet ca să mă întorc acasă. Cum aveam
să-mi arăt mutra în lumea literară? Mă culcasem, fără să
mă mai dezbrac, nu pe pat, ci pe o canapea, care se afla
acolo, într-un colţ, tocmai ca să nu murdăresc aşternuturile.
Am stat mult timp cu mâinile sub cap şi ochii aţintiţi în
gol. Apoi am adormit. M-am trezit pe la cinci jumătate sau
pe la şase. Călcând pe vârfuri, am ieşit pe hol şi am căutat
toaleta. Acolo am stat şi m-am uit cu nedumerire în oglindă.
Îmi era pur şi simplu greaţă să mă privesc în ochi... Totuşi,
nu arătam chiar rău. Mi-am făcut retuşurile de rigoare. Şi
apoi am început să mă dezbrac, cu gândul să fac un duş
rece, cum eram obişnuit, care să mă pună pe picioare.
Atunci s-a produs minunea. Plicul în care îmi vârâsem
banii, mi-am adus aminte, în timp ce petreceam la
restaurantul Uniunii, a căzut din căptuşeală pe podea, la
picioarele mele. L-am ridicat de jos şi m-am uita înăuntru.
Bancnotele se aflau acolo, legate în banderole. M-am
aşezat pe marginea căzii şi am început să râd. Dumnezeu
ţinuse cu mine. Veselia mea bezmetică nu-i îndepărtase
mâna ocrotitoare de pe creştetul meu. M-am vârât sub
duş şi în timp ce apa curgea în voie m-am rugat, rostind
toate rugăciunile pe care le învăţase în copilărie. M-am
şters cu un prosop curat, pregătit parcă pentru mine
dinainte, şi am ieşit din baie cu forţe refăcute. Pe la şapte,
am auzi zgomote de uşi prin casă şi am ieşit din dormitor,
cu bagajul pregătit, gata de plecare. Doamna Drăgănoiu
îmi ură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, bună dimineaţa
şi mă pofti la micul dejun. Era deja prea mult. Am băut
totuşi o cafea şi cerându-mi încă o dată scuze, am plecat.
Afară, am răsuflat uşurat. Era o dimineaţă splendidă de
toamnă. Am traversat bulevardul şi am intrat în Grădina
Cişmigiu. M-am aşezat pe o bancă, încercând să-mi pun
gândurile în ordine. Întoarcerea acasă nu mai era o
problemă. Banii îi găsisem. Din suma pe care o încasasem,
cheltuisem vreo două mii. Îmi mai rămăsese o sumă
frumuşică pentru “anotimpul rece”. Mi-am făcut un plan
pentru ziua pe care urma s-o petrec în capitală. M-am
gândit să plec cu trenul de la ora patru după-amiaza. Aveam,
deci, câteva ore de hălăduit prin Bucureşti. Mă gândeam
să mă abat mai întâi pe la librăria editurii, ca să-mi cumpăr
nişte cărţi pentru prietenii de-acasă. Era însă prea devreme.
Librăria se deschidea abia la zece. Stând pe bancă, m-am
gândit că poate geanta nu era chiar cu totul pierdută.
Poate că n-o luasem cu mine. Nu cumva o uitasem la Virgil”
Şi deşi imaginea cu mine stând pe scaun în tramvai îmi
reveni în minte, mi-am zis că totuşi s-ar putea să mă înşel.
Poate că totul era doar un simplu vis. M-am gândit atunci
că n-ar fi rău să ajung din nou la Mazilescu şi să-l întreb
156
memoria
de cărţi. Nu cunoşteam însă adresa la care locuieşte. Chiar
şi numele cartierului în care mă purtaseră paşii îmi era
necunoscut. Vedeam însă foarte clar drumul. Am închis
ochii şi am apelat la memorie. Ţineam minte aproape orice
amănunt, începând cu momentul în care ne ridicasem de
la masă (scena cu câinele din Piaţa Amzei m-a făcut să
zâmbesc) şi până în momentul în care m-am urcat în
nefastul tramvai cu gândul să ajung în Gara de Nord.
Aveam oareşicare dubii asupra blocului. Dar mă puteam
baza pe intuiţie şi pe orientarea mea în spaţiu care nu mă
înşelau prea des. M-am ridicat de pe bancă şi am luat-o
spre ieşirea din parc, pe Bd-ul Schitu Măgureanu, am cotit
apoi pe Ştirbei Vodă, ieşind pe Calea Victoriei, în apropierea
sediului Uniunii. Am mers până la poartă, pe care am luato drept punctul de pornire. Traseul meu era destul de
întortocheat. L-am refăcut bucată cu bucată. M-am oprit
în locurile în care făcusem câte un popas cu o zi mai înainte.
Îmi era încă vie în memorie conversaţia pe care o purtasem
cu Mazilescu pe drumul lung ce ducea spre locuinţa lui.
Replicile, mimica, gesturile şi intonaţia vocii poetului îmi
revenea mereu în minte. Am mers o bună bucată de drum,
fiind atent la orice amănunt. Mai perindă şi azi prin faţa
ochilor imagini şi oameni care atunci mi-au ieşit în cale, iar
memoria mea a păstrat numele unor străzi: C.A. Rosetti,
Batiştei, Arghezi, Galaţi, Popa Petre, Armenească, prin care
mi-au trecut atunci paşii... M-am oprit în staţia în care ne
oprisem cu o zi mai înainte şi am aşteptat tramvaiul,
blestematul de tramvai. Am coborât unde coborâsem cu o
seara trecută. După ce tramvaiul s-a mişcat din loc, privind
în dreapta şi în stânga, m-am orientat încotro s-o iau.
Ajunsesem pe alee. Mă uitam la blocuri. Căutam să reperez
scara. Ţineam minte că acolo era un geam spart. Simţurile
mele erau încordate la maximum. Aş fi fost în stare, pentru
a ajunge la destinaţie, să mă folosesc nu numai de văz şi
de auz, ci şi de organul olfactiv. Pe casa scării era linişte.
Probabil mutatul începea la oră ceva mai rezonabilă. Era
abia opt şi un sfert. Am început să urc. Număram palierele.
Mă ghidam după zgârieturi. Ştiam cum era orientată uşa.
Doar numărul etajului îmi era neclar. Paşii mei sunau în
gol. Rezonanţa pereţilor noi de beton le amplifica
amploarea. Îmi auzeam până şi răsuflarea şi bătaia ritmică
a sângelui în tâmple. În sfârşit, m-am oprit în faţa unui
dreptunghi de carton presat de culoare bej şi am ascultat.
Dinăuntru nu răzbătea nici un zgomot. Am sunat la uşă de
trei ori. M-a gândit: oare nu cumva am nimerit într-un
moment nepotrivit?! Poate între timp se întorsese, din
vizita-i nocturnă, iubita lui Virgil... Nu ştiu de ce nu mi-am
pus întrebarea că s-ar putea să fi sunat la o altă uşă. Poate
nu nimerisem apartamentul, poate ajunsesem într-un alt
imobil. S-a auzit un hârşâit de paşi pe ciment şi apoi uşa
se deschise. Mă întâmpină un Mazilescu proaspăt
îmbrăcat şi pieptănat, gata pentru promenadă. Poetul mă
măsură cu atenţie din cap până-n picioare... “Ce-ai păţit?”
m-a întrebat zâmbind, după ce mă pofti în casă. “Eşti
singur?” l-am chestionat la rândul meu. Mi-a răspuns cu
un citat bacovian: “Singur, singur, singur... Într-un han
departe. Străzile-s pustii. Doarme şi hangiul, toate sunt
deşarte....” Versurile ne-au făcut să izbucnim în râs. Deşi
Rodica nu se întorsese încă, Guillaume, cum îi spuneam în
taină, era într-o dispoziţie bună. M-a întrebat încă odată
ce-am păţit. I-am relatat, cu lux de amănunte toată
tărăşenia, apoi l-am întrebat, dacă nu cumva, din
întâmplare, geanta mea s-a rătăcit la el. Poetul mă văzuse
coborând scările cu ea pe umăr. Totuşi, pentru siguranţă,
ne-am dus s-o căutăm. Am căutat-o pe hol. În sufragerie,
în dormitor, unde se afla acelaşi pat, de care rămăsese
atârnat mesajul bunei Rodica. Văzându-l agăţat acolo,
Mazilescu făcu o grimasă. Am ieşit apoi să căutăm geanta
şi la baie şi-n balcon. Mazilescu m-a întrebat dacă nu am
pierdut şi banii. I-am povestit cum i-am recuperat. Între
timp se făcuse aproape zece. Nu avea rost să mai zăbovim
prin casă. Am ieşit. Ne-am dus la un expres, ce se afla în
apropiere. Acolo am mâncat câte o ciorbă de burtă şi neam dres cu bere Zimbru. În timp ce beam, poetul începu
să-şi aducă aminte de Rodica. Scrisoarea ei îi revenea
mereu în minte. “Am s-o caut azi la bibliotecă,” îmi spuse.
Am căutat să abat discuţia spre un alt subiect, însă
conversaţia nu se prea lega. Până la urmă, am achitat nota
de plată şi am luat-o perpedes spre Uniune, aşezându-ne
la aceeaşi masă unde stătusem cu o seară mai înainte.
Curând, în jurul nostru s-a adunat o parte din vechiul
grup. Animat de atmosfera generală, Mazilescu se antrena
în discuţie, trecând de la ironie la sarcasm. La ora două,
mi-am luat rămas bun de la toţi şi am plecat spre gară.
L-am revăzut, dacă nu mă-nşel, după un an.
Mazilescu se schimbase. Era din ce în ce mai greu de
“stăpânit”. Venise la Iaşi în compania lui Mihai Şora, Dan
Arsene şi a lui Petre Stoica, cu care se afla mereu în
dispută. Am reuşit să schimbăm câteva vorbe la o masă.
Apoi, din Bucureşti, o dată cu apariţia volumului
Guillaume poetul şi administratorul, au început să
sosească zvonuri din ce în ce mai alarmante. Rodica-l
părăsise. Poetul suferea cumplit. Pentru ca, pe 11 august
1984, să vină şi vestea finală. Întors de la 2 Mai, unde
făcuse “un marş de forţă”, poetul şi-a găsit sfârşitul, întrun mod tragic şi grotesc, citind în baie.
De multe ori îmi vine în minte acea seară de la
Uniune. Îl văd parcă şi acum şezând acolo, în mijlocul
gălăgioasei noastre cete. Virgil Mazilescu a fost şi a rămas
pentru mine o prezenţă “mereu vie” care-mi bântuie şi
acum conştiinţa. Am căutat să-i înţeleg drama. Am înţeleso doar în parte. Pentru mine, dragostea lui Virgil faţă de
“frumoasa lui Rodică” va rămâne o enigmă. Nu am avut
şansa s-o întâlnesc ca să-mi dau seama ce-l lega atât de
puternic de această fiinţă pe cât de gingaşă (îmi zic şi eu!),
pe atât de capricioasă... O cunosc doar din jurnalul publicat
postum, în volumul Virgil Mazilescu - Opere, apărut în
anul 2003, la Editura Muzeului Literaturii Române din
Bucureşti, sub îndrumarea lui Alexandru Condeescu.
Laconicele pagini sunt zguduitoare prin
dramatismul lor subsidiar. Citindu-le şi recitindu-le, m-am
întrebat de ce totuşi un bărbat cu şarm, admirat în cercul
lui, care ar fi putut avea, cel puţin teoretic, la picioarele
sale cele mai râvnite femei din lumea culturală, s-a agăţat
de-o singură iubire şi a sfârşit tragic. Era ceva don quijotesc
în toată această dragoste neîmpărtăşită a lui Virgil, al cărei
deznodământ îl cunoaştem cu toţii.
Lectura jurnalului ne spune câte ceva despre
calvarul prin care a trecut poetul în ultimele luni ale
memoria
existenţei sale. Iată câteva fragmente: “Luni 6 februarie:
“Trezit la 13 1/2 p.m. Spălat zdravăn. Trec sau nu pe la
Rodica?... Au venit Madi şi Bogdan Ghiu. În final (ceartă
cu Udrişte), Johny(i)? Răducanu. Întors acasă. Animal.
Toată vremea gânduri la Rodica.” Miercuri 8 martie (1984):
“Trezit pe la 2 1/2 p.m., după un somn de peste 10 ore...
Azi e ziua de naştere a lui Madi. Probabil vom cina la
Casă... Gânduri peste gânduri. Magda mi-a dat din nou
curaj. De fapt, cred că îşi exploatează propria ei stare în
legătură cu Dan. Ajută-mă Doamne...”
Şi totuşi, Virgil Mazilescu a încercat să se “agaţe”
de poalele altor iubiri. Dar ceva a scârţâit întotdeauna:
“Duminică 19 martie. La 8 dim., anesteziat de votcă,
fireşte, telefon la Mihaela. Ne-am întâlnit la Palace. I-am
spus că m-am îndrăgostit de ea (în clipa aceea semiadevăr, căci eram beat!). Încerc cu disperare să-mi trec
iubirea asupra altei femei, să mă iluzionez cumva, doar
să scap.”
Drumul pe care pornise Mazilescu era fără scăpare.
Nu exista cale de întoarcere. După fiecare escapadă
sentimentală, urma eşecul mai mult sau mai puţin vizibil,
mustrările de conştiinţă şi ştergerea memoriei prin doze
din ce în ce mai mare de calmante şi alcool. “Luni 20 - Joi
23 martie: Lăuntric, nimic nou. Aproape 2 sticle de votcă,
zilnic. Mereu la Casă. Un telefon Mihaelei, bolnavă,
reumatism(?!)” Şi mai jos mărturisirea: “Joi, la cenaclul
Rapid. A citit versuri... Magda.... Rodica, s-o spun încă o
dată, mi-a smuls în doar două săptămâni, primele trei lucruri
esenţiale: pe ea însăşi, curajul de-a mai iubi o femeie sunt bătrân (poetul urma să împlinească abia 42 de ani!,
n.n) şi bucuria apariţiei unei cărţi pe care am aşteptato atât de mult. Să n-o urăsc? După cenaclul, la Casă.
Mihaela rece, distantă. Şi asta vrea să mă joace? Chiar să
nu mă pricep deloc la femei?”
Să fi fost acesta adevărul mărturisit, aşa, în treacăt,
de poet? N-ar fi fost primul nici ultimul caz din istoria
noastră literară care a avut de pătimit de pe urma unor
himere. Dacă stăm să ne gândim mai bine, nici Eminescu
nu fusese mai breaz. Şi el fusese jucat pe degete de către
Veronica şi prietenii săi... “Hai să lăsăm asta, continuă să
se confeseze Mazilescu, mutând raza de lumină într-un alt
plan: “În ultimele zile: sentimentul că îmi zgândăr rana ca
un masochist, pe de o parte, pe de alta (deh! înger şi
animal!), semne, avertismente grave în picioare (labe) de
la alcool şi de la tutun. Ajută-mă, Doamne!”
Ruptura definitivă cu Rodica avusese deja loc,
pe 18 martie. Mazilescu încerca să iasă la suprafaţă,
plutind în derivă şi agăţându-se de tot ce-i ieşea în cale.
Acest lucru nu era însă posibil. Intrase într-un cerc
vicios, într-un vertij existenţial care îl trăgea la fund.
Gesturile de-a se agăţa de o altă iubire semănau cu
încercările unui înecat ce încearcă să se salveze
încârligându-şi degetele de bulele de aer ce ies la
suprafaţă din însăşi respiraţia sa: “Este 1 1/2 (vineri spre
sâmbătă). Azi o văd pe Rodica, la 4 (azi sâmbătă). Urmează
întâlnirea de pe 18 şi concluziile: “DEZASTRU. Am fost.
Cu flori şi o sticlă de vin (dar eu am băut votcă). Urma să
cumpărăm două discuri - magazinul din cartier închis
(deci o interesa ideea), s-a uitat în prealabil şi a văzut că
e închis. I-am citit câteva pagini din jurnal, o formă
157
subtilă de-a-i cerşi dragostea (s.n.), dar nu se ştie cum,
din vorbă în vorbă, şi foarte repede, ne-am certat violent, a adus vorba despre celălalt, mi-a spus că trebuie
să facă un duş şi apoi să se ducă la el, pare-se că i-am
aruncat vorbele: aha, domnul este servit la domiciliu
(trivial, dar de-o trivialitate din nesfârşită suferinţă), m-a
alungat, pe loc, afară, cu ură...” După acest episod,
Mazilescu notează: “Am impresia că există, într-adevăr,
un altul...” Desigur, altul exista. Probabil de mult timp.
Chiar mesajul atârnat pe pat, pe care l-am văzut şi eu cu
ochii mei, indica faptul că în ecuaţia sentimentală a lui
Mazilescu pătrunsese un necunoscut. În ultima
însemnare, datată pe 25 aprilie (în Săptămâna Luminată),
bănuiala devine certitudine. De aici şi strigătul care ne
trimite cu gândul la răstignire: “Vândut sticle, completat
bani pentru votcă, din care şi beau /ora 11 fără 10). Să
mă duc la expoziţia lui Octav G., la Romoşan sau la Suciu?
Aş trece diseară, după meci (Dinamo-Liverpool, pe la
Rodica., însă mi-e o frică nebună. Să se fi vârât, întradevăr, Dragomir pe fir. RODICA, RODICA. de ce m-ai
părăsit?”
Recitind Jurnalul lui Mazilescu, am încercat să
reconstitui, pe baza frazelor laconice, imaginea
“misterioasei” Rodica. Mi-am închipuit-o în fel şi chip.
Nu apare nicăieri nici o descriere a portretului ei fizic.
Cum arăta? Era blondă? Brunetă? Înaltă, subţire?
Desigur, aş fi putut afla aceste amănunte şi multe altele,
consultându-i pe cei care au cunoscut-o şi au păstrat
sau mai păstrează încă o oareşicare relaţie cu ea. Am
preferat însă să n-o întâlnesc în carne şi oase. Chiar şi
relatările prietenilor ar fi putut turna gaz pe foc. N-am
vrut în nici un fel să schimb în vreun fel imaginea
Rodicăi sedimentată în jurnal. Lumea noastră literară e
mică. De multe ori iubirile şi dramele se consumă în
acelaşi cerc, iar victimele şi călăii convieţuiesc sub
cupola “sacră” a aceluiaşi acoperiş. Iar când schimbă
aşternuturile, caută să inverseze rolurile. Vorbind totuşi
cu unul şi cu altul, am aflat câteva amănunte despre
sfârşitul său. Mai bine zis despre perioada petrecută la
2 Mai. În ciuda durerilor şi-a plăgilor de la picioare,
Virgil Mazilescu îşi continuă degringolada. Altădată,
înota câte cinci kilometri în mare. Acum se mulţumea să
bea votcă “fiartă în nisip”. Şi ca să-şi scurteze calvarul,
combina băutura cu pastile de diazepam. “Dureri,
amorţeli în picioare. Semne semne.” Semnele
prevestitoare ale sfârşitului apăruseră cu mult timp în
urmă. Pe 21 martie 1984, poetul consemna în caiet:
“Acum e vreo 7 1/2 dimineaţa. Îmi simt moartea.”
Şi, în toată această degringoladă, conştiinţa-i era
răvăşită de un ultim gând înşelător: “Nu vreau să mor ca
s-o tulbur pe Rodica cu moartea mea...”
A tulburat-o oare?
memoria
158
Alin CRISTEA
Cazul Richard Wurmbrand
“Dorinţa de senzaţional ieftin şi speculativ a produs
una dintre cele mai mari aberaţii apărute în presa noastră,
pătînd memoria unui mare creştin, cel mai tradus autor
român în lume (în peste 85 de limbi ale pămîntului), evaluat
pe plan mondial ca fiind între primii 10 mari predicatori ai
creştinismului contemporan.” (România Liberă, 3
septembrie 2005)
Lupta împotriva terorismului dăunează grav
sănătăţii (mintale)
Aşa ar trebui să se specifice de acum înainte în
dreptul aberaţiilor de genul celor apărute în Ziua de Iaşi,
24 august, sub titlul “Profeţii terorismului”, continuate în
acelaşi cotidian în 25 şi 28 august. În primul articol se
afirmă că “anumiţi prozeliţi din Iaşi (...) propovăduiesc
idei precum faptul că terorismul este un lucru benefic
pentru societate” şi că “autorul găseşte ‘sprijin’ în Biblie
pentru a argumenta că teroriştii aduc o slujbă lui
Dumnezeu”.
Autorul la care se face referire este Richard
Wurmbrand, iar cartea în discuţie are titlul în româneşte
“Isus – prietenul teroriştilor”, un titlu neinspirat, avînd în
vedere nu numai contextul mondial al începutului de secol
XXI, dar şi titlul în engleză: “Jesus – Friend to the Terorists”
(şi nu “of the Terorists”), care ar fi trebuit tradus (după
cum menţiona Mihai Wurmbrand, fiul autorului, într-o
mesaj adresat unor prieteni din Iaşi): “Chiar şi pentru
terorişti Isus rămîne un prieten”.
Nu este intenţia acestui articol de a prezenta cartea,
ci de a arăta spre plaja mare de eroare şi stupiditate pe
care o generează estuarul unor efluvii jurnalistice de tipul
celui menţionat mai sus, pe care nu îl putem considera un
document raţional alcătuit şi nu putem înţelege al cui
interes slujeşte.
Jurnalismul second-hand subminează siguranţa
naţională (a informaţiilor)
„Profeţii terorismului” nu constituie un articol
despre cartea amintită sau despre autorul ei, ci amestecă
diferite subiecte, referindu-se la colegiul din Iaşi care
poartă numelui celui mai tradus autor român şi la Biserica
Evanghelică.
În ceea ce priveşte ultima denumire, aceasta este
total neinspirat folosită, neînţelegîndu-se dacă autorul
articolului se referă la Biserica Evanghelică (care are la
bază învăţătura lui Martin Luther şi care face parte din
Federaţia Mondială Lutherană) încadrată pe site-ul
Ministerului Culturii şi al Cultelor la secţiunea: Cultele
protestante sau la Biserica Evanghelică (născută pe
pămîntul României în anii 1920-1924 prin tinerii teologi
ortodocşi Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei folosită
de cultele neo-protestante, şi Teodor Popescu, fost preot
la biserica “Sfîntul Ştefan” din Bucureşti) încadrată la
Cultele neo-protestante.
Ba mai mult, la un moment dat, citim: “Această carte
arată afilierea cultului creştinilor după evanghelie la
misiunea pe care o au teroriştii”. Înclin să cred că de fapt
de acest cult neo-protestant este vorba, deşi este
menţionat doar o dată, pe cînd Biserica Evanghelică este
menţionată de 6 ori.
Cu neplăcere îmi aduc aminte de alte două erori de
amploare ale jurnaliştilor români: În Dilema, Nr. 698, 27
sept. – 3 oct. 2002, Lucian Mîndruţă făcea afirmaţia
‘generoasă’: “Mai mult de jumătate dintre preşedinţii SUA
din secolul acesta au fost, dacă nu mă înşel, baptişti.”
Domnul Lucian Mîndruţă se înşela, ba mai mult, era departe
de a aproxima răspunsul. Din cei 43 de preşedinţi americani,
doar 4 au fost baptişti: Warren G. Harding, Harry S.
Truman, Jimmy Carter, Bill Clinton. Cca 10%, deci. Dacă
se iau în considerare numai preşedinţii SUA din secolul
XX, atunci cei 4 reprezintă cca 20%.
În Capital, Nr. 19 din 8 mai 2003, în articolul “Averea
bisericii, o taină bine păzită” de Răzvan Amariei,
penticostalii sînt amintiţi de 4 ori: de două ori ca donînd
10% din venituri, o dată ca virînd 20% din taxele şi
profiturile obţinute din activităţile economice (nu ştiu cum
ar putea specifica autorul articolului care sînt acestea,
întrucît lumînările, cruciuliţele şi pădurile nu constituie
obiectul de activitate al neo-protestanţilor organizaţi
confesional, şi, deci, acel procent de 20% e un alt element
ezoteric care blamează revista Capital) şi ca avînd 2.311
de lăcaşuri de cult faţă de 1.343 în 1995. Este surprinzător
faptul că adventiştii nu au fost menţionaţi deloc, mai ales
dacă avem în vedere celebra butadă conform căreia cea
mai eficientă formulă confesională neo-protestantă ar
însemna doctrina baptiştilor, rîvna penticostalilor şi banii
adventiştilor.
Ignoranţa creează dependenţă de senzaţional (ieftin)
Al doilea articol – “Autorităţile sînt şocate de
existenţa cărţii care promovează terorismul” (cu supratitlul
“În urma dezvăluirilor ZIUA de Iaşi”), din 25 august,
amestecă, într-un spaţiu jurnalistic mai redus, alte elemente
de genul: “Serviciul Român de Informaţii (SRI) a dispus
efectuarea de cercetări în cazul acestei cărţi”,
“Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi va dispune o
memoria
anchetă, pentru a vedea dacă existenţa acestei cărţi încalcă
legesa sau nu”, “atît reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, cît
şi ai Bisericii Catolice sînt muţi de uimire în faţa acestei
cărţi, care susţine cauza teroriştilor”, precum şi “ameninţări
la adresa ZIUA de Iaşi”.
Nu ştiu ce ar putea considera autorul articolului
“ameninţări”: faptul că credinciosul evanghelic Bogdan
Ionescu (aşa cum e menţionat în articol) a spus “O să am
grijă să vă raportez superiorilor”, ceea ce am fi spus
probabil oricare dintre noi într-o astfel de situaţie, sau
faptul că acesta pretindea următoarele: “Pot desface şi
demonta fiecare bucăţică din articolul publicat de
dumneavoastră.”
Cît despre... cît de “muţi de uimire” au rămas
reprezentanţii bisericilor, mai jos se poate vedea că pîna la
urmă e vorba de uimire în faţa “invenţiei” şi “acuzaţiilor
nefondate” pe care le proferează al doilea articol, din 25
august.
Astfel, în Lumina din 29 august 2005 (Nr. 173, anul
I), pagina 11, Consilierul sectorului “Biserica şi Societatea”
din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor face următoarea precizare:
“În numărul din 25 august a.c., un cotidian din Iaşi
a publicat o anchetă pe marginea cărtii ‘Isus, prietenul
teroriştilor’; scrisă de Richard Wurmbrand. Într-o discuţie
pe marginea acestui subiect cu autorul articolului, Cezar
Elisei, acesta a consemnat şi cîteva dintre afirmaţiile mele
referitoare la faptul că, sub nici o formă, creştinismul nu
încurajează violenţa (mai ales terorismul). Următoarele
afirmaţii mi se atribuie însă pe nedrept:
‚Este specific ca cei din Biserica Evanghelică să
scoată texte din context şi apoi să le folosească pentru a
converti persoanele. De obicei aceste mijloace de
convertire merg la persoanele care au o mai slabă pregatire
teologică şi sînt de o condiţie mai modestă. Pe lîngă aceste
lucruri, nimeni din Biserica Evanghelică nu are studii
teologice pentru a ţine slujbe sau predici în biserică.
Presbiterii sînt aleşi din rîndul comunităţii, de obicei fiind
aleşi cei cu experienţă’.
Ceea ce am remarcat, de fapt, a fost (într-un context
mai larg al discuţiei şi fără a nominaliza pe cineva) că
există, din păcate, un prozelitism agresiv din partea unor
persoane care abordează credincioşi ortodocşi şi care
folosesc chiar interpretări eronate ale unor versete biblice
scoase din context pentru a-şi susţine punctele de vedere.
Restul citatului este pură invenţie, exprimînd probabil
opinia autorului articolului.”
Răspunsul Pr. Cornel Cadar, purtător de cuvînt al
Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi (Nr. 32/31.08.2005) este
mult mai amplu, aşa că o să apelez doar la cîteva citate:
“Domnului Alin Tocan, director al ziarului Ziua de
Iaşi
159
Domnule Director,
Vă scriu pentru a-mi exprima dezacordul şi
nemulţumirea faţă de modul în care dl Cezar Elisei a redactat
articolul ‘Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care
promovează terorismul’ publicat în Ziua de Iaşi la 25 august 2005.
Din păcate articolul în cauză nu respectă cele
declarate de mine, numele meu şi al instituţiei pe care o
reprezint fiind asociate cu denigrarea autorului şi a cărţii
‘Isus, prietenul teroriştilor’.
Vă exprim şi în scris ceea ce i-am spus verbal
autorului articolului: R. Wurmbrand şi cartea scrisă de el
nu susţin terorismul. Iată argumentele pe care mă bazez:
1. Richard Wurmbrand este o persoană respectabilă
care a făcut mulţi ani de închisoare şi a denunţat atrocităţile
şi suferinţele oamenilor nevinovaţi. Nu este posibil ca el
să fie asociat cu teroriştii, să fie ponegrit şi batjocorit din
nou, de data aceasta după căderea comunismului. […]
2. Cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’ nu promovează
terorismul. Ea porneşte de la principiul present în Sfînta
Scriptură şi în toate bisericile creştine: urăşte păcatul şi
iubeşte-l pe păcătos! În carte, autorul nu scrie niciodată
că e de acord cu crimele teroriştilor, cu violenţa, dimpotrivă,
le detestă. […] Din prima pagină pînă la ultima carte se
militează pentru iubirea teroriştilor (şi nu a terorismului)
tocmai cu scopul de a-i face sa înceteze cu violenţa şi
crimele. Oare nu aşa a făcut şi Isus? Un tîlhar pe cruce,
obişnuit cu nelegiuirile, a primit iertarea pentru că s-a căit
de toate faptele lui. […]
Este regretabil că dl Cezar Elisei nu realizează faptul
că printr-o astfel de atitudine, neconformă cu deontologia
profesiei de jurnalist, poate aduce daune irecuperabile nu
numai în sufletele oamenilor, ci şi publicaţiei la care
lucrează.”
Terorism, dar să-l ştim şi noi
Ca şi cînd nu produsese destulă iritare, dl Cezar
Elisei (eliseicezar@yahoo.com) a avut impertinenţa să
intervină (în 2 septembrie 2005) pe lista de protest care sa alcătuit pe portalul Biserici.ro (www.biserici.ro/
messageboard.php?type=2)
“Mă bucur pentru cei care ţin cu mentorul Richard
Wurmbrand. NU am avut şi nici nu am nimic cu acest om.
Problema mare era că această carte a apărut într-un liceu
în care învaţă şi elevi de şcoală primară. Această carte
oricît de binevoitoare ar fi nu poate fi înţeleasă în această
manieră şi de puşti pînă în 10 ani. Dacă mare parte din cei
care au scris aici văd că mă compătimesc în sensul că nuL cunosc pe Isus, îi asigur pe aceia că ÎL ştiu. Problema
apare atunci cînd mă gîndesc dacă copiii mei ar fi citit
160
memoria
această carte şi ar fi abandonat-o după numai cîteva
pagini, citind faptul că Isus este prietenul celor care fac
adulter sau cei care omoară. NU mi-ar fi plăcut ca micuţul
meu să mă omoare pt faptul că aşa ar fi citit în această
carte.
Dacă Richard Wurmbrand a scris cartea şi ea se
adresează teroriştilor... de ce a ajuns această carte la
publicul larg? Sîntem oare cu toţii terorişti (în sensul de
criminali)?
De ce a fost pusă această carte într-o şcoală? Sînt oare
copiii noştri criminali? Sau sînt aceştia capabili să-l
iubească pe un terorist care îi omoară mama?
Eu nu cred şi de aceea am şi scris şi îmi asum TOT ceea ce
am scris.
Nu am nimic de împărţit cu Biserica Creştină după
Evanghelie şi cu nici un alt cult protestant sau neo-protestant atîta timp cît nu încalcă legile ţării.
Cu respect, semnatarul articolului din ZIUA de Iaşi”
După cum am amintit încă de la începutul acestui
demers, este vorba nu doar de un articol, ci de 3 articole.
În al doilea rind, deşi ele au fost semnate de dl.
Cezar Elisei, în două dintre ele există menţiuni despre un
grup de reporteri implicaţi: “ Reporterii ZIUA au descoperit
(…) cartea…” (24 august); “Reporterii ZIUA au înmînat
personal atît procurorilor, cît şi poliţistilor informaţiile
necesare demarării unei anchete în acest caz.” (28 august); “Reporterii cotidianului ZIUA de Iaşi vor urmări
desfăşurarea anchetei şi vom reveni cu amănunte despre
acest caz de instigare la acţiuni teroriste” (28 august).
În al treilea rînd, avînd în vedere scrisoarea adresată
directorului ziarului de către purtătorul de cuvînt al
Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi în 31 august, este
cel puţin bizară încăpăţînarea cu care, în 2 septembrie, dl
Cezar Elisei consideră în continuare cartea “demnă” de a
fi păstrată în discuţie.
În al patrulea rînd, pretenţia de a se respecta legile
ţării este aiuritor folosită tocmai de către cel care nu a
respectat un cod deontologic minim (fapt argumentat de
replicile celor doi reprezentanţi ai Bisericilor).
În al cincilea rînd, la fel de aiuritor (probabil chiar
minciună) este afirmaţia din 25 august: “Reprezentanţii
Bisericii Evanghelice au început cu ameninţări la adresa
cotidianului ZIUA de Iaşi”. Parcă era vorba doar de un
credincios evanghelic.
În al şaselea rînd, gîndul care nu-mi dă pace este
acesta: cum se poate ca o astfel de carte (probabil o
cărticică, dacă costa doar 2 lei jumate) nu a fost dibuită
pînă acum de serviciile de informaţii, celebrele instrumente
ale celulei de criză formată taman de tătucul patriei
(Băsescu, cel cu “Să trăiţi bine!”, dar şi întîul podar al
ţării).
Şi-apoi, în al şaptelea rînd, cum se poate ca o astfel
de carte, scrisă de un autor lutheran (protestant), să
exprime poziţia unui alt cult (neo-protestant), precum
precizează articolul din 28 august: “La pagina 10 a acestei
cărţi, autorul precizează faptul că reprezentanţii Cultului
Creştin după Evanghelie sînt uniţi cu teroriştii în
idealurile lor şi că le împărtăşesc ura pentru structurile
nedrepte.”
Dar, mai mult, în al optulea rînd, chiar există această
frază în cartea autorului luteran? Cristian Lucaci, profesor
la Colegiul Wurmbrad, afirmă că dl Cezar Elisei este cel
care a adăugat numele cultului pe care îl denigrează cu
multă generozitate.
În al nouălea rînd, aşadar, e suspectă obsesia
autorului ieşean pentru Cultul Creştin după Evanghelie.
În articolul care anunţă existenţa profeţilor terorismului în
România, este menţionat la început Mihai Vasilache (din
Biserica I Evanghelică), mai apoi Victor Romaniuc (din
Biserica II Evanghelică) şi librăria... Bisericii III
Evanghelice: “Cartea a fost prezentă în librăria Bisericii III
Evanghelice, care se află pe holul de la intrare în unitatea
de învăţămînt, timp de cel puţin doi ani.”
Ei bine, punctul 10 devine cel mai important. Conform declaraţiilor lui Cristian Lucaci, cartea nu există în
acea librărie. De fapt, reporterul de la Ziua de Iaşi s-a
interesat acolo dacă cartea poate fi comandată pentru a fi
cumpărată. Iar scurtul paragraful “Cum poate fi cartea”
nu aminteşte că se poate cumpăra de la librăria incriminată,
ci de la o altă librărie, de lîngă Palatul Culturii, Librăria
Emanuel, o afacere privată a unui… baptist.
Să observăm încă o dată hotărîrea cu care dl Cezar
Elisei se avîntă în speculaţii superkalifragilistice:
“Fiecare dintre cei peste 200 de copii care învăţă la
această şcoală au avut acces la cartea ‘Isus, prietenul
teroriştilor’.”
Explicaţie necesară: cursurile claselor 1-8 ale
Colegiului Richard Wurmbrand au loc în clădirea Fundaţiei
Filocalia, la parterul căreia se află librăria pe care a ochito reporterul de la Ziua de Iaşi.
Cartea nu numai că nu se găseşte la librărie, dar nu
se găseşte nici în biblioteca Colegiului Richard
Wurmbrand, aflată în grija unui bibliotecar cu masterat în
biblioteconomie obţinut în SUA.
Profesorul Cristian Lucaci a coordonat acţiunile de
protest, întocmind comunicatul de presă (afişat pe
memoria
www.biserici.ro) prin care Colegiul Wurmbrand îşi exprimă
protestul faţă de acuzaţiile aduse la adresa lui Richard
Wurmbrand şi trimiţîndu-l la zeci de organizaţii, ziare,
reţele de anunţuri sau liste de discuţii. De asemenea,
varianta în limba engleză a fost trimisă unor asociaţii ale
jurnaliştilor, organizaţii religioase şi ziare din străinătate.
Vor urma probabil alte acţiuni care vor continua să aducă
în atenţia publică cazul Richard Wurmbrand.
Richard Wurmbrand – Un C.S. Lewis al României
Însă, în ultima instanţă, nu e vorba doar de vreo
obsesie anticonfesională a unui ziarist, nu e vorba doar
de Colegiul care poartă numele unei personalităţi
româneşti de excepţie (prima şcoală privată de cultură
generală – clasele 1-12 – din România postcomunistă) ,
nu e vorba doar de Iaşi, e vorba de noi toţi. De România.
Şi de faptul pe care îl remarca Cristian Teodorescu la
moartea lui Radu Anton Roman:
“Sînt atîţia oameni de valoare la noi despre care nu
se ştie mai nimic, încît Radu-Anton Roman ar putea fi
considerat un norocos.” (Cotidianul, 1 septembrie 2005)
Richard Wurmbrand a fost un om de valoare despre
care la noi nu se ştie prea multe. Cred că acest moment
penibil în istoria jurnalismului postdecembrist din România
poate fi răscumpărat prin recuperarea personalităţii şi
operei acestui martir al secolului XX de către cultura
română.
Îmi aduc aminte de un alt exemplu: deşi editura
Logos din Cluj a tradus în anii ’90 cărţi de-ale lui C.S.
Lewis, de-abia în ultimii ani cultura română l-a recuperat,
prin traducerile de la editura Humanitas, pe celebrul
cărturar european, despre care Virgil Nemoianu spunea:
“Scrierile sale pot fi citite cu egală plăcere şi aprobare
de către neoprotestanţi şi evanghelici, ca şi de către
catolici şi ortodocşi. În zilele noastre se vorbeşte mult
despre ecumenism; eu însumi am judecăţi şi păreri împărţite
în privinţa asta; dar cred că dacă am putea găsi un numitor
comun pentru creştinism, scrierile lui C.S. Lewis ar putea
destul de bine contribui la această bază comună.”
(Jocurile divinităţii, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1997)
Păstrînd proporţiile, putem afirma că Richard
Wurmbrand este un C.S. Lewis al României. Scrierile lui
contribuie la o bază comună a mai multor confesiuni
creştine din România (şi din străinătate). Este trist că Ziua
de Iaşi nu a găsit cu cale să amintească acest lucru, ba
dimpotrivă, după cum menţiona Pr. Cornel Cadar, “articole
ca acelea menţionate duc la învrăjbire, la intoleranţă, la
ură, la batjocorirea creştinilor din diverse Bisericii, la
crearea sentimentului de vinovăţie că aparţin unei Biserici
sau alteia, la disoluţia valorilor morale”.
161
În biblioteca Congresului American există 20 de cărţi
scrise de Richard Wurmbrand, precum şi 18 documente
care fac referire la el. În Biblioteca Naţională a României
se găsesc aproape 50 de titluri în limba română şi în alte
limbi. Pe www.clcromania.ro se pot comanda 17 cărţi.
Spirit tolerant şi ecumenic, Richard Wurmbrand
(1909-2001) a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, fiind
răscumpărat – în momentul în care dictatura comunistă
începuse să-şi vândă prizonierii politici – de către
comunitatea creştină din Norvegia în anul 1964. Este una
dintre primele victime ale comunismului care, asemenea
lui Soljeniţîn, depune o mărturie împotriva abuzurilor din
închisorile comuniste – în mai 1966 a denunţat regimul
comunist în faţa Senatului american, datorită acestei
atitudini fiind supranumit „Pavel de după Cortina de Fier“.
Şi dacă nu ar fi scris nici o carte, Richard Wurbrand
rămînea o personalitate a României, respectată în întreaga
lume, “înzestrat cu o forţă spirituală excepţională”,
“marcantă figură de misionar creştin” şi “duhovnic atipic”
(spune Dinu Gherman în Steaua, Nr. 1-2 / 2005, menţionînd
despre o carte a lui Richar Wurmbrand: “Cu Dumnezeu în
subterană lasă impresia de Pateric”).
Consider cuvintele lui Leonard Oprea (Meditaţiile
lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la
Început de Mileniu III, Editura LiterNet, 2004), potrivite
pentru a surpinde la final chintesenţa spirituală a celui
care, precum Răstignitul altă dată, a fost în stare să-i
iubească chiar şi pe torţionari:
“Richard Wurmbrand este un Sfînt.
Şi, ca orice Sfînt al mileniului III, n-a înfăptuit decît
un miracol:
L-a iubit pe Domnul Dumnezeu Iisus Christos cu
toată inima, sufletul, mintea şi puterea lui, iubindu-şi astfel
aproapele ca pe sine-însuşi.
Este acesta singurul miracol posibil şi suficient, în
această lume a anului 2001, pentru a deveni un Sfînt?
Eu zic că da. [...]
Poate că, într-o bună zi, măcar românii îl vor sfinţi pe
Richard Wurmbrand, precum şi pe celălalt Sfînt autentic
al acestor timpuri şi al lor, Nicolae Steinhardt.
Poate.”
memoria
162
Remo GUIDIERI
„D’ailleurs, ce sont toujours les
autres qui meurent”.
Portret al lui André Scrima în Occident (1)
Când ne-am întâlnit la New York, oraşul trăia din
amintirea Vietnam-ului şi a lui Che. Delicvescentă pentru
unii, transgresivă pentru alţii, clima te ducea cu gândul
mai degrabă la un film în care te scufunzi, ştiind, totuşi,
că se va sfârşi, decât la anotimpurile calde şi umede,
sufocant de gălăgioase, care revin în acel oraş între iunie
şi octombrie. „Poate ultimul sfânt”, avea să-mi spună,
surâzând, mai târziu. Che tocmai fusese ucis iar serviciile
americane au vrut să facă publică imaginea lui El
Commandante din sala în care era depus corpul său,
înainte de a-i îndepărta falangele pentru „confirmarea
legală” în vreun birou însărcinat cu această treabă în
SUA. Văzusem această imagine într-un ziar, în timp ce ne
aflam într-un hotel din cartierele selecte ale oraşului. Lam întrebat ce vrea să spună. „Sfântul este, din punctul
de vedere al experienţei, un martor, tot aşa cum, din
punct de vedere etimologic, este martirul”, mi-a
răspuns. Vorbea o italiană curată, precisă, fără înflorituri.
Un accent indefinibil. Vocea i se îndulcea atunci când
pronunţa fraze antice sau din timpuri de demult, o
chansonetă de după război, un terţet de Dante sau
declaraţiile aparţinând unei figuri trecute din istorie,
poet, filosof, papă. Apoi, în franceză: „L’apparence est
rarement trompeuse. On le savait bien avant Lavater.
C’est une question que la foi et la tradition
théologique traitent très sérieusement. Elle éduque à
voir et à sonder la grâce que le voir porte en luimême”. „La fel şi Indienii de-aici”, a adăugat. „Cine
vede, vede dincolo, şi era numit de către ei doctor: dr.
’He owns shining’, am citit undeva”. „Dacă ar trebui
să vă spun ce anume au scris ceilalţi indieni, cei din
India – şi râse cu graţie – ar trebui, fără îndoială în
mod nedrept, să-i uităm pe acei aimables sauvages ai
dumneavoastră”. A citat din Machado cu eleganţa
stângace, pompoasă, a unuia care iubeşte o limbă de
care nu se serveşte prea des (dar din mulţimea de limbi
pe care le cunoştea Părintele, exista oare vreuna pe
care să n-o iubească?). Un fragment dintr-un poem în
care era vorba despre sete şi pe care l-am transcris
astfel: „Mejor se guarda / que ceniza en candela / mi
sed en agua, / que es el agua que bebo / sed de
manana...”. A râs într-un fel care amintea de anumite
gesturi ale eliberatorului José Marti (un alt nefericit, ca
mulţi alţii), copie nu tocmai conformă acelor barbudos
de mai târziu care şi-au făcut din el propriul patron, în
acea insulă destinată să fie un bordel cosmopolit, cu
ajutor mafiot şi gringo, deja cu o jumătate de secol
înainte, pătrunsă de santeria, în van reprimată în acele
timpuri de regimul popular y desarrolado.
În tea-room totul părea absorbit de covoare iar
muzica pianului de alături răzbătea, din când în când, ca
sunetele unui disc ascultat discret într-o altă cameră.
Chelneri serveau doamne cu copii care-şi terminau
gustarea. Voci dulci infantile şi materne. I-am spus că e
oarecum nepotrivit să vorbim despre Che în acele locuri.
A fost de acord, adăugând o observaţie care, acum că
mi-o reamintesc, pare să rezume unele dintre trăsăturile
felului său de a fi, irepetabil, impregnat fiind de vaste
contradicţii existenţiale, de confruntări care se zbat între
incomparabilul sacerdot şi pedagog care era, neam din
Babel, iniţiind şi iniţiat, nomad prin vocaţie, baladin
d’Occident (sau mai degrabă din Orient, fiind născut
român, dintr-un vechi trunchi macedonean şi grec),
insidios şi deschis, niciodată indiferent, încercat şi obosit
de ani, niciodată întunecat, plictisit probabil de o sănătate
în declin care s-a înrăutăţit în timpul războiului civil din
Liban, însă întotdeauna senin: „Timpurile sunt
nepotrivite, nu putem să le scăpăm. Chiar dacă ne-am
ascunde în beci, aşa cum cred unii că sunt mănăstirile.
Imaginea celor două lumi, cea bună şi cealaltă, nu e
gnostică, ci burgheză. Gnoza şi ceea ce ne este dat să
ştim au fost întotdeauna conştiente de
complementaritatea lor teologică. Altfel, de ce am numio gnoză? Lumea a fost creată ambiguă pentru a-i
pregăti iniţiatic pe unii. Sunt de acord că cea în care
ne e dat să trăim şi care ne vine în întâmpinare este,
poate, încă şi mai mult. Dar o spun fără să fiu foarte
sigur”. „D’une seule chose on peut être certains, a
adăugat, c’est que le bourgeois a toujours tort”. Câteva
luni după aceea, în Europa, mi-a oferit „Dicţionarul lui
Leon Bloy”, în amintirea primei noastre conversaţii
americane. Gândindu-mă la ea, retrăind ceasurile care mau introdus în lumea al cărui martor inspirat şi discret
era el şi în care asuma funcţii diplomatice de prim plan,
aşa cum a fost cazul cu ocazia întâlnirii din Ţara Sfântă
dintre Paul al VI-lea şi Athenagoras (funcţii pe care le-a
abandonat oficial odată cu moartea acelui Papă), întrevăd
un prim, posibil, cod existenţial (în parte izvorând dintro apofantică al cărei mesaj şi mesager a fost el, rugător
şi gata să renunţe: aşa, conform tradiţiei, trebuie să fie
omul lui Dumnezeu) care ar putea închide itinerariul în
care mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-l cunosc. Nu o
piatră funerară, ci un portret.
Simbolul, stema sau grapheîn-ul pe care vreau să
i le aplic sugerează trimiteri în parte accesibile, în parte
străine simbolisticii pe care Părintele o cunoştea. Dar,
odată evocate, ele evidenţiază sensul prim al termenului
gnoză, care orientează timpul spre trăire, empatizându-i
ocaziile, dăruite în mod generos spiritelor care îi sunt
memoria
înrudite în mod destinal; epifanii care sunt şi nu sunt,
sau devin teofanii (sacrul şi profanul aşa cum au fost
întotdeauna pentru credincios, indiferent de religia sa:
vase comunicante, şi nu doar în sens cristic), şi care, la
rândul lor, deschid gândirii care le ia în primire alte afinităţi
care se succed în asceză, ca înflorirea fără anotimpuri
descrisă în textele iniţiatice şi în anumite viziuni mistice
(şi apocaliptice), care, pentru o gândire devotată în toate
sensurile deplierii lor, nu cunosc zăbavă şi pe care
Părintele, adesea, mai târziu, le-a evocat vorbind despre
„frumoasa suferinţă” a Inimii care sângerează (sau chiar
Coeur enflammé, simbol creştin şi cosmic, lipsit de
trimiteri psihologice şi banal emotive).
Această manieră de a se deschide pare să nu
cunoască declin. Ea nu separă clipa de eternitate. Doar
aşteptarea ultimei metanoia (pe care unii o prevăd ca
epilog) le disociază, chiar dacă aceasta din urmă
funcţionează ca un magnet – vegheată fiind de Fiinţa
„care pe toate le mişcă” – şi ne orientează către
momentul său, căruia nimeni nu i se sustrage şi care
culminează în depăşire. Modul de a se manifesta al
Părintelui era unul baroc (în sensul acelui Eugenio
D’Ors pe care îl admira), în care diferenţa, repetânduse pentru a fi ulterior integrată, construia, adăugînd un
fald după altul, o identitate arhitectonică: omogenitatea
la care se pliază contrastele cuprinde, ba chiar implică,
golul ca interval, pentru a relansa forme faţă de care
gândirea abilă, asemeni arhitectului baroc ce foloseşte
cărămizi şi marmură, trebuie să fie în concordanţă pentru
a ajunge dincolo, pentru a se împlini. „Stilul este un
cuvânt gol şi el e folosit tocmai din acest motiv”; se
discuta în acele zile despre templele hinduse şi atunci
am auzit pentru prima dată numele lui Stella Kramish şi
a remarcabilei sale cărţi pe acest subiect, „ar fi mai
bine să vorbim de unitate. Astfel, extinderea
labirintică şi împlinită a acestor edificii în care
ansamblul poate fi descompus în detalii, motive,
figură şi îmbinare volumetrică a celor două, se impune
întotdeauna ca totalitate. La rândul ei, aceasta din
urmă n-ar fi decât carapace dacă nu ar include textele
sacre la care trimite şi riturile care se desfăşoară
acolo. Stilul este, probabil, doar un cuvânt al
istoriografiei muzeale. Un casse-tête pentru o gândire
trunchiată. On n’en vient jamais à bout et les séries ou
séquences qu’on propose en son nom sont soit des
litotes soit un non-sens, volontaire ou involontaire je
ne saurais pas dire”.
Blazonul Părintelui ar putea fi un volum mare şi
dens a cărui semnătură exoterică ar fi o gură, iar cea
ezoteriză – o poartă. Ele deschid şi închid două momente:
una desemnează ceea ce lipseşte, cealaltă – ceea ce e
deja, dar nu se vede. Gura primeşte aer, mâncare, otrăvuri,
remedii, fragmente care trebuie să-şi primească fiecare
locul său, care au avut aşa ceva acolo unde au apărut şi
care îl vor avea din nou, corelate unele cu altele; poarta,
închisă, păzeşte comorile ce compun Misterul. Ceea ce
poate atrage este specificul său indefinit din punct de
vedere ontologic. De-aici emană ceea ce ulterior va fi
destin şi caracter. O urmă care se lasă abordată şi al cărei
163
parcurs este dens şi impalpabil. Nici cuvântul şi nici
prezenţa nu pot da altceva. Opacitatea fiinţei umane în
cazul său devenea prezenţă de netrecut tocmai datorită
cordialităţii sale spontane. Din contră, aş risca să spun
că modul în care se încarnau în el personalitatea şi
cultura, în aşa fel încât compuneau rigoare chiar şi în
prezenţa sa fizică (îi identificam adesea priviri, profil,
ceremoniozităţi antice şi sacerdotale doar din greşeală:
purta aceste atribute ca un patrician care nu mai are nici
blazon, nici adăpost; nu renegate, ci doar purtate cu
sine prin sunetul vocii sale), era un ecou al marii tradiţii
alexandrine adunată sub numele lui Plotin. Unicul, de
parcurs în toate meandrele sale, pentru a fi glorificat
(rută sinuoasă în care se întâlnesc cunoştinţe eterogene
accesibile pentru că exoterice, şi acel trobar clus cu
trimiteri de cu totul alt fel, odată ce şi-au dobândit
coerenţa ezoterică atât de dezorientantă). Coexistenţa
filosofiei şi a credinţei, setea de cunoaştere pentru o ars
aedificatoria care să ilustreze completitudinea
imposibilă altfel decât în sens demonstrativ (îmi amintesc
unele din meditaţiile sale asupra lui Leibniz, a căror
fidelitate faţă de Monadologie consta în a „face dreptate
raţiunii umane atunci când ea rămâne în mod fericit
slujnica Atotputernicului”) dădea mărturiei sale un
caracter heterodox din punct de vedere ecumenic; tot ea
luminează, poate, acum că încerc să o descriu, acea
detaşare a sa, în viaţa de zi cu zi, faţă de exemplaritatea
sacerdotală, detaşare ce putea să-i înfurie pe cei ce-l
întâlneau.
Însă cunoaşterea e acumulare; la fel ca viaţa care,
în orice caz, e şi ea o acumulare fatală? E un singur lanţ
de descoperiri rostite atunci când sunt culese (odată
apucate, se veştejesc); o bibliotecă, aranjată pentru a se
găsi în mod fatal adiacentă unei măgure, o capelă funebră,
şi care se deschide în Wunderkammern, în curiozitatea
insaţiabilă a incontinentului, o lăcomie decisă în dorinţa
de a adăuga încă o piesă celorlalte, şi al cărei destin, mai
devreme sau mai târziu, este de a nu mai avea spaţiu şi
de a se transforma în fresca balzaciană din Chef d’oeuvre
inconnu: „un zid plin de culori şi linii”? Eşec sau victorie?
Memoria e oare dublă, o parte întoarsă către stele şi
ideai (două nume pentru a spune acelaşi lucru) iar
cealaltă, rămasă jos, înfăşurată în materia rizomatică în
care aşteaptă labirintul alchimic şi sinteza de negăsit? A
le desfăşura pe amândouă conduce oare la exces sau la
schizofrenie (ştiut fiind faptul că aceasta din urmă, trăită
patologic, e tot o formă de exces, chiar mai comună decât
se crede îndeobşte)? Sau la histrionism, adică la
prefăcătoria pusă în scenă, fără să mai ştii care e drumul
drept, tot aşa cum actorul, invadat de rolurile pe care le
încarnează, nu mai ştie cine e? E oare posibil să-i aplici
memoriei, atunci când ea păşeşte solemn în cele două
sensuri, depăşind pozitivitatea bergsoniană ce-i este
atribuită şi anume creativitatea ei inepuizabilă, acel
patologic pe care Nietzsche îl atribuia creştinismului („Il
faut toujours faire une prière à notre frère Nietzsche”,
îi plăcea să repete)? Am discutat despre asta în
nenumărate rânduri, prin referinţe care nu priveau
persoana sa (dintr-o sfială mai degrabă iniţiatică decât
164
memoria
psihologică, despre el – nume, identitate, evenimente
private – am ştiut, ca şi alţii, mereu foarte puţin: rătăcirea
unui călugăr itinerant, „nomad aşa cum au fost miticii
Daci, Hiperboreii”, a spus, face să se dizolve aparentele
certitudini, tot aşa cum emigrantul care-şi schimbă ţara
îşi schimbă şi numele), privilegiind mai degrabă
simbologia familiară lui, răspândită în varii experienţe
atât mistice şi teologice, cât şi matematice („une męme
rigueur”, obişnuia să spună).
Părintele a comentat adesea reprezentarea
învelişului care conţine figurile Scripturii şi care dorm
şi visează sau figuri frecvente în iconografia bizantină
şi italică de până în secolul al XIII-lea, precum Fecioara
după naştere sau coborîrea lui Christos în Limb. A făcut
aluzii la rolul aureolei în aceste imagini (şi la frecvenţa
cu care ea este arătată în picturile toscano-umbroromane de până la Cavallini şi Giotto), aluzii despre
care nu mai am decât vagi amintiri (sarcina mea de a le
transcrie de-a lungul anilor n-a fost nicicând exemplar
urmată). A insistat asupra ideii acelui interval transparent, ogiva, acea formă migdalată, care separă, dar care
rămâne vizibilă: „Reîntoarcere la matrice? Cu
siguranţă nu atât de simplu; chiar dacă multe din
cultele mariane ale primului creştinism şi cele care le
precedă trimit la asta. Dacă tot veni vorba, involucrum-ul nu doar separă şi protejează, ci expune o viaţă
pe care aş numi-o acvatică şi primordială. E valabil
şi pentru oniric. Multe călătorii în ale căror relatări
răsună rătăcirea odiseică se învârt în jurul acestei
idei. Este fiinţa însăşi, acel en grec, ca să rămânem la
noi şi ca să amintesc tradiţia de care aparţin, cea
care trebuie să se arate doar sub forma unei figuri,
făcută accesibilă în abundenţa („inlassablement” a
fost cuvântul pe care l-a folosit) percepţiei noastre şi
care îi dă acesteia înţelegerea care recunoaşte şi nu
uită (a urmat o glosă la Heidegger). Fiinţa e astfel
pentru că e ascunsă. Sălbaticii dumneavoastră nu se
referă oare tot la asta? (îi vorbisem într-o zi despre
australieni, amintind remarcabila sinteză pe care a dato prietenul său Eliade). Ar trebui insistat mai mult pe
fluiditate. Să o considerăm materie demnă de reflectat
asupră-i, la egalitate cu geometria euclideană, care
numai fluidă nu e. Chiar dacă... Teoria catastrofelor
ar putea fi o ilustrare. Dacă aţi şti cât de fascinantă
şi instructivă este mecanica fluidelor”. Aceste amintiri,
fragmente pe care le transcriu aici, îmbogăţesc blazonul
care recompune amintirea pe care o am despre el. Mă
conduc asemeni unui motiv muzical. Poarta are alte
implicaţii. Dar e o Poartă care nu se poate deschide. De
la Părinte puteam primi doar ceea ce gura sa îmi dădea
să înţeleg. Expresiile pe care le enunţa, mai involuntar
decât ar fi crezut, puteau să ofere, prin aluzii, partea
accesibilă. Intervalul iconografic, poate, a fost un
compromis între gură şi poartă, figură geometrică pe
care pictura, atunci când, mai târziu, trimite la ea, o
numeşte anamorfoză. A-i recunoaşte figura înseamnă a
o descompune şi a o recompune ulterior.
*
În cursul celor douăzeci de ani care au urmat ne-am
revăzut adesea între Europa şi America. Un point d’orgue,
cel puţin astfel am trăit acele săptămâni. A fost în Orientul
Mijlociu la câteva luni după invazia israeliană în Liban
unde, timp de câţiva ani, a predat teologia icoanei la
universitatea iezuită din St. Joseph şi a fundat o mică
mănăstire ortodoxă la Deir-el-Harf, unde obişnuia să se
retragă pe perioada Săptămânii Sfinte, compunînd predici
în arabă (păstrez în continuare comentariul său la
Evanghelia lui Ioan, tradus ulterior în franceză de către
prieteni, în care am regăsit întotdeauna, recitindu-l, acea
compasiune pe care Părintele o putea avea atunci când se
ocupa cu un text sau cu jocurile copiilor), predici pe care
călugării au trebuit să le răspândească atunci când s-a
fromat l’enclave de la Jumblatt, odată cu prelungirea
războiului. După anii petrecuţi în India, a rămas o perioadă
pe urmele trasate de întâlnirile „pe care textele le anunţau
atunci când le-am descoperit şi pe care le-aş putea
asocia, pentru a vă oferi măcar o idee aproximativă,
dumneavoastră care nu le cunoaşteţi, cu acele
Correspondances pe care Baudelaire ne-a făcut să le
învăţăm pe de rost”; după ce a părăsit România, la puţin
timp după 1950, a găsit în acea lume zguduită de războaie
atroce – poate şi pentru că pacea divină, sakhinah, este o
sarcină (o promisiune?) mesianică în acele pământuri ce
rămân biblice, „solemne chiar şi atunci când, aşezaţi pe
marginea străzii, privim către văile pietroase” – un loc
în care vocaţia sa de a se măsura cu Babelul idiomurilor şi
semnelor s-a îmbogăţit cu araba, deja practicată ca lectură,
limba în care s-au scufundat spirite ca Massignon şi
Corbin, un român, traducător al Coranului între cele două
războaie şi căruia i-am uitat numele, şi mai ales al Sheik
Akba, Guénon, a cărui operă o cunoscuse de tânăr, la
Bucureşti, prin intermediul maestrului său Iliescu,
matematician şi mistic (a fost un asistent foarte tânăr la
catedra de matematică, înainte să-l cunoască pe călugărul
rus Ivan, care l-a făcut să se călugărească) şi în cercul
Rugului aprins de la Bucureşti.
România a fost în secolul trecut un creuzet mistic şi
erudit de întâlniri şi de personalităţi cu totul excepţionale.
Iar legăturile cu Islamul, în aspectele sale iniţiatice, erau
tot atât de intense şi splendid sinuoase pe cât sunt cele
care întreţes ortodoxia şi Roma în aria română, în timp ce
calvinismul maghiar era şi el aproape, la nord. Părintele a
fost întotdeauna discret în privinţa acestor informaţii, şi
pentru că dialogul nostru, în care, la începuturi, dominau
lungile sale monologuri (care m-au învăţat ceva extrem de
rar şi preţios: ştiinţa ascultării), dădea acelor ani şi acelor
locuri un caracter pe care îl asociam cu Mitteleuropa: o
lume îndepărtată, o trecere miraculoasă către alte lumi,
dar care se pierduse. La mijloc era un regim comunist
despre care am vorbit înainte şi după întoarcerea sa în
România, unde s-a stins, cred, cu mai multă seninătate
decât dacă ar fi rămas în Occident.
În Liban îl regăseam încă şi mai volubil decât era în
Paris sau New York. Cruzimea timpurilor părea să-i producă
o manieră de a compătimi în multe moduri, ca sacerdot şi
prieten, martor şi tovarăş, cu cei care sufereau în prima
memoria
linie, shiiţi şi palestinieni (care, la rândul lor, au devenit
duşmani). Nu doar cu rugăciuni ci, aşa cum am aflat mai
târziu, şi cu generozitate în situaţiile mai dificile.
Seninătatea era modul său de a se simţi mai disponibil. Nam reuşit să-l văd decât în spital, printre victime. „Les
gens ont ici une volonté de vivre bien plus gaillarde
qu’à Paris. La souffrance et la mort y sont pour quelque
chose. Mais il y a aussi quelque chose d’autre”, a spus
într-o seară, în timp ce traversam cartierele bombardate,
părăsind hotelul corespondenţilor de presă în care
locuiam, la puţină distanţă de litoralul dominat de roata
luminoasă a unui parc de distracţii rămas intact în timp ce,
în radă, patrula o navă nord-americană (poate israeliană,
nu-mi amintesc prea bine). „Cunosc India şi Asia. Viaţa,
acolo, e diferită, pentru că scurtă. Vorbesc despre aceea
pe care o cunoaşteţi. Dar ăsta e doar învelişul. Europenii
par să nu mai cunoască altceva şi se agaţă de asta ca
naufragiaţii de colacul de salvare”. În oraş se dăduse
stingerea, cu Tsahal la puţini kilometri desfăşurat de-a
lungul străzii către Damasc şi puncte de barieră la mică
distanţă de Beirut, pe versantul sirian. În maşină,
traversând dărâmături ce păreau columbarii, din loc în loc
iluminate de supravieţuitorii ce locuiau aici în corturi
improvizate, a adăugat: „Nu s-ar putea înţelege ce
înseamnă martirologia pe celălalt mal al Mediteranei.
E ceva antic, care continuă să circule în Orient şi pare
să învingă chiar şi enorma masă de ciment care i-a
desfigurat oraşele. Are ceva de-a face cu tratamentul
rezervat morţilor. Atunci când regele Feisal din Ryad a
fost asasinat, corpul neînsufleţit înfăşurat în linţoliu a
dispărut în groapă fără urmă. E ceva ce priveşte un mod
de a considera acel sfârşit pământesc fără nici o
complicaţie („joliesses” a fost cuvântul pe care l-a
folosit)”. Am ajuns la nişte prieteni de-ai săi. Era luna
Ramadanului. L-am văzut revărsând poante care păreau
să-i distreze. „Domnul în vârstă care ne priveşte este un
muftiu din Iordania. Întreabă dacă nu vrem să mergem
la nişte prieteni spitalizaţi, nu departe de-aici. Shiiţi. Îi
cunosc de când a început războiul, din 75”. Am intrat
într-o sală de şedinţe, m-am gândit la un club; am aflat
apoi că era o casă privată, în care am întâlnit libanezi şi
palestinieni, unii înarmaţi, alţii îmbrăcaţi cu veşminte
religioase. A râs. „La Roma sau la Paris militarii sunt
jandarmi iar religioşii sunt preoţi. Ar trebui să citiţi
într-o zi acele texte din vremea lui Dante pentru a
înţelege mai bine oficialitatea acestor două funcţii, cum
le numeşte Dumézil”. Din amabilitate faţă de mine, s-a
vorbit franceză şi engleză. Ştiind că urma să plec spre
Cairo, mi-au adus aminte de nopţile de-acolo din perioada
Ramadanului, când am uitat ceea ce am văzut printre vocile
muezinilor care anunţau în fiecare seară sfârşitul postului,
mulţimea enormă care se revărsa pe străzi şi în cafenele şi
prietena care mă găzduia şi mă conducea. Au rămas vocea
ei, care pronunţa fraze în arabă, şi nopţile de după stingere
când, întorcându-mă la hotel, Părintele părea fericit că mă
revăzuse în acele circumstanţe; ca şi cum, mai mult decât
oriunde altundeva, ar fi dorit ca eu să văd acel oraş, ruinele,
ireala subzistenţă cotidiană, bombele care explodau la
întâmplare, intensitatea acelor vieţi ameninţate, atunci
165
când tranziturile dintr-un cartier în celălalt erau în mâinile
lunetiştilor iar hazardul părea suveranul acelor locuri. De
puţini ani, Khomeini strălucea deasupra lumii arabe şi
moartea regelui Feisal, câţiva ani mai devreme, a marcat
începutul războiului civil în Liban (moarte pe care Părintele
o corela cu vizita pe care Kissinger a făcut-o în Ryad
pentru a-l convinge, în van, pe Feisal să se implice în
noul mapping american de atunci, şi care s-a petrecut
cu mai puţin de douăzeci de ani înainte de primul război
din Irak). Din ultima conversaţie, pe aeroportul din Beirut, nu îmi rămân decât fragmente. Exista entuziasm în
cuvintele sale despre Iran (era la Teheran când Khomeini
a revenit). Am aflat mai târziu că a avut contacte la Paris
– cu sarcini, presupun, fie de la Vatican, fie ortodoxe –
cu noul prim-ministru, aflat în exil de ani buni în Europa
şi care a fost lichidat, la puţin timp după aceea, de către
regim. Islamul militant din acei ani, acea credinţă
concomitentă în celelalte două Revelaţii, îl atrăgea şi-l
făcea să-i atribuie, în cheie, cred, escatologică, roluri de
clarificare (apokalypteîn: termen pe care părea să-l
prefere lui Aufklärung) care îl făceau să regăsească un
fel de reluare a prevestirilor biblice în locuri în care a
activat pe vremea întâlnirii dintre Athenagoras şi Paul al
VI-lea, şi de care dau mărturie unele reflecţii publicate
după sfîrşitul celui de-al patrulea război israeliano-arab
în paginile revistei Concilium, pe marginea celor două
„izvoare de lumină”, Ierusalim şi Roma (concomitente?
complementare? conflictuale?) implicate în deriva pe care
el o imputa Americii, avangarda nihilismului matur, „paradox, nu mister; un incident de parcurs, chiar dacă
extragerea petrolului e un altul, şi încă în ţara
Profetului; poate modernitatea le-a separat, provizoriu;
mi-am dat seama în timpul crizei rachetelor din Cuba,
descoperind ulterior că, din moment ce întrevăzusem
sensul acelui grav moment, a trebuit să admit că lumea
a devenit un creier care gândeşte de la sine, iar
încercările noastre de a-i înţelege vicisitudinile sunt
destinate rătăcirii şi eşecului”. Au fost ani cu o empatie
declarată faţă de Islam, însă păstrând mereu faţă de
acesta o rezervă discretă, ale cărei baze erau teologice,
şi în legătură cu care unele din textele sale despre
Guénon, convertit la islamism, dau mărturie. Ca şi cum
acea întrerupere violentă în istorie, „deja împlinită”, ar
fi putut să o mute din loc, acordându-i un viraj dincolo
de cel pe care tehno-ştiinţa, de sorginte occidentală, îl
planifică inexorabil. Un mod de a simpatiza cu ineditul
cu toate simţurile, sau cel puţin cu ceea ce ne e accesibil,
„şi care, a adăugat la un moment dat, este ceea ce ne e
dat întotdeauna pentru a recunoaşte teodiceea
insuperabilă”.
În timp ce poliţiştii libanezi mă supuneau la plecare
unei control lung şi plictisitor, l-am văzut salutându-mă
de departe şi râzând din toată inima de încurcătura în care
intrasem, ca şi cum despărţirea de acele locuri ar fi trebuit
să comporte ceva ridicol ca să se încheie cu bine. Farsa,
celălalt versant al acelei serenităţi pe care credinţa sa o
saluta recunoscând-o.
Traducere din italiană de Alex. Cistelecan
crispãri
166
Liviu Ioan STOICIU
Vasele comunicante ale literaturii
I. Ne dăm şi noi cu părerea
Singuratic fiind, nu-mi mai fac demult nici o iluzie
legată de bunăvoinţa scriitorului bucureştean. Totuşi...
În toamna acestui an îl întâlnesc la chioşcul de reviste
literare şi cărţi al Muzeului Naţional al Literaturii Române
pe poetul Laurian Stănchescu, care a reintrat în atenţia
“breslei noastre nesimţitoare” de când l-a adus
vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR),
Varujan Vosganian, de anul trecut, pe post de secretar, la
biroul lui din sediul USR (fiind prieteni vechi): salut, salut.
M-a întrebat cum se întreabă: ce mai faci? Am ridicat, cum
fac de obicei, din umeri şi am răspuns: rău (cum alţii
răspund “bine” şi încheie discuţia). Nu vrei să bem o
cafea împreună “La scriitori” (adică la grădina-terasa
Muzeului, sau la subsol, “la beci”, la restaurant, patronate
de poetul Eugen Suciu)? Nu, mulţumesc, nu calc pe acolo
din principiu, îmi ajung scriitorii de care mă lovesc fără să
vreau mereu (locuiesc pe o scară de bloc plină de scriitori,
muncesc la o redacţie cu scriitori, la masa de scris şi de
citit mă învârt inevitabil numai între scriitor). Atunci hai
să facem o plimbare. Cu plimbarea am fost de acord, îmi
place discreţia lui Laurian Stănchescu. Era prima oară când
aflam că el e bucureştean (eu îl credeam din Turnu Severin),
că vine din neam macedonean-grecesc şi că e depresiv,
cum sunt şi eu (punându-şi inima şi sufletul la încercare,
n-am să dau amănunte), dar nu într-atât încât să se
gândească la sinucidere. Nici n-ar avea cum, fiindcă e la
un pas să dea lovitura, să primească zeci de hectare de
pădure (venit cum e dintr-o familie înstărită), care după
evaluările lui le-ar vinde cu zece miliarde de lei vechi. I-am
spus că ăsta e un motiv să trăiască măcar o sută de ani, să
se bucure de viaţă. Vei intra în tagma poeţilor bogaţi,
felicitări! Deschid aici o paranteză. Mi-am amintit că întrun interviu cu Al. Deşliu, apărut în revista “Pro Saeculum”,
întrebat despre condiţia poetului de azi, am răspuns sincer
ce ştiu, fie şi din legende, în acest sens, dând nume şi
prenume. Urmarea? C. Stănescu a publicat (la “revista
revistelor”, în săptămânalul “Cultura”) un text pe seama
acestui răspuns al meu scos din interviu, intitulat “Lista
lui Stoiciu”, care a făcut valuri, fiindcă a introdus termeni
pe care eu nu i-am folosit, de genul “noi ciocoi”, o prostie.
Urmarea? M-am trezit “înjurat” de poetul Petre Stoica “din
Jimbolia”, care citise ce scrisese C. Stănescu, nu şi
răspunsul din interviul meu, că de ce l-am trecut în lista
poeţilor... bogaţi, că el e muritor de foame, “trăiam mai
bine în comunism decât acum”. I-am spus iubitului poet
că ştiam chiar de la domnia sa că a primit o moştenire la
Bulbucata, de care era extrem de mândru (exact asta am
spus în interviu, că a primit o moştenire şi că e dintre
poeţii care primesc indemnizaţia de merit, pe lângă pensie,
care nu înseamnă mare lucru, e adevărat, dar sunt alţi o
mie de poeţi, pe puţin, care nu o primesc) – “a, demult am
lichidat moştenirea”. Mai ştiam, din ce am citit din presă,
că la Jimbolia faceţi un festival original de poezie, cu poeţi
plimbaţi cu trăsuri şi mi-am imaginat că sunteţi prosper –
“a, tot ce fac, fac pe banii primăriei Jimbolia, acum fac un
muzeu al presei acolo”... Culmea, apoi, Adrian Alui
Gheroghe (pomenit între poeţii care, conform meritelor,
are un standard de viaţă mai ridicat) a avut şi el o reacţie
nepotrivită, că numai comuniştii mai întocmeau asemenea
liste cu boieri. Aş putea să reacţionez şi aici dur la
indignarea lui, dar mă abţin iar (mereu mă abţin când e
vorba de el, fiindcă mi-a fost ca un frate până prin anul
2000, păcat că s-a schimbat după aceea). M-am plictisit să
tot dau socoteală pentru ce spun eu şi ce înţeleg ei (sau
cum interpretează C. Stănescu, în acest caz), simţindu-se
fiecare cu cine ştie ce muscă pe căciulă... Pe de altă parte,
e curios că nu-şi asumă condiţia de poeţi care merită să fie
evidenţiaţi că le merge bine. Închid aici paranteza. Eu nici
n-aş şti ce să fac azi cu atâţia bani, i-am mai spus lui
Laurian Stănchescu, probabil că eşti cel mai bogat scriitor
român, ai un destin norocos. “Mă mai gândesc, poate fac
o casă de odihnă şi de creaţie pentru scriitorii români la o
margine de pădure, fără nici o obligaţie din partea lor”...
Frumos. Miliardele de lei îţi dau o seninătate permanentă
de invidiat, pe care eu n-am să pot niciodată să o am nici
măcar o secundă, amărât cum sunt. Am promis să ne mai
reîntâlnim, să continuăm plimbarea. Şi am reluat plimbarea:
în vis? “Vis după vis”). Am improvizat: vedeţi mai jos
dialogul nostru, Laurian Stănchescu pune întrebările (e
un joc; s-a gândit să scoată o carte, când o fi, cu aceste
răspunsuri la ele, întrebări puse celor pe care el îi simte
mai apropiaţi: “să vorbim despre critica literară”) şi eu
răspund, am intrat în joc. Totul e joc? Fiindcă el îşi permite
să pună întrebări, atât de destins – pe când eu nu mai am
de dat răspunsuri nici măcar în faţa întrebărilor proprii.
– Critica literară înseamnă, la urma urmelor, o
părere sugerată de lectura unei cărţi, criticul nefiind
decât un simplu cititor. De ce părerea lui trebuie sa fie
suverană?
– E o întrebare fără răspuns. “Iubeşte părerea cea
adevărată”, spunea Platon. Criticul îşi dă şi el cu părerea:
dacă e sau nu “cea adevărată” părerea lui, află
posteritatea... Mulţi s-au înşelat! Puţini au avut dreptate...
Criticul trebuie că a apărut după creator-scriitor
(reconsiderat “dumnezeu”, creând prin Cuvânt), după ce
a citit-descoperit opera scriitorului. Acolo unde e scriitor,
crispãri
e normal să fie şi cititor-receptor-critic. Sigur, critic pot fi
şi eu cu propria-mi operă (sau cu opera unui coleg poet,
prozator, dramaturg), dar cum eu nu am decât îndoieli
(îndoiala face bine autoperfecţionării în plan creator), prefer să-l ascult pe critic. Criticul trebuie să aibă tupeu, să
aibă certitudini... Fiind cu ştiinţă de carte, criticul (critica
literară e o meserie, dacă nu e chiar o ştiinţă umanistă;
criticul are sau nu are şi el talent, cum are sau nu are talent
scriitorul) poate să discearnă mai acatării valoarea, chiar
dacă dă adesea verdicte “din burtă” (nu “din cap”; n-are
legătură cu faptul că literatura trece prin burtă). În timp,
criticul îşi formează un stil, o grilă de apreciere critică,
devine o autoritate morală. Păcatul întârzierii apariţiei
literaturii “culte” originale la noi, la începutul secolului al
XIX-lea, nu o dată m-am întrebat de ce, a fost că n-am
avut critici de anvergură, care să grăbească sincronizarea
cu marile literaturi europene (nu numai cu cea franceză,
pe când limba franceză domina elita intelectuală a secolului
al XIX-lea). “În jurul lui 1800, când înflorea al doilea
romantism european, noi ne aflam abia în zorii literaturii
artistice şi estetica dominantă rămâne cea neoclasică”, ne
spune explicit criticul N. Manolescu. Scrisul intuitivingenuu, fără bibliotecă de literatură universală în spate,
se stinge de la un moment dat – e valabil şi azi, la nivelul
generaţiei literare postcomuniste milenariste, care-şi
imaginează că a început literatura română originală cu ei
şi ignoră marea literatură scrisă până în anii 2000. Marii
noştri poeţi au crescut prin conştientizarea actului artistic şi asimilarea inconştientă a unor opere ale înaintaşilor,
acumulând de la sine creşterile şi descreşterile literare de
până la ei la masa de scris, într-o continuitate naturală. Iar
înaintaşii n-au fost numai poeţi români, ci şi străini... Dacă
vreţi, în poezie se descoperă din când în când paradigme
inconfundabile, cum se fac descoperiri în ştiinţă: aproape
în acelaşi timp, creatori din diferite ţări (sau în cadrul
aceleiaşi ţări, fără să ştie unul de altul) sau diferite
continente se concentrează pe aceeaşi idee şi reuşesc să
aducă pe tapet o noutate absolută, dar care are legătură
cu ce s-a asimilat până în acel moment... De ce trebuie să
fie suverană părerea criticului? Fiindcă el asigură protecţie
exemplară – la nivel liberal sau conservator, criticul îl face
pe scriitor să creadă că “în univers totul este unul”, că
oricât ai multiplica o operă literară, ea e una, “urmare a
unui îndemn divin”. În timp ce creatorul-scriitor original e
bântuit de nebunie (având comportament ieşit din comun,
167
iraţional, nu numai la nivel lexical; e instabil, neliniştit),
criticul se consideră “sănătos la cap”, rece, raţional,
“calculat”, calm, stăpân pe propriile unelte critice. Ştiţi
cum e cu nebunia, conform filosofului pomenit: “Nebunia
e de două feluri: una pricinuită de bolile omeneşti şi alta
de părăsirea rosturilor obişnuite, urmare a unui îndemn
divin”... Scriitorul trebuie să-şi asume această condiţie:
să fie judecat de cititori-critici.
– Nenumăraţi cititori înţeleg mai bine si mai
repede decât critica literară operele scriitorilor. Cel
mai bun exemplu este Istoria literaturii… a lui George
Călinescu. Acolo unde iubitorii de literatură din
perioada interbelică au înţeles cărţile, criticul s-a
înşelat. Este posibil ca peste 100 de ani sa fie invers.
Cui foloseşte această roată a valorilor instabile: criticii
literare sau cititorilor?
– Aşa cum se schimbă periodic gustul sensibilităţii
creatoare, aşa se schimbă şi gustul de receptare critică.
Din când în când e bine să mai facă ordine criticul de
autoritate (autoritate câştigată între confraţi, recunoscută)
în “jungla literară”, să diferenţieze scriitorii, să inventeze
ierarhii. Că poate “cădea de caraghios”, în timp, în faţa
scriitorilor (mai rău, vezi exemplul lui Alex Ştefănescu cu
“Istoria...” lui, ridiculizată şi de critici din start, repet, de
critici), e pariul lui pierdut... Altfel, nu vă iluzionaţi, nu
avem cititori care înţeleg mai bine şi mai repede decât
criticii operele scriitorilor – oricât de avizat ar fi, cititorul
în general (includ în rândul lor şi criticul) e depăşit de
“viteza de reacţie” a scriitorului, care e mereu cu un pas
înainte. Sigur înţeleg mai bine operele scriitorilor, colegii
lor de generaţie, tot scriitori deci, cu care împart aceleaşi
sensibilităţi mereu în schimbare. E o cursă de urmărire,
dar cititorul-critic e spectator, nu competitor. Limitele
criticului în a recepta o operă literară sunt subînţelese, cu
atât mai mult cu cât el îşi ia măsuri preventive în faţa
schimbării gustului estetic, creaţia originală literară având
autonomie totală, cu vectori imposibil de stăpânit... Numai
acomodarea criticii la poezia optzecistă, să vă dau un
exemplu, a durat cinci-zece ani (sunt critici care
desconsideră / contestă şi azi contribuţia canonică a
poeziei optzeciste în istoria poeziei române, gen Alex
Ştefănescu sau Marin Mincu). Mă uitam deunăzi pe o
listă a premiaţilor Editurii Albatros începând cu anul 1975
(editură la care am debutat şi eu, în 1980, după ce am tot
trimis manuscrise de volume cinci ani la rând fără să fiu
băgat în seamă de juriul concursului de debut, în frunte
cu Laurenţiu Ulici şi Ştefan Aug. Doinaş), au fost premiaţi
poeţi de care azi nu mai ştie nimeni nimic, dar au fost lăsaţi
la o parte poeţi care azi ocupă locuri de onoare... Asta e
situaţia, criticul încearcă profesional să-l prindă din urmă
pe poet, să-i înţeleagă discursul – uneori reuşeşte, alteori
nu. Personal, nu am cu ce să mă mândresc în acest sens,
n-am un critic devotat, care să mă fi citit şi înţeles în
amănunt şi care să mă susţină moral până în pânzele albe
(cum au, de exemplu, “cenacliştii de luni” în mentorul lor,
N. Manolescu, sau un Ion Mureşan în critica ardeleană,
în frunte cu Al. Cistelecan). Cu toate acestea, datorită
criticii literare sunt ceea ce sunt, mulţumit că n-am fost
168
crispãri
ignorat. E posibil să nu merit să ocup locuri la vârf în
piramida actuală a poeziei române şi pe drept să fiu ţinut
cu capul la cutie, “outsider”. Abia peste cincizeci de ani
se va şti dacă în cazul meu critica a avut dreptate – cum
atunci sunt pe cealaltă lume, nu mă va mai interesa acest
subiect (din acest motiv nu mă interesează dacă am sau
nu posteritate literară)... Cui foloseşte “roata valorilor
instabile”? Nu contează decât valorile estetice în care crezi
tu, la nivel individual (ele te ajută să te compari, să fii
viabil în competiţie la masa de scris). La nivel colectiv,
dacă valorile estetice sunt viciate de conjunctură (inclusiv
a celor cuprinse în manualele şcolare, devenite o afacere
de tip mafiot), ele vor fi amendate în timp, dar vor lăsa
sechele la nivel de mentalitate a cititorului... Azi e valabilă
reţeta succesului la nivelul cititorului, a literaturii de
consum, care în istoria literaturii nu va însemna nimic sau
nu va însemna mare lucru. Aici se desparte cititorul de
critic, literatura de consum, de succes, n-are decât
acoperire estetică de suprafaţă, nu de profunzime. Criticul
poate salva o literatură originală făcând distincţia netă
între literatura de consum, de succes trecător şi aceea
autentică, a “îndemnului divin”, care dă sens şi care e
inaccesibilă cititorului de rând.
– Părerea mea este că ceea ce noi numim critică
literară seamănă cu o forţa de asediu care nu ajunge
niciodată în interiorul unor scrieri, pe lângă altele trece,
iar la multe nici nu ajunge. Nu este critica doar o forţă
cu percepţiile spre interior?
– Trebuie relativizat totul: dacă nici eu, scriitorul,
nu pot să pătrund în interiorul creaţiei, să-i înţeleg
“bucătăria”, “metabolismul cultural”, cum se obţine esenţa
literară, cum aş putea să-i cer criticului să o facă? Totul e
interpretare la nivel de literatură. Criticul se poate sau nu
adecva la o operă literară, dar sublimarea literară îi aparţine
numai scriitorului, criticul n-are cum să intre în pielea
creatorului original. “Iluminarea” nu e universală, ci
individuală – a intra în opera unui scriitor pentru a te
ilumina, e o chestiune de credinţă. Dacă “transa creatoare”
are legătură cu Dumnezeu, atunci noul are legătură cu
tradiţia. Crede criticul în ceea ce scrii, te gustă estetic,
“are organ” pentru poezia ta, intră în acord cu sensibilitatea
ta? Atunci poţi să fii fericit, ai găsit cititorul ideal în critic
– dar atât, percepţiile lui spre interiorul operei originale se
întorc reflectate în oglindă, sunt reflexive, nu pătrund
înlăuntrul misterului. Critica se bazează pe o “hermeneutică
a nedeterminării”, dar jonglează cu “imanenţa”, nu cu
“transcendenţa”.
– De ce crezi ca nu au existat niciodată întâlniri
ale criticilor cu cititorii în care să se vorbească despre
o carte de literatură? Şi cum ar fi in viziunea ta acest
dialog?
– Niciodată? Dar întâlniri ale criticilor cu cititorii
există permanent, criticii fiind invitaţi să prezinte o carte
de literatură, de regulă... Eu aş întoarce această întrebare
pe cealaltă faţă şi aş observa: de ce cititorii nu le cer criticilor
să scrie o carte originală de literatură, dacă tot dau lecţii
despre ce e o valoare estetică? Fiindcă şi la scriitor şi la
critic funcţionează aceeaşi minte care are capacitatea de a
crea simboluri... Talentul e comun amândurora. Dar nu are
nici un haz să continui pe această temă, cu atât mai mult
cu cât se acceptă formula răutăcioasă că scriitorul adevărat
“se naşte” scriitor (e autodidact, nu au importanţă studiile,
nu se acordă atestat în meseria de scriitor), pe când criticul
“se face” critic (prin educaţie profesională, prin lectură
de performanţă, inclusiv de carte de critică, hermeneutică
şi teorie literară sau estetică, sau mai ales). Azi, unii critici
literari postmoderni au făcut un pas înainte – ignoră opera literară originală a scriitorului! Criticul se scrie pe el
însuşi, se descrie în amănunt “ca animal critic”, se exhibă,
divaghează pe diferite teme eseistice, ţine jurnal de idei,
se consideră discriminat în raport cu scriitorul la masa de
scris, recuperează şi riscă, pervertind creaţia pură, neavând
nimic de pierdut, din contră, criticul-creator e o curiozitate
pentru cititor. Bineînţeles, trebuie să subliniez măcar acum,
ajuns la această întrebare, că sunt mulţi scriitori români
care se respectă şi scriu şi critică literară credibilă aplicată,
remarcabilă, neocazională despre opera colegilor lor
scriitori (de la Ion Pop şi Marin Mincu la Gh. Grigurcu şi
Octavian Soviany, să mă refer la cei în viaţă) – în cazul lor
se complică şi mai mult întrebarea ta, dându-se de gol că
nu există un progres literar al criticii, după cum nu există
un progres critic al literaturii. Sau există?
Ajunşi aici, atât de serioşi în a pune întrebări şi a
răspunde, facem o pauză. Intervine uitarea de sine, “pe
care o cere creaţia”... E târziu. Ne revedem, nu? Ne
strângem mâna.
spirit
Dorin ŞTEFĂNESCU
Spiritul de fineţe (6)
Pur-şi-simplu sau despre excelenţele fragile
„Puritatea nu există – şi totuşi puritatea ne defineşte
vocaţia”, iată paradoxul cu care ne vom confrunta în
paginile următoare, încercând să dezvăluim strania
alcătuire a unui aproape-nimic ori a unui nu-ştiu-ce, aşa
cum apare în fulguranţa meditaţiei lui Vladimir
Jankélévitch din Le Pur et l’Impur (Flammarion, Paris,
1960). Pe de o parte, aşadar, inexistenţa purităţii,
imposibilitatea sa de a exista într-un spaţiu şi într-un timp
determinate, căci orice determinare – orice existenţă în
cutare loc şi în cutare timp – ar transforma-o deja în
impuritate. Pe de altă parte, totuşi, doar ceea ce există ne
poate determina şi defini existenţa. Mai mult, ceva de
ordinul purităţii absolute ar fi însăşi esenţa care ne-ar
susţine existenţa, astrul pur care ne-ar călăuzi. Cum se
poate însă ca ceea ce nu este ca atare decât în quidditatea
sa nepredicabilă – şi prin urmare este fără fiinţă sau
quodditate – să definească o manifestare existenţială pe
care nu o guvernează ? Să fie puritatea ceva de genul
referenţilor abstracţi a căror absenţă fenomenală propriuzisă pune limbajul în dificultate ? Sau defineşte ea prin
lipsă, pe cale apofatică, o prezenţă cu atât mai existentă
cu cât esenţa sa se retrage mai mult dincolo de orice
fiinţare, în adâncul insondabil al inexistenţei ?
Dacă simpla puritate e de negăsit în cuprinsul
existenţei date, precum orice inexistent ea e noninteligibilă, prin urmare indescriptibilă şi insesizabilă ca
valoare apreciabilă. „Cel ce apreciază valoarea purităţii
este el însuşi şi prin persoana lui ipso facto impur”. A
aprecia valoarea unui lucru înseamnă a o spune; or
spunerea urmează un traiect intelectiv în virtutea căruia
lucrurile pot fi dicibile. Despre lucruri putem vorbi, iar
identitatea lor dobândeşte o valoare în limbajul care le
numeşte. În schimb, eul care vorbeşte despe sine nu e
acelaşi cu cel ce vorbeşte; „niciodată cel ce este nu e
identic cu cel ce o spune”, deoarece dacă ceva este pur, în
nici un caz nu e cuvântul care o spune. Cel care spune
despre sine „sunt pur” este – prin simplul fapt de a o
spune – impur. Puritatea nu există decât în măsura în care
nu e numită; intenţionalitatea limbajului îi distruge misterul,
169
imediat ce cuvântul iese la existenţă, la fel cum lumea
ascunsă a adâncurilor ar fi dintr-o dată adusă la lumina
zilei.
„Numai impurul este dicibil şi cognoscibil”; „doar
ceea ce e impur (…) dă cunoaşterii noastre ceva de care
să se prindă”. Ceea ce se rosteşte şi se cunoaşte în rostire
nu poate fi decât lumea existenţei impure, căci odată cu
primul cuvânt puritatea se retrage în inexistenţă, iar ceea
ce mai poate fi prins în limbaj (şi în cunoaştere) este
impuritatea rămasă în urma evanescenţei. Ceea ce rămâne
în urmă şi poate fi luminat e o captură descompusă, fetidă,
prada dezamăgitoare a unui exces. Fiinţa nu rămâne cu
adevărat pură „decât în ignoranţa nefericită a purităţii ei”,
în acel nescio quid fulgurant şi fragil care scapă printre
degete. Ceea ce justifică tocmai calea negativă, superba
ignoranţă a ceea ce este, neputinţa privirii în faţă, pentru
ca – prin însăşi afirmarea a ceea ce nu este – prezenţa să
fie. De aceea, puritatea ignorată „cere întrucâtva o privire
oblică şi indirectă”; „lumina care nu e vizibilă în sine
devine aşadar vizibilă indirect, în corpurile pe care le
luminează”. Când spunem „s-a luminat”, nu lumina o
vedem ci corpurile pe care ea le face vizibile. Dar când
spunem că „ne-am luminat” (în sensul în care ceva „ne-a
lămurit”), am făcut deja un pas pe drumul purificării, al
restaurării integrităţii, deoarece lumina care ne face să
vedem şi să înţelegem ne face totodată mai puţin opaci
faţă de impuritatea lucrurilor, adică trezeşte în noi valoarea
afirmativă a negativului. „Adevărata filosofie apofatică a
purităţii va fi, în speţă, descrierea impurităţii
contemporane”, singura manifestare vizibilă a
invizibilului prin care se vede. Iar ceea ce se vede, dincolo
de cuvântul care descrie, este un necuvântabil pur care
izolează logosul şi îl reduce la tăcere. Aici, în această
inefabilă transparenţă, cuvântul nu mai relaţionează, nu
se mai naşte în chiar cuprinsul dialectic al relaţiei. Dacă
totuşi o face, dacă – în pofida nereprezentabilului pur – el
încearcă să-l numească, atunci nu puritatea o exprimă (căci
ea e în sine inexprimabilă), ci un referent exterior impur
despre care vorbeşte.
Astfel încât această puritate neprevăzută se află pur
şi simplu „în conştiinţa dureroasă de a fi non-pur”. În
chiar miezul purităţii (sau în mulţumirea de sine) încolţeşte
gândul ascuns impur, căci „conştientizarea sugrumă pe
loc îngerul de-o clipă care şi-a dat seama de propria-i
sfinţenie”. A fi conştient de propria puritate înseamnă de
fapt a avea conştiinţa impurităţii, la fel cum cuvântul sau
gândul nu sesizează decât ceea ce se vede în definitul
existenţei. Conştiinţa purităţii e o conştiinţă impură, iar
puritatea e întotdeauna inconştientă. „Conştiinţa alungă
puritatea, iar puritatea dă afară conştiinţa”. Conştientizarea
purităţii anihilează conţinutul însuşi al lui Purus sum; a fi
pur are sens doar în absenţa lui a avea conştiinţa purităţii.
Neputinţa lui a avea este ca atare condiţia de posibilitate
a puterii lui a fi. Este o insuficienţă care, vom vedea,
reprezintă o necesitate imperativă pentru ca prin ceea ce
se vede să transpară puritatea nevăzută.
Pentru a fi pur, eul nu se poate avea decât pe sine;
acest sine ce renunţă în cele din urmă la condiţia de eu se
170
spirit
desparte de orice apartenenţă ori dependenţă;. Este eul
non-relaţional, nedeterminat şi transparent sieşi drept sine
însuşi: inconfundabila ipseitate a purităţii. Cel pur este
„cel ce nu e nimic altceva decât el însuşi”, în cel mai simplu
mod cu putinţă, adică în absolut. Dar cel pur este eul în
unicitatea sa radicală; renunţând la ceea ce este al eului,
el există la limita dintre existenţă şi inexistenţă: el este
doar în măsura în care tot ceea ce-l mărgineşte nu este.
„Această unicitate supraacută a unei monade aproape
inexistente (dar încă existente) şi, prin urmare, tangente la
nefiinţă (pentru că ea este ultima fiinţă imediat înainte de
nefiinţă) este poate un alt nume pentru puritate”. Or
condiţia eului este aceea a haecceităţii; el ia fiinţă în acest
context determinat în care aproape că îşi pierde esenţa,
acea inocenţă invizibilă, inimă a purităţii înseşi (ipsa). Cum
îşi poate el păstra puritatea în condiţiile în care nu se
poate izola de contextul fiinţării sale, neputându-se ca
atare păstra pe sine însuşi ?
Am văzut că orice structură sesizantă alcătuită pe
un model raţional – cunoaşterea, limbajul, conştiinţa –
alterează puritatea în mod iremediabil. Aceasta din urmă
nu există prin raportare la vreun complex al exteriorităţii,
întrucât ea nu are exterior. Orice imixtiune a unui factor
din afară reprezintă o survenire a alterităţii impure. Altul
nu e doar străinul, cel neasemenea şi prin urmare sămânţă
otrăvită a diferenţei, ci şi cel care murdăreşte pentru
totdeauna, existenţa ilicită, compromiţătoare şi
degradantă. În acelaşi timp, altul e obstacolul care
mărgineşte, limita unei libertăţi cu atât mai fisurate cu cât
raporturile cu ceilalţi sunt mai strânse şi – ca atare – mai
constrângătoare. Or, trebuie adăugat, plierea conştiinţei
pe ritmul neregulat al respiraţiei libertăţii (posibilitatea
afirmării ori a negării, a acceptării ori a refuzului) creează
pliul voinţei de creaţie, cuta unei lucrări intenţionale ce
tulbură imperturbabilul. Opunându-i libertăţii un obstacol,
ea îi oferă totodată putinţa de a fi eliberatoare, de a se
depăşi pururi pe sine. Alteritatea nu trebuie purificată,
adică înlăturată printr-o imorală „curăţire” care
îndepărtează obstacolul şi neagă dificultatea, ci acceptată
drept condiţie a libertăţii, a încercării ei lucrătoare.
În relaţie cu altul, fiinţa se leapădă de puritatea ei
absolută, intrând într-o dualitate cu propriul său celălalt
relativ. Alteritatea alterează, introduce în lumea purităţii
devenirea şi relativitatea. „Aşa cum alterarea îl aduce pe
Celălalt ce rezultă din transformarea Aceluiaşi (…), tot
aşa devenirea constă în a deveni ceva, una sau alta”. În
orizontul de valori a celui care – pentru a-şi păzi puritatea
– nu este altceva decât sine, fiinţarea-fără devine o virtute. Imperativul călăuzitor constă în „a prezerva, prin
abţinere şi reţinere, singurătatea nerelativă a fiinţei
noastre”, păstrarea diafaniei şi a purităţii prin reducerea
la minimum a relativităţii, a relaţiei cu alteritatea. Dacă
relativitatea e legată de relaţie, deci de impuritate, absenţa
de relaţii este condiţia esenţială a purităţii. La fel cum
ingerinţa celuilalt reprezintă principiul maculării prin
excelenţă, fiinţa imaculată riscă să-şi piardă puritatea prin
acţiune sau ieşire din sine: „a acţiona înseamnă a ieşi din
sine pentru a intra în relaţie cu alteritatea şi, prin urmare,
înseamnă a deroga şi a decădea”. A poseda ori a fi posedat
înseamnă acelaşi lucru: a atinge şi a fi atins, a întina şi a fi
întinat prin voinţa de schimbare.
„Ipseitatea, iată punctul de neatins”. Dacă
neatingerea păstrează ipseitatea intactă, la adăpost de
orice relaţionare, de orice degradare a lui a fi în a avea,
înseamnă că ea se afirmă ca puritate esenţială a castităţii
(şi, într-un sens, a castrării). Ceea ce apropie puritatea de
castitate e impunerea distanţei; ambele există doar în
virtutea distanţei impuse. Distanţă ce nu e o capcană a
dorinţei; nu putem dori să fim puri decât cu riscul de a
anula dintr-o dată distanţa dintre noi şi obiectul dorinţei
noastre. Or puritatea există nu numai în absenţă, ci ea se
pune ca absenţă a oricărui obiect care ar putea fi dorit.
Lipsindu-se de tot, lepădându-se de viitor ca de o iluzie,
fiinţa pură e prezentă în chiar această gratuitate negativă,
în această moarte în care afirmarea ei respiră. De aceea,
„complexul eului fratricid faţă de acest « tu » care este ca
mine şi absolut altul decât mine” se pune nu doar ca
distanţă ori diferenţă castă, castrată, ci şi ca „negaţie
prescrisă de un « prohibitiv » sau de o interdicţie”. Dacă
putem vorbi de graţia atingerii purităţii care converteşte
impuritatea, în schimb tot ceea ce atinge este la rându-i
atins: „o atingere superficială este de la bun început o
impregnare profundă”. Ipseitatea este intangibilă, adică
de neatins cu impuritatea, tocmai în virtutea afirmării ei ca
prezenţă neştirbită, absolută întrucât intactă. Dar atingerea
impură este reversul contactului mistic; aşa cum există o
atingere degradantă, care este forma tactilă a contaminării,
tot aşa „există o atingere ce zeifică, glorifică, beatifică, o
imponderabilă tangenţă a culmii sufletului cu Dumnezeu,
o atingere sublimă ce transsubstanţializează sau
transfigurează fiinţa noastră întreagă şi o asimilează radical cu obiectul oricărei iubiri”.
Refuzul atingerii însă ori teama de a atinge şi de a fi
atins exprimă unul din postulatele esenţiale ale oricărui
dogmatism purist: „Omul, spune Jankélévitch, este o fiinţă
esenţial pură, care a devenit accidental impură”,
impuritatea fiind resimţită ca o anomalie, o malformaţie
sau un element exterior neesenţial, parazitar, incapabil să
atingă profunzimea nealterabilă a esenţei. Pentru
dogmatismul purist, orice impuritate este accidentală, o
aparenţă nesubstanţială sau, altfel spus, o simplă formă
ce nu poate corupe esenţa intimă a fiinţei. Întruparea face
parte şi ea din acest adevărat complex ipohondru, căci a
dobândi un trup înseamnă în acest context a fi decăzut
din starea de goliciune originară de dinaintea păcatului.
Omul eminamente pur este omul inocent care nu cunoaşte
formula impurului şi, prin urmare, în originaritatea sa
metaempirică, nu cunoaşte nici devenirea. Pentru puritan
„totul este pierdut, în afară de ultima celulă a fiinţei pătate”,
verbul purist prin excelenţă fiind a fugi, a te pune la
adăpost de orice adiere venită din afară care ar putea
modifica diafana alcătuire a fiinţei. Actele de purificare
(de orice tip ar fi ele) nu sunt astfel decât încercări
disperate de a corecta şi de a regla mecanismul parazitat
de imixtiunile impurităţii. Coexistenţa cu impurul exclude
din capul locului pe a fi-cu (coesse), ca pe o proastă
spirit
învecinare, degradantă în ordine ontologică şi neantizantă
în ordine metafizică. Mai degrabă avem de a face cu a fi-în
(inesse), cu o puritate în-castrată în impur, „aşa cum
migdala este încastrată în sâmbure”. În acest caz, puritatea
are ceva tainic, neprihănit şi originar, intangibil pentru că
învăluit într-un ceva străin, într-o manifestare care nu îl
dezvăluie. Această intimitate centrală a interiorităţii
noastre este singura substanţială, în măsură să reitereze
actul primordial al instaurării fiinţei, „singura donaţie
absolut pură” întrucât ea dă neîncetat naştere unui originar
preexistent, creează mereu, din propria substanţă, ex
nihilo.
De aici refuzul acţiunii, al mişcării şi al timpului, căci
a acţiona, a te supune mişcării şi timpului înseamnă a
deveni. Devenirea este o alterare neîntreruptă, nu doar
un raport impur cu alteritatea care alterează, ci o macerare
lăuntrică prin care fiinţa „îşi deflorează continuu propria
neprihănire”. Fiinţa pură e fiinţa statică; refuzând
devenirea, ea se închide în neantul propriei sale suspensii
ontologice, în graţia imponderabilă a atemporalului.
„Impuritatea e legată, într-adevăr, de devenire, pentru că
ea este inerentă schimbării şi pentru că nu există devenire
fără schimbare (…). Devenirea este alterare sau nu e nimic,
şi prin urmare puritatea purissimă ce devine alta nu poate
deveni decât impură”. Devenirea este principiu de
impuritate, pentru că ea implică degradarea originarului în
ulterior şi, prin urmare, degenerarea oricărui a priori. Dacă,
pe de o parte, devenirea este singurul mod de a fi al fiinţei
şi dacă, pe de altă parte, fiinţa refuză să devină, rezultă că
„singurul nostru fel de a fi este de a fi nefiind”. Fiinţa
devenindă este fiinţa echivocă, tulbure, confuză: „este
ceea ce nu este: ceea ce este, nu este; este alta decât
este”, un soi de „aproape-nimic”, „nefiinţarea lui Nu-încă
sau a lui Deja-nu-mai”. Fiinţa ce devine se pune în ulterior
ca într-un altul diferit de sine însăşi. Or punerea alteratoare
în alteritatea impură se prăbuşeşte în de-punere, adică în
mai mult decât într-o mai-puţin-fiinţare ce desface fiinţa:
într-un a-nu-fi. Ea nu mai e nici ex-punere a fiinţei, ci
expresia impură a inexistenţei, a lipsei de fiinţă. Ceea ce ar
trebui să se im-pună şi să se ex-pună se de-pune acum
într-un fel de absenţă a punerii înseşi. Încă-existentul deja
nu mai există; nefiinţarea se pune în locul fiinţării, ba mai
mult: ia chipul maltratat al acesteia.
Apărarea disperată a purităţii nu înseamnă însă doar
refuz al devenirii şi al trecerii, ci şi impunerea unui regim
de carantină care să izoleze esenţa nealterată de orice
confuzie contaminantă. Căci confuzia înseamnă amestec,
indistincţie şi regresie, dezagregare a unei ipseităţi care,
prin eludarea singularităţii sale particulare, se scufundă
în anonimat, în vagul existenţei slabe. „Lumea «tulbure»
pe care o caută omul este confuză şi impură totodată”,
miza metafizică a acestei confuzii fiind indiferenţa faţă de
bine şi de rău, relativizarea tuturor principiilor doar
imanente, ca urmare a dorinţei de a tulbura transcendenţa.
Paradoxal, confuzia este rodul otrăvitor al complexităţii,
răul care ne face să renunţăm la simplitate şi să dorim
diversitatea, pluralitatea, diferenţa, într-un cuvânt: relaţia.
Locul originarului simplu îl ia un a priori confuzionist, un
171
principiu de eroare, ce impune ilicit un handicap metafizic
greu de surmontat. „Pe panta impurităţii, etapele unei
agravări progresive ar fi reprezentate de cuvintele: simplu,
complex, complicat, confuz. Sau, mai exact: impuritatea sar afla la cele două extreme, în dual şi în confuzie”. Fie că
fiinţa cade între două principii antitetice a căror dualitate
o striveşte în menghina ireductibilului, fie că este prada
tulburării tuturor principiilor, ea nu numai că se ştie impură,
dar doreşte impuritatea ca pe o soluţie extremă la
degringolada produsă de amurgul zeilor. Extremismul este
tocmai „spărtura aceasta aparentă prin zidurile de apărare
ce înconjoară finitudinea noastră. Extremismul modernilor
este un purism disperat”, dacă nu chiar antidotul violent
la marea cochetărie a echivocului. Cine „va găsi un modus
vivendi cu confuzia”, cu impuritatea unei lumi a cărei
simplitate a devenit o amintire şi a cărei bunătate este mai
mult decât suspectă ?
Postularea impurităţii organice a lumii este un reflex
vechi al meditaţiei filosofice. „Nu gustăm nimic pur”, spune
Montaigne, căci datorită slăbiciunii condiţiei noastre nu
putem dispune de lucruri „în simplitatea şi în puritatea lor
naturală” (Essais, II, 20, Garnier-Flammarion, 1969, p. 334);
„toate lucrurile pe lumea asta sunt amestecate şi muiate în
opusul lor, adaugă Pierre Charron; totul e amestec, nimic
nu e pur în mâinile noastre” (De la Sagesse, I, 38). Doar
simplitatea e pură, acel diafan pur-şi-simplu necompus şi
indivizibil, invulnerabil atât timp cât nu ştim mai nimic
despre el. Nostalgia după inocenţa pierdută face corp
comun cu un a priori co-prezent esenţei noastre care
este păcatul originar, confuzia absolută în care respirăm.
Această impuritate imposibil de purificat este, penru Pascal, o „cloacă de incertitudini şi de eroare”; „cine va lămuri
această confuzie ?” (Pensées, I, édition de Michel Le
Guern, Gallimard, 1988, fr.112, p.113). Cine va putea
discerne lumina, dincolo de ceaţa falselor alternative, de
ambivalenţa funestă şi de magia extremelor, depăşind
violenţa gordiană întemeiată în dualitatea sfâşietoare a
forţei slabe ?
Parabola fiului risipitor ne va ajuta poate să schiţăm
un răspuns. Fiul întors acasă din drumurile rătăcirii reface, pilduitor, calea convertirii. „Venindu-şi în sine”, el
schimbă sensul morţii, aflând bucuria regăsirii de sine în
noua viaţă. „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”
(Luca 15, 24; 15, 32). Purificarea nu e prin urmare o curăţire
superficială, o remuşcare expiatorie şi literală, caz în care
ea reprezintă o cale regresivă, dogmatică, înspre o puritate
lipsită de chip şi de expresie, înspre o inocenţă imaculată
dar aseptică. Atunci însă când remuşcarea e creatoare,
renovatoare, ea presupune o transformare lăuntrică, o
întoarcere căită la izbăvire şi iertare. Căinţa progresivă, cu
adevărat purificatoare, dacă e întoarcere la sine, e în acelaşi
timp reculegere şi jertfă. „Reculegerea este speranţa ce se
ghemuieşte”, spune Jankélévitch, căci ea ne regăseşte
nu în punctul plecării, în acel prim pas pe care l-am reatinge
urmând un drum circular (ca întoarcere la acelaşi), ci în
orizontul sosirii, pe care speranţa nu-l întrevede. Abia
acum, din perspectiva acestui final ispăşitor, speranţa se
topeşte în bucurie, în absolvirea primirii la sine şi a morţii
172
spirit
păcatului. După cum păcatul nu e şters ci rămâne în faptul
de a fi fost făcut, fiind însă transfigurat, purificat până în
inima sa, la fel bucuria „nu ne dă înapoi ceea ce am pierdut,
ci ne dă altceva, ceva cu totul nou”. Ea ne redă nouă în
toată strălucirea ne(mai)văzută a diferenţei, a unui nou
început care „este ca şi prima oară, dar nu mai este ea
însăşi acea primă oară”. Este, de fiecare dată, o ultimă şi o
primă oară, o spovedanie mereu reluată în care transpare
caracterul sfâşietor al „primultimităţii”. Astfel încât învierea
nu e doar singura cale a purificării, ci şi o nouă sinteză
eshatologică prin care puritatea integrează impuritatea.
Am văzut că devenirea este alterare, iar la originea
alterării se află alterum; nu e de fapt, în orizontul
eshatologiei puriste, decât o devenire a aceluiaşi într-un
acelaşi degradat, proces ce e mai degrabă o epurare decât
o purificare. Dar „Celălalt din alterare n-ar fi altul fără
Acelaşi la care se referă. Purul care se alterează, după
înţelesul comun, devine relativ altul, rămânând relativ
identic cu sine – adică el nu devine niciodată « cu totul
altul », nu accede niciodată la « Absolut altul »; devenirea
presupune întotdeauna un subiect în curs de a deveni”.
Subiectul care devine îşi pune ipseitatea în jocul
deconcertant al alterităţii; în acelaşi timp îşi expune
puritatea contiguităţii cu impurul, relaţiei alteratoare.
Fecunditatea acestei purităţi „impuse” nu e asigurată atât
de presupusa absoluitate a diferenţei (acel cu totul sau
absolut altul al sacrului), cât mai degrabă de relativitatea
aceluiaşi, totodată asemănător şi diferit. De aceea,
purificarea apare odată cu impuritatea, în cuprinsul
impurităţii înseşi pe care o cuprinde. Dar „cum poate
Acelaşi să cuprindă şi să fie cuprins ?” La fel cum,
pascalian vorbind, întrucât trăim şi respirăm într-un mediu
divin, presimţim existenţa unui Dumnezeu ascuns fără săI cunoaştem atributele, tot aşa „nu este vorba de o
includere, ca în logica înglobării, ci de un inesse paradoxal
reciproc”, de o compenetrare. Acest cuprinzător cuprins,
de felul „omniprezenţei omniabsente a lui Dumnezeu”,
punând paradoxul integrării reciproce, se afirmă ca mister
al înţelegerii zeului nemanifestat şi totuşi pe deplin
manifestat, aşa cum aflăm în hermetism: „el care este Unul
(…) este totodată neînfăţişat şi nemanifest. Însă făcând
toate lucrurile să apară, El se vădeşte prin sine în toate şi
prin toate” (Corpus Hermeticum II, 7, 8). Capacitatea de
sesizare a nemanifestului este, cu toate acestea, o calitate
a com-prehensiunii clarvăzătoare (cu-prindere şi înţelegere
laolaltă: comprehensio); „căci numai înţelegerea este ceea
ce nu este manifestat ori aparent, căci ea însăşi este
nemanifestată ori neaparentă” (ibid., 10). Aceeaşi viziune
para-doxală la Plotin, pentru care Unul este cuprins în
toate lucrurile dar le cuprinde pe toate, sau la Pascal:
„Toată lumea văzută nu e decât un semn imperceptibil în
sânul vast al naturii” (fr. 185, ed.cit., I, p.155), dar, la rândui, perceptibil la infinit în imperceptibilul infinitului.
Deschiderea spre alteritate nu e astfel profanatoare,
căci dacă impuritatea se află în puritate (dar nu ca „ţepuşa
intrată în carne”, care e doar un obstacol ori un intrus ce
trebuie îndepărtat, ci ca agonie, ca suferinţă a pângăririi şi
a transmutării ei în neprihănire), ea este, în raport cu
ipseitatea, universul unui non-eu primit la sine, acel TuCelălalt drept prima ipseitate diferită de eu. Eul nu se mai
roteşte în jurul propriului sine, pe o orbită egocentrică, ci
– tocmai pentru a se confirma continuu pe sine în
actualizarea purităţii – se deschide spre un orizont alterocentric. Această purificare reprezintă mai întâi o moarte
izbăvitoare, o mortificare ce implică reculegerea şi
concentrarea, drept corelate ale sărăcirii şi lepădării.
Esenţa eului se manifestă nu în răspărul ipseităţii, printro devenire ontologică reductivă, ci în lucrarea vivificatoare
a unei economii sacrificiale (în „această economie a marii
voinţe translucide” care este chiar asceza). Eul se retrage
din sine, din propria sa fiinţă non-esenţială, pentru a face
loc altuia venit la sine, survenit în cuprinsul aceleiaşi unităţi
cuprinzătoare. Acesta însă nu mai e neavenitul străin,
celălalt impur al dogmatismului purist, ci aproapele-nimic
al alterităţii, acel grăunte infinitezimal (discret) al diferenţei
care aduce cu sine o altă formă a fiinţei, transformând-o
instantaneu şi, totuşi, permanent. Resurecţia continuă a
purificării este o transfigurare supranaturală, „misterul
însuşi al supranaturalităţii noastre”, întrucât presupune
un salt misterios într-o ordine cu totul alta, în momentul
pozitiv al apariţiei unui ce strălucitor. Mutaţia
transfigurantă – ieşirea eului din firea sa închisă în sine –
nu este o mai-puţin-fiinţare, după cum nu e nici o eclipsare
absolută a fiinţei neantizate. Dimpotrivă, doar în această
trecere de la unul la altul puritatea poate fi creatoare, cu
adevărat lucrătoare. „În deschiderea aceasta spre
alteritate, puritatea-fulger, puritatea-scânteie îşi regăseşte
amplitudinea şi strălucirea şi dilatarea generoasă pe care
acel aproape-nimic al clipei părea să i le refuze”. Or, în
orizont logico-natural, ca ceva să poată apare, altceva
trebuie să dispară; pentru ca scânteia purităţii să se dea
ca apariţie fulgurantă, eul trebuie să se lepede nu doar de
sine însuşi, ci şi de tot ceea ce implică o alteritate impură.
Dar aceasta ar însemna să rămânem în sistemul sterp al
rigorismului purist. Ne putem întreba însă dacă, în orizont
metaempiric şi supranatural, dispariţia – dincolo de orice
notă particulară a ipseităţii şi chiar sub ea – nu este oare
condiţie de posibilitate a unei nebănuite apariţii, la fel
cum paroxismul disperării şi al pervertirii face cu putinţă
ivirea speranţei şi pragul convertirii. Avem cumva de a
face cu un eveniment care nu apare decât ca să dispară,
ca în apariţia dispărândă a unei flăcări efemere ori în
străfulgerarea unei lumini care pâlpâie fără a lumina ? Dar
„apariţia, strălucirea şi dispariţia nu formează decât un
singur fulger, o singură clipă în trei clipe”; înseamnă că
ceea ce apare în orice dispariţie este cuprinsul ce cuprinde
la rându-i pentru o clipă: strălucirea dispariţiei. Apariţia
dispărândă şi dispariţia scăpărătoare nu sunt decât una
şi aceeaşi clipă de maximă emergenţă, trecătoarea excelenţă
fragilă a cărei efervescenţă nu poate fi posedată, ci doar
intuită în puritatea ei.
Puritatea nu poate fi însă experiată decât într-o
intuiţie pură, într-o gnoză spontană sau într-o intelecţie
fulgerătoare, precum într-un extaz a cărui evidenţă e de
nedemonstrat, cu toate că de neocolit. Intuiţia e pură în
măsura în care este „o extroversie excluzând orice
spirit
retrospecţie, o interviziune instantanee”, la limita actului
pur gratuit. Dar această intuiţie inter-vizionară (fără să fie
retroviziune ori previziune), dacă ea însăşi nu e mişcare
ca atare, participă în schimb la pur-şi-simplul apariţiei pe
care o surprinde în miezul luminos al dispariţiei. Prin urmare,
atât purul cât şi impurul sunt direcţii ori unduiri abia
perceptibile, cu alte cuvinte intenţii dinamice şi nu
structuri statice. Puritatea este mişcare, şi doar în măsura
în care e mişcare ea poate fi purificatoare, aşa cum
libertatea e eliberatoare. A avea intuiţia unei intenţii
reprezintă un act de în-drumare, în sensul în care fiinţa
este numai în mişcarea către fiinţă. Astfel încât „mişcarea
către puritate este puritatea însăşi”, drumul pur-şi-simplu.
Chiar dacă „cel ce merge nu are timp să fie”, fiind totodată
şi cel ce face, el însuşi este drumul, calea găsită şi imediat
pierdută, „pierdută” şi „aflată”, regăsită în fiecare alterare
sau, mai precis, abia în alteritatea către care îndrumă. Calea
călăuzeşte, dar o face ca şi cum, străbătând impurul, l-ar
aduce pe cale, convertindu-l imprevizibil. Într-un fel,
suntem curaţi înainte de a ne curăţa, întrucât mergem spre
curăţie cu inima curată, intuind calea „din cuget bun şi
din credinţă nefăţarnică” (1 Tim. 1, 5). „Toate sunt curate
pentru cei curaţi” (Tit. 1, 15), „o lumină fără pată, pentru
că noi înşine eram fără de pată” (Platon, Phaidros 250 c).
Calea aceasta, care se întinde între ceea ce apare
dispărând şi ceea ce apare în dispariţie, este ea însăşi
strălucirea intervalului, mediul de trecere, intermediarul.
Puritatea fiind mişcare, călăuzire şi intenţie, ea nu se află
ascunsă în sânul complexului impur, ci reprezintă o
necurmată acţiune restauratoare ce, cuprinzând impurul,
creează o sinteză calitativ originală, „o totalitate mereu
nouă şi mereu simplă”. De aceea, puterea ei mobilizatoare,
întregitoare, se sustrage oricărei analize. Cel „curat cu
inima” (Ps. 23, 4) nu poate dori decât spălarea de păcate,
deja înfăptuită în acest a priori al legăturii cu
supranaturalul: „mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul
meu mă curăţeşte” (Ps. 50, 3), „inimă curată zideşte întru
mine” (Ps. 50, 11). Această igienă spirituală are drept scop
vederea fără pată, prin cufundarea inimii în Duhul luminii
divine, ca în Predica de pe munte: „Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
A fi între pur şi impur, a te situa într-un complex
confuz, pe un drum nesigur, fără opţiuni clare, pare să
sublinieze tocmai mediocritatea intermediarului.
Intermediarul este mediocru prin condiţia sa de nici-nici;
dar mijlocirea, condiţia de interval ? Aşa-zişii înţelepţi care
„după unii, obţin de îndată nelimitatul, pe câtă vreme
intermediarul le scapă” ilustrează, după Platon, deosebirea
dintre „felul dialectic şi sfada curată” (Philebos 17 a).
Dialectica intermediarului pune în joc nu cumpăna unei
alegeri, ci direcţia cea bună a intenţiei; intuiţia acestei
intenţii nu poate fi decât pură, chiar dacă ea află locul
dintre pur şi impur, căci pune pe cale obligând eul să iasă
din sine: „între preafericita inocenţă a unei purităţi care
nici măcar nu-şi cunoaşte fericirea şi nefericita nepăsare a
unei disperări care nici măcar nu-şi cunoaşte tragedia,
există cel puţin loc pentru purgatoriul unei conştiinţe
îngrijorate, al unei conştiinţe vinovate, mereu la jumătatea
173
drumului dintre fericire şi nenorocire, dintre pur şi impur”.
Mediocrul e static şi prin aceasta impur; el stă într-un loc
al ezitării şi al limitării. Dimpotrivă, purificarea este mişcare,
înaintare dincolo de presupusa impuritate a
intermediarităţii. Fiinţa intermediară ţine de două lumi
aflate într-un aparent conflict, dar pe care le cuprinde în
acelaşi act regenerator, pentru care exteriorul şi interiorul
nu mai sunt limite insurmontabile, ci vectori de sens,
meridiane ontologice.
În primul rând, intermediarul nu este ca atare o stare
de mijloc, stagnantă, un mediu în care fiinţa s-ar putea
aşeza; intermediarul nu stă la mijloc, ci „traversează un
loc de trecere”, este acest loc de trecere prin care se urcă
şi se coboară. Este o mişcare ce umple intervalul, legând
între ele extremele şi abolind prin aceasta orice extremism:
„tot ce e daimonic se află între zeu şi muritor”, spune
Platon; „aflându-se între cele două lumi, Eros umple golul
dintre ele şi le leagă într-un singur Tot, unindu-l pe sine
cu sine” (Banchetul 202 e), între cele două lumi însemnând
aici „între cunoaştere şi necunoaştere” (204 b). Sau la
Pascal: „nu-ţi arăţi măreţia într-una din extremităţi, ci
atingându-le pe ambele deodată şi umplând întregul interval (l’entre-deux)” (Pensées, fr.575, ed.cit., II, p.133).
În al doilea rând, chiar dacă „natura acţionează prin
progres”, observă Pascal, calea ei este „itus et reditus, ea
trece şi se întoarce, apoi merge mai departe” (ibid., fr.646,
ed.cit., II, p.157; cf. fr. 185). Prin urmare, „natura omului nu
este să meargă mereu. Ea urmează o cale de du-te-vino”
(fr. 25, ed.cit., I, p.73). „Lumea se duce şi vine, creşte şi
descreşte”, constată şi Pierre Charron (Les Trois Vérités,
I, 5, p.15). Drumul ce inter-mediază – şi care este prin
excelenţă un drum al intervalului – oscilează mereu între,
caută trecerea bună, înaintează şi revine, anticipă şi
rememorează. Doar această permanentă mişcare, a
drumului însuşi, poate cuprinde laolaltă purul şi impurul,
integrându-le într-o nouă sinteză. De aceea, contrar celor
afirmate de Baltasar Gracián, nu „stăm (s.n.) între două
extreme [cerul şi infernul, n.n.] şi-astfel ne-mpărtăşim din
ambele” (Oracolul manual, 211, în Cărţile omului
desăvârşit, ED. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.317); fiinţa
intermediară se află între două infinituri – în termeni
pascalieni – întrucât ea se mişcă într-un vast cuprinscuprinzător, în miezul diferenţei înseşi pentru care tot ce e
finit e indiferent.
În al treilea rând, trecerea intermediară, pentru a fi
purificatoare, trebuie să urmeze – după cum spuneam – o
intenţie pură, să se desfăşoare în sensul unei vocaţii
ascendente. Dacă „puritatea trezeşte foarte firesc imaginea
verticalei şi a poziţiei drepte, a înălţimii şi a levitaţiei”,
aceasta pentru că drumul drept (via recta) este singurul
înălţător. Trecerea dreaptă ridică la altitudinea unui altceva
diferit, mereu nou în ivirea sa neaşteptată. Drumul oscilant
se înalţă astfel drept, căci el îndreaptă spiritul, şerpuind
pur prin in-diferenţa impurităţii. „Nimeni care pune mâna
pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia
lui Dumnezeu” (Luca 9, 62), pentru că a privi în urmă
înseamnă a reveni pe drumul deja străbătut, a te întoarce
în urma fără semnificaţie a unui finit deja depăşit. În acelaşi
174
spirit
sens se îndreaptă îndemnurile teologilor: „Trebuie să
mergem drept pe drumul nostru”, spune Fénelon într-o
scrisoare către contesa de Montberon; „Nu trebuie să ne
uităm în urmă”, îi scrie el Doamnei de Maintenon (Pages
nouvelles, 1934, p.113). „Mergeţi, înaintaţi, ieşiţi din sinele
vostru”, îi scrie la rândul său Bossuet călugăriţei Corunan
de la Saint-Bénigne.
În al patrulea rând, fiinţa intervalului e mereu în
căutarea unui punct de maximă elevaţie, a unei cote pe
care sufletul să o poată atinge în uşurătate, ca pe un dar
imponderabil. „Dar poate – spune Pascal – nu e decât o
bruscă mişcare a sufletului dintr-o extremă într-alta, iar el
nu se află cu adevărat decât într-un punct, precum
tăciunele înroşit. Fie, însă aceasta marchează cel puţin
agilitatea sufletului, dacă nu şi întinderea” (Pensées, fr.
575, ed.cit., II, p.133). Acolo, pe piscul suprem al
„eminenţei” noastre spirituale, după expresia lui François
de Sales (Traité de l’amour de Dieu, I, 12), sufletul „nu
rămâne decât o clipă”, adaugă Pascal (fr. 677, ed.cit., II, p.
176). Este vorba, după Montaigne, de o înălţare a sufletului
„mult dincolo de natura sa”, mânat de „un soi de pasiune”
care îl răpeşte din sine; dar „odată ce această tulburare a
trecut fără măcar să ne gândim (s.n.), el se desface şi
decade din sine însuşi”, pentru a reveni la starea iniţială
(Essais, II, ed.cit., p.366). Moment extatic fulgurant,
intervalul nu-şi oferă lumina decât în această trecere prin
trecător. Sufletul concentrat într-un punct de maximă
iradiere se află într-un echilibru fragil; acest singur punct
de sprijin este o stare de vârf, o culme a instabilităţii,
punctul paradisiac (apex mentis, după Sf. Bonaventura şi
Tauler) care adăposteşte totodată „secretul sufletului”,
fondul ascuns al gândirii (abditum mentis). Impuritatea
nu este prin urmare niciodată o stare, sau, dacă totuşi
este, e o stare precară, după cum puritatea, la rândul ei,
apare şi dispare, ori mai exact apare în dispariţia însăşi, o
apariţie dispărândă care este şi nu este, aproape invizibilă,
abia vizibilă.
„Trebuie căutat un intermediar, spune Platon, între
ceea-ce-este şi ceea-ce-nu-este”, „între ceea-ce-este întru
totul şi ceea-ce-nu-este deloc”, „ceva intermediar între
ştiinţă şi neştiinţă”, un domeniu care participă la ambele,
„domeniu care, pe drept, n-ar putea fi numit pur” (Republica 477 b, 478 d). Dacă n-ar putea fi numit pur, în schimb
nici întru totul impur n-ar fi ci, între pur şi impur, lucrarea
care face să fie, iniţiativă creatoare şi intenţie de
transcendere. Nu este aceasta însăşi mişcarea de iubire,
ca limită şi normă a oricărei purităţi ? „Iubirea dă purităţii
valoare şi raţiune de a fi; căci ea este mişcare, şi nu
substanţă”, mişcare pură ce tinde spre simplitatea
identificării cu altul. Aici e de întrevăzut, poate, principala
diferenţă între purismul puritan, anaerob, steril şi închis în
sine, în absenţa oricărui altul, şi puritatea iubirii deschise,
luminoase, ce nu rodeşte decât în prezenţa altuia. Iubirea
care iubeşte e iubirea pură, activă în lumina înaltă a piscului
spiritual. Căci doar în acest maximum al împlinirii şi al
privaţiunii se întâlnesc iubirea celui ce iubeşte şi iubirea
celui iubit. „Eul nu mai are alt sine decât pe aproapele lui”,
cuprinzând în sine alteritatea îndepărtată a non-eului: „eul
vrăjit transcende principiul identităţii”, sinele eului fiind
altul îmbrăţişat al persoanei a doua. În iubire, „eul ieşit din
fire coincide pe loc cu acel Tu şi se topeşte în el”, erosul,
aşa cum zice Platon, umplând golul alterator, acţionând
ca mişcare de întregire şi reînnoire. Iubirea are o direcţie,
un orizont pe care îl deschide, sensul mersului
confundându-se cu mersul însuşi. „Eu sunt Calea”, ar
putea spune Iubirea asemenea lui Iisus, întrucât „cel ce
merge şi înaintează în ziua plină de lumină” este cel în care
iubirea îşi croieşte o cale, cel călăuzit de iubire ca şi cum ar
fi luminat lăuntric de lumina spre care se îndreaptă. Nu e
vorba însă aici de un abandon, de acel „pur amour”, la
îndemâna câtorva „perfecţi” ce se lasă în voia contemplării
pasive, aşa cum prezintă Fénelon doctrina în prima parte
din L’Explication des Maximes des Saints, ci de ceea ce
tot el numeşte amare amatum. Iubirea nu se iubeşte pe
sine; ea e pură doar în abia-vizibilul purităţii ne(mai)văzute,
imprevizibile.
Dacă iubirea dă inocenţei luciditate, ea e expresia
unei intenţii translucide, experienţă a unei transparenţe
absolut diafane. „Acest izvor al izvorului ce dă lumină”
este chiar transparenţa intermediarului, invizibilul prin care
se vede. „Cel pur este nuditate perfectă şi absolută
vacuitate şi transparenţă suverană”, aplecat spre ceva ce
nu este încă, dar pe care îl pre-vede, pre-venindu-i apariţia.
Transcenderea pe care o implică purificarea nu numai că
deschide şi împlineşte, ci dăruieşte, oferă – în chiar miezul
darului – excelenţa fragilă a purităţii. Fără a fiinţa ca atare,
ea înfiinţează; fără a exista decât în quidditatea sa, ea ne
defineşte existenţa. Primim cu adevărat darul abia atunci
când îl dăruim. Şi atunci, „cum să nu fie creator acest dar
al propriei fiinţe pe care o făptură îl face din iubire? Cum
să nu se împlinească în bucurie această pierdere?” Cum
să nu fie iubită iubirea, după expresia Sf. Bernard de
Clairvaux, căci în ea fiinţa se pierde în bucuria regăsirii de
sine în altul, dispare şi apare totodată, creându-se pururi
pe sine în pura evanescenţă întemeietoare pe care nu o
primeşte decât pentru a o dărui?
biblioteca babel
175
Anne PERRIER
Tradusă în germană, italiană, portugheză, norvegiană, vietnameză, apreciată de critica literară, poezia lui
Anne Perrier şi-a câştigat deja notorietatea internaţională. Editura Gallimard o include astfel în antologia
celor « 20 de poeţi pentru anul 2000 ».
Anne Perrier s-a născut în 1922 la Lausanne unde continuă să ducă o existenţă discretă, dedicată celor
două pasiuni de o viaţă : muzica şi poezia. Indisociabil legată de un parcurs spiritual marcat de convertirea la
catolicism şi de întâlnirea cu filosoful Jacques Maritain, opera sa e expresia unei experienţe interioare dusă tot
mai departe cu fiecare dintre cele cinsprezece plachete compuse între 1952 si 1999. Critica nu a întirziat de
altfel să recunoască componenta mistică a acestei scriituri fine apropiată în acelaşi timp de lirica lui Emily
Dickinson şi Rabindranath Tagore sau, dintre contemporani, de cea a lui Pierre-Albert Jourdan şi Philippe
Jaccottet.
Debutul poetic se situează sub semnul lecturilor decisive din Eluard, Aragon, Pierre Emmanuel, Milosz şi
mai ales Rilke. « Aceste voci au început să circule într-a mea sau mai curând vocea mea într-ale lor »,
mărturiseşte autoarea. În ciuda aceastei viziuni a Poeziei ca un continuu şi natural acord al vocilor, timbrul său
se distinge clar în poezia contemporană prin « acurateţe, sobrietate şi limpezime » după cum remarca Jean
Starobinski.
Aparenta simplitate a discursului său e de fapt rezultatul unui îndelung efort de a armoniza sunetele şi de a
găsi tonul exact. Vorbind despre misteriosul proces al creaţiei, Anne Perrier preferă metaforele muzicale ceea ce
aminteşte de pasiunea sa din tinereţe pentru pian. Poemul compus mai întii « în minte » capătă o formă scrisă
numai în clipa în care a atins un echilibru sonor. Rarele sale manuscrise dăruite Centrului de Cercetare a
Literaturii Romande (Centre de recherches sur les lettres romandes) al Bibliotecii Universitare din Lausanne
stau mărturie în acest sens.
Nostalgia unei limbi originare, unde sensul e legat în chip secret de semn, parcurge întreaga operă.
Năzuinţa poetei spre armonia sonoră desăvârşită şi miracolul cuvântului perfect ales întrupează acest vis
« cratylist ». Anne Perrier aminteşte adesea o frază din prefaţa lui Paul Valéry la traducerea în franceză a
Cântarilor spirituale (Cantiques spirituelles) ale Sfântului Ioan al Crucii : « Poezia ar trebui să fie Paradisul
limbajului ».
Selecţia propusă aici reuneşte poeme din volumul Cântăreţul din fluier apărut la editura elveţiana
Empreintes în 1995. Caracterul eliptic al frazei poetice lipsită de punctuatie, ritmată de asonante şi aliteratii,
nu înlesneşte misiunea traducătorului. Versurile sunt scurte, neregulate. Materia verbală extrem de redusă
încearcă să capteze imaginile fulgurante ale unei nebănuite realităţi. Pe acest fond se degajă motivul central al
păsării ca mesager al veşniciei, în tradiţia lui Rilke, Gustave Roud sau Philippe Jaccottet.
***
În curând ultima pasăre
Va veni să-mi bată la fereastră
Cum o voi mai auzi nemaiavând urechi
Şi cum o voi mai vedea nemaiavând ochi
Pentru formele terestre
Cu toate acestea voi şti că ea e aici
Doar pentru mine lovind cristalul
Etern al zilei
***
Amintirea abia
Şifonată de paşii timpului
A unui mormânt însingurat undeva
Şi adânc
Unde am auzit cum eternitatea
Îşi elibera colibrii
Din ceasul acela am ştiut că moartea
E un cânt de pasăre
***
Se ascund se zice pentru a muri
Eu zic
Că nici o pasăre niciodată nu moare
Ci că în înalt printre spuma
Şi vârtejurile astrelor cânturile lor
Saltă din planetă în planetă
Înapoi spre izvor
***
Înălţată
De cariatidele zilei
Pasărea depăşeşte linia
Ultimă a ţipătului său
***
Cu miile ascuţindu-şi
Vocile pe zorile gri
Atât de răbdătoare încât taie
Strălucitor
Diamantul albastru al zilei
***
Irealizabila dorinţă
De a urca mai sus decît azurul
Ciocirlia îşi arde aripile în tărie
Şi vocea-i mistuită
Cade cenuşă în lanuri
***
Mă sting de sete lângă apa cerului
Sau poate e marea - tot acest albastru întrepătruns
Îmi rătăceşte dorinţa
Oh, spuneţi-mi voi, trestii plecate
176
biblioteca babel
Sub vântul Africii,
Cum să beau fără să mă înşel
Asupra potirului
***
Câtă slavă şi orbitoare presimţiri
Şi totuşi nici o poartă
Doar sufletul nostru se învârte gemând
Oh foşnitoare sarcofage
Oh voci dintre flori
Rătăcim în preajma intrării într-o obscură splendoare
Umbre febrile
Căutînd falia fanta infimă
Care ar pătrunde hoţeşte în nepătrunsul
Mister
***
Insula la sfârşitul verii
Arde flacără lină
Ca o frumoasă bijuterie de ambra
Pe care departe de mâinile oamenilor
Şi-o dăruiesc veacurile
***
Aici timpul
S-a făcut lumină lină şi dans
Copilăresc al zilei
Pe sub profunzii măslini lari
Pe care moartea i-a dat uitării
***
Încununată cu păsări
Moartea când va veni
Să-mi întindă floarea de măceş
Ora urcă spre zenit
Cupa cu linişte e plină
Abia mi se mai aude la tâmplă
Zvâcnind sângele
Acest călător care răreşte pasul
Pe marginea inefabilului
***
În van mă distraţi
Cu ale voastre dansuri şi castaniete
Vântul nu îmi aduce decât huruit de oseminte
***
Aud câteodată în vis
Cetele îngerilor cutremurându-se
Într-un imens clinchet de stele
Rugă
Îngăduiţi-mi să plec acum
Voi fi atât de uşoară pe ape
Voi lua atât de puţin cu mine
Câteva chipuri cerul de vară
O roză deschisă.
Râul e atât de răcoros
Roua atât de arzătoare
Îngăduiţi-mi să plec în ceasul fierbinte
Când fiarele se strecoară
Pe furiş în umbra ascunzişurilor
Când fuiorul zilei
Încetineşte
M-aş întinde încet pe ape
Aş asculta cum se scufundă
Ca o piatră tristeţea mea
Pe când vântul mi-ar ţese
Printre sălcii cântul.
Trecători, nu mă opriţi
Plângeţi-mă
Căci nu mai e loc pe pământ
Pentru strania Ofelie
I-a fost pecetluită vocea i-a fost sfărâmat vasul
Gândirii
Lumea mă ucide şi totuşi
De ce ziua trebuie să fie atât de pură
Pasărea atât de străvezie
Şi de ce florile
Se deschid cu fiece auroră mai candide
O frumuseţe
Să ne despărţim repede.
Pe râu pe fluviu
Lăsaţi-mă acum să plec
Marea e aproape respir
Deja sarea arzătoare
A marilor adâncuri
Cu ochii deschişi aş coborî în inima
Nopţii tăcute
Aş luneca printre arborii de coral
Îndepărtând amforele albastre
Atingând obrazul
Cipilăresc al fusaiolelor
Căci aici sălăşluiesc
Morţii cei dragi
Hrana lor e liniştea pacea
Sunt prietenii peştilor luminoşi ai stelelor
Marini trec
Lin de la un veac la altul vorbesc
Despre Dumnezeu fără sfârşit
Sunt fericiţi
O memorie sfărâmă-te
Înainte de a merge să tulburi străfundul
Eternitătii.
Astfel vorbeşte Ofelia
În grădina pustie
Şi apoi orice durere tace
Râul scânteiază şi alunecă
Pe sub frunze
Doar vântul
Îi poartă plângerea spre mare.
Cartea Ofeliei (1977-1979)
Traducere ºi prezentare de Ana Maria GÎRLEANU
punctul pe i
Virgil DIACONU
Cultura în tenişi
Cinci tipuri de cultură generate de puterea politică
Fie că o recunoaştem sau nu, cultura s-a aflat
întotdeauna într-un anume raport cu puterea politică. În
ce sens? Ştim că opera de cultură, în genere, are o
dimensiune materială, dată de calitatea ei de lucru, de
obiect material, şi una spirituală, făcută de mesajul, de
ideaţia sau „ideologia” pe care o transmite. Puterea politică
întâlneşte opera de cultură exact în cele două dimensiuni
ale ei, cea materială şi cea spirituală.
Indiferent de valoarea sa, cartea are întotdeauna o
postură materială: tipărirea şi distribuţia ei presupun nişte
bani, iar autorul merită a fi răsplătit, nemernicul, pentru
harul său, cel puţin la valoarea ghetelor pe care şi le permite
vip-ul democraturii în care trăim, copilul minune al
fotbalului românesc, Mutu.
Orice stat din lume are o anumită “politică
culturală”. El poate să favorizeze, prin legile lui, finanţarea
şi dezvoltarea liberă a culturii, sau poate să impună o
anumită direcţie în cultură. Atât editurile de stat, din trecut,
cât şi editurile private, de acum, sunt consecinţa unor
decizii politice, iar activitatea lor editorială are temeiul
politic al constrângerilor sau al libertăţilor acordate. Atât
posibilitatea editării unei anumite literaturi, cât şi
posibilitatea distribuţiei cărţii sunt decizii, în cele din urmă,
politice. Faptul că există sau că nu există legi care
finanţează cultura oficială sau cultura liberă este un fapt
politic. Puterea întâlneşte, aşadar, opera în dimensiunea
ei material-economică, determinându-i existenţa.
Determinându-i fie evoluţia, fie involuţia.
Puterea poate decide ca această carte, operă sau
bibliotecă să rămână în viaţă sau să fie arsă. Califul Omar,
cel care a dat foc Bibliotecii din Alexandria, ne-a livrat
chiar şi un argument totalitar, destul de bine meşteşugit,
al gestului său incendiar: “Dacă în această bibliotecă se
află altceva decât ce scrie în Coran, atunci ea trebuie arsă.
Iar dacă în ea se află ce scrie în Coran este inutilă. Trebuie
arsă.”
Cel de al doilea punct de întâlnire al operei de
cultură cu puterea politică este cel ideatic. Atâta vreme
cât opera de artă este (de cele mai multe ori) şi o ideologie,
aceasta se intersectează cu ideologia oficială... Aşa încât
„ideologia” operei poate să convină sau să nu convină
puterii şi, în consecinţă, opera poate să fie favorizată sau
oprimată. Un stat poate să acorde sau să nu acorde
indivizilor săi libertatea exprimării ideilor, libertatea de a
se manifesta public prin presă sau prin opera de cultură.
177
Oricum, în binomul putere-cultură, puterea politică este
termenul tare, de vreme ce, de cele mai multe ori, cultura
este pusă la zid sau trăieşte în tenişi, în timp ce politicul îşi
schimbă jeep-urile precum curvele chiloţii. Cu privire la
termenul „putere politică” ar trebui spus că el subîntinde,
de fapt, înţelesul a două tipuri de putere, cu obiective şi
mai ales cu rezultate diferite şi contrare: puterea totalitară
şi puterea democrată. În geografia carpatină noi am
experimentat dictatura socialist-comunistă şi ne bucurăm
de acea specie a democraţiei numită democratură. Pentru
noi, democraţia este un obiectiv care urmează să fie atins…
Comunismul mioritic, comunism care nu a fost
nicidecum tocmai mioritic, a prins viaţă sub Secera şi
Ciocanul Mamei Rusia, ţara prietenă care ne-a deschis
drumul spre comunism, cu acte în regulă. Conferinţa de la
Moscova, din decembrie 1945, a celor trei capete ale puterii
mondiale la acea vreme – Roosevelt, Churchill şi Stalin –
ne-a pus pe tavă coliva libertăţilor noastre legitime:
Churchill îi propunea lui Stalin, pe un petic de hârtie,
împărţirea politică a României: 90% din influenţa politică
îi revenea victoriosului Partid Roşu, iar 10% Occidentului.
Şi aşa a rămas! Ba între timp Mama Rusia a furat şi cele
10% procente şi le-a băgat în buzunarele ei fără fund. În
aceste buzunare România a intrat cu literatura ei cu tot, cu
tezaur cu tot... Fapt pentru care fidelitatea noastră faţă de
sora de la răsărit devenise un fel de prioritate naţională.
Iată un fragment din
Îndemnul adresat României de către Ana Pauker,
la 25 noiembrie 1944:
“Trăiască acea ordine democrată, care ne va duce la
o Românie puternică, la o Românie independentă, la o
Românie care, ducând războiul aşa cum trebuie, împlinind
condiţiunile Armistiţiului cum trebuie, va ajunge o vecină
liberă, puternică, independentă – şi nu numai o vecină, ci
şi o prietenă a celei mai mari ţări democrate din lume, a
Uniunii Sovietice. Pentru aceasta să muncim, să luptăm şi
să învingem.” (Scânteia, nr. 214, din 1 mai 1945).
Sub dictatură, aşadar sub influenţa directă a socialism-comunismului (1944-1989) s-au evidenţiat trei tipuri
de cultură, care au existat în paralel: cultura „burgheză”,
pusă la zid de puterea comunistă, cultura realismului
socialist sau oficială, şi cultura neimplicată politic,
neoficială sau tolerată. Despre acestea, dar şi despre
cultura sponsorizată, generată de vremurile prezente ale
democraturii, precum şi despre cultura liberă, din statele
democrate, vom discuta, sumar, în cele de mai jos. De
fapt, vom prezenta acele forme de cultură pe care le
generează tipurile de putere politică.
1. Cultura „burgheză” sau cultura după gratii
Consecinţele pactului dintre puterile lumii, pact
încheiat în anul 1945 peste capetele noastre, au fost
imediate şi benefice: România a dobândit un partid unic,
P.C.R., aşa, ca să nu mai fie discuţii politice şi pentru ca
cineva să hotărască o dată pentru totdeauna ce e bine şi
ce e rău pentru naţia română. Aşa că lumea a fost împărţită
în două. Boierii, chiaburii, apărătorii credinţei şi oamenii
de cultură au fost decretaţi duşmanii poporului, iar
muncitorii şi ţăranii prietenii poporului. Al poporului de
178
punctul pe i
pe ogoare, din fabrici şi uzine, fireşte, pentru că ceilalţi nu
erau ai poporului… Şi pentru că oamenii de cultură sau
din preajma culturii, adică profesorii, preoţii, ziariştii de
dreapta, toate speciile de artişti şi mai cu seamă scriitorii
erau duşmanii poporului, lor li s-a mutat domiciliul în
camerele de oaspeţi din puşcăriile politice Jilava şi Piteşti
sau de-a dreptul în ceruri. Canalul Dunăre-Marea Neagră
a fost pus pe picioare cu cea mai ieftină mână de lucru:
mâna scriitoare. Institutul de Reeducare Balta Albă şi-a
deschis larg porţile pentru cultura română, producţia de
bice şi bastoane de cauciuc a ajuns la apogeu, iar meseriile
tradiţionale s-au diversificat: spartul pietrelor şi tăiatul la
stuf în Insula Mare a Brăilei au pus în umbră îndeletnicirile
mioritice, devenind peste noapte specificul nostru
naţional… În fine, marele poet Radu Gyr se hotărăşte săşi scrie poeziile numai pe zidurile celulei, în speranţa că
vom ţine minte… Numai că noi nu prea ţinem, şi după ce
iertăm creştineşte partidul pentru „realizările” lui, îi
păstrăm, în continuare, un loc în faţă.
Dacă ne vom întoarce, acum, în păpuriş, vom
constata că tăiatul la stuf şi primele grafitti poetice ale lui
Radu Gyr sunt doar câteva dintre binefacerile politicii
totalitare asupra culturii. Libertatea întrunirilor, libertatea
de asociere, libertatea credinţei sunt şi ele suprimate. Să
ieşi în piaţă şi să faci grevă? Să îţi manifeşti nemulţumirea?
Să vrei să publici o carte, un articol sau o poezie cu dinţi?
Nebunie curată, atâta vreme cât poliţia, judecătoriile,
tribunalul şi Securitatea erau în permanentă veghe! Dreptul
la opinie şi la manifestarea acestei opinii nu însemna,
atunci, decât o adeziune în plus la cursul gândirii şi politicii
oficiale. Cultura, aşa-zisa cultură burgheză, care a refuzat
să fie o cultură-adeziune, o cultură vândută, s-a trezit
după gratii. Pentru că specificul şi gloria politicii totalitare
era de a nu admite şi favoriza decât o singură cultură, un
singur punct de vedere, o singură ideologie, cea oficială.
Ceea ce distruge mai întâi un cuceritor sunt zeii
cetăţii. Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Radu Gyr, Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Voronca, Tzara sunt
doar câţiva dintre scriitorii interzişi, urmăriţi de Securitate
sau închişi. Cultura după gratii, cultura în spatele gratiilor
este promovată de comunismul românesc, în prima lui
fază, Tiranossaurus Rex, şi ea nu poate fi scoasă din istoria
(memoria) noastră culturală numai pentru că unii dintre
noi vrem să vedem specificul naţional românesc în dealulvalea, în sentimentul românesc al fiinţei, în Roşu vertical sau în cuburile de beton în care locuim. Jilava, Balta
Albă, Piteşti, bicele şi bulanele de cauciuc fac şi ele parte
din specificul (nostru) naţional. Canalul Dunăre-Marea
Neagră şi Cântarea României Socialiste sunt şi ele
manifestări naţionale. Şcoala “Ştefan Gheorghiu”, în care
Partidul îşi pregătea pentru viitor cadrele, aşadar modelele
noastre morale şi politice, Şcoala de Literatură din
Bucureşti, Cenzura, Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste, cenzurarea cu cerneală roşie a literaturii române,
cenzurarea gândirii, formele aparatului represiv cunoscute
sub numele de Miliţie, Securitate, Judecătorie, Tribunal,
toate acestea s-au manifestat sub oblăduirea P.C.R. ani şi
ani de-a rândul, la nivel naţional, făcând din manipulare
şi frică specific naţional. Cultura din spatele gratiilor se
alătură şi ea, cuminte, naţionalismelor noastre de epocă.
Să mai amintim de mineriade? De lămpaşii Sfintei Varvara,
care au făcut şi încă mai fac, pe alocuri, curăţenie în cultură?
Un specific naţional românesc, sută la sută.
2.0. Cultura realismului socialist sau cultura
vândută
În paralel cu ascunderea după gratii sau în păpuriş
a culturii „burgheze”, „capitaliste”, partidul a dat viaţă
propriei culturi – o cultură a „omului nou”, a muncitorului
şi ţăranului: proletcultismul, oficializat de epocă ceva mai
târziu sub numele de „realism socialist”. Pentru acest realism partidul şi-a format singur cadrele îndelung şi
eficient scriitoare. Le-a formatat în instituţii specializate,
ridicate după model stahanovist: vezi Şcoala de
Literatură, de pe Kiseleff 10, Bucureşti, Republica
Populară Română, unde s-au şcolit cei mai de seamă fii ai
poporului. Aici s-au format doar o parte din cadrele
scriitoare, o parte din dinozaurii literari, dintre cei care au
făcut fruntea şi gloria literaturii române până la Revoluţie.
2.1. Presa peceristă.
1 Mai muncitoresc - ziua Uniformităţii Internaţionale
Cel mai puternic semnal de afiliere al tuturor
categoriilor sociale la politica Partidului l-a dat în acea
vreme mass-media, care fiind finanţată de partid, era
subordanată în mod direct… partidului. Să vedem ce putea
să cuprindă Scânteia, nr. 214, organul Comitetului Central al P.C.R., care sărbătorea, la 1 mai 1945, primul 1 Mai
liber!
Cele 12 pagini format mare (tip Adevărul de azi) sunt
de-a dreptul mobilizatoare! Iată câteva titluri ale articolelor,
pe care le vom da în bumbi, pentru a nu fi cumva uitate de
cititorul grăbit:
· Lozincile Frontului Unic Muncitoresc;
· Victoriosul 1 Mai 1945, editorial nesemnat;
· Întâi Mai în literatura vechii mişcări, de Barbu
Lăzăreanu;
· 1 Mai - fragment din romanul «Mama», de Maxim
Gorki;
· Istoricul zilei de 1 Mai, de Andrei Vasiliu;
· Trei ordine de zi, de 1 Mai, ale Mareşalului Stalin
(1 Mai 1942, 1 Mai 1943 şi 1 Mai 1944);
· Un 1 Mai în Uniunea Sovietică, de Elisabeta Luca;
· Ţărănimea Română şi 1 Mai, de Pavel Chirtoacă;
· 1 Mai şi mişcarea sindicală, de Alexandru
Sencovici;
· 1 Mai la Siguranţa Generală a Statului, de P.
Samoilă;
· 1 Mai la închisoarea din Râmnicul Sărat, de Liuba
Chişinescaia;
· Rolul istoric al Frontului Unic Muncitoresc, de
Gh. Apostol;
· Manifestul Frontului Unic Muncitoresc, de Gh.
Apostol.
Şi aşa mai departe...
Lozincile Frontului Unic Muncitoresc
· Trăiască România democrată!
punctul pe i
· Trăiască Mareşalul eliberator, Iosif Visarionovici Stalin!
· Trăiască unitatea de muncă şi luptă a muncitorimii,
ţărănimii şi intelectualităţii pentru consolidarea democraţiei
în ţara noastră.
· Trăiască guvernul de concentrare democratică
Petru Groza.
· Trăiască glorioasa Armată Roşie eliberatoare şi
străluciţii ei comandanţi.
· Trăiască bravele trupe ale generalilor Dăscălescu
şi Atanasiu, mândria naţiunii române.
· Trăiască în veci prietenia dintre poporul român şi
poporul sovietic.
· Trăiască Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste.
· Trăiască România democrată, liberă şi
independentă.
· Moarte fasciştilor - libertate popoarelor.
· Trăiască Comitetul Central al Partidului Comunist
din România!
”Cuvântul Partidului luminează calea pe care
păşeşte poporul român“
O pagină întreagă din acest număr al Scânteii curge
sub titlul de mai sus. Este vorba de o proză semnată de
Silviu Bruncan. Povestirea este un fragment de viaţă
proletară, împănată cu citate din gândirea progresistă a
tovarăşilor Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca
şi a tovarăşei Ana Pauker.
Bine poziţionat în nomenclatura comunistă,
tovarăşul Silviu Brucan, ajuns după Revoluţia din 1989
“analist politic”, îşi dădea seama că după atâtea lozinci
cititorul are dreptul şi la puţină emoţie de Partid… Iată
un fragment din… această emoţie.
”20 septembrie 1944...
Zi cu soare puternic, dogorind fierbinte caldarâmul
străzilor Capitalei. Forfotă neobişnuită pe uliţele bătute
de patru ori pe zi de paşii grei ai oamenilor muncii. Un
freamăt de voioşie nestăpânită se dezlănţuie în atmosfera
cenuşie de fum a unei uzine metalurgice:
- «Tovarăşi, azi a apărut ziarul nostru, ziarul
Comitetului Central – «Scânteia», tovarăşi!
Se îngrămădesc toţi să-l copleşească pe cel cu
vestea. E un muncitor în vârstă, cu faţa suptă de nevoi;
brazde adânci îi crestează surâsul din obraji, în ochi, o
sclipire tăioasă: dârzenie.
Cu o voce aspră, care vrea să acopere emoţia adâncă,
citeşte:
«După două decenii de adâncă ilegalitate, după două
decenii de terorizare crâncenă, de arestări de redactori,
colaboratori şi difuzori, de schingiuiri, condamnări şi
asasinări, apare «Scânteia».
E o linişte adâncă. Au tăcut şi motoarele. Se aude
doar glasul vechiului luptător, glasul Partidului:
«Muncitori, vouă vă revine sarcina de a sta, ca forţă
organizată, în fruntea acţiunii patriotice de susţinere a
frontului, asigurând bunul mers al producţiei, împiedicând
orice încercare de sabotaj, din partea oricui ar veni...»
Se înăspresc figurile bravilor metalurgişti, căliţi în
munca lor, grea, istovitoare. (...)”
179
Observaţii fugare sub drapelele roşii
1) Oamenii politici, aşadar comuniştii de frunte erau
citaţi, intervievaţi sau semnau articole. Prim-ministrul Petru
Groza, tov. Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Silviu Brucan, tov.
Teohari Georgescu, tov. Vasile Luca, tov. Gheorghe
Apostol, sunt prezenţi, spre pildă în acest număr al
Scânteii.
2) România se considera şi atunci, când nu exista
decât un singur partid – P.C.R. –, democrată. Ca şi astăzi,
când există mai multe partide şi, evident, mai multe opinii
şi direcţii politice.
3) Câtă «imaginaţie» trebuie să fi avut redactorii ca
să umple, căci acesta este cuvântul!, cofrajele celor 12
pagini cu articole despre 1 Mai, despre realizările şi
proiectele partidului şi ale clasei muncitoare! Şi toate
gândite şi scrise la fel, în acelaşi limbaj de esenţă lemnoasă,
de către nişte oameni care trebuiau să formeze şi să impună
modelul omului nou, al omului care simte şi gândeşte
într-un singur fel şi care vede în culoarea roşu mântuirea
sa. Muncitorul, ţăranul, intelectualul, membrul de partid
nu erau decât denumirile diferite ale uneia şi aceleiaşi clone
ideologice. Care a şi reuşit, o bună bucată de vreme.
Trăiască 1 Mai, Ziua Uniformităţii Internaţionale!
În entuziasmul general al celor 12 pagini scrise
pentru furnici, cu corp 9 şi 10, abia scapă câteva rubrici:
“Programul radio”, «Spectacole» şi «Sport». Rubrici care
ocupă, împreună, mai puţin de un sfert de pagină.
2.2. Cultura realismului socialist – o imagine
mai bună pentru noi…
Tonul patriotard în cele scrise, vorbite sau filmate
(ne amintim de faimoasele jurnale care deschideau orice
proiecţie cinematografică, precum şi jurnalele radio şi TV)
a fost dat şi susţinut zi de zi de către presa P.C.R., care era
de fapt singura presă a vremii. Atât scriitorii promovaţi în
Şcoala de Literatură, cât şi acei scriitori care s-au aruncat
de bună voie sub seceră aveau un model ideologic
puternic, model pe care l-au aplicat fie în creaţiile lor
literare, fie în articolele de presă.
P.C.R. nu vedea în cultura pe care o promova şi
finanţa decât un mod indirect de a se pune pe soclu, o
modalitate de a omagia „epoca de împliniri măreţe” şi
conducătorul ei. De fapt, P.C.R. folosea cultura ca pe un
mijloc de propagandă şi manipulare. După crimele
comise, mai în gura mare, mai în şoaptă, mai pe lumină, mai
pe întuneric, partidul victorios, unicul partid şi-a dorit şi o
răsplată: o imagine mai bună. O imagine mai bună pentru
el însuşi, susţinută pe toate căile – presă scrisă, radio, TV,
conferinţe, congrese şi literatură:
Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare;
E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,
E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt,
E-n viaţa ce veşnic nu moare.
(George Lesnea, Partidului, în antologia
Vârstele patriei,
întocmită de Emil Manu, Ed. Militară, 1967).
180
punctul pe i
Cenzura şi Securitatea – îngerii păzitori ai culturii
Pentru crearea unei imagini favorabile şi pentru a
confisca minţile de partea sa, Partidul şi-a făcut propria
presă şi cultură, plătindu-şi regeşte slujitorii de cerneală.
Numai că unii dintre actorii culturii, cei neangajaţi,
erau cam năzdrăvani şi puteau scăpa oricând cu verbul
pe lângă indicaţii şi directive, pe lângă planurile cincinale
din literatură şi sarcinile de partid. Aşa că partidul a
inventat un organism special numit Direcţia Presei.
Aceasta era de fapt faimoasa Cenzură comunistă! Dovadă
de câtă libertate de expresie exista!
Nimic nu se tipărea, în acea vreme, fără ştampila
cenzurii. Nici un articol, nici o carte, nici o poezie, nici o
cumetrie sau anunţ mortuar. Puteai să baţi câmpii, dar nu
să critici puterea şi „realizările” ei. Cenzura era la post.
Fiecare cenzor cu ştampila lui, cu răspunderea lui (ierteni-se această curofonie involuntară). Un organism care
funcţiona perfect, atât în sensul că rădea toate aluziile la
rătăcirile puterii totalitare, cât şi în sensul că promova
limbile şi lingăii în postura de ziarişti şi scriitori! Cenzura
urmărea, în fond, realizarea unei imagini mai bune pentru
noi, guvernanţii şi peceriştii, a unei unice şi de necontestat
imagini favorabile. Ea veghea la buna imagine a puterii
şi a statului socialist. În acest fel, ea propunea culturii,
literaturii un anume conţinut şi o anume atitudine. Şi
direcţiona oarecum literatura spre acel conţinut şi spre
acea atitudine.
Dar cenzura nu avea decât misiunea să urmărească
şi să trieze doar ceea ce urma să intre în fluxul mediatic:
presă, carte, programe şi jurnale radio şi TV etc. Ea nu se
ocupa de viaţa scriitorului sau a ziaristului, care rămânea
o necunoscută periculoasă. Aşa că Partidul le-a mai dat
scriitorului şi ziaristului un înger păzitor: Securitatea.
În probleme de cultură, Securitatea avea ca obiect
“de studiu” instituţiile de cultură, creatorii şi legăturile
acestora cu străinătatea.
În instituţiile de cultură, redacţii, edituri, tipografii,
Radio şi TV Securitatea îşi avea întotdeauna omul sau
oamenii ei, care prezentau lunar rapoarte de activitate
superiorilor. Cu acest control dinlăuntru al lucrurilor,
conducerea instituţiilor în cauză nu putea fi decât de
încredere şi îndatorată acelora care o puneau în fruntea
bucatelor, a propagandei politice. De ce credeţi că atâţia
directori şi foşti slujitori şi-au păstrat până astăzi posturile
sau sunt activaţi şi folosiţi în continuare, sub diferite
forme?
Tot Securitatea, aşadar Securitatea Statului, avea
grijă şi de omul de cultură. Ea îi urmărea scriitorului opera,
comportamentul, relaţiile, călătoriile, prieteniile, iubirile,
ieşirile în public. Era în vremea când Securitatea îi fişa pe
scriitori şi întocmea rapoarte de activitate, în toată regula
kaghebisto-maoistă, când racola informatori chiar din
rândul acestora (Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş,
Al. Paleologu şi atâţia alţii, zeci şi sute), când întocmea
dosare personale sau dosare ample de acţiune. Un astfel
de dosar, numit “Artă şi cultură”, în mii de pagini, a fost
întocmit în data de 17.01.1974 şi a fost distrus în data de
22.12.1989, după cum ne informează Carmen Chivu, în
articolul “Problema Arta – Cultura”, din Adevărul literar
şi artistic (17 mai 2005). Un document-sinteză privitor la
acest dosar precizează:
“Organele de partid au aprobat ca Departamentul
Securităţii Statului să desfăşoare activitate informativoperativă în sectoarele de artă şi cultură deoarece (…)
unii oameni de litere şi artă dau dovadă de o insuficientă
pregătire politico-ideologică. De aici (…) situarea lor pe o
poziţie contrară politicii partidului şi statului nostru (…)”.
Consideraţi a fi un fel de duşmani ai poporului,
oamenii de cultură erau supravegheaţi de una dintre cele
mai importante instituţii ale statului, care asigura
securitatea naţiunii, a statului socialist: Departamentul
Securităţii Statului. Ce mai, scriitorul era un adevărat
pericol social…
Presiunea exercitată de P.C.R., Cenzură, Securitate
asupra omului de cultură a condus la naşterea, în acele
vremuri, a două culturi paralele: o cultură vândută
directivei politice, cultura realist-socialistă, oficială, şi o
cultură neimplicată politic, neoficială, tolerată.
Ştim foarte bine că unii scriitori au propagat din
proprie iniţiativă doctrina peceristă şi au semnat statele
de plată ale devotamentului de care au dat dovadă. Ştim
foarte bine că aceia care trudeau la imaginea statului socialist şi a idealului comunist, creatorii operelor festivistpatriotarde nu erau nici cenzorii, nici angajaţii Securităţii,
nici “cadrele de partid”, ci chiar unii dintre scriitori, şi mai
cu seamă presa. Toţi aceştia au primit de bună voie oferta
partidului de a lucra după modelul ideologic comunist.
De bună-voie şi pentru avantaje materiale şi sociale
considerabile. În acelaşi timp, fără avantaje şi angajamente
directe, ci doar din „datorie patriotică”, tot pentru
glorificarea realismului socialist, tot pentru imaginea şi
gloria călăuzei numite P.C.R. au fost puse la lucru, în marea
Orchestră Socialistă, Fanfara Depăşirilor Anuale de Plan,
Toba Adeziunilor la Politica Oficială, Clavecinul Mamei
Eroine, Flautul Pionierului, Ocarina Utecistului,
Trombonul Omului Nou şi atâtea alte şi alte instrumente
revoluţionare, pe care ceva mai târziu democratura avea
să le sintetizeze în ceea ce numim azi imaginea partidului,
bineînţeles a partidului aflat la guvernare. Pentru că
democratura preia din mers de la diplodocii roşii cultul
pentru propria imagine şi cheltuieşte cu el o halcă bună
din bugetul ţării. După cum ne anunţă presa liberă, Partidul
Trandafirilor a cheltuit în perioada 2001-2004 pentru
imaginea sa (publicitate în mass-media) aproape 40.000
de euro/zi, din banii publici, adică un Mercedes sau patru
apartamente zilnic (Cotidianul, 10 martie 2005). Cât se
mai vede din cultură în această cultură a imaginii este
greu de spus.
2.3. Cultura realismului socialist sau cultura de
masă
Cultura socialistă prezenta, în forme elevate,
reflexele politicii şi ale doctrinei peceriste, o viziune
totalitar-proletară asupra lumii. Dar pentru că viziunea
politică trebuia să fie îmbrăţişată de masă, vehiculul
acestei viziuni, cultura, nu putea fi decât de masă. Altfel
spus, cultura se cerea a fi de masă, pentru că însuşi
conţinutul ei era destinat masei.
punctul pe i
Pentru propagarea culturii sale puterea comunistă
s-a folosit atât de instituţiile de cultură, instituţii create
chiar cu acest scop (unele dintre ele mai cred şi astăzi că
opera de cultură este destinată gustului şi nivelului masei),
cât şi de lipsa de caracter a creatorului, care a consimţit să
se vândă ideologiei comuniste. Fireşte, performanţa în
materie de cultură socialistă de masă nu s-a obţinut decât
atunci când puterea, instituţiile “de cultură” şi creatorii
şi-au dat mâna hărniciei lor doctrinare.
Ce este cultura de masă promovată de comunism?
Ea are cel puţin două caracteristici importante. Prima este
aceea că dezvoltă un conţinut dogmatic (viziunea politică
totalitară asupra lumii, dimpreună cu glorificarea “epocii
de împliniri măreţe”), iar a doua caracteristică stă în
destinaţia specială a culturii – masa de receptori, pe care
trebuie să o manipuleze. Să urmărim, pe rând, conţinutul
şi destinatarul operei socialiste de masă.
1). Conţinutul culturii socialiste de masă
Comunismul are darul de a oferi şi fixa în mod clar
conţinutul noii arte. Forţele creatoare, artistice, şi alături
de ele “noile talente”, cele ridicate “din rândul oamenilor
muncii” sau specializate în Şcoala de Literatură şi
promovate de Cântarea României, trebuiau să fie “capabile
să oglindească prin arta lor, prin scrierile lor, preocupările,
munca, lupta poporului nostru”, după cum cu atâta
înţelepciune spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în
cuvântarea rostită la întâlnirea cu activul de partid din
regiunea Bacău, în acelaşi an cu istoricul Congres al IXlea (vezi volumul omagial Eroul, Editura Eminescu, 1989).
Cultura nu căuta în sufletul omului, în suferinţele, visele
şi revoltele lui, care oricum erau interzise, ci „oglindea” o
singură dimensiune a vieţii, munca pentru noul sistem,
glorificarea ei şi a epocii. Iată munca pe post de izvor al
vieţii, în anul 1953 (antologia Vârstele patriei, citată anterior):
O sondă de petrol vesteşte cum că
Izvorul vieţii noastre e în muncă.
(Mihai Beniuc, Stema ţării).
Şi iată epoca de împliniri măreţe, “locomotiva
zburătoare a istoriei mânată de cel mai roşu combustibil”,
în poezia Erau oamenii viitorului, scrisă de Geo
Dumitrescu, în 1963 (ib.):
Erau oamenii viitorului,
ingineri, meşteri, savanţi iscusiţi –
toţi mecanici de noapte, încercaţi,
ce pregăteau nu numai pâinea de a doua zi,
ci noi motoare, puternice, hotărâtoare,
ce aveau să urce, boltit, spre dunga zării,
locomotiva zburătoare a istoriei
mânată de cel mai roşu combustibil.
Pentru ideologii partidului, omul nu avea alte
preocupări decât cele proletare, umanitatea lui profundă
nu trezea interes, iar opera de artă socialistă care îşi
propunea să trateze totuşi această umanitate o făcea întrun mod deformat, într-o viziune partinic-patriotardă. Dacă
opera socialistă avea ca temă dragostea, atunci ea se
năştea între utecişti, muncitori şi muncitoare; dacă tânărul
181
avea vreun ideal, acesta era de fapt un ideal de tânăr
muncitor sau ţăran, şi anume acela de a deveni utecist şi
mai apoi membru de partid, de a munci mai bine, de a-şi
depăşi planul şi de a fi premiat în întrecerea socialistă;
dacă elevii aveau vise, atunci ei visau să fie cu toţii pionieri
şi premianţi; profesorii visau alfabetizarea tuturor şi recolte
peste recolte de premianţi şi de olimpici; mama visa să
devină mamă eroină, pentru că de la al patrulea copil primea
„indemnizaţia pentru mamă eroină”… Aşa se năşteau
copiii cumpăraţi şi confiscaţi de partid, adică pionierii şi
viitorii utecişti sau membri de partid. Suferinţele şi bucuriile
nu erau ale omului pur şi simplu, ale omului din carne şi
oase, ci ale omului deformat politic, care cunoştea foarte
bine lista bucuriilor şi suferinţelor admise, a viselor,
împlinirilor şi dezamăgirilor permise, precum şi lista celor
interzise, atunci când securitatea îţi fotografia gândurile
şi îţi număra bătăile inimii. În aceste condiţii, fericirea nu
putea să vină decât pe filieră partinică şi să urmeze statutul,
după cum atât de adânc scrie Ion Brad , în Sunt
responsabilul cu fericirea (ib.):
Ostaşul de rând al partidului mi se spune.
Şi mi-i drag să aud.
Sunt responsabil cu fericirea
După prevederile din statut.
Acesta este „omul nou”, conţinutul operei: un om
fabricat, cu idealuri şi suferinţe induse, o imagine artificială,
un surogat de om, imaginea socialistă a omului, iar nu
omul însuşi. „Omul nou” este o viziune despre om indusă
epocii şi creatorului de artă. Cultura socialistă de masă
este una manipulată şi manipulantă.
Atât conţinutul politizat (“omul nou”, realizările lui,
P.C.R. pe post de mântuitor al omenirii) cât şi modelul
proletar de gândire, în genere, au construit canonul socialist al literaturii de masă, elaborat de puterea totalitară.
Scriitorul nu crea în marginea inspiraţiei sale, a libertăţii
de creaţie, ci a canonului socialist-comunist, care, de
vreme ce fusese deja elaborat în mod explicit şi păzit de
bulanele de cauciuc, nu mai trebuia decât să fie pus în
aplicare. În cultura, literatura de acest tip omul ajungea să
fie o imagine fabricată după reţeta dogmatismului socialist-comunist, o imagine în serie, iar opera un mijloc de
propagandă şi manipulare. „Omul nou” şi noua epocă,
aceste surogate politice ridicate la nivel de model, care
sunau bine în cutia de rezonanţă a dogmei, sunt proprii
culturii de masă socialist-comuniste. Astfel de modele
artificiale şi manipulante pot fi urmărite şi astăzi în fel de
fel de produse “culturale”. În filmele indiene viaţa este
plină de lux, farmec şi dans, când de fapt în India se moare
de foame! Mai toate filmele americane sunt justiţiare prin
excelenţă, când în America criminalitatea atinge cote
maxime! O altă serie de filme de acţiune au de distrus
duşmanii poporului american: Rusia şi ţările arabe. Când
America va avea probleme în China, va trebui să ne pregătim
pentru filmele în care chinezii sunt un pericol mondial…
Modele existenţiale de masă aflăm în bâlciul bârfelor şi al
bunului trai pe care ni-l vinde salba de telenovele; le aflăm
în show-uri TV şi manele. Toate sunt opere care ne propun
existenţe şi comportamente, visuri şi atitudini şablon,
182
punctul pe i
artificiale, facile. Toate propun modele existenţiale care
uniformizează, care teşesc sau adorm gândirea şi spiritul
critic, deci modele care manipulează masa într-o anume
direcţie. Pentru că numai o masă controlată asigură puterii
longevitate şi privilegii.
2). Destinatarul culturii socialiste de masă
De vreme ce culturii i se cerea un conţinut realistsocialist, ilustrarea vieţii şi a muncii pe ogoare, a muncii în
fabrici şi uzine a “omului nou”, opera de cultură care purta
acest conţinut trebuia să se întoarcă la „omul nou”, la
făuritorul realism-socialismului…, aşadar la lucrătorii de
pe ogoare, din fabrici şi uzine. Cultura epocii totalitare era
şi se voia o cultură destinată masei.
Câteva extrase din presa literară a vremurilor roşii
ne vor convinge de faptul că în dealul-valea mioriţei
noastre scriitorul ştia foarte bine, încă din anii ’50, care
este şi trebuie să fie conţinutul artei sale şi mesajul pe
care îl are de transmis masei.
Maria Banuş. „Actualmente urmăresc activitatea
unor mari întreprinderi industriale din Capitală pentru a
cunoaşte cât mai adânc problemele ce se nasc, pe măsura
dezvoltării conştiinţei oamenilor.” „Am de gând să scriu o
piesă de teatru în care să se reflecte aspectele acestui
proces”. „Tot în 1952 voi scrie o carte în versuri pentru
copii despre «Expoziţia permanentă I.V. Stalin».”
(Contemporanul, 11 ianuarie 1952).
Radu Boureanu. „Lucrez la un roman în care voi
încerca să reflect lupta poporului nostru muncitor
împotriva agenţilor imperialismului, împotriva spionajului
titoist, a sabotorilor diversionişti” (Contemporanul, 18
ianuarie 1952).
Eusebiu Camilar. „În primul rând vine un roman al
vieţii gospodăriilor colective, un fel de continuare a
Temeliei, cu alţi eroi, cu alte locuri, şi alte întâmplări.” “Un
rol de seamă în acţiune îl va avea Hotărârea Partidului din
Septembrie 1951, cu privire la gospodăriile agricole şi la
întovărăşiri.” (ib.).
Eugen Jebeleanu. „Voi lucra în 1957 la un poem
închinat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, cu
prilejul celei de-a 40-a aniversări. Un altul, care este inspirat
din cele văzute în Japonia şi care poartă provizoriu titlul
Hiroşima, va apărea, cred, chiar la începutul anului.”
(Gazeta literară, 3 ianuarie 1957).
După cum se vede, scriitorul îşi accepta cu mândrie
misia de propagandist cultural, el fiind conştient de sursa
de inspiraţie „optimă”, conţinutul, problematica,
mesajul şi destinatarul mesajului său artistic-revoluţionar.
Atât prin conţinutul propagandistic cât şi prin
destinaţia ei, cultura de masă exprimă un criteriu cantitativ:
este cultura „tuturor”. Dar atunci când cultura este şi vrea
să fie „a tuturor” ea este totodată a acelui nivel intelectual
care este al tuturor. Distribuirea culturii în masa de
receptori înseamnă coborârea ei la nivelul masei. Artistul
înlocuieşte criteriile artistice şi propria lui viziune asupra
lumii (în care ar trebui să căutăm fiinţa operei, a poeziei, a
prozei etc.) cu cerinţa indusă masei: cu modelul „omului
nou”. Cu un asemenea nivel valoric al destinatarului şi cu
un asemenea conţinut impus, însă acceptat şi slujit cu
osârdie de către culturnici, cultura de masă cerută şi
favorizată de P.C.R. nu putea fi decât un fel de cultură de
amatori şi pentru amatori. Cultura de masă este o cultură
de amatori. Şi, după cât de bine era plătit gipsul literar,
gipsul în care erau băgate vremurile şi omul sub forma
unică a realismului socialist şi a „omului nou”, scriitorul
vândut, scriitorul-doctrină nici nu avea pentru ce să îşi
facă probleme de conştiinţă sau de conştiinţă artistică. El
scria direct la nivelul directivei şi al masei, comunicarea
dintre el şi masă era „perfectă”. Nici masa nu avea pentru
ce să îşi pună problema ridicării ei la nivelul culturii,
nici scriitorul nu cobora cultura la nivelul masei, de vreme
ce el scria chiar la nivelul acesteia. Dar iată cultura de
masă: Dan Deşliu, cu o parte a operei sale şi în special cu
Lazăr de la Rusca. Romanul Mitrea Cocor, al marelui
povestitor Marin Sadoveanu, Surâsul Hiroşimei, semnat
de Eugen Jebeleanu, Desfăşurarea, nuvela
propagandistică, a lui Marin Preda etc. Iată şi câteva
frânturi de poeme, culese din volumul omagial Eroul, editat
de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în anul
Revoluţiei, 1989.
Nina Cassian, Cântec.
Aparţin Comunismului cu tot ce am mai bun,
cu cele mai tinere idei ale mele,
cu dragostea mea cea mai întemeiată,
cu actele mele cele mai fecunde.
Ion Crânguleanu, Un om, un timp, o ţară.
Chipul României de azi
Este chipul marelui întemeietor Ceauşescu,
Demiurgul a toate gânditor,
Şi-a toate visător,
Apărător, vizionar, constructor,
Erou cel dintâi al celei dintâi revoluţii.
Radu Cârneci, poet căruia în luna mai 2005 revista
Argeş i-a oferit Premiul Opera Omnia, Poem de slavă.
Să fim! Şi să răsune peste vreme
imensul cor din suflete-nălţat:
Slăvit să fie-n suflet şi-n poeme
El, Ceauşescu, marele bărbat!
Dan Rotaru, Imn.
Slavă acestei zile când ne cinstim Eroul!
Slavă acestei patrii şi-acestui brav popor!
E sărbătoare, prieteni, la noi în calendare,
Când urcă naţiunea spre comunism în zbor.
Cultura de amatori
La râurile de poezii “profesioniste” se adăugau
brigăzile artistice din fabrici şi uzine; se adăugau formaţiile
de teatru, dansuri şi cântece patriotice ale căminelor
culturale şi ale caselor de cultură, care dădeau spectacole
gratuite pe scenele culturii comuniste, care umblau prin
fabrici şi uzine, atunci când fabricile şi uzinele nu aveau
propriile lor formaţii…
Câtă atenţie a dat statul culturii de amatori? Cultura
de amatori era promovată pentru că ea putea fi cu adevărat
cultură la nivelul masei, dar şi pentru că ea nu opunea
nici un fel de rezistenţă faţă de programele cultural-politice
ale P.C.R. În dosarul de urmărire pe termen îndelungat a
unei categorii profesionale, dosarul problemă numit
punctul pe i
Activitate duşmănoasă desfăşurată de unele persoane
în domeniile de artă şi cultură, întocmit de
Departamentul Securităţii Statului în anul 1974, sunt
inventariaţi, în afara scriitorilor profesionişti ai U.S.R., a
artiştilor plastici profesionişti ai U.A.P. şi în afara
profesioniştilor aparţinând Uniunii Compozitorilor, “cca.
5.600 de persoane cu lucrări publicate şi peste 2.000 cu
preocupări literare ce activează în cele peste 237 de
cenacluri, (…) cca. 4.000 de artişti plastici amatori, care
sunt cuprinşi în 105 cenacluri, (…), cca. 400.000 de
persoane cuprinse în peste 30.000 de formaţii artistice
de amatori.” (Carmen Chivu, ib.). O activitate culturală
de masă destul de bogată, iniţiată şi aprobată (ca şi
fiecare cenaclu…) de Partid, prestată de amatori uşor de
manipulat, fericiţi că au fost scoşi pentru câteva zile din
producţie… O activitate pentru educaţia socialistă a
maselor, generată şi finanţată de P.C.R. De fapt, Partidul
este acela care a propagat şi protejat cultura de masă
sau de amatori, încercând să o substituie culturii.
Toate acestea sunt manifestări cultural-ideologice
care multiplică, în scopuri propagandistice, chiar modelul
omului nou, care se întrec în omagii şi laude aduse noii
epoci. Ehei, ce mai vremuri revoluţionare şi adânc
patriotice! Ce de mai scriitori, care făceau de serviciu la
aplauze! Ce mai extemporale literare cu secera la butonieră,
de sărbători, de 1 Mai muncitoresc, de 23 August, de 30
Decembrie, de 24 Ianuarie, ziua de naştere a tovarăşului,
pe vremea când mergeam din sărbătoare în sărbătoare şi
din realizare în realizare, din steag în steag şi din comision
literar în comision literar! Ce mai vânzoleală prin Casa
Scânteilor Literare şi prin redacţiile jurnalelor! Ce mai
conferinţe cultural-educative şi sărbătoriri ale lui Mihai
Eminescu, în care portretul (musai) de tinereţe al poetului
era vegheat de secera şi ciocanul, de stema ţării sau de
portretul tovarăşului! Ce mai expoziţii de împliniri şi
realizări măreţe! Ce mai expoziţii de artă plastică, pline
ochi cu portretele Cârmaciului şi ale tovarăşei sale de cârmă.
Ce mai teatru de amatori şi concursuri literare de amatori
pe teme patriotice: Tineret, mândria ţării, Cântec pentru
patrie, Zorii noii epoci, Patria mea socialistă! Ce mai
brigăzi şi chiote săteşti! Şi orăşeneşti-ostăşeşti. Ce mai
cultură adânc patriotică, de masă, prin fabrici şi uzine,
până la sinteza finală. Până la marea sinteză: Cântarea
României Socialiste! Până la Daciada! Au pierit oare
toate acestea? Manelele, telenovelele, show-urile sărăciei
noastre color nu sunt ele fiicele, emanicipate, ale aceleiaşi
culturi de masă? Nu sunt acestea modelele sărăciei noastre
spirituale? Nu înlocuiesc ele atât de bine voma comunistă
care, ca şi atunci, ni se serveşte pe post de delicatese
culturală?
2.4. Cultura realismului socialist sau cultura
avantajelor
Curios este totuşi faptul că Partidul nu a pus nici
unui om de cultură pistolul la tâmplă pentru a-l înregimenta
scopurilor sale. Nu vorbim de cei închişi pentru reeducare,
ci vorbim de cei care având libertatea pe care o aveau, au
optat ei înşişi pentru cultura de partid. Poetul să intren Partid nu era doar finalul, apoteotic, al unui poem
183
(Multe semne ai primit când trăiam la Copenhaga) scris
în anul 1965, la Copenhaga, de către Ion Gheorghe, pe
când acesta nu mai putea de grija Partidului şi a misiunii
pe care trebuia să o aibă în acele vremuri poetul român,
ci şi o tehnică pe care unii poeţi au urmat-o încă din anii
’50: ei au intrat în Partid chiar cu opera lor! El, scriitorul,
omul de cultură, a venit de cele mai multe ori de bună
voie să ia lumină, să întâmpine partidul şi realizările lui
cu talentul, cu arta sa. Aşa încât nobila încercare a lui
Alex Ştefănescu (România literară, din 18-24 mai 2005)
de a salva onoarea Uniunii Scriitorilor, de atâtea ori
compromisă în epoca proletcultismului şi a “socialismului
multilateral dezvoltat” prin literatura vândută a unora
dintre membri ei este cam lipsită de argumente. Dar să-l
ascultăm pe Alex Ştefănescu:
“U.S.R. a fost, în timpul comunismului, un spaţiu în
care se practica democraţia, promovându-se dezbaterile
libere, polemicile, votul secret (care nu garanta
unanimitatea), analiza critică a documentelor oficiale.”
Faptul că U.S.R. a fost condusă de-a lungul timpului în
mare parte de zeloşi slujitori ai P.C.R., faptul că până şi în
democratură, în perioada iunie 2001-mai 2005, ea a avut în
fruntea ei un scriitor acuzat de Doinea Cornea a fi fost
informatorul Securităţii (cu numele de cod Udrea) nu îi
face prea multă onoare. Mai mult de atât, după ce (în urma
acuzaţiilor aduse) Eugen Uricaru şi-a dat demisia, nu am
auzit ca U.S.R. să fi dat vreun comunicat care să
limpezească lucrurile. Ceea ce înseamnă că U.S.R. nici nu
recunoaşte nici nu respinge postura de informator al
Securităţii a preşedintelui ei. U.S.R. nu riscă să fie nici de
partea lui Uricaru, nici împotriva lui. Cine ştie cum se
răsucesc vremurile în acest spaţiu unde “se practica
democraţia”?
Dar să revenim la scriitorul care a venit de bună
voie să întâmpine partidul şi realizările lui cu arta sa. Ce îl
va fi determinat să se vândă? Se ştie că el, ca slujitor şi
funcţionar cultural, avea întotdeauna ceva de câştigat:
bani grei pentru un articol, o proză sau o carte de poezie
pe linie, posturi la revistele şi publicaţiile literar-socialiste,
posturi în edituri, salarii grase pentru cenzura roşie,
împrumuturi băneşti (adesea nerambursabile) de la
Uniunea Scriitorilor din România, editarea cărţilor în tiraje
mamut (vremea mamuţilor literari!), concedii gratuite, cazări
ieftine “la mare şi la munte”, excursii „de calificare” în
străinătate... De pildă, Nicolae Labiş primea pentru o poezie
pe linie câteva sute de lei, când salariul unui muncitor era
de 800 de lei. Datoriile lui Eugen Barbu la Fondul Literar al
U.S.R. depăşeau în 1989 suma de 2.000.000 lei, când o
maşină Dacia costa 75.000 lei… Dacă U.S.R. ar publica
listele cu cei plătiţi de Fondul Literar al U.S.R., atunci s-ar
vedea cine şi cu cât era răsplătit pentru serviciile ideologice
aduse. Ce vremuri, tovarăşi! În România fricii a crescut,
viguroasă, România confortabilă a slujitorilor
recompensaţi pentru serviciile aduse statului socialist.
Iată aşadar omul de cultură, care şi-a vândut sufletul
şi libertatea artistică pentru câţiva arginţi, pentru câteva
avantaje… Ce fel de cultură putea să fie am văzut în
declaraţiile anterioare şi în cele câteva strofe deja citate.
Să mai luăm un exemplu.
184
punctul pe i
Poporul simplu numele-i rosteşte
Din mari oraşe-n cel mai mic cătun.
Azi, Ceauşescu, spus pe româneşte,
Înseamnă Cel Viteaz, Cel Drept, Cel Bun.
Aşa scria Nicolae Dragoş, un poet comunist
până-n celule, în volumul omagial Eroul, în anul
Revoluţiei, 1989. Aşa scria poetul partidului şi directorul
Scânteii, “organul Partidului”, alături de alţi 96 minunaţi
poeţi, prozatori şi critici, dintre care îi amintim doar pe
Mihai Beniuc, Radu Cârneci, Dan Rotaru, Ion
Crânguleanu, Violeta Zamfirescu, Ion Segărceanu,
Traian Inacu, Violeta Zamfirescu, Ion Brad, Ilarie
Hinoveanu, D.R. Popescu, Al. Balaci, Ion Doru Bălan,
Vasile Rebreanu, Eugen Barbu, Şerban Cioculescu,
Mihai Ungheanu, George Lesnea, Nina Cassian… De
fapt, aceştia erau prezenţi în mai toate publicaţiile
literare ale vremii, făcând fruntea literaturii. Pe de altă
parte, numai sutele de poezii şi articolele înflăcărate ale
lui Adrian Păunescu, puteau alcătui, ele singure, un
Omagiu pe cont propriu.
Ne amintim că sobrul poet Doinaş era prezent în
aproape toate numerele Secolului XX, şi destul de des în
Luceafărul sau România literară. Nu se prostitua,
asemenea curvelor literare, însă avea îndemânarea să
mulgă, la rând, toate ţâţele Vacii Comuniste.
Marin Sorescu, unul dintre scriitorii de succes
(meritat) ai epocii trecute, trecea lejer şi cu acte în regulă
(eliberate de…) graniţa socialistă, pentru a ne reprezenta,
fără ca noi să ştim că suntem reprezentaţi, la toate întâlnirile
culturale din ţările capitaliste (Franţa, Italia, Spania,
America etc.) şi necapitaliste. Cum reuşea el, dintre toţi
scriitorii, să treacă graniţa cel puţin de două ori pe an, nu
se ştie. Cu o asemenea trecere, el a reuşit să pună mâna
hărniciei şi devotamentului său tainic chiar şi pe Ministerul
Relativei Culturi, după Revoluţie, până ce a fost dat jos
chiar de colegii săi, scriitorii. De scriitorii necompromişi.
Aceeaşi scriitori l-au scos în anii ’90, “cu consimţământul
şi complicitatea conducerii de atunci a Uniunii Scriitorilor”
(Eugen Simion, în revista Argeş, din martie 2005), până şi
din conducerea revistei Ramuri, pe care i-o încredinţase
Partidul.
Ce a câştigat cultura română în urma excursiilor de
documentare şi calificare soresciene este greu de spus.
Ce a câştigat Sorescu este vizibil: 50 de cărţi editate şi
reeditate în ţară, 51 de cărţi în afara ţării, sute de cronici
omagiale la propria sa operă. O realizare mai mare ca a lui
Mihai Beniuc, poet care în perioada proletcultism-realism
socialist abia dacă a reuşit să publice 75 de cărţi! În medie,
Sorescu publică pe parcursul a 34 de ani trei cărţi pe an,
când în regim “normal” scriitorii români aşteptau ani întregi
la editurile statului să publice o carte. Iată specificul
naţional! Şi pentru că devotamentul poetului trebuia
evidenţiat în toată măreţia sa, în anul 2005 i se dedică cea
de a V-a ediţie a manifestărilor Zilele Marin Sorescu, unde
prietenii, între care şi Adrian Păunescu, încearcă să îi
recondiţioneze, post-mortem, imaginea. Imaginea socialliterară a unui poet compromis, dar fără scrieri
compromiţătoare, Sorescu, este “salvată” de un poet
compromis şi social şi prin propriile scrieri… Iată sub ce
formă originală se poate manifesta, până şi astăzi,
specificul naţional!
Nichita Stănescu, poetul care ne-a creat iluzia
libertăţii de expresie într-o epocă nu atât de liberă, şi care
a practicat nu de puţine ori libertatea de expresie în afara
poeziei, nu s-a sfiit în nici un fel să-şi înalţe postamentul
statuii sale de poet liber şi „creator de limbaj poetic” pe
două cărţi roşii, Un pământ numit România şi Roşu vertical, penibile valoric de la un capăt la altul; două cărţi
ale adeziunii „inteligente”, mascate. La cărţile vândute
ale scriitorilor oficiali vom mai adăuga atitudinile
vândute, a căror căpetenie era, într-o vreme, Eugen
Barbu, membru în Comitetul Central al Partidului, prozator
care trebuia să-şi apere plagiatul din Paustovski cu
ocarina articolelor scrise împotriva Europei Libere, în
revista Luceafărul şi în Săptămâna, vreme de doi ani.
Cultura ne apărea în acele vremuri, nu aşa depărtate, un
troc reciproc avantajos: omul de cultură slujea puterea
politică, iar puterea îşi răsplătea în diverse moduri
slujitorii. Cultura-convenţie, cultura contract culturalpolitic, cultura realismului socialist, cultura vândută,
cu scăpări valorice inevitabile prin fisurile sistemului,
cultura avantajelor era în frunte: ea era în fond cultura
oficială, iar purtătorii ei erau chiar gloriile literare ale
vremii. Ei au “salvat” cultura română şi Uniunea
Scriitorilor din care au făcut (fac) parte. Ei deţineau,
atunci, puterea în cultură, pentru că ei conduceau
majoritatea revistelor literare şi toate editurile. Ei erau
scriitorii. Definiţia scriitorului de succes din acea vreme,
deşi nerostită, era evidentă: Câtă limbă pe spatele
puterii politice, tot atâta glorie literară! Iată de ce
breasla a fost şi este scindată şi de ce revizuirile literare
actuale nu sunt bine văzute de o parte a breslei
scriitoriceşti…
3. Cultura tolerată, din vremea dictaturii
În vremea dictaturii comuniste, alături de cultura
„burgheză” oprimată şi de cultura oficială favorizată, s-a
strecurat o cultură paralelă, neoficială, neimplicată politic, o cultură căreia i s-a mai spus tolerată. Nu a fost o
cultură protestatară, căci ar fi fost repede trimisă la stuf,
dar a fost o cultură care îşi vedea de obiectivele ei fireşti,
cele estetice, şi care uneori ne vorbea printre rânduri. Şi
poate ar trebui să întărim faptul că după anii ’60 cultura
neimplicată politic reţine de fapt atenţia lectorului
inteligent şi a criticii. Cărţile lui Augustin Buzura, Marin
Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu ş.a.
se epuizează, Cioran se vinde pe sub mână cu bileţel de la
George Bălăiţă, directorul Editurii Cartea Românească,
chiar în sediul editurii, iar Marin Sorescu şi Nichita
Stănescu joacă rolul de poeţi liberi şi eliberatori, pentru
inhibiţiile politice ale breslei.
După „lichidarea” culturii „burgheze”, sub dictatura
socialist-comunistă s-au dezvoltat aşadar două direcţii
culturale contrare: cultura vândută, oficială, şi cultura
nevândută politic, neoficială sau cultura tolerată. De o
parte sunt scriitorii vânduţi de bună voie şi împovăraţi de
arginţi şi de lauri, iar de cealaltă parte scriitorii care, cu
sau fără glorie, au refuzat să se vândă puterii comuniste,
punctul pe i
şi care au făcut literatură, pur şi simplu, aşadar în
coordonatele estetice ale literaturii, iar nu ale modelului
literar realist-socialist. Au fost scriitorii care, nederanjând
politic sistemul, au putut scăpa printre degetele cenzurii:
scriitorii tăcerii. Scriitorii toleraţi.
Se uită adesea că scriitorul vremurilor proletarsocialiste, cel scăpat de prigoana roşie, a avut totuşi
libertatea de a alege între două lucruri: între literatura
oficială, vândută, şi literatura neimplicată politic. De fapt,
aceste două direcţii au fost în viaţă, în ofensivă (deschisă
sau tacită), cultura „burgheză” fiind strânsă, o perioadă,
de gât. Dar, dacă scriitorul a ales de bună voie între cultura
comunistă şi şansa de a face cultură, pur şi simplu, vina
culturii/literaturii comuniste nu poate fi doar a vremurilor
comuniste, ci şi a scriitorilor care au ales ei înşişi să facă
o astfel de literatură.
XXX
Cele trei tipuri de cultură din comunism scindează
pe bună dreptate conceptul de cultură şi pe cel de creator. Nu putem pune semnul egal între scriitorul „burghez”
oprimat, scriitorul vândut comunismului şi scriitorul
nevândut, neimplicat politic. Nu putem pune semnul egal
între aceşti scriitori, pentru că operele lor au conţinuturi,
atitudini şi ideologii diferite şi/sau contrare. Atunci când
scriitorii au optat pentru o cultură/literatură sau alta ei au
optat implicit pentru diferenţierea, scindarea operei lor
din corpul mare, firesc, al culturii şi, mai departe, ei au
optat pentru un anume loc în memoria (istoria) culturală a
naţiei, pentru un anumit viitor sau destin cultural/literar.
Scuza scriitorului comunist că a scris sub vremi, aşadar
sub opresiunea vremurilor, este lipsită de temei, de vreme
ce vremurile nu l-au forţat să scrie manifeste literarcomuniste, ci tocmai el a fost acela care a ales să slujească
vremurile roşii.
Cinstiţi fiind, va trebui să recunoaştem că pe aceste
tărâmuri omul de cultură, artistul, a stat sub vremi în chipuri
diferite. Decât să se vândă, unii au preferat să fie călcaţi în
picioare şi chiar striviţi de vremi; alţii s-au vândut de bunăvoie necuratelor vremuri, slujindu-le cu osârdie, iar alţii,
neconfiscaţi de vremuri, au mers în paralel cu ele,
urmărindu-şi opera şi obiectivele artistice, atât cât a fost
posibil. Vremurile nu reuşesc să-i teşească şi să-i egaleze
pe toţi scriitorii, aşa după cum adesea se crede. Unii dintre
ei chiar scapă nepervertiţi. Funcţionarii culturali, chibiţii
şi mimozele literare care visează la un singur mod de a fi
al culturii, la un singur tip de scriitor sau de destin literar
şi, implicit, la o împăcare ecumenică merg prin cultură legaţi
la ochi sau înlătură în mod deliberat realitatea culturală,
evidenţele.
4. Cultura sponsorizată şi vremurile democraturii
Toate acestea sunt vestigii ale trecutului. Însă
Muzeul de Diplodoci, Velociraptori şi Tiranossaurus
culturali îşi mai trimite din când în când umbrele până în
uşa noastră. Se aude că noul director al celei mai
importante (pe vremuri) edituri, vindea în anii 2004-2005
cu numai 200 $ sigla editurii pe care o conducea oricărui
amator dispus să o cumpere. Remarcaţi: numai sigla! S-a
185
scris în presă că Ministerul Aproximativei Culturi a
favorizat, până mai ieri, pe sub mână, o seamă de
funcţionari culturali. O listă cu averile câtorva lucrători
din Minister publicată în anul 2004 de un cotidian (de
scandal, desigur) arată că şi pe burta culturii se joacă cu
zaruri măsluite şi se câştigă bine de o parte a baricadei. De
o singură parte. Care cu totul întâmplător este aceea a
puterii.
Care este acum raportul dintre puterea politică şi
cultură? Are puterea cel puţin acum responsabilitatea
culturii, aşa cum îşi închipuie vânătorii de fluturi? Acordă
ea cel puţin acum libertate de mişcare culturii?
Literatura şi viaţa noastră literară au cunoscut după
1989 schimbări greu previzibile sub dictatură. Dispariţia
cenzurii, a controlului şi dirijismului politic, aşadar
libertatea de exprimare este fără îndoială bunul cel mai
semnificativ câştigat. Dar libertatea de exprimare a trebuit
să fie de îndată plătită cu lipsa mijloacelor financiare
necesare editării şi distribuţiei cărţii, aşadar cu o altfel
de piedică pusă de stat, de „noua putere” literaturii, în
grija ei neţărmurită faţă de destinele şi cultura acestei
naţii.
Legea din care cultura ar putea să trăiască, prin
care ea ar putea să rămână în viaţă este Legea mecenatului.
Dar această lege nu îl favorizează financiar (prin reducerea
impozitului pe venit) pe mecena, aşa cum se întâmplă
oriunde în lume, şi de aceea sponsorul nu are nici o
motivaţie să sponsorizeze cultura: în consecinţă, legea
nu are nici pe departe eficienţa scontată. Avantajele
financiare acordare sponsorului ar subţia de fapt
contribuţia respectivului sponsor-patron la buget. Iar
guvernul nu poate să subţieze bugetul din care trăieşte,
adică bugetul din care îşi permite salarizări peste poate,
laptop-uri, maşini de lux, conturi în valută sau piscină în
marea Casă a Poporului…
În mare vorbind, s-ar părea că în democratură
cenzura politică este înlocuită cu cenzura financiară, în
sensul că Legea mecenatului şi celelalte legi “culturale”
sunt numai parţial eficiente şi puse pe rod. În aceste
vremuri, cultura română este o cultură sponsorizară,
şi vom înţelege, aici, că ea nu este sponsorizată de la
sine, ci prin abilităţile creatorului pus să se descurce în
hăţişul sponsorizării. Cultura română este de fapt o
cultură care aleargă după sponsor, după mecena.
Oricum, se vede că nici acum cultura nu poate să stea,
financiar, pe propriile ei picioare şi că fără relativa
dezlegare financiară a politicului am avea şi mai puţin
decât puţinul pe care îl avem în prezent – parte din
revistele de cultură şi din activităţile culturale, să
spunem. Epoca în care trăim este aşadar aceea a culturii
parţial şi pe sponci sponsorizate.
O serie de alte împiedicări ale literaturii şi culturii, în
genere, sunt observabile chiar dinlăuntrul fenomenului
cultural postcomunist: invazia, în masă, a telenovelei, a
show-ului tâmp şi a manelei politice televizate, preţurile
enorme ale cărţilor, diminuarea interesului pentru lectură.
Nu poate fi trecută cu vederea nici bogata/stufoasa ofertă
literară, care pune pe tarabe carte de toate felurile.
186
punctul pe i
Literatura pornografică, literatura timpului liber, a oracolelor
şi zodiilor, a ghicitului în palmă, în cafea şi în fese, sunt
doar câteva manifestări ale recentei libertăţi culturale,
libertate în care editurile văd ceea ce este de văzut: una
dintre modalităţile de a face bani. Altfel, o altă literatură
de masă.
Uneori sunt observabile cu ochiul liber
schimbări curioase şi „inexplicabile” chiar în sânul
breslei scriitoriceşti. Scriitori care în regimul trecut
erau citiţi pe sub mână aproape că au devenit acum
reprezentanţii oficiali ai Puterii. Augustin Buzura, care
sub dictatură a fost un model etic şi scriitoricesc, a
jucat până nu de mult pe caii Preşedinţiei şi ai
Institutului Cultural Român, iar Emil Hurezeanu, poetul
care făcea gloria Europei Libere, reuşeşte performanţa
de a-l consilia ani buni pe preşedintele iluziilor şi
nefericirilor noastre. Mai nou, joacă un rol de analist
politic, de nu se ştie cine plătit…
Faţă de alte asemenea schimbări de direcţie sau de
adaptări la noua Putere, ah, ispita puterii şi a arginţilor
pe măsură!, pe care nu le mai contabilizăm, un Adrian
Păunescu rămâne credincios aceloraşi principii proletare
ca şi în trecut, bine apărat în faţa ideilor democrate de
zidul său de cărţi şi de camerele TV, Corneliu Vadim îşi
publică şi acum volumele în şapte limbi şi ruseşte; volume pe care şi le lansează împreună cu steguleţele şi
broşurile de propagandă ale popularului său partid. D.R.
Popescu, cel care nu a plătit în nici un fel acribia cu care
a slujit Partidul Comunist în defavoarea breslei
scriitoriceşti, iese nonşalant şi fără pată pe piaţa literară,
în timp ce Mihai Ungheanu urcă în tăcere şi cu fruntea
sus încă o treaptă a devenirii sale social-politice. Siberia
spiritului din România totalitară este uitată şi mai ales
negată de către aceia care au trăit în România
confortabilă a slujitorilor plătiţi şi răsplătiţi pentru
devotamentul lor. Savantul care ne-a pus pe masă
„literatura dacă”, şi asta înainte ca vreun cărturar să fi
descoperit cel puţin scrierea dacilor, Mihail Diaconescu
(„Istoria literaturii daco-romane”), restaurat în anul 2001,
vreme de doi ani, la revista „Argeş”, îşi duce mai departe
programul naţionalist început în anul 1966, la numai 27
de ani, când era, de asemenea, directorul acestei
publicaţii, şi nu ratează prilejul să-l „desfiinţeze” en gros
pe Eugen Lovinescu pentru ideile sincroniste ale
acestuia.
Curios este că în timp ce sumbrele călăuze în teritoriu
ale fostei ideologii o duc bine şi-acum, subvenţionate
cum au fost până mai ieri de Ministerul Culturii (o,
democraţie!), în timp ce ele îşi continuă nestingherite opera şi tezele, cei marginalizaţi ieri preferă tăcerea sau gestica
ineficace. În afara câtorva excepţii – Liviu Ioan Stoiciu şi
Al. Cistelecan, spre pildă – se aude cumva răspicat, decis
şi compact glasul optzeciştilor, care până mai ieri se văitau
de chinga comunistă? O parte din ei s-au înşurubat bine
în sistem ca directori de instituţii, reviste, edituri, sunt
universitari ori membri ai unui partid sau altul, în timp ce
alţii, pesemne puţini, acceptă tăcerea pentru beneficii
conjucturale oferite de Putere. O parte din revoltaţii de
ieri sunt slujitorii de azi. Ordinul Meritul Cultural şi
indemnizaţiile de merit acordare de către un fost preşedinte
şi de Academia Română câtorva scriitori au şi o altă
semnificaţie decât cea lăudabilă şi la vedere.
Altfel, marele critic Gheorghe Grigurcu îşi poate duce
mai departe odiseea revoltei sale în Amarul Târg şi poate
să accepte suspendarea revistei literare pe care o conduce,
în timp ce responsabilitatea culturală a Ministerului Culturii
şi Cultelor constă, ne anunţă presa, în acordarea vizelor
pentru localurile de striptis.
5. Cultura liberă
Puterea comunistă şi democratura au făcut posibile
patru tipuri de cultură distincte: cultura burgheză,
aruncată în spatele gratiilor, cultura realismului socialist (vândută), cultura neimplicată politic, „liberă” sau
tolerată a epocii totalitare, şi cultura
(pseudo)sponsorizată. Cât priveşte puterea democrată cu
adevărat ea este favorabilă culturii, de fapt favorabilă
culturii libere. În ţările democrate cultura este sponsorizată
de stat, există programe culturale, iar legea mecenatului
este o lege care funcţionează. Cultura liberă este cel deal cincilea tip de cultură pe care puterea politică îl face
posibil.
Cu aceste cinci tipuri de cultură se va fi înţeles că
schimbările din sânul puterii politice au consecinţe
asupra culturii, fie în ceea ce priveşte intrarea ei în
existenţă, fie a difuzării, fie a conţinutului şi libertăţii de
manifestare a culturii, fie al fie al tuturor acestor aspecte.
Puterea poate fi favorabilă sau ostilă culturii libere, după
cum îşi poate crea cultura propagandistă de care are
nevoie.
Dacă într-un stat totalitar politicul îşi creează propria cultură şi îngăduie o cultură tăcută, în statul democrat politicul are responsabilităţi faţă de cultură. De fapt,
în statele democrate puterea are responsabilităţi, de care
se achită sau nu, în toate domeniile existenţei: economic,
religios, politic, social, educaţional etc., prin legile pe care
ea însăşi le mediază, le face posibile. Eschiva, în istorie, a
puterii de la responsabilităţile sale este un lucru care ne
priveşte pe toţi, iar eschiva culturală este una dintre ele,
poate cea mai pregnantă. Procentul de 0,1% din buget
alocat culturii, după Revoluţie, adică cel mai mic din
procentele alocate, vorbeşte despre câtă atenţie i se dă
culturii. Tacticele puterii având ca obiect cultura sunt deacum cunoscute, iar noi nu am făcut altceva decât să
citim şi să recitim vremurile.
Puterea politică, putere care le ţine pe toate sub
cheile ei, (cine nu ştie asta?) se intersectează întotdeauna
cu această fiinţă stranie, Cultura, iar urmările sunt atât de
diferite: îi taie venele sau îi cumpără sufletul şi o pune,
aşa, vândută şi penibilă pe soclu; o ţine în întuneric sau o
lasă slobodă pe străzi; o leagă la gură sau o lasă să
vorbească.
documenta
187
Gabriel CATALAN
Un document al Securităţii despre starea cultelor din România în 1948
Documentul de mai jos, pe care l-am găsit, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, « rătăcit » printre alte
documente anoste şi fără legătură cu problema religioasă, în dosarul 36/1946 din Fondul Ministerului de Interne/
Direcţia Generală a Poliţiei, la filele 225-229, este un aşa zis “Buletin culte religioase” (f.224), referitor la evouţia
situaţiei din sectorul religios în a doua săptămână a lunii noiembrie din anul 1948. Emitentul acestui document este
Serviciul III Culte din cadrul Securităţii Statului. Conţinutul documentului trece în revistă noutăţile din cadrul
confesiunilor ortodoxă, romano-catolică şi greco-catolică, adventistă de ziua a 7-a, adventistă reformistă,
penticostală, a Martorilor lui Iehova, stiliştilor şi nazarinenilor, precum şi cele privind grupul evreilor trecuţi la
creştinism prin Misiunea Norvegiană.
Importanţa documentului constă în faptul că se confirmă supravegherea informativă intensă a cultelor de
către Securitate şi, în cadrul acesteia, ponderea fiecărui cult, cel catolic de ambele rituri ocupând primul loc în
atenţia organelor de represiune (i se alocă şi cel mai mare spaţiu), fiind urmat de cel ortodox, majoritar, apoi de cele
neoprotestante şi protestante sau de alte religii decât cea creştină; aceste proporţii fiind coincidente cu structura
Serviciului III Culte, împărţit în trei birouri, care răspundeau separat de cele trei mari probleme: -ortodoxă; -catolică; protestantă, neoprotestantă şi secte, plus alte religii necreştine. Lectura textului ne permite să sesizăm atât
principalele obiective ale puterii comuniste în plan religios, cât şi starea de spirit a credincioşilor (foarte mulţi laici
de diverse credinţe sunt menţionaţi) şi a clericilor din România.
Foarte interesante sunt detaliile privind vechile simpatii legionare sau antonesciene ale unor ierarhi ortodocşi,
dar şi oportunismul acestora în raport cu unii simpli enoriaşi care încercau să protesteze sau să se alieze cu ierarhii
catolici pe baza unor convingeri comune anticomuniste, organizarea rezistenţei greco-catolicilor, în fruntea căreia
sunt remarcaţi episcopii Ioan Suciu, Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie, şi a celei romano-catolice din Moldova
coordonată de episcopul Anton Durcovici, evacuarea arhivelor Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti la
Vatican şi situaţia Nunţiaturii Apostolice, cea financiară a catolicismului şi cea a învăţământului religios, calmul
relativ din sânul cultelor istorice şi îngrijorarea şi pregătirea pentru activitatea ilegală a „sectelor”.
Sper ca editarea documentului de mai jos să ajute cât de puţin la clarificarea şi îmbogăţirea discursului
istoriografic privind cultele religioase din România în perioada comunistă.
Gabriel Catalan
“13/13 Noiembrie 1948
NOTA
Cu privire la evoluţia situaţiei în sectorul religios în
săptămâna expirată, se semnalează următoarele:
La mănăstirea Antim a călugărilor ortodocşi din
Capitală domneşte o acută rivalitate între fostul stareţ
GRIGORE DINCĂ, fost arhiereu vicar al Episcopiei din
Vâlcea şi actualul stareţ ZAHARIA VALERIAN, fost inspector în Ministerul Cultelor. GRIGORE DINCĂ [îi]
reproşează lui ZAHARIA VALERIAN trecutul său legionar,
iar ZAHARIA VALERIAN lui GRIGORE DINCĂ
colaborarea sa cu MIHAI ANTONESCU. În jurul acestei
rivalităţi, călugării şi vizitatorii laici ai mănăstirii s-au
împărţit în două tabere.
În cercurile clerului ortodox se comentează cu
ostilitate ridicarea din cimitire, cu ajutorul poliţiei, de către
organele Patriarhiei, a preoţilor pensionari, în urma
sugestiei preotului consilier IOAN HURDUC. În timp ce
aceste măsuri sunt interpretate de cercurile reacţionare
ca fiind începutul persecuţiei împotriva ortodocşilor,
cercurile democratice socotesc că iniţiativa lui ION
HURDUC este menită, prin brutalităţile la care s-a ajuns,
să semene panica în rândurile cetăţenilor din Capitală,
tocmai cu scopul de a servi intenţiile reacţiunii.
Oportunismul preoţilor în ceea ce priveşte
încadrarea lor în organizaţiile democratice a mai primit o
confirmare în cazul preotului BORIS NEDU din Galaţi de
la biserica Sft. Spiridon înscris în P.N.P., care sfătuieşte o
cunoştinţă înscrisă în acelaşi partid să nu primească
sarcini, să nu participe la discuţii, să nu facă donaţii şi să
se ferea