carmina balcanica

Carmina Balcanica is a member of the
Association of Literary Publications and Publishing Houses from Romania
&
Magazines and Publications Association from Europe
CARMINA BALCANICA
– REVIEW OF SOUTH-EAST EUROPEAN
SPIRITUALITY AND CULTURE –
Year III, no. 2 (5)
November 2010
Spiru Haret University
School of Journalism, Comunication & Public Relations
School of Sociology – Psychology
Bucharest
Editura Fundaţiei România de Mâine
1
DIRECTOR:
DAN ANGHELESCU
EDITORIAL BOARD
EDITOR IN CHIEF: DR. MIHAELA ALBU (University SPIRU HARET, Romania)
ASISTANT TO THE EDITOR IN CHIEF: MARIUS CHELARU (writer, Iasi, Romania)
- Studies and Essays Editor: Mihaela Albu
Correspondence regarding contributions: e-mail: malbu_10@yahoo.com
- Poetry and Haiku Editor: Marius Chelaru
Correspondence regarding contributions: e-mail: marius.1961@yahoo.com
- Book Reviews Editor: Dan Anghelescu
Correspondence regarding contributions: e-mail: dan45_anghelescu@yahoo.com
Specialist Consultant: Dr. Mircea Muthu (University Babes-Bolyai, Cluj-Napoca,
Romania)
Editors: Dr. Aurel Cazacu (Univ. Spiru Haret), Dr. Ioan Gâf-Deac (Univ. Spiru Haret),
Dr. George Lăzăroiu (Univ. Spiru Haret), Dr. Emilia Parpală (Univ. din Craiova), Dr.
Florian Tănăsescu (Univ. Spiru Haret), Dr. Camelia Zăbavă (Univ. din Craiova)
English version: Dr. Ioana-Rucsandra Dascălu, Dr. Iolanda Manescu Dr. Aloisia
Sorop (University of Craiova), Maria-Denisa Albu, Dr. Catalin Florea, Dr. Camelia
Minoiu (USA), Muguraş Maria Petrescu (Provincia Corvina magazine)
INTERNATIONAL BOARD
Zdravko Kissiov (writer, Bulgaria)
DR. Apostolos Patelakis (Institute of the Balkan Studies, Thessaloniki, Greece)
Acad. Katica Kulavkova (Cyril and Methodius University, Skopje, Macedonia)
Acad. Răzvan Theodorescu (Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene,
Romania)
Baki Ymeri (writer, Albanezul Magazine, Romania & Macedonia)
Pavel Gătăianţu (writer, Europa Magazine, Serbia)
Zoran Pešić Sigma (Gradina magazine, Serbia)
DR. Theodor Damian (Metropolitan College of New York, USA)
DR. Constantin Eretescu (writer, USA)
DR. Sanda Golopentia-Eretescu (Brown University, USA)
DR. Heinz-Uwe Haus (University of Delaware, USA)
DR. Aurelia Roman (Georgetown University, USA)
DR. Marian Gh. Simion (Harvard University, USA)
Vasile Datcu (writer, Romania)
- The Editors assume no responsibility for any statement of fact or opinion
expressed in the published papers.
Cover: Map of Ancient Balkans; Pictures from Macedonia
ISSN 2065 - 0582
Correspondence regarding subscriptions should be sent to the editor in chief (e-mail:
malbu_10@yahoo.com);
Institutional subscription: 15 Euro or 20 $ ; Individual subscription: 5 Euro or 6 $
2
CONTENTS
Carmina Balcanica şi dialogul intercultural / p. 7
Carmina Balcanica and the Intercultural Dialogue / p. 9
STUDIES AND ESSAYS
Acad. Răzvan Theodorescu (România)- „Coridoarele culturale” ale Europei de
Sud-Est dupa 30 de ani/ p. 11
”The Cultural Corridors” of the South-East Europe after 30 Years / 15
Acad katica Kulavkova/ Акад. Катица Ќулавкова (Macedonia) - ИСТАНБУЛ
КАКО МЕСТО НА МЕМОРИЈА НИЗ ПРИМЕРИ ОД
МАКЕДОНСКАТА КУЛТУРА/ p. 19
Istanbul as a Place of Memory through Examples from Macedonian Culture/ 31
Dan Anghelescu (Romania) - Ecouri ale balcanităţii în literatura română
contemporană (Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor)/ p. 42
Balkanic Echoes in Contemporary Romanian Literature/ p. 49
Jane Kodjabashija (Macedonia) – Church singing in the Ohrid Archbishopric/
p. 55
Maria Alexe (România) – Sub vraja poveştilor la umbra migdalilor înfloriţi/ p.
61
Under the Charm Fairytales, in the Blosooming Almond Shadow/ p. 66
Constantin-Ioan Mladin (Romania/ Macedonia) – Aromânii şi cultura lor.
Repere macedonene/ 71
Aromanias and their culture. Macedonians landmarks/ 83
POEZIE/ POETRY
Mihai Eminescu (Romania)/ p. 95
Vladimir Martinovski (Macedonia)/ p. 101
Slave Gjorgjo Dimoski (Macedonia)/ p. 105
Ivan Strandjev (Bulgaria)/ p. 109
Mira Dushkova (Bulgaria)/ p. 113
Valentin Talpalaru (Romania)/ p. 117
George Vulturescu (Romania) / p. 121
Vladimir Kirda Bolhorves (Serbia/ p. 123
3
HAIKU
Aleksandar Prokopiev (Macedonia) / p. 127
Dubravko Korbus (Croatia)/ p. 128
Štebih Mihael (Croatia) / p. 129
Aleksandra Ivoylova (Bulgaria)/ p. 122
Ion Untaru (Romania)/ p. 130
Sonia Coman (Romania)/ p. 131
Interviu/ Interview
Stoica Lascu în dialog cu lingvistul Petar Atanasov din Republica Macedonia /
p. 133
A discussion with Petar Atanasov, a well-known linguist from the
Republic of Macedonia, interviewed by Stoica Lascu/ p. 138
VARIA
Bradley R. Strahan – Some Highlights of a Fulbright in Macedonia/ p. 143
BOOK REVIEWS
Mircea Măran – Situaţia culturală a românilor din Banat în perioada
1945 – 1952/ p. 145
Mircea Maran – Cultural Settings of Romanians in Banat 1945–1952/
p. 146
ГОРАН СТЕФАНОВСКИ - ЧОВЕК КОЈ ГРАДИ МОСТОВИ ВО
ЛИТЕРАТУРАТА/ p. 147
Goran Stefanovski – a Writer who Builds Bridges of Literature,
Ljupco Arsovski (Macedonia)/ p. 149
Ochiul lui Osiris – o carte-călăuză prin universul literaturii şi al
spaţiului cultural balcanic/ p. 151
Osiris’s Eye – a Perspective in Approaching Literature and the
Cultural Balkan Space, Mihaela Albu (Romania)/ p. 153
Marian Ţuţui: Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor/ p. 155
Brothers Manakia and the Image of the Balkans, Maria Alexe
(Romania)/ p. 156
La începutul poeziei este sunetul/ p 157
In the Beginning of Poetry Was the Sound, Marius Chelaru
(Romania)/ p. 159
Două antologii de poezie macedoneană/ p. 160
Two Anthologies of Modern Macedonian Poetry, Marius Chelaru
(Romania)/ p. 162
Notes on Contributors/ p. 165
4
Aducând cu sine coabitarea celor trei straturi culturale
- arhaic, medieval şi modern - Sud-Estul poate ajuta Europa
să-şi reînveţe trecutul şi, nu în ultimul rând, să-şi remodeleze
proiectele de viitor.
Accompanied by the cohabitation of the three cultural
substrata – archaic, medieval and modern – the Southeast
can help Europe relearn its own past and, last but not least,
to remodel its projects for the future.
(Mircea Muthu)
5
6
Carmina Balcanica şi dialogul intercultural
Spaţiul sud-est european a fost analizat prin „constantele antropogeografice”, dar şi prin destinul istoric comun care a conferit multe
similitudini politice, religioase ori culturale ţărilor din regiune. Această
„cetate naturală a unei mari unităţi geografice”, cum o definise V.
Papacostea, şi a unei mari unităţi istorice, adăugăm noi, a determinat
totodată şi multiple interferenţe culturale.
Balcani, Balcanitate, Balcanism! Termenul din urmă a acumulat – în
timp – o conotaţie vădit peiorativă. Gândirea stereotipă – şi nu tocmai
inocentă – a unui Occident orgolios pare a continua (încă) să plaseze
asupra lui un stigmat negativ. Spiritualitatea, arta, cărţile de
înţelepciune, ca şi toate formele de interpenetraţie spirituală ar trebui să
justifice o de-peiorativizare a modului în care este privită şi înţeleasă
lumea Levantului. În acest sens, există deja solide argumente: toate
temeiurile civilizaţiei europene îşi au sorgintea în spaţiul balcanic. Ideea
de democraţie s-a născut la poalele Athenei. Ideea de constituţie a apărut
în spaţiul grecesc. Creştinismul avea să se răspândească în Europa prin
marea operă apostolică începută în Grecia. Într-un recent interviu,
academicianul român Răzvan Theodorescu reamintea că, deşi la
Sarajevo se va declanşa primul război mondial, n-ar trebui să dăm uitării
că Sarajevo a fost cândva perceput ca un nou Ierusalim, acolo
convieţuind toate civilizaţiile: musulmană, creştină, mozaică. Şi astfel
de exemple ar putea continua. Se uită astfel că Balcanii, priviţi azi ca un
tărâm al intoleranţei, au fost cândva model şi pildă de toleranţă.
Plecând de la ceea ce-l atrăsese pe marele istoric român N. Iorga –
Orientul ce cuprinde „Estul Europei (...) participând la civilizaţia
Europei” – intenţionăm ca prin revista cu nume sugestiv (Carmina
Balcanica) să revelăm nu numai specificul cultural al fiecărei ţări din
această „unitate” şi al ansamblului sud-est european, dar şi specificul
dialogului Orient-Occident. Cu alte cuvinte – contribuţia civilizaţiei şi
culturii spaţiului balcanic (extins geografic la întreaga parte de sud-est)
la cultura şi civilizaţia europeană.
7
Diversitatea de autori de origine diferită se conjugă – cu fiecare
număr al revistei – cu accentul pus pe o structură culturală specifică. În
cazul de faţă – Republica Macedonia de ieri şi de astăzi. Eseişti, poeţi,
critici literari, indiferent de origine, se vor apleca mereu către acest
teritoriu, aşa cum în numerele viitoare vor fi evidenţiate caracteristici
culturale ale altor ţări din spaţiul sud-estului european – Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Albania, Muntenegru, Serbia,
Turcia.
Deşi apare în România, revista nu este direcţionată numai către
cititorii români, ci şi – aşa cum poate ar fi fost de aşteptat şi de la alte
publicaţii cu adresabilitate similară – unor cititori din toate ţările lumii
balcanice (şi de aceea semnatarii au fost invitaţi să scrie în limba
maternă!). În plus, lărgind aria, prin fiecare studiu, eseu, poezie sau
recenzie – care au şi o versiune în limba engleză – revista se adresează
tuturor celor care, dincolo de Balcani, sunt interesaţi de fenomenul
cultural (unitar în diversitate) al zonei,cunoscute lumii îndeosebi prin
conflicte politice.
Aşadar, Carmina Balcanica doreşte să cuprindă în paginile ei
„melosul” balcanic în tot ceea ce poate acoperi metaforic cultura ţărilor
din spaţiul sud-est european. Dintr-o multitudine de manifestări literarartistice, revista va putea deveni încet-încet o oglindă a specificului
fiecărei ţări, dând seamă mai ales de ceea ce reprezintă din punct de
vedere cultural, prin ele însele, precum şi de ceea ce reprezintă
împreună pe harta spirituală a Europei.
În numele Redacţiei: Mihaela Albu
8
Carmina Balcanica and the Intercultural Dialogue
The southeastern European space has been analyzed through the
„antrohpo-geographical constants” as well as through the prism of a
common historic destiny, destiny which lead to political, religious or
cultural similarities for the countries in this region. This „natural citadel
of a large geographical entity”, as defined by V. Papacostea, and of a
large historical entity, shall we add, has determined the multiple cultural
interferences.
Balkans, Balkanity, Balkanism! The last word has acquired – over
time – a rather pejorative connotation. And the stereotypical thinking of
a haughty Western world continues to associate it with a certain stigma.
The spirituality, the arts, the teachings and all other forms of higher
expression found here should justify rather a complimentary way in
which the world of the Levant is regarded and understood. There are
actually already solid arguments for this. All European civilizations
have originated from the Balkanic space. The idea of Democracy was
born at the foothills of Athens. The concept of a Constitution appeared
for the first time in the Greece. The Christianity has spread throughout
Europe due to the apostolic work started in Greece as well. In a recent
interview, the Romanian Academy member Razvan Theodorescu noted
that, although the First World War was started in Sarajevo, one should
not forget that Sarajevo is the same place considered at one point as the
New Jerusalem, where three civilizations were coexisting: Judaic,
Christian and Muslim. And more examples could be added. It is
forgotten that what is now seen as a land of intolerance was in the past a
true model of coexistence.
Starting from the point of view expressed by the great Romanian
historian Nicolae Iorga – the Orient, by including “the Eastern Europe
(...) takes part to building of the European civilization” – we intend
through this literary journal, suggestively entitled Carmina Balcanica,
to reveal not only the cultural identity of each country from this space
but also the salient features of the Western-Eastern dialogue. In other
9
words, we intend to emphasize the contribution of the Balkan space
(geographically extended to the South and to the East) to the European
culture and civilization.
The diversity, by origin, of authors is conjugated – in each issue –
with a given theme. In the present case: the Macedonia Republic from
yesterday and from today as well. Essayists, poets, literary critics,
regardless of origin, will reflect upon this cultural and spiritual territory,
as it will be done for other countries in the future issues – Bosnia and
Herzegovina, Bulgaria, Cyprus, Croatia, Albania, Montenegro, Serbia,
Turkey.
Although the journal is published in Romania, it is not intended
specifically for the Romanian readers but rather – as it would have been
expected from similar publications, to readers from all over world: the
Balkans and beyond. That is why the invited authors are encouraged to
submit material in their maternal language. That is why there is an
English version for all the submitted material as we try with every
essay, poem or literary analysis to surpass the geographical boundaries
and make it relevant for all those interested in the Balkans, a space
plagued by political conflict and yet culturally and spiritually united
through diversity.
Carmina Balcanica is intended therefore to reflect the cultural
musicality, harmony of the Balkan space. From a mosaic of literary
expressions, it is hoped that the journal will slowly crystallize the
cultural identity of each represented country and their place, as a unified
space, on the cultural and spiritual map of Europe.
In the name of the Editorial board: Mihaela Albu
(Translation: Catalin Florea)
10
STUDII ŞI ESEURI / STUDIES & ESSAYS
Acad. RĂZVAN THEODORESCU (ROMÂNIA)
„Coridoarele culturale” ale Europei de Sud-Est
dupa 30 de ani
Au trecut mai bine de 10 ani de când, la
conferinţa internaţională „Sud-estul european,
răspântie a civilizaţiilor” ţinută la Paris în februarie
1998, vorbind despre Drumul credinţei, drumul
negoţului, scriam următoarele: „Evocarea formelor de relief
determinând un anumit spaţiu geografic şi istoric ar putea explica, la
rigoare, pentru toată Europa orientală, anumite permanenţe ale politicii,
ale negoţului, ale spiritualităţii. Dacă lanţurile muntoase, dominante
geografic în Sud-Estul european (Alpii Dinarici, Balcanii, Munţii
Pindului şi Rodope, Carpaţii) au contribuit într-un mod decisiv la
crearea autonomiilor balcanice şi carpato-dunărene, dacă şesul a fost
acela care a dat o fizionomie spaţiului rusesc fără frontiere prea precise,
drumurile fluviale şi maritime rămân, în această parte a continentului,
căile principale de propagare culturală. Mă gândesc pe de o parte la
mările care delimitează zonele orientate ale Europei şi ale căror bazine
sunt adevărate unităţi culturale de la originile istoriei: Marea Neagră
unind Mediterana cu Asia, Marea Adriatică legând Italia cu Asia Mică,
Marea Baltică, introducând într-o singură şi aceeaşi comunitate de
civilizaţie spaţiile scandinave şi ruseşti, chiar şi câmpia poloneză; pe de
altă parte, la principalele fluvii şi râuri din Sud-Estul european
(Dunărea, Mariţa, Vardar, Morava), unind Europa Centrală cu Marea
Neagră şi Dunărea cu Marea Egee, ca şi cele din zona rusească (Niprul,
Donul, Volga) legând Rusia cu spaţiul balcanic, cu zona pontică, cu
Marea Baltică şi cu Caucazul.”
11
Această dinamică a căilor culturale explică în cea mai mare parte
evoluţia multimilenară a acestui spaţiu, amintind, am putea spune,
celebrul aforism al lui Herder, după care istoria nu este nimic altceva
decât geografie în mişcare.
„Coridoarele” care unesc Europa de Sud-Est
Studiind rolul unor anumite zone active, dinamice, internaţionale,
foarte amestecate din punct de vedere etnic, am fost tentat, sunt 30 de
ani de atunci — mai întâi într-o carte dedicată genezei civilizaţiei
medievale româneşti, apoi într-un studiu apărut, în două părţi, într-o
revistă internaţională — să formulez teza „coridoarelor culturale” ale
Sud-Estului european. Acestea sunt, reamintesc „coridoarele” de-a
lungul cărora, mai ales de la Sud către Nord, circulă bunuri culturale,
idei, inovaţii, soldaţi, erudiţi ca şi fermenţii şi germenii civilizaţiei
legând Bizanţul, Bulgaria, Albania, Serbia, Ungaria, Ţările Române fără
să uităm spaţiul dalmat, italo-pontic, polono-lituanian şi microasiatic,
într-un singur şi acelaşi organism cultural, viu şi activ.
Aceste „coridoare” cuprind bazinul Tisei, Porţile de Fier dunărene,
Banatul şi Oltenia, Valea Moravei, Valea Timocului şi Iskerului, Kraina
sârbească,
Vidinului
bulgăresc,
regiunile macedonene,
ale
Thesalonicului şi Egeii de o parte, stepa dintre Nistru, Prut şi Marea
Neagră, stepele Moldovei meridionale şi ale Dobrogei, Câmpia Română
de-a lungul Dunării, Nord-Estul bulgar şi litoralul pontic, până în
Câmpia Mariţei, Adrianopolului şi Constantinopolului, prelungită până
la coasta occidentală a Asiei Mici, pe de altă parte. Trebuie subliniat că
aceste „coridoare culturale” au avut o existenţă distinctă de-a lungul
veacurilor, că sunt altceva decât marele „drum diagonal” al Balcanilor,
„calea imperială” Belgrad – Istanbul, sau căile secundare, de la Ragusa
la Bosfor, sau cele de la Durres la Constantinopol. Am precizat deja,
toate aceste cercetări întreprinse asupra acestor „coridoare culturale”
trebuie să ţină cont de o circumstanţă esenţială, întrucât trebuie ştiut că o
legătură insesizabilă şi o influenţă mutuală neîntreruptă între zone
diferite, cu specificităţi culturale şi istorice, le-au creat un statut distinct
în interiorul unei continuităţi de necontestat, de Ia sfârşitul antichităţii la
epoca modernă. Au rădăcini plonjând chiar în preistorie, dacă ne gândim
de exemplu la complexul balcano-dunărean din neolitic, până la epoca
de zenit a Troadei, legată de Dunărea de Jos, apoi la epocile arhaice şi
12
clasice greceşti, cu amplele colonizări ale Miletului, Megarei sau
Corinthului, cu prima epocă creştină, cu „Noua Romă”, numită Bizanţ,
cu Macedonia apostolului Pavel sau chiar cu misionarismul grecofon al
Bisericii din Capadocia, cu cele două culte, cel al Sfântului Dumitru pe
„coridorul” occidental şi cel al Sfântului Gheorghe pe „coridorul”
oriental, în mod sigur cele mai venerate în creştinismul popular
medieval şi modem al peninsulei.
Evoluţia conceptului
Am studiat destinul acestor coridoare până în epoca Turcocraţiei, de
fapt până în zorii primei modernităţi care a pus capăt acestor structuri
specifice din istoria Sud-Estului european.
Evolutia conceptului depăşeşte cu mult, în ultimii ani, cadrul strict
ştiinţific, în care eu le-am elaborat. Dacă de acum trei decenii se putea
discuta în aceiaşi parametri, unde, de exemplu, lingviştii dezbat
faimoasa „linie Jirecek” separând elenitatea şi romanitatea balcanică –
trasată acum aproape un secol, de savantul ceh, devenit universitar
vienez, după ce servise guvernul unei Bulgarii aproape autonome – sau
istorici care studiau „Via Egnatia”, acest drum care străbate, dincolo de
Adriatica, Via Appia, traversând Peninsula Balcanică de la Apollonia şi
Dyrrachium, prin Ohrida şi Monastir, până la Thesalonic,
Constantinopol, Adrianopol, Propontida, sau cercetau „Itinerarum
Antonini” şi „Tabula Peutengeriană” ale unor epoci de glorie imperială
romană, marea noutate în dezbaterea „culoarelor culturale” a fost că s-a
implicat, de-o manieră neaşteptată, clasa politică a Europei de Sud-Est.
E adevărat, hazardul politicii a atins de nenumărate ori teza mea,
direct sau indirect. În vremea chiar a elaborării sale, în 1974, a trebuit să
amân cu câteva luni, Ia Bucureşti, cartea care conţinea această teză şi
hărţile care o sprijineau, pentru că o revistă occidentală tocmai publicase
o hartă a Balcanilor indicând, în timpul crizei cipriote, mişcările
ipotetice ale trupelor NATO şi ale PactuIui de Ia Varşovia, exact în
zonele la a căror istorie mă refeream pentru o epocă cuprinsă între
neolitic şi secolul XVIII. Apoi,la mijlocul anilor ‘90, în perioada
războiului din ex-Iugoslavia se vorbea de „două coridoare în Balcani”,
unul „Nord-Sud”, legând Istanbulul şi Salonicul cu Ruse şi Giurgiu,
traversând apoi România şi Ungaria către Austria şi Slovacia, altul „EstVest” unind Durres şi Varna, trecând prin Albania, Macedonia şi
13
Bulgaria. În fine, o surpriză şi mai mare a intervenit în mai 2005, atunci
când, reuniţi la Varna într-un forum regional, şefii de stat au dezbătut
tema „Coridoarele culturale ale Sud-Estului european: trecut comun şi
mostenire. O cheie pentru un viitor parteneriat”. A fost o ocazie pentru
directorul general al UNESCO, Koïchiro Matsuura de a adresa un mesaj
în care a spus: „drumurile nu oferă numai o istorie şi o geografie a
dialogului intercultural de-a lungul secolelor; ele au contribuit, în mod
egal, la o reflecţie prospectivă: întâlnirile şi interacţiunile care astăzi au
fost puţin uitate în discursurile care-i sunt acum consacrate... conceptul
de coridoare culturale apărut în 1974, sub pana lui Răzvan
Theodorescu, exprimă o realitate proprie acestei regiuni”. Alte foruri
regionale au urmat, la acelaşi nivel, precum cel ţinut un an mai târziu în
2006, la Opatia în Croaţia, finalizând strategia de la Varna şi adăugând
un „plan de acţiune pentru coridoarele culturale din Sud-Estul
european”, incluzând domenii foarte diferite ca turismul ecologic şi
restaurarea patrimoniului, sau cel ţinut în capitala Greciei în iunie 2009,
încheiat prin „Declaratia de la Atena” asupra „căilor de dialog” în
Europa de Sud-Est – drumuri maritime, râuri şi lacuri, cu decizia de a
crea un „web-site” permanent numit „coridoare culturale virtuale în
Sud-Estul Europei”, alte întâlniri similare fiind programate pentru 2009
în Muntenegru şi pentru 2010 în Turcia „gândite într-o acţiune comună
cu „Institutul european al drumurilor culturale” din Luxemburg.
Ca autor al tezei evocate mai sus, salut o astfel de evoluţie şi cum
această teză este considerată oficial, cum am văzut, „o cheie” pentru a
deschide un parteneriat Sud-Est european, şi, dacă se poate confirma
astfel, în ce măsură cercetările noastre ştiinţifice pot călăuzi iniţiativele
politice – şi întrevăd astfel un drum nou al Asociaţiei noastre de Studii
Sud-Est Europene în cadrul UNESCO – singura mea concluzie ar putea
fi următoarea: fară o gândire nuanţată a savanţilor, acţiunile echilibrate
ale politicii sunt de neconceput. Dacă, bineţnteles, există încredere şi
bună-credinţă.
14
acad. RĂZVAN THEODORESCU (ROMANIA)
”The Cultural Corridors” of the South-East Europe after 30 Years
More than 10 years have passed since the international
conference ”The European South-East, a Crucial Moment for
Civilizations” took place in Paris, in February 1998. Speaking about The
Path to The Faith, The Path to The Trade, I wrote the following: ”The
mentioning of the forms of relief which determines a certain geographic
and historic area could explain (if really necessary) for all Eastern
Europe, a certain permanency of politics, of trade, of spirituality. If the
mountainous chains, which dominate from the geographical point of
view the South-East Europe (The Dinaric Alps, The Balkans, The
Pindus Mountains The Rhodope Mountains and The Carpathian
Mountains) brought a decisive contribution to the creation of the
Balkanic and Carpatho-Danubian autonomies, the plain was the one
which gave a certain physiognomy to the Russian area which did not
have too well defined borders, the fluvial and maritime roads remaining,
in this part of the continent, the main path for the spreading of culture.
From the one hand, I think of the seas which mark the Eastern limits of
Europe and whose basins are real cultural units from the very beginning
of the history: The Black Sea which unites the Mediterranean Sea with
Asia, The Baltic Sea which introduces in one unique community of
civilization the Scandinavian and Russian areas, or even the Polish
Plain. On the other hand, I think of the main rivers and streams from the
South-East of Europe (the Danube, the Maritsa, the Vardar, the
Morava), which unite the Central Europe with the Black Sea and the
Danube with the Aegean Sea, as well as those in the Russian area (the
Dneper, the Don, the Volga), connecting Russia with the Balkanic area,
with the Pontic area, with the Baltic Sea and The Caucasus Mountains.”
This dynamics of the cultural paths is able to explain, in the most
part of it, the multi-millenary evolution of this area, reminding (we
could say) of Herder’s famous aphorism (according to which) history is
nothing else but a geography in motion.
15
”The Corridors” which unite South-East Europe
Studying the role of certain active dynamic and international
areas, very confusing from an ethnical point of view, I was tempted
(there have been 30 years since then - first, in a book which was
dedicated to the genesis of the Romanian mediaeval civilization, then in
a study which was published in two parts in an international journal -) to
formulate the thesis of ”the cultural corridors” of the South-East Europe.
They are or remind of ”the corridors” where, especially from
South to North, there circulate cultural goods, ideas, innovations,
soldiers, scholars as well as the ferments and the germs of the
civilization which gather together Byzantinum, Bulgaria, Albania,
Serbia, Hungary, The Romanian Countries whithout forgetting the
Dalmatian, Italo-Pontic, Polish-Lithuanian and micro-Asiatic areas, in
one and unique cultural, vivid and active organism.
On the other hand, these ”corridors” include the basin of the Tisa,
The Iron Gates on the Danube, Banat and Oltenia areas, the Moravia
Valley, the Timoc Valley, the Isker Valley, the Serbian Kraina, the
Bulgarian Vidin, the Macedonian regions, Thessaloniki, part of the
Aegean Sea, the steppe between the Dnester, the Pruth and the Black
Sea, the meridional steppes of Moldavia and Dobrudja, the Romanian
Plain all along the Danube, the North-East of Bulgaria and the Pontic
sea-coast up to the Plain of Maritza, to Adrianople and Constantinople
and even up to the Western coast of Minor Asia.
One has to emphasize that all along these centuries ”these
cultural corridors” have had a very clear existence, being somehow
different from the great ”diagonal road” of the Balkans, ”the imperial
road” Belgrade – Istanbul, or the secondary roads from Ragusa to
Bosphorus, or those from Durres to Constantinople. I have already
stated that all these researches about these ”cultural corridors” have to
take into consideration an essential circumstance, because one has to
know that a subtle connection and a continuous mutual influence among
various areas, with their own cultural and historical characteristic, have
created a distinct status within an incontestable continuity from the end
of Antiquity to the modern age. With roots which go as back as prehistory if we think, for instance, of the Balkanic-Danubian complex,
from the Neolithic to the zenith age of the Troade, connected to the Low
Danube, then to the Greek archaic and classical ages, with the vast
colonizations of the Miletus, Megara or Kórinthos, with the first
Christian era, with ”the New Rome”, named Byzantinum, with Paul the
16
Apostle’s Macedonia or even with the Grecophone missionarism of the
Church in Capadocia, with the two cults, the one of St. Dimitrios on the
Western ”corridor” and that of St. George on the Eastern ”corridor”,
most surely these are the mostly worshipped ”corridors” in the folkloric
mediaeval and modern Christianity of the peninsula.
The Evolution of the Concept
We have studied the destiny of these ”corridors” untill the age of
Turcocracy, actually speaking to the dawn of the first modernity which
put an end to these specific structures in the history of the South-East
Europe.
In the last years the evolution of the concept has transcended the
strictly scientific frame that I have worked on. If in the last 30 years
discussions could be held within the same parameters, where, for
instance, the linguists discuss the famous ”Jirecek line” (separating
Hellenism from the Balkanic Romanism) which was drawn almost one
hundred years ago by the Czech scholar (who later on became a
Professor in Vienna, after being at the service of an almost autonomous
Bugaria), or by historians who used to study ”Via Egnatia”, (this road
which crosses Via Appia going beyond the Adriatic Sea and further on
to the Balkanic Peninsula, from Appolonia and Dyrrachium through
Ohrida and Monastir to Thessaloniki, Constantinople, Adrianople and
Propontida) or by those who were studying ”Itinerarum Antonini” and
”The Tabula Peutengeriana”, (deriving from some glorious imperial
Roman ages) the great novelty in the debate of ”the cultural corridors”
was that the political class of the South-East Europe got involved in it
too, in an unexpected manner.
It is true that the hazard of the politics touched my thesis several
times, in a direct or indirect way. Exactly during its working out, in
1974, I had to postpone in Bucharest the book which contained this
thesis as well as the maps which were supporting it, because a Western
magazine had just published a map of the Balkan area indicating (during
the Cypriote crisis) the hypothetical movements of NATO troops, as
well as those of the Warsaw Pact, exactly in the areas whose history I
was talking about for an age between the Neolithic and the 18th century.
Then, by the middle of the 90’s, during the war in the ex-Yugoslavia,
one was talking about ”the two corridors in the Balkanic area”, the first
from ”North to South”, connecting Istanbul and Thessaloniki to Ruse
and Giurgiu, then crossing Romania and Hungary towards Austria and
17
Slovakia and the second from ”East to West” connecting Durres to
Varna, and going through Albania, Macedonia and Bulgaria. Finally, a
bigger surprise came in May, 2005 when assembled in a regional forum
in Varna, the leaders of states debated the theme ”The Cultural
Corridors of the South-East Europe: a Common Past and an Inheritance.
A Key for a Future Partnership”. For Koïchiro Matsuura, a DirectorGeneral of UNESCO it was an opportunity to address a message in
which he said: ”all along centuries, the roads did not offer only a history
and a geography of the intercultural dialogue, they had an equal
contribution to a prospective reflection. The meetings and the
interactions which have been left aside a little bit in the speeches which
are dedicated now to the concept of cultural corridors appeared in
1974, under Razvan Theodorescu’s pen, and express a reality
characteristic to the region”. At the same level there followed other
regional forums as the one which took place in Opatia, Croatia, in 2006
and which finalized the strategy in Varna adding ”a plan of action for
the cultural corridors in the South-East of Europe”, including very
diversified domains such as: the ecological tourism and the restauration
of the patrimony, or the one which was held in the capital of Greece in
June 2009, and which was concluded later on with the ”Declaration in
Athens” about ”the ways of dialogue” in the South-East Europe
(maritime ways, rivers and lakes, with the decision to create ”a website” named on a permanent basis ”the cultural virtual corridors in the
South-East of Europe”). Other similar meetings have already been
scheduled for 2009 in Montenegro and for 2010 in Turkey and
conceived in a common action together with The European Institute of
Cultural Roads in Luxemburg.
As an author of the above-mentioned thesis, I welcome such an
evolution and as this thesis is already considered from an official point
of view (as we have seen) ”a key” to open a South-East European
partnership and if such a confirmation can be made, to what extend our
scientific researches are able to lead the political initiatives and thus
map out a new road for the Association of the South-East European
Studies within UNESCO? My only conclusion could be the following:
without a shaded thinking proper to scholars, the balanced actions of
politics are inconceivable. If, of course, there is trust and good-will.
(Translation: Muguraş Maria Petrescu)
18
Акад. Катица ЌУЛАВКОВА
ИСТАНБУЛ КАКО МЕСТО НА
МЕМОРИЈА
НИЗ ПРИМЕРИ ОД МАКЕДОНСКАТА
КУЛТУРА
Истанбул е Град на меморија во којшто се
вкрстуваат историите, културите, писмата, религиите, народите,
традициите, артефактите, континентите, морињата. Тој има
палимпсестен хронотоп кој фасцинира со својата моќ да ја впишува во
себе симболично историјата на човечката цивилизација. Истанбул ја
помни историјата преку артефактите испишани врз неговото
хиперсензибилното тело на граничните светови, но и Медитеранот го
помни Истанбул затоа што знаци/фрагменти на Истанбул се впишани во
сите современи држави кои некогаш биле дел од античката,
византиската и отоманската империја. Овој есеј укажува на неколку
„цитати“ на Истанбул во македонската култура.
Истанбул е сага на името, сага на меморијата, сага на европските и
азиските метаморфози. Тој е град кој е неизбежен при секоја
трансформација на цивилизациските матрици и светогледи. Историјата
на имињата на Истанбул е симболична историја на светот: хроника на
социјалните, политичките, идеолошките, конфесионалните, етничките и
културните пресврти, конверзии, асимилации, интеграции, конфликти и
алиенации. Таквото импозантно место на меморија се преобразува во
место на фасцинација и на повторно сеќавање и на извесна метафизичка
носталгија по убавите културни практики на минатото. Таквото место
на меморија може да прерасне во предизвик за една хуманизирана и
естетизирана иднина на балканските народи. Таквото место на
меморија има моќ да го надрасне сопствениот херметизам и да прерасне
во нова колепка на цивилизацијата. Сеќавањето е на чекор од уметноста.
Истанбул е облик на слоевито знаење кое својот шарм му го должи на
сеќавањето, на културната меморија која не би постоела да не постои
соодветна културна политика и поддршка на мислечките луѓе, на
уметниците, на писателите.
Клучни зборови: место на меморија, хронотопот на Истанбул,
полиномија, метаисторија, конверзија, Македонија, носталгија,
цивилизација
Меморијата на градовите
Градовите се разликуваат едни од други по нивниот мемориски
капацитет, кој подразбира и моќта на паметење, и моќ за
19
заборавање, и дарба за сеќавање. Сфатена како света фамилија,
меморијата ги обележува градовите, како што ги обележува и
луѓето. Некои градови се мнемотични, некои се амнемични
(заборавни), некои имаат вишок на сеќавања, хипермнемотични.
Само по себе, сеќавањето не е ни добра, ни лоша особина.
Меморијата не е сосема волева активност, иако може да се вежба и
да се усовршува. Секој град, како и секоја држава, има своја
специфична мнемотехничка стратегија.
Меморијата на градот, како цивилизациска придобивка, е
подложна на институционалните влијанија и може да биде предмет
на културните политики.
Но, постои една темна страна на меморијата, која не може да се
управува, која е несвесна и која е индивидуална. Таа е поврзана со
енергијата на сеќавањето, со резистенција на заборавот.
Сеќавањето е активен мемориски чин и затоа функционира како
коректив на помнењето, алатка за ослободување од вишокот на
спомени, облик на толкување на светот, метаисторија и култура на
опстанок. Во таа смисла, сеќавањето, искажува силна приврзаност
за минатото, и како карактерна одлика која ја детерминира
судбината на човекот и на градот, сеќавањето се остварува или во
форма на колективна опсесија и носталгија по некогашниот
цивилизациски Сјај, или во форма на супституција на минатото
преку негово повторување во спомените, или во форма на
откровение. Затоа сеќавањето е на чекор од уметноста, а уметноста
- место кајшто се преклопуваат историјата и фикцијата во
фасцинантно метафизичко сеќавање. Затоа сите навраќања на
колективните културни мемории водат накај уметноста.1 Така
сеќавањето се сублимира во приказна. Така приказните се
кондензираат во урбани митови. Така се создаваат фикциите за
градовите. Така се испишува метаисторијата на градот. Така се
конструира историјата на светот.
1
Истанбул (во сите негови цивилизациски изданија) бил инспирација на бројни
книжевни, ликовни и др. уметнички дела. Овде ќе упатиме само на некои имиња:
Флобер, Готје, Нервал, Јејтс, Орхан Памук, Иво Андриќ, В. Вулф, Радослав
Петковиќ, Мелинг, Константин Миладинов...
20
Хронотопот на Истанбул
Во тие мистериозни конверзии се создава алхемијата на градот –
неговиот хронотоп. Поврзувањето на времето и просторот во
јазикот и во колективната и етерична меморија. Така се препознава
хронотопот на секој град, и во него сликата која го обединува
локалниот идентитет со езотеричниот.1 Така, наместо голите
историски факти, во сеќавањето остануваат - мирисите, звуците,
улиците, плоштадите, амамите, кафеаните, градскиот сплин,
пејзажите, мугрите, ноќите, самраците, светлините, снеговите,
бреговите, кејовите, бедемите, малите и големите порти, урбаните
ритуали... Хронотопот е меморирана слика на градот во којашто се
втиснати емоциите кои ја обележале историјата - заблудите,
пасиите, грешките, страдањата, табуата, екстазите, разделбите,
стравовите, стихиите, човечките слабости, семејните несреќи...
Хронотопот на Истанбул е токму неговиот сплин, сé она кое е
маргинално од гледна точка на официјалните биографии, но
централно од гледна точка на автобиографиите и човечките
мемории. Хронотопот на Истанбул се стереотипизира, како и секој
друг хронотоп, но и таков, има моќ да го оживее градот во
сеќавањата, и на отсутните, и на присутните. Тоа е метафизичкиот
шмек поради којшто чувствуваме дали сме емотивно и ментално
приврзани за еден град или не сме. Хронотопот на Истанбул го
формира неговиот spiritus loci, неговиот онтос. Феноменологијата
на градот е неделлива од неговата онтологија.
Во случајот со еден велеград како Истанбул, кој е балканско,
медитеранско, европско и светско место на меморија, треба да се
подвлече уште една битна карактеристика. Имено, неговиот
хронотоп е тесно поврзан и со неговото име. А името на Истанбул е
име од другата страна на името, име во име, многуименност.
Полиномијата и синонимијата на Истанбул, која имплицира дека
едно нешто има повеќе називи, всушност и не е толку едноставна.
Секоја верзија на Истанбул во минатото има свое име. Истанбул е
1
Орхан Памук (Istanbul, 2006) говори за специфичната локална тага на Истанбул
која се разликува од меланхолијата и што тој ја дефинира како состојба
определена од доживеаниот пораз (tristesse, hüzün, local type of melancholy).
21
град кој има доживеано повеќе културни и урбани перформанси, а
тие перформанси се проследени со различни имиња и верзии на
имињата на Истанбул, со повеќе стварни и симболични имиња кои
проектираат повеќе различни семантики/едиции на Истанбул.1
Истанбул е велеград во којшто, со голо око, е видлива
минливоста и менливоста на човечката цивилизација.
Цивилизацијата, сфатена како низа од конверзии, се трансформира
одвнатре и затоа има свој внатрешен свет чиишто пејзажи се
менуваат од една до друга епоха. Цивилизацискиот систем е
подложен на почести промени од природниот. Сé она кое е
совршено, се менува бавно. Несовршеното има некоја своја
инхерентна, конфликтна и драматична дисхармонија, која води кон
чести коренити промени (технолошки, социјални, политички,
конфесионални, културни).
Истанбул како историски и културен интертекст во Македонија
Така како што е поставена темата на меѓународната анкарска
конференција за Истанбул, ја прави конференцијата, меѓу другото,
и комеморијална. Сите ние кои сме учесници на оваа конференција,
на еден или друг начин се наведени да соопштиме сознанија за тоа
како е мемориран Истанбул во светската уметност и култура, во
фикцијата, во филмот, во фотографијата, во сликарството, во
мемоарите, во патописите.
Она што јас овде посебно би сакала да го истакнам е поврзано
повеќе со мемориските траги (текстови на културата) што ги
оставил
Истанбул,
сфатен
како
синоним
за
отоманската/османлиската империја, врз македонската материјална
1
Како што е познато, Истанбул е основан во 667 година пред Криста под името
Бизант – Byzantium (според кралот Бизас). Во 330 по Христос го добива името
Втор Рим или Нов Рим (Nova Roma). Подоцна, од 337 г., наречен по името на
императорот Константин - Константинопол (Constantinople). Од 1453 и за време на
Отоманската империја добива различни надимиња кај различните народи и јазици
(Цариград, Василеос Полис, Стамбол), со симболична апелација – Високата /
Сублимна Порта (Sublime Porte), Порта, Црвеното јаболко, Стамбол, Цариград,
Втор Рим. Од 1923 се води под меѓународното име Истанбул.
22
и духовна култура. Освен тоа, сосема бегло би укажала и на
трагите што ги има втиснато Бизант, односно Константинопол врз
македонската култура. Истанбулскиот интертекст во Македонија е
парадигматичен, затоа што е двосмислен – од една страна може да
се толкува како цитат и мимеса на изворниот текст на Бизант,
Константинопол, Цариград, Истанбул, а од друга страна може да се
чита и како автентичен македонски текст од византиската и од
османлиската епоха. Познато е, имено, дека македонската култура
била во континуитет, од нивното основање до нивниот распад,
интегрален дел на овие, некогаш водечки, империјални системи.
Градот на Босфор бил центар на политичките и на културните
збиднувања, создавал еден вид византоцентрични, односно
ориентоцентрични (отомански, левантиски, источни) уметнички
практики. Истанбул е парадигма на источната култура и на
ориенталниот поглед на свет. Со него почнува продлабочувањето и
институционализирањето на схизмата меѓу западноевропската
(латинска, католичка, протестантска) култура и источноевропската
византиска, ориентализирана, ортодоксна, а подоцна исламска и
исламизирана култура. Колку повеќе се ориентализирала и се
исламизирала источната римска култура, толку повеќе се
нагласувала разнородноста меѓу европската и азиската
цивилизација, толку помалку Истанбул бил Европа, толку повеќе
се идентификувал како Азија. И денес оваа културна схизма е
мемориран дел на урбаното писмо на Истанбул кое ја интегрира во
себе разликата меѓу Истокот и Западот. Како последица на
византиското и османлиското минато, денес Балканот е сеуште
некоја неприпитомена сомнителна зона на премин од
оксиденталната кон ориенталната цивилизација.
Денес полека се подзаборава фактот дека Истабул некогаш бил
Бизант, центар на моќната византиска империја и култура, со
доминантна христијанска религија, со христијански маркирана
уметност и со специфична мултијазична практика која од 9 и 10 век
и официјално го допуштала во употреба црковнословенскиот јазик,
во чиишто темели е вграден кодот на средновековниот македонски
јазик, односно на јазикот на Македонските Словени од солунско.
Се подзаборава, всушност, фактот дека средновековниот
македонски културен идентитет е обележан силно од византискиот
и дека не случајно македонската современа култура е фасцинантно
23
место на меморија на византиската уметност и култура, односно
дека византиската цивилизација би била нецелосна без
македонската словенска матрица (писменост, јазик, ликовна
уметност (фрескопис, живопис, дрворез, бакрорез), архитектура,
музика, фолклор. Современа Македонија е незамислива без
културното наследство од византиската епоха, од Бизант, од
Константинопол. Влијанијата се заемни, повратни. Од
Бизант/Константинопол кон Македонија доаѓале културни обрасци,
од Македонија кон Бизант/Константинопол оделе уметнички и
културни практики, дела, автори, искуства. 1
Бројни се примерите од византиската епоха кои го сочинуваат
идентитетот
на
Македонија
низ
вековите
и
денес:
рановизантиските и доцновизантиските базилики и крштелници,
бедеми, кули и градишта, патиштата како Виа Игнација,
еленистичкиот интертекст на фреските и иконите, словенските
писмени споменици... Не може а да не се спомнат, во овој контекст,
барем неколку културно-историски споменици, дел од нив под
заштита на УНЕСКО: катедралната црква Света Софија во Охрид,
Св. Пантелејмон – Нерези во Скопје, Курбиново – Преспа,
Самуиловите тврдини, Калето во Скопје... Византискиот семиозис
е вграден цврсто во палимпсестот на македонската култура.
Христијанското мнозинство во современа Македонија се
идентификува културно и емотивно во најголема мера со
византиското наследство. Тоа е денес дел од светското материјално
и духовно наследство. Така, во еден историски момент, во еден
простор кадешто се реципираат заемно културите, светот се
обединува во една неделлива цивилизациска целина.
Но, во Република Македонија се регистрирани и бројни
културно-историски
споменици
од
отоманската
епоха.
Отоманската историска епоха не е само феномен на влијание, туку
и се остварува, во еден свој сегмент, на пошироките простори на
етничка Македонија и на потесниот простор на Република
Македонија. Нејзиниот семиозис е препознатлив и присутен во
македонската стварност денес. Наоѓаме бројни материјални објекти
1
Според некои референтни извори, словенскиот јазик бил еден од најговорените
јазици на дворот на Великата Порта во периодот од 15-17 век.
24
во македонската современа текстура: од турски амами, до турски
џамии, теќиња, безистени, дворци, книги, тефтери, уметнички дела,
до дел од турскиот народ кој ја прифатил Македонија како своја
земја и останал да живее во неа, со своите наследени обичаи, со
својот јазик и вера. Тука би го истакнала и податокот кој има
голема важност за да се сфати современа Македонија, а е поврзан
со Македонците муслимани. Овој дел од македонскиот народ кој го
има сочувано својот мајчин македонски јазик, а се има
конвертирано од својата претходна христијанска матрица во
исламската, е специфично живо сведоштво за присуството на
отоманската цивилизација на просторите на Македонија. Тие се,
воедно, сведоштво за фактичката политика на јазична толеранција
водена во периодот на отоманската империја. Колку и да изгледа
парадоксално од аспект на современите симплификации на
мултилингвизмот, на мултикултурализмот и на мултиетницизмот,
историска вистина е дека различните народи во составот на
отоманската империја имале одредени непишани културни права
да го практикуваат својот мајчин јазик, својата народна култура. Да
немало таква толеранција, за пет века (од крајот на 14 до почетокот
на 20 век) сите Македонци би се конвертирале и конфесионално, и
јазично. Колективната културна меморија на Македонците е
сочувана благодарение на неартикулираната можеби, но дејствена
толеранција спрема културните разлики која постоела во
хетерогената отоманска империја.
Овде ќе истакнам само неколку значајни културно-историски
споменици од отоманската империја, главно претставени во
изданието „Османлиски споменици“, приредено од Зоиран Павлов,
а објавено со поддршка на Канцеларијата на УНЕСКО БРЕСЦЕ,
Регионалното биро за наука и култура во Европа. Од стилскоуметничка гледна точка треба да се истакнат Шарената (Алаџа)
џамија во Тетово, Али пашината џамија во Охрид, Арабати баба
теќето во Тетово, Мустафа пашината џамија и Султан Мурат
џамијата во Скопје, Даут пашиниот Амам, Куршумли ан, Сули ан,
Капан ан и Чифте амамот во Скопје, Јени џамијата и Исхак Челеби
џамијата во Битола, безистените во Битола, Штип и во Скопје, Орта
џамијата во Струмица, Халвети текето во Струга и многу други.
Камениот мост е отомански споменик кој прераснал во визуелен и
културен симбол на градот Скопје. Турската чаршија е свет за себе
25
и долго време го обележуваше скопскиот живот со својот
отоманско-словенски шмек, особено до 2001 година. Скопскиот
хронотоп ги носи стамболски визуелни, емотивни и обичајни
елементи. Улиците познати како калдрми (калодроми, добри
патишта) и денес се дел од урбаните простори на многу градски
маала во градовите како Велес, на пр. Материјалното културно
наследството од отоманската империја во современа Македонија е
веќе е дел од домородниот македонски хронотоп, во којшто со
векови на маргините на традиционалната ортодоксна христијанска
култура се испишуваше текстурата на исламската култура.
Македонскиот разговорен јазик во себе има вградено и
македонизирано над 3.000 турски зборови / турцизми, без коишто
се незамисливи некои македонски романи и раскази, македонската
усна книжевност, македонската јазична меморија. Македонската
кујна и кујнска лексика се силно ориентализирани и несфатливи
надвор од ориенталниот контекст. Просто е невозможно да се
доловат/да се евоцираат некои македонски состојби без стилската
поддршка на турските изрази. За некои од нив е поврзан еден
меланхоличен светоглед на еден маргинализиран народ со силен
автохтон идентитет. Некои од нив немаат соодветни синоними
меѓу современите македонски зборови, уште помалку меѓу
новодојдените интернационализми, затоа што во сите нив е
втиснато не обично конвенциоинално значење, ами автентично
животно искуство на една епоха. Во нив е вдахнато едно долго
македонско време кое допрва треба да биде предмет на подробни
споредбени истражувања. Како да се искаже поинаку состојбата на
с’клет, ако не со посредство на архаизираниот, стилски интензивно
моќен, македонски турцизам? Тремор, ангоас, нервоза, паника? Не,
сето тоа е добро, ама сугерира нешто друго. С’клетот е
неповторливо отоманско наследство во македонската свест. Многу
суштествени душевни човечки и меѓучовечки состојби можат
експресивно да се изразат само со помош на турцизмите. Јазикот е
најсензибилното огледало на колективната меморија. Затоа треба
да се негува и да се пренесува преку образованието и особено
преку книжевноста како раскошен дом на јазикот. Денес се
забележува тенденција за заборавање на турцизмите во говорните
практики на современите Македонци, но од друга страна неколку
извонредни романи го обележја нивното сеуште моќно присуство
26
во современата македонска култура. Станува збор за романите на
Оливера Николова (Вежби за Ибн Пајку), Крсте Чачански (Книга
на небото), Драги Михајловски (Бајазит и Оливера, Смртта на
Дијакот), Слободан Мицковиќ (Крале Марко).1
Овде само бегло ќе упатиме на импресивниот естетизам на
македонската усна поезија и на македонските народни приказни
кои се незамисливи без турскиот, односно отоманскиот интертекст.
Посебно ориентализирани се преданијата поврзани со топосот на
Караѓоз. Импресивни се и актуелизациите на Другиот (туѓинецот,
странецот) во фигурата на Турчинот, стереотипизирана во
симболичниот лик на Црна Арапина. Формиран е стереотипот на
Турчинот османлија во ликот на Насрадин хоџа, чијшто антипод е
македонскиот Итар Пејо. Тие два лика се дел од една пародизирана
фолклорна слика на светот од отоманската империја која содржи
многу елементи на социјална тензија, но и на еден народен
соживот/дијалог. Забележително е и влијанието на диванската
поезија врз македонската народна култура, што особено се гледа во
востановувањето на варијанта на македонски староградски
севдалинки, на една специфична охридска староградска песна, на
еден романтичен отомански патхос во македонската култура, во
севдах-поетиката. Сето тоа допрва треба да биде предмет на
минуциозни студии и изданија.
Стамбол е денес стереотипизирано место на македонската
меморија кое се актуелизира по однос на прашањето на
македонските драматични состојби на опстојување и на идентитет.
Тука мислиме на неколку значајни „фермани“ кои имале судбинско
влијание врз македонската историја и кои биле предмет на
народното опевање и оплакување. Тука мислам, првенствено, на
стамболското ириде со коешто се укинува самостојноста на
1
Во почетоците на современата македонска култура таа улога ја имаа романите на
Стале Попов, потоа на Живко Чинго, на Славко Јаневски и многу други. За
стереотипното доживување на Турчинот во македонската култура да се види мојот
есеj „Сликата на Турчинот во македонската книжевност“: 2000. From
Simplification to Paronomasia: the Re-semantisation of the Paradigm of the Turk in
Macedonian Literature. In: The Image of the Other in Literary Education in South
Europe (Sofia, 2000): 48-57.
27
Охридската архиепископија.1 Основана во 1018 година, врз
темелите на Охридската патријаршија од 10 век, Охридската
архиепископија е укината со наредба на султанот Мустафа Трети
во 1767 година. Овој датум симболично се поврзува со новата
епоха, кога започнуваат пропагандите и процесите на систематско
негирање на македонскиот етнички, јазичен и културен идентитет,
главно олицетворени во дискурсите на неколку соседни балкански
држави, дискретно потхранувани од стратешките определби на
големите европски сили. Поради тоа, 19 век, кога се формираат
новите национални балкански држави (Грција, Бугарија), осуетено
е формирањето на автономна Македонија, која е за кратко време од
само неколку месеци поставена во рамки на новооснованата тн.
Сан-стефанска Бугарија (3 февруари 1878), потем поделена на
Берлинскиот конгрес (јули 1878) и повторно вратена во склоп на
Отоманската империја, за со Букурешкиот конгрес (1913) по
Втората Балканска Војна, да биде конечно поделена меѓу Грција
(51%), Србија (39%), Бугарија (9%), и Албанија (1%).
Има еден симптоматичен податок во врска со амбивалентниот
однос на Македонците спрема Стамбол, поврзан со браќата
Димитрија и Константин Миладиновци. Поетот Константин
Миладинов (Струга, 1830 – Цариград 1862), во неговата
антологиска песна „Тага за југ“ (1861), опевајќи ја својата
носталгија и копнеж по Македонија,2 го наведува и Стамбол како
синоним за јужна, своја, светла и топла земја: „Да видам Кукуш,
1 Охридската архиепископија е основана во втората половина на 10 век во Охрид,
за време на владеењето на цар Самуил, како патријаршија, подоцна во 1018 година
е призната како архиепископија со големи ингеренции. Во рамки на Отоманската
империја имала статус на автокефална црква. Укината е со неотповиклив декрет
(иреде) на султанот Мустафа Трети, на 16 февруари 1767 и припоена кон
Цариградската патријаршија, токму на инсистирање на Цариградската
патријаршија, во голема мера поради финансиските потешкотии со коишто се
соочувала и поради намерите истата да се елинизира или да биде под влијание на
бугарската егзархија. Обновена е под името на Македонската православна црква
во 1967, а нејзиниот поглавар е македонски и охридски архиепископ. Арсениј е
последниот македонски архиепископ пред укинувањето (кој дал оставка во
Истанбул, на 17 мај 1767.
2 За Константин Миладинов поимот Македонија се протега во рамки на
тогашните етнички граници на целовитата македонскат територија, пред
да биде поделена на конгресот во Берлин 1878.
28
Стамбол да видам...“ 1 Иронично, само неполна година по
објавувањето на оваа негова песна, тој умира заедно со својот брат
токму во мрачните и темни цариградски зандани, осуден за
„славјанштина“.
Post Scriptum
Историјата, сепак, се повторува. Се повторуваат функциите на
човечката цивилизација: конструирањето и деструирањето,
хуманизацијата и варваризацијата, основањето, процветот и
распадот на империите...2 Енергијата се згуснува во материја,
материјата се разредува во енергија. Енергијата не се губи, се
преобразува. Таков е кодот на спиралното движење на кругот.
Таква е ал-хемијата на Градот. Игра на меморијата.3
1
„Орелски крилја как да си метнех, / И в наши страни да си прелетнех! / На наши
места ја да си идам, / Да видам Стамбол, Кукуш да видам, / Да видам дали с’нце и
тамо / мрачно угревјат како и вамо.“
Во превод на англиски овие стихови гласат:
LONGING FOR THE SOUTH (TÂGA ZA JUG)
Eagle’s wing’s wide span let me with thee soar
fly homeward away to that ancient shore
to cross paths with our fair southern land
to see Kukush once more, Stamboul again
whether the sunrise there is as forlorn
as my dim days here dreadfully worn.
2
Постојат „црни јами“ на опстанокот на човештвото кои ја покажуваат
шокантноста и меланхоличноста на еволуцијата на цивилизацијата. Гротескноста
ја конституира историјата и претставува маркер без којшто не би можела да се
разбере историјата. Историјата е след од радикални пресврти на востановените
системи поттикнати од силни човечки, природни или натприродни амбиции.
Историјата е неправилна низа од немилосрдни ревизии на постоечките системи, не
ретко и на грандиозните империи, култури и традиции. Историјата е собитие и
приказна, стварност и слика на стварноста, минато и повест/сторија за минатото.
Повеста е институционализирана меморија на минатото, официјализиран
конструкт на победниците. И поразените имаат свои приказни, но приказните на
поразените тешко се усвојуваат како референтен поглед на минатото, па
проблематична е нивната моќ да влијаат врз современите настани. Апартните
приказни за минатото се интегрираат во уметноста и во индивидуалните повести.
3 Раѓањето на современата турска цивилизација и појавата на историската
фигура на Кемал Ататурк, се одвива синхронично со проектот на
фрагментирањето на природната, етничка Македонија и отпорот спрема
македонскиот погром, особено во јужниот дел на Македонија. На
29
References:
•
Goodwin, Jason. 2006. The Janissary Tree. The Wyllie Agency LTD.
(Macedonian translation 2006, Skopje, Magor) (historical mistery)
•
Goodwin, Jason. Lords of the Horizons. A History of the Ottoman
Empire.
•
Pamuk, Orhan. 2005. Istanbul: Memories of a City. Translated by
Maureen Freely, New York: Alfred A. Knopf [original title: İstanbul: Hatıralar
ve Şehir]. There is a Macedonian translation.
•
Kulavkova, Katica. 2000. From Simplification to Paronomasia: the
Re-semantisation of the Paradigm of the Turk in Macedonian Literature. In:
The Image of the Other in Literary Education in South Europe (Sofia, 2000):
48-57.
•
Kulavkova, K. Ed. by. 2006. The Balkan Image of the World. Skopje:
MANU. (Балканска слика на светот. Скопје: МАНУ)
•
Михајловски, Драги. 2002. Смртта на дијакот. Скопје:
Каприкорнус.
•
Михајловски, Драги. 2009. Бајазит и Оливера. Скопје:
Каприкорнус.
•
Мицковиќ, Слободан. 1993. Крале Марко. Скопје: Слово.
•
Николова, Оливера. 2007 [2001]. Вежби за Ибн Пајко. Троен
роман. Скопје: Дирекција за култура и уметност.
•
Чачански, Крсте. 2000. Книга на небото. Скопје: Култура.
почетокот на 20 век, Турција ги поддржува барањата на Македонците за
автономна Македонија. Имплицитно или експлицитно, Република Турција
има функција на пријател на Р. Македонија. Оваа константа не треба во
ниеден момент да се игнорира. Како што е познато, Кемал Ататурк дел од
своето образование го стекнал во Битола (отоманскиот назив бил
Монастир), Р. Македонија (1896).
30
Acad. KATICA KULAVKOVA
Istanbul as a Place of Memory
through Examples from Macedonian Culture
Istanbul is a city of memory in which histories, cultures, letters,
religions, ethnics, traditions, artefacts, continents and the seas converge. It
has a palimpsest chronotope that fascinates by its power to imprint
symbolically the history of human civilization within itself. Istanbul
remembers history through the artefacts written on its hypersensitive body
of border worlds, but also The Mediterranean remembers Istanbul because
of the signs and fragments of Istanbul that are imprinted in all modern
states that once were a part of the ancient Byzantine and Ottoman Empires.
This essay refers to several ‘quotations’ of Istanbul in Macedonian culture.
Istanbul is a saga of name, a saga of memory, a saga of European and
Asian metamorphosis. The history of the names of Istanbul is a symbolic
history of the world—a chronicle of social, political, ideological,
confessional, ethical and cultural changes, conversions, assimilations,
integrations, conflicts and alienations. Such a remarkable place of memory
transforms into a place of fascination and renewed memory and a certain
metaphysical nostalgia for the beautiful cultural practices of the past. Such
place of memory can become a challenge for a humanized and aesthetic
future of the Balkan peoples. Such a place of memory has the power to
overcome its own hermetism and to become a new cradle of civilization.
Memory is a step away from art. Istanbul is a form of layered knowledge
which owes its charm to memory, to cultural memory that would not exist if
it were not for appropriate cultural policies and the support of thinking
people, artists and writers.
Key words: place of memory, the chronotope of Istanbul, polynomy,
metahistory, conversion, Macedonia, nostalgia, civilization
The memory of cities
Cities differ in their capacity for memory, which includes both their
power of remembering, their power of forgetting, and their gift for
recollection. Memory conceived as a holy family is what marks cities in
the same way that it marks people. Some cities are mnemic, some are
amnesic (forgetful), some have a superfluity of memory and are
hypermnemic. Recollection by itself is neither a good nor bad
characteristic. Memory is not a fully volitional activity, even though it
can be practiced and perfected. Each city and each country has its own
specific mnemotechnic strategy.
31
The memory of a city, as a benefit of civilization, is susceptible to
institutional influences and may be the subject of cultural policies.
However, there is a dark side to memory, unconscious and individual,
which cannot be governed. It is related to the energy of recollection and
resistance to oblivion. Recollection is an active feat of memory and thus
operates as a corrective to remembrance—as a tool which liberates us
from the superfluity of memories, as a form of interpretation of the
world, as a meta-history and as a culture of survival. In this sense,
recollection displays intense attachment to the past and—as a character
trait which determines the fate of man and the city—recollection
materializes itself either as a form of collective obsession and nostalgia
for the bygone glory of a civilization or as a form of substitution for the
past through its repetition in memories or in the form of revelation.
Therefore recollection is just a step away from art; and art is where
history and fiction converge in a fascinating metaphysical remembrance.
Consequently, all references to collective cultural memories lead to art.
In this way, recollection sublimates itself into a story. In this way,
stories condense into urban myths. In this way, fictions about cities are
created. In this way, the meta-history of a city is written. In this way, the
history of the world is construed.
The chronotope of Istanbul
By these mysterious conversions, the alchemy of a city—its
chronotope—the bonding of time and space into language and into
collective and ethereal memory, is created. Thus we can recognize the
chronotope of every city and inside it the picture that integrates the local
identity with the esoteric.1 Thus, instead of bare historical facts, our
memory retains smells, sounds, streets, squares, hamams, kafanas, urban
spleen, landscapes, dawns, nights, twilights, lights, snows, coastlines,
embankments, city walls, large and small gates, urban rituals… A
chronotope is a memorized image of the city imprinted with the
emotions which marked its history: the delusions, passions, mistakes,
1
Orhan Pamuk (Istanbul, 2006) speaks about the specific local sorrow of
Istanbul that differs from melancholia and which he has defined as a state
defined by the experience of defeat (tristesse, hüzün, a local type of
melancholy).
32
sufferings, taboos, ecstasies, the separations, fears, natural disasters,
human weaknesses, familial misfortunes…
The chronotope of Istanbul is its own spleen—all that which is
marginal from the point of view of official biographies but central from
the point of view of autobiographies and human memories. The
chronotope of Istanbul is being stereotyped, like every other chronotope;
however, it still has the power to revive the city in the memories of both
those present and those absent. This is the metaphysical flavour which
makes us feel emotionally or mentally attached to a city or not. The
chronotope of Istanbul creates its spiritus loci, its ontos. The
phenomenology of a city cannot be separated from its own ontology.
In this case, when we are talking about a megalopolis, such as
Istanbul—that is, a Balkan, Mediterranean, European and world place of
memory—we must note an additional characteristic. Namely, the
chronotope of Istanbul is closely related to the name of the city. And the
name Istanbul is a name beneath a name, a name in a name, polynomy.
The polynomy and synonymy of Istanbul, which implies that one thing
may have several names, is far from a simple matter. Every version of
Istanbul in the past has its own name. Istanbul is a city which has
suffered several cultural and urban makeovers, and these
transformations have been followed by different names and versions of
the names of Istanbul, with several real and symbolic names that project
several different semantics/editions of Istanbul.1
Istanbul is a megalopolis in which we can observe manifestly the
transience and changeability of human civilization. Civilization,
conceived as a series of conversions, transforms from within and thus
has its own internal world whose landscapes change from one epoch to
1
As is well known, Istanbul was founded in 667 BC under the name Byzantium
(after King Byzas). In 330 AD, this city was called Second Rome or New Rome
(Nova Roma). Later, from 337 AD, the city was named after the Emperor
Constantine as Constantinople. From 1453 AD, the city was been given
different names by the different ethnicities and different languages in the
Ottoman Empire (Tsarigrad, Vasileos Polis, Stamboul), some of them symbolic
appellations such as The High/ Sublime Porte, The Red Apple, Stamboul,
Tsarigrad, The Second Rome. Since 1923, the name Istanbul has been
internationally accepted.
33
another. Cultural systems are more susceptible to changes than natural
systems. For everything that we can say is perfect changes slowly. The
imperfect has its own inherent, conflicting and dramatic disharmony that
leads to frequent radical changes (technological, social, politic,
confessional, and cultural).
Istanbul as a historical and cultural inter-text in Macedonia
The manner in which the subject of the international Ankara
conference about Istanbul is formulated renders this conference comemorial. All of us participating in this conference are in one way or
another invited to offer our knowledge as to how Istanbul has been
memorized in the world’s arts and culture, in fiction, films,
photography, painting, memoirs, and travel writings.
What I would especially like to refer to here is related to the traces of
memory (texts of culture) which Istanbul has left as synonyms for the
Ottoman Empire in Macedonian material and spiritual culture. In
addition, I would also like to refer briefly to the marks of Byzantium or
Constantinople imprinted on Macedonian culture. The inter-text of
Istanbul in Macedonia is paradigmatic and, because of its ambiguity, we
can read it on the one hand as a quotation and mimesis of the original
text of Byzantium, Constantinople, Tsarigrad, Istanbul, while on the
other hand we can read it as an authentic Macedonian text from the
Byzantine and the Ottoman epochs. It is a known fact that Macedonian
culture was, in continuity from their constitution to their disintegration,
an integral part of these, once leading imperial systems. The city on the
Bosphorus was a centre of political and cultural events, creating a kind
of Byzanto-centric or Oriento-centric (Ottoman, Levantine, Eastern)
artistic practices. Istanbul is a paradigm of the Eastern culture and of the
Oriental worldview. It epitomizes the deepening and the
institutionalization of the schism between Western European (Latin,
Catholic, Protestant) culture and Eastern European Byzantine, Oriental,
Orthodox, and later on, Islamic and Islamized culture. The more Eastern
Roman culture was Orientalised and Islamized, and the more differences
between European and Asian civilizations were accentuated, the less
Istanbul was Europe and the more it was identified increasingly as Asia.
Today, this cultural schism is a memorized portion of the urban script of
Istanbul that is integrated within the differences between East and West.
As a consequence of its Byzantine and Ottoman past, the Balkans today
34
still represents some kind of untamed, suspect zone of transition from
Occidental to Oriental civilization.
It is a commonly overlooked fact at present that Istanbul was once
Byzantium, the centre of the powerful Byzantine Empire and culture,
with a dominant Christian religion, with art marked by Christianity and
with a specific multilingual practice allowing the official use of Church
Slavonic language from the 9th century onwards, a language in whose
foundations lies the code of the medieval Macedonian language—the
language of the Macedonian Slavs from the Thessalonica area. There
has been a tendency to overlook the fact that medieval Macedonian
cultural identity was strongly marked by Byzantine identity and that
Macedonian contemporary culture is by no accident a fascinating place
of memory for Byzantine art and culture: the fact, that is, that Byzantine
civilization would be incomplete without the Macedonian Slavic matrix
(literacy, language, visual arts (fresco-painting, wood-carving, copperengraving), architecture, music, folklore. Contemporary Macedonia is
unthinkable without the cultural heritage of the Byzantium epoch, of
Byzantium, Constantinople. The influences are mutual, reversible.
Cultural patterns came from Byzantium/Constantinople to Macedonia,
while artistic and cultural practices, artefacts, authors, experiences came
from Macedonia to Byzantium/Constantinople.1
There are numerous examples from the Byzantine epoch that have
ingrained themselves in the identity of Macedonia throughout the
centuries: Early Byzantine and Late Byzantine basilicas and baptisteries,
walls, towers and fortifications, roads such as the Via Egnatia, the
Hellenistic inter-texts of frescos and icons, Slavonic written
monuments... We cannot continue without mentioning in this context at
least several cultural-historical monuments, some of them under the
protection of UNESCO: the cathedral church of St. Sofia in Ohrid, St.
Panteleimon – Nerezi in Skopje, Kurbinovo – Prespa, Samuil’s Fortress
in Ohrid, the Kale fortress in Skopje… Byzantine semiosis is firmly
inbuilt into the palimpsest of Macedonian culture. The Christian
majority in contemporary Macedonia identifies itself both culturally and
emotionally with the Byzantine heritage before all others. Today, it is
1
According to some referent sources, in the period between the 15th and 17th
centuries, Slavonic language was the one of the predominant languages spoken
in the court of the Sublime Porte.
35
part of the world’s material and spiritual heritage. In this way, in one
historical moment, in a space where cultures are mutually recipient, the
world is united in one indivisible cultural entity.
However, in the Republic of Macedonia there are a number of
cultural-historic monuments from the Ottoman epoch which can also be
registered. The Ottoman historic epoch was not just a phenomenon of
influence, but was actually realized, in one of its aspects, in the
extended territory of ethnic Macedonia and in the narrower territory of
the present-day Republic of Macedonia. Its semiosis is recognisable and
present in Macedonian reality today. We can find a number of material
objects in contemporary Macedonian texture: from Turkish hamams to
Turkish mosques, tekkes, covered bazaars, castles, books, notes,
artefacts, to those Turkish people who accepted Macedonia as their own
country and stayed to live there with their own inherited customs, with
their own language and religion. Here, I would like to refer to a fact that
is very important if we wish to understand contemporary Macedonia,
and this fact relates to the Macedonian Muslims. This part of the
Macedonian people who kept their own mother tongue, Macedonian
language, and converted from their original Christian matrix into the
Islamic, is a specific living testimony to the presence of Ottoman
civilization on the territory of Macedonia. They are, at the same time,
testimony to the policies of language tolerance specific to the period of
the Ottoman Empire. As much as it may seem paradoxical from the
perspective of contemporary simplifications of multilingualism,
multiculturalism and multi-ethnicity, it is a historical truth that the
different ethnics in the texture of the Ottoman Empire had certain
unwritten cultural rights to use their own mother language and practice
their own ethnic cultures. If there had not been that kind of tolerance for
the period of five centuries (from the end of the 14th century till the
beginning of the 20th century) all Macedonians would had been
converted both religiously and linguistically. The collective cultural
memory of the Macedonians is kept thanks to the—perhaps
unarticulated but actual—tolerance toward cultural differences that was
present in the heterogeneous Ottoman Empire.
Here I would like to refer to several important cultural-historic
monuments from the Ottoman Empire, most of them presented in the
edition of ‘Ottoman Monuments’ edited by Zoran Pavlov and published
with the support of the Office of UNESCO BRESCE, the Regional
Bureau for Science and Culture in Europe. From a stylistic-artistic point
36
of view, the most prominent are the Multicoloured (Aladza) Mosque in
Tetovo, the Ali-Pasha Mosque in Ohrid, the Arabati Baba tekke in
Tetovo, The Mustafa-Pasha Mosque and Sultan-Murat Mosque in
Skopje, The Daut-Pasha hamam, Kurshumli An, Suli An, Kapan An and
Chifte Hamam in Skopje, The YenyMosque and Isac Cheleby Mosque
in Bitola, the covered bazaars in Bitola, Shtip and Skopje, the Orta
Mosque in Strumica, The Halvety tekke in Struga and many others. The
Stone Bridge is an Ottoman monument that has become visual and
cultural symbol of the city of Skopje. The Old Bazaar is a world on its
own and for a long time it has been a mark of life in Skopje with its own
Ottoman-Slavic feel, especially before 2001. The chronotope of Skopje
preserves visual, emotional and traditional elements such as those of
Istanbul.
Streets known as Kaldrmi (kalodromi, good roads) are still a feature
of many urban spaces in cities such as Veles. The material cultural
heritage of the Ottoman Empire in contemporary Macedonia is a part of
the native Macedonian chronotope in which, for centuries, the texture of
Islamic culture has been written in the margins of the traditional
orthodox Christian culture.
Macedonian spoken language has incorporated over 3,000 Turkish
words/Turkisms. Without these words, many Macedonian novels and
short stories, Macedonian oral literature and Macedonian linguistic
memory would be impossible. Macedonian cuisine and the lexis of
cuisine in Macedonian are highly orientalised and inapprehensible
outside the oriental context. It is simply impossible to capture/evoke
some Macedonian situations without the stylistic support of Turkish
expressions. Some of these are derived from a melancholic view of the
world of a marginalized people with powerful autochthonous identity.
Some of them do not have adequate synonyms in contemporary
Macedonian vocabulary, and much less so in recently adopted
internationalisms, because all of these expressions bear not only a
conventional meaning but also an authentic life experience of an epoch
imprinted upon them. They reflect a long Macedonian period that is as
yet to become an object of more detailed comparative analysis. How can
we express the condition of s’klet any other way if we don’t use the
archaic, stylistically intensively powerful Macedonian Turkism?
Tremor, anxiety, nervousness, panic? –No! All that is fine, but it
suggests something else. S’klet is a unique Ottoman heritage in
Macedonian consciousness. Many essential mental and interpersonal
37
conditions can be expressed only with the help of Turkisms. Language
is the most sensitive mirror of collective memory. That is why it should
be cultivated and should be conveyed through education, and especially
through literature as the magnificent home of language. Today, there is
an evident tendency to abandon Turkisms in the spoken practices of
contemporary Macedonians. But, on the other hand, several exceptional
novels have registered the powerful presence of Turkisms in
contemporary Macedonian culture. We are talking here of the novels by
Olivera Nikolova (Exercises for Ibn Pajku), by Krste Chachanski (Book
on the Sky), Dragi Mihajlovski (Bayasit and Olivera), The Death of the
Dijak), Slobodan Mitckovik (King Marco), etc.1
Here we will refer only briefly to the impressive aestheticism of
Macedonian oral poetry and Macedonian folk stories that are
unimaginable without Turkish—or Ottoman—inter-text. Especially
orientalised are the legends related to the topos of Karagjoz. The
actualizations of The Other (the stranger, the alien) in the figure of the
Turk, stereotyped in the symbolic character of The Black Arab, are
impressive. The stereotype of the Ottoman Turk is reflected in the
character of Nasrudin-Hodza, whose antithesis is the Macedonian Itar
Pejo. These two characters are part of a folkloric picture of the world
from the Ottoman Empire that includes many elements of social tension,
but also of coexistence/dialogue among its peoples. The influence of
Divan poetry on Macedonian folklore culture is noteworthy, particularly
evident in the creation of a version of Macedonian love songs—the
sevdalinka—in the romantic Ottoman pathos in Macedonian culture and
in its sevdah-poetics. All this is yet to become the subject of more
exhaustive studies and books in the future.
Today, Stamboul is a stereotypic place in Macedonian memory that
has been actualized again with the issue of the dramatic plight of
Macedonians in respect to their survival and identity. Here, we would
like to refer to several important edicts that have had a fateful impact
1
In the early stages of contemporary Macedonian culture, the novels by Stale
Popov, Zivko Chingo and Slavko Janevski performed the same function. (On
the stereotyped view of the Turk in Macedonian culture, please see my essay
The Image of the Turk in Macedonian Literature (2000), 'From Simplification
to Paronomasia: the Re-Semanticization of the Paradigm of the Turk in
Macedonian Literature’, in The Image of the Other in Literary Education in
South Europe (Sofia, 2000), pp. 48-57.
38
and that have become the subject of folk songs and lamentations. Here I
am thinking mainly of the Stamboul irride that terminated the
independence of the Ohrid Archbishopric.1 The Ohrid Archbishopric
was constituted in 1018 on the basis of the Ohrid Patriarchy of the 10th
century and was terminated by a decree of Sultan Mustapha the Third in
1767. This date is symbolic of the beginning of a new epoch with the
onset of propaganda and the process of systematic negation of
Macedonian ethnic, linguistic and cultural identity, mainly embodied in
the discourse of the neighbouring Balkan countries, discreetly supported
by the strategic interests of the Great Powers. For this reason, in the 19th
century, at the time when the new Balkan nations (such as Greece and
Bulgaria) were created, the creation of an autonomous Macedonia was
thwarted. Macedonia, for a short period of just a couple months, became
a part of newly-created ‘San-Stefano Bulgaria’ (3 February, 1878), only
to be returned again within the Ottoman Empire at the Berlin Congress
(July 1878). Macedonia was eventually divided between Greece (51%),
Serbia (39%), Bulgaria (9%) and Albania (1%) by the Treaty of
Bucharest (August 1913), just after the Second Balkan war.
There is a revealing anecdote about the brothers Dimitrija and
Konstantin Miladinov that reflects the ambivalent relation of
Macedonians toward Stamboul. The poet Konstantin Miladinov (born in
Struga in 1830; died in Tsarigrad, 1862), in his poem ‘Longing for the
South’ (1861), refers to Stamboul as a synonym of his own southern
light and warm country ‘…to see Kukush once more, Stamboul
again...’2 when he is singing about his nostalgia and yearning for
1
The Ohrid Archbishopric was founded as a Patriarchy in the second half of
the 10th century in the time of King Samuil. Later, in 1018, it was recognized as
an Archbishopric with greater authority. At the time of the Ottoman Empire it
had the status of an autonomous church. The existence of this church was
terminated by an irrevocable decree (irride) issued by Sultan Mustapha the
Third on 16 February, 1767. From this date, the Ohrid Archbishopric was an
integral part of the Tsarigrad Patriarchy. The Tsarigrad Patriarchy welcomed
this decision because of the Archbishopric’s considerable financial debts and
because of intentions to either Hellenize it or leave it under the influence of the
Bulgarian Exarchate. The last Macedonian Archbishop was Arsenij, who
resigned in Istanbul on the 17 May 1767. This institution was rebuilt in 1967
under the name of the Macedonian Orthodox Church.
2
LONGING FOR THE SOUTH (Tga za jug)
Eagle’s wings wide span let me with thee soar
39
Macedonia.1 Ironically, just one year after the publication of this poem,
he was convicted of (Slavjanshtina) spreading Slavic awareness and he
died together with his brother in the dark Tsarigrad dungeons.
The birth of contemporary Turkish civilization and the emergence of
the historic figure of Kemal Ataturk occurred synchronically with the
process of fragmentation of the natural, ethnic Macedonia and resistance
against the Macedonian “genocyde”, especially in the southern part of
Macedonia. At the beginning of the 20th century, Turkey supported the
requests of the Macedonians for an autonomous Macedonia. Implicitly
or explicitly, the Republic of Turkey has been a friend to the Republic
of Macedonia. This constant should never be ignored.
Post Scriptum
History, after all, repeats. The functions of human civilization repeat
themselves: the construction and destruction, the humanization and
barbarization, the beginnings, the pinnacles and the decline of
Empire…2 Energy condenses itself into a substance, the substance
transforms itself into energy. The energy is never lost, but transformed.
This is the code of the spiral movement of the circle. That is the
alchemy of The City—the game of memory.
Fly homeward to that ancient shore
To cross paths with our fair southern land
To see Kukush once more, Stamboul again
Whether the sunrise there is as forlorn
As my dim days here dreadfully worn.
1
Konstantin Miladinov speaks about a Macedonia that encompassed the ethnic borders
of the whole Macedonian territory before its division at the Berlin Congress in 1878.
2
There are ‘Black holes’ in the existence of humanity that demonstrate the shocking
quality and melancholy of human evolution. Grotesqueness constitutes history and it is a
mark without which we cannot understand history. History is a sequence of radical
changes of established systems initiated from strong human, natural and supernatural
ambitions. History is an irregular series of merciless revisions of existing systems, of
grandiose empires, cultures and traditions. History is an event and a story, reality and
image of reality, past and story of the past. The story is an institutionalized memory of
the past—the officialised construct of the winners. The defeated have their own stories,
but these stories are hardly accepted as a referent view of the Past. Because of this, their
power and influence on contemporary events is problematic. These marginalised stories
about the past are integrated in Art and in individual stories.
40
References:
•
Goodwin, Jason. 2006. The Janissary Tree. The Wyllie Agency LTD.
(Macedonian translation 2006, Skopje, Magor) (historical mystery)
•
Goodwin, Jason. Lords of the Horizons. A History of the Ottoman
Empire.
•
Kulavkova, Katica. 2000. From Simplification to Paronomasia: the
Re-Semanticisation of the Paradigm of the Turk in Macedonian Literature. In:
The Image of the Other in Literary Education in South Europe (Sofia, 2000),
pp. 48-57.
•
Kulavkova, K. Ed. by. 2006. The Balkan Image of the World. Skopje:
MANU. (Балканска слика на светот. Скопје: МАНУ)
•
Михајловски, Драги. 2002. Смртта на дијакот. Скопје:
Каприкорнус.
•
Михајловски, Драги. 2009. Бајазит и Оливера. Скопје:
Каприкорнус.
•
Мицковиќ, Слободан. 1993. Крале Марко. Скопје: Слово.
•
Николова, Оливера. 2007 [2001]. Вежби за Ибн Пајко. Троен
роман. Скопје: Дирекција за култура и уметност.
•
Pamuk, Orhan. 2005. Istanbul: Memories of a City. Translated by
Maureen Freely, New York: Alfred A. Knopf [original title: İstanbul: Hatıralar
ve Şehir]. There is a Macedonian translation.
•
Pavlov, Zoran & Radmila Petkova, eds. 2009. Ottoman monuments.
Skopje: Cultural heritage protection office.
•
Чачански, Крсте. 2000. Книга на небото. Скопје: Култура.
41
DAN ANGHELESCU (ROMÂNIA)
Ecouri ale balcanităţii în literatura română contemporană (Varujan
Vosganian – Cartea şoaptelor)
În spiritualitatea lumii balcanice eposul
capătă un specific aparte datorită repetatelor lui
întoarceri asupra întâmplărilor ce s-au (pe)trecut
sub vremuri. În ipostaza de romancier, autor al
Cărţii şoaptelor, Varujan Vosganian se vădeşte
posesorul acelei speciale ştiinţe a diegeticii
levantine, inefabilă prin ritmurile ei molcome şi –
mai ales – prin coloratura tonală. El are
conştiinţa şi – fără îndoială – se simte depozitar al unor străvechi şi
ezoterice cunoaşteri în temeiul cărora emite aserţiuni definitive. Din
perspectiva ideologiei literare pe care o expune, autorul îşi reconfirmă
deplin apartenenţa la acest spaţiu spiritual. El pare a fi – în proza noastră
contemporană – unul dintre puţinii mânuitori ai rafinamentului epic levantin.
Laolaltă cu moliciunea fabuloaselor covoare (care sunt ca Biblia, spune
bătrânul Grabet: găseşti totul în ele, de la începuturi până azi), el ştie să
aducă imaginaţia cititorului în preajma misterioaselor cărţi ale vechimii.
Motto:
„ … foarte mare este puterea memoriei, a acestui lăcaş,
încăpător şi nemărginit. Cine ar putea pătrunde până în străfundurile
lui? Această putere aparţine spiritului meu şi ţine de firea mea; totuşi
nici eu însumi nu pot înţelege în întregime ceea ce sunt. Înseamnă asta
că spiritul este prea strâmt pentru a se putea cuprinde pe sine însuşi?
Unde se duce atunci acea parte din sine pe care el nu o poate
cuprinde?” (Sfântul Augustin)
Mit, Istorie, Logos
„Vreme de unsprezece veacuri a dăinuit pe Bosfor un oraş în care
puterile minţii stârniseră admiraţie, iar învăţătura şi scrierile trecutului
clasic fuseseră cercetate şi scăpate de la pieire.” (Runciman, 1971: 202).
Fiind, evident, contaminată de sonoritatea gravă a lamento-urilor
(trenoï) din scrierile greceşti şi occidentale (Questo è’l lamento di
Constantinopoli), apărute după dezastruoasa cădere a Bizanţului, fraza
bizantinologului englez este surprinzătoare. Consemnând prăbuşirea
ultimei cetăţi a celei mai mari civilizaţii levantine, ea descifrează
42
păcatul originar care a pus tragicul semn al Moirei deasupra tuturor
veacurilor ce urmau să traverseze istoria spaţiului Sud-Est european.
A devenit o quasi certitudine: în spiritualitatea lumii balcanice eposul
capătă un specific aparte datorită repetatelor lui întoarceri asupra
întâmplărilor ce s-au (pe)trecut sub vremuri. Dar insaţiabila fascinaţie a
rătăcirii prin cenuşa istoriilor nu face decât să reconfirme esenţa şi
sensurile profund anamnetice ale acestui epos. Domină vizibil evocarea
momentelor numite de Mircea Muthu „momente limită, formative
pentru popoarele sud-estice”, domină „zodia echinocţial-tragică,
reprezentabilă sub forma mitului” (Muthu, 202: 91). Lângă acestea toate
se mai observă şi o pronunţată amprentă etică şi – mai ales – o autentică
vocaţie a ceremonialurilor iniţiatice. În cele ce urmează le vom vedea pe
toate în plină acţiune. Iată, prin urmare, cum (şi de ce) diegetica
levantină se regăseşte, mai totdeauna, în imediata proximitate a mitului.
Or, potrivit lui Mircea Eliade, apropierea de mit „nu rămâne fără
consecinţe pentru cel ce le rosteşte şi pentru cei care le ascultă. (...)
Amintim că un mit îl desprinde pe om din timpul lui, din timpul lui
individual, cronologic, istoric, proiectându-l, cel puţin simbolic, în
Marele Timp, într-un moment paradoxal care nu poate fi măsurat pentru
că e lipsit de durată” (Eliade, 1994: 71). Este cât se poate de limpede că
aici, în Levant, încă şi astăzi, Istoria sedimentează în Logos şi că ea va
continua să rămână „marele personaj al literaturilor din zonă.” Astfel
că, aşa cum afirma Mircea Muthu, „supravieţuirii în ontic (…) şi în
estetic (…) i se adaugă necesitatea supravieţuirii în timp. Provizoratul
existenţei în Sud-Est o determină şi pe aceasta din urmă; de aici,
desigur, sensul activ al tragicului, precum şi caracterul recuperator al
poemului de respiraţie romantică sau al romanului istoric” (Muthu, op.
cit.: 91). Mai mult. Dacă „sentimentul istoriei tragice concretizează o
componentă esenţială a balcanităţii” (Muthu, op. cit.: 92), suntem în
măsură să constatăm că şi în contemporaneitate această componentă
persistă încă în unele dintre producţiile momentului literar.
Diegetica levantină - Cartea şoaptelor
Între recentele creaţii din sfera epicului se detaşează apariţia
romanului intitulat Cartea şoaptelor (Iaşi: Editura Polirom, 2009, 528
p.). În ipostaza de romancier, Varujan Vosganian se vădeşte posesorul
acelei speciale ştiinţe a diegeticii levantine, inefabilă prin ritmurile ei
43
molcome şi – mai ales – prin coloratura tonală. El are conştiinţa şi – fără
îndoială – se simte depozitar al unor străvechi şi ezoterice cunoaşteri în
temeiul cărora emite aserţiuni definitive. Din perspectiva ideologiei
literare pe care o expune, autorul îşi reconfirmă deplin apartenenţa la
acest spaţiu spiritual:
„Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sunt poveştile. Când
spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat
aceleaşi poveşti. Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au
întotdeauna început şi sfârşit. Despre cei care îndură şi, mai ales, îndură
înţelegând, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără de sfârşit.”
Este concentrată aici o întreagă filozofie a colectivităţilor
victimizate, a celor despre care s-a crezut că sunt hărăziţi să fie dizolvaţi
de istorie, fără urme şi fără amintiri. Şi totuşi, aşa cum spune bătrânul
Garabet – personajul cheie al cărţii – „întotdeauna rămâne cineva care
să povestească.”
Diluată până la disoluţie, personalitatea celui rămas să povestească se
conformează unor exigenţe speciale din care se lasă întrezărită o
veritabilă etică a neuitării. Realitatea lumii care se povesteşte (!) este
purificată trecând printr-un sever filtru al inocenţei. Privirea, înţelegerea
şi rostirile ce se derulează în paginile cărţii aparţin unui copil: „…Nu
aveam încă dreptul la propriile urme căci se întâmplaseră prea multe
lucruri dureroase înainte de naşterea mea.” Ceea ce nu înseamnă că
povestaşul rămâne depărtat şi indiferent faţă de cele ce se petrec în
propriile istorisiri. El este cel ce trebuie să-şi îmbrace sufletul cu toată
istoria (se va citi suferinţa!) neamului său.
Povestirea poartă evident acea aură a mitului despre care s-a amintit
aici şi devine, implicit, o formă de evadare de sub presiunea
gravitaţională a categoriilor de spaţiu-timp. Vorbim deci despre un
atopos, un climacterium tempus, un nod al întretăierii vremelniciilor,
restituire a trecutelor vieţuiri. Romanul Cartea şoaptelor adună, potrivit
chiar rostirilor auctoriale, „…o poveste pe care nimeni nu o spunea pe
de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând
astfel să-şi mântuie viaţa de lipsa de sens.”
Să nu pierdem din vedere, totuşi, esenţiale temeiuri ale acestui
roman. Ele se dezvăluie dintr-o profundă – şi evident fertilă –
încredinţare că memoria trebuie să fie beneficiară a unor
imprescriptibile drepturi. Ne reamintim un text al lui Tzvetan Todorov
care atrăgea atenţia lumii contemporane asupra unuia dintre (altădată)
44
nebănuitele pericole pe care veacul XX le-a dezvăluit fără menajamente:
Uitarea! Totalitarismele – indiferent de natura lor – au declanşat cea
mai brutală, agresivă şi aberantă operaţie de întunecare, disipare şi
ştergere a memoriei. Din această perspectivă Sud-Estul european – mai
mult decât oricare altă zonă a bătrânului continent – s-a confruntat
(chiar şi în timpurile recente), cu perspectiva prăbuşirilor dincolo de
ultima limită a ceea ce s-a înţeles vreodată prin omenesc.
Desigur, impresiile produse de textul unei cărţi sunt, mai totdeauna,
labile şi deci discutabile. Dar, în cazul de faţă, ar fi greu să nu sesizăm
stranietatea vibraţiei care – interogativ-neliniştitoare aşa cum ni se
dezvăluie – domină întregul discurs al romanului. Ca şi într-una dintre
cărţile lui Mircea Eliade, cititorul se întâlneşte cu acea realitate ostilă pe
care autorul Nopţii de Sânziene o identifica sub numele de Teroare a
istoriei. Fără îndoială, aici nu este vorba, nici pe departe, de aluzii la o
eventuală influenţă. Cu toate acestea, frapant rămâne totuşi faptul că şi
în Cartea şoaptelor este vorba de o tentativă, de altfel cât se poate de
proprie, de exorcizare a ceea ce îndeobşte se înţelege prin termenul de
Zeitgeist.
Să recunoaştem că poveştile acestea emană, în totalitatea lor, o certă
aură de măreţie epică şi că ele reprezintă concretizarea unei tentative de
eliberare din angrenajele inexorabilului mecanism al istoriei. A privi de
departe spectacolul ei presupune a-ţi lua acea libertate capabilă să te
ridice pe înălţimile unei înţelegeri superioare. Ceea ce echivalează cu o
deschidere de orizonturi, aceea care – de la un anume nivel – incumbă şi
angajează responsabilitatea. Este evident că autorul a gândit în
profunzime toate acestea. Textul nu lasă nici o urmă de îndoială şi
deplin edificatoare devine chiar afirmaţia unuia dintre personaje:
„Scrisul, se spune, eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în
schimb, împovărează. Să le citească alţii să nu le uite.”
Având vocaţia certă a unui document mărturisitor, Cartea şoaptelor
devine (într-un plan oarecum secundar), ecou al unor ecouri de sorginte
levantină. Ca atare – în ceea ce-l priveşte pe autor – ea se prezintă,
numai subsidiar, ca împlinire a expectaţiilor din sfera artisticului.
Obiectivele pe care şi le propune îşi iau o limpede distanţă şi – în
consecinţă – nu manifestă tentaţiile de a epuiza, ori a se cantona (cu
întregul evantai de semnificaţii şi aşteptări) în suficienţa abstractă şi fără
ecouri a unui clasic exegi monumentum aere perenius. Mai degrabă se
poate spune că mobilurile discursului narativ vizează în primul rând
iluminarea acelor sensuri asupra cărora (re)gândirea noastră de astăzi
45
pare a nu fi zăbovit îndeajuns. Dintr-o asemenea perspectivă s-ar părea
că profeţia – pe care Hannah Arendt o avansa la finele celui de al doilea
război mondial – îşi poate afla şi în cazul de faţă o confirmare:
problema răului totalitar, a răului genocidar a devenit între timp o
problemă universală, una de o covârşitoare importanţă pentru
contemporaneitatea noastră şi – cu precădere – pentru aceea a
trăitorilor din Sud-Estul european.
Cartea şoaptelor poate fi deci înţeleasă şi ca un memento al celebrei
şi îngrijorătoarei aserţiuni a lui Arnold Toynbee: History is again on the
move!
Evident, enigma fiinţării umane şi respiraţia acelui misterios Ceva ce
subzistă ca un inalienabil al libertăţii constituie una dintre obsesiile ce
dinamizează imaginarul şi totodată anvergura lirică a acestei cărţi.
Bunicul Garabet, personaj fabulos, pare a fi un veritabil Duca e maestro
al povestitorului-copil pe care îl trece prin cercurile danteşti ale istoriei
neamului său, acolo unde se va încărca de povara şoaptelor, de povara
mormintelor neamului ce trebuiesc ridicate şi purtate pe umeri, a
morţilor anonimi sau a morţilor ale căror nume încă plutesc în şoaptele
bătrânilor. Acelaşi înger bătrân (bunicul Garabet) îşi iniţiază urmaşul
într-o limpede şi tragică dimensiune identitară: „Noi nu ne deosebim
prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”.
Aflată între poetic şi sapienţial, diegetica lui Varujan Vosganian
configurează o veritabilă pedagogie a suferinţei şi a morţii celor care
„au înţeles din secolul lor doar cât e de greu să mori în acelaşi pământ
din care te-ai născut.” Romanul se situează sub semnul acelei urgenţe
potrivit căreia anumite acte de memorie trebuie aduse, cum spunea
Jacques Derrida, în faţa instanţelor conştiinţei universale!
Dacă bătrânii armeni ai copilăriei autorului romanului „nu au avut
nici un mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii” şi au
fost nevoiţi să-şi poarte „mormintele cu ei pe unde au rătăcit”, tot ei sunt
aceia care nu au avut nici dreptul să capete un glas în istorie. Iată de ce
aici scriitorul este – întâi de toate – un mărturisitor, un purtător al
cuvintelor pe care ei n-au avut îngăduinţa să le rostească decât în şoaptă:
„În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare
de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri cum ar
fi tandreţea sau rugăciunea.” Şi iată şi imaginea celor destinaţi să se
cufunde în neantul uitării: „…Stăteau pe bancile de lemn, cu spatele
drept, cu frunţile sus, vorbind. Nu se aplecau unii spre alţii când îşi
46
coborau vocea. Îşi auzeau şoaptele cu o dibăcie nemaipomenită. /…/
(şoaptele lor), vibrau altfel în aer şi le simţeau prin piele, ca liliecii.”
O densă atmosferă, ce-şi dobândeşte conturul volatil prin subtilele
adiţionări de arome, sonorităţi şi culoare, impregnează paginile acestei
cărţi. Autorul pare a fi – în proza noastră contemporană – unul dintre
puţinii mânuitori ai rafinamentului epic levantin. Laolaltă cu moliciunea
fabuloaselor covoare (care sunt ca Biblia, spune bătrânul Grabet: găseşti
totul în ele, de la începuturi până azi), el ştie să aducă imaginaţia
cititorului în preajma misterioaselor cărţi ale vechimii. Ştie să-l facă
părtaş la ceremonialul râşnitului şi preparării cafelelor (khaife). Aici
fastul graţioaselor vase şi ibrice de aramă (ghezve) trăieşte împreună cu
clinchetul ceştilor (fingean), cu şopotul cazanelor de magiun, cu
rumoarea poveştilor pe care bătrânii le tot înfloresc amestecând persana,
araba, turca, armeana şi rusa. O întreagă lume, acum pierdută sub
vremuri, trăieşte încă în paginile acestei cărţi laolaltă cu numele
frumoase şi stranii ale celor care au însufleţit-o cândva: Arşaluis,
Armenuhi, Paranţem, Satenig, Krikor, Arşag, Khoren, Setrak.
Aceast tragic periplu prin istorii derulat în diegeză (cea mai veche
structură epică) capătă – fără îndoială – o aură de măreţie epică. Vizibila
apetenţă pentru oralitate mărturiseşte – şi ea – apartenenţa incontestabilă
a cărţii la spiritul Levantului. Ca şi discreta incandescenţă mistică ce a
iradiat din totdeauna, singularizând desfăşurările narative (şi nu numai!)
ale sud-estului european: Biserica, se spune în carte, este dovada
existenţei unei comunităţi. Este subliniată aici o dimensiune ce stăruie
şi, de fapt, domină – romanul în toate orizonturile lui înceţoşate cu
întâmplări ale soartei: civilizaţie şi barbarie, cultură, tragism, durere,
confruntări, credinţă, toleranţă, înţelepciune şi – desigur – speranţă
rareori împlinită.
Concluzii
Cartea şoaptelor recucereşte în chip miraculos ceva din pierduta
vitalitate a cuvintelor şi ne întoarce cu gândul la una dintre rostirile lui
Mircea Eliade: Noi, spunea el, „ne aflăm realmente la mijloc, între două
culturi, Orientul şi Occidentul, noi putem înălţa un fel de pod, putem
înlesni comunicarea valorilor din Occident şi Orient şi viceversa. Şi asta
nu numai pentru că suntem unde suntem – în Orient şi totuşi în Occident
– dar pentru că suntem una din puţinele culturi europene care am păstrat
47
încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi deci arhaice” (Eliade,
1978: 74).
Bibliografie
Mihaela Albu, În labirintul cărţilor, Craiova, Aius, 2010.
Mircea Eliade, L’Epreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri
Roquet, P. Belfond, Paris, 1978.
Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc. Permanenţe literare, vol.2,,
Cluj-Napoca, Dacia, 2002.
Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, 1453, Bucureşti, Edit.
Ştiinţifică, 1971.
48
DAN ANGHELESCU (ROMANIA)
Balkanic Echoes in Contemporary Romanian Literature
Epos has developed particular features in Balkan spirituality because
of its repeated remembering of the things past. Varujan Vosganian, the
author of The Book of Whispers, reveals to possess a craft of telling
characteristic of Levantine narrative: elegantly ineffable through its slowpaced rhythms and colored tones. He undoubtedly feels he is the
repository of ancient and esoteric knowledge, on the basis of which he
issues definitive assertions. Judging by the literary ideology that he
expounds, the author fully confirms yet again his adhesion to this spiritual
space. It seems that he is one of the few writers of this Levantine epic
refinement in contemporary Romanian prose. Along the softness of the
fabulous carpets (which are like the Bible, says old Garabet: you can find
everything in them, since the beginning up to the present), he has the
power to transport the reader’s imagination into the atmosphere of the old
mysterious tomes.
Motto: „ … endless is the power of memory, this generous,
boundless place. Who could ever reach its recesses? This power lies
within my spirit and my nature; still I cannot fully understand what I
am. Does this entail that spirit is not large enough to contain itself?
Where, then, does that part of itself go, that it cannot grasp?” (Saint
Augustine)
‘For eleven hundred years there lay a town on the shores of the
Bosphorus in which there lived many a brilliant minds that stirred
admiration, and where the classical writings were thoroughly studied
and preserved.’ (Runciman, 1971: 202).
Obviously contaminated by the grave tone of the Greek and
Western lamentos (trenoï) that had sprung up after the disastrous fall of
Byzantium, the English Byzantine historian’s sentence still produces
awe. Expressing the fall of the last city-centre of the greatest Levantine
civilization, it reveals the original sin that branded all South-East
Europe’s future history with the tragic sign of Moira.
Epos has developed particular features in Balkan spirituality
because of its repeated remembering of the things past. But the enduring
fascination of fumbling through the ashes of history reveals once again
the essence and anamnestic nature of epos. It is evidently dominated by
such moments as Mircea Muthu calls ‘borderline moments, formative
49
for South-East peoples’. This particular epos develops under ‘the tragicequinoctial star, represented under the form of myth’ (Muthu, 202: 91).
An ethic note can also be distinguished and especially a bias for
initiation rituals. In what follows we will witness them all in action.
That is why and how Levantine narrative is always in the proximity of
myth.
Mircea Eliade said that to be in the proximity of myth is ‘always
of consequence to those that pronounce the words and those that listen
to them. (...) We repeat it that myth removes man from his own time,
from his individual, chronological, historical time, projecting him, at
least symbolically, into The Great Time, into a paradoxical moment that
cannot be measured because it lacks duration’ (Eliade, 1994: 71). Here
in the Levant, History turns into Logos even today and it will remain
‘the great character of the literatures written in the area’. Therefore ‘to
survive ontologically (…) and aesthetically(…) means to also survive in
time. In the South-East of Europe the temporariness of existence has
consequences on the last of the above mentioned survivals, hence the
active sense of the tragic and the recuperating character of the romantic
poem or the historical novel’. (Muthu, op. cit.: 91). Moreover, if ’the
awareness of tragic history renders one important feature of Balkanic
sensibility’ (Muthu, op. cit.: 92), we are in a position to say that this
feature is present even in contemporary literary productions.
Varujan Vosganian, the author of The Book of Whispers
(Polirom Publishing House, 2009, 528 pp.), reveals to possess a craft of
telling characteristic of Levantine narrative: elegantly ineffable through
its slow-paced rhythms and colored tones. He undoubtedly feels he is
the repository of ancient and esoteric knowledge, on the basis of which
he issues definitive assertions. Judging by the literary ideology that he
expounds, the author fully confirms yet again his adhesion to this
spiritual space:
“The only things people have in common are their stories.
When you refer to two individuals belonging to the same people, it
means that they have listened to the same stories. You can tell stories
about heroes, for they always have a beginning and an ending. But about
those who endure, and especially those who endure understanding, you
cannot tell stories, for their suffering is without end.”
The above quoted paragraph contains the philosophy of
victimised collectivities, of those believed to be destined to be dissolved
by history without leaving traces or memories. Yet, as old Garabet– the
50
key character in the novel – remarks ‘there is always somebody left to
tell the story’.
Diluted to almost utter disappearance, the personality of him
that is left over to tell stories conforms to particular exigencies which
reveals an authentic ethics of unforgetting. The reality of the world that
is being told stories about is purified through a strict filter of innocence.
The gaze, the understanding and the utterences in the novel belong all to
a child: ‘I was not yet entitled to my own traces because too many
painful things had happened before I was born.’ This does not entail that
the narrator remains distant and indifferent to his own stories. He is the
one that must drape his soul in all the history (read the suffering!) of his
people.
Evidently, the story bears the aural mark of the myth I have
mentioned before, and implicitly becomes a form of escape from the
gravitational pressure of space-time coordinates. We are speaking of an
atopos, a climacterium tempus, a crossroads of intersecting
temporalities, some past lives redemption. The Book of Whispers
gathers, according to its author’s words: ‘ a story which nobody told
entirely, as if each was afraid to understand it all, trying thus to redeem
their purposeless life.’
Notwithstanding we should not lose sight of the essential
driving forces at work in the novel. They come out of a profound and
evidently fruitful belief that memory should benefit from some
imprescriptible rights. This reminds us a text by Tzvetan Todorov
which called contemporary society’s attention to one (formerly)
unsuspected threat that the 20th century has unscrupulously revealed:
forgetfulness! Totalitarian systems – irrespective of their nature – have
triggered the most brutal, aggressive and aberrant operation of clouding,
dissipating and erasing memory. In this key, South-Eastern Europe –
more than any other part of Europe – has been confronted (even
recently) with the prospect of falling beyond the last limit of what has
ever been deemed human.
Of course, the impressions a novel leaves the reader with are,
almost always, labile and, thus, objectable. But, in the present case, it
would be hard not to sense the strangeness of the vibration which –
rhetorical and unsettling – dominates the novel’s discourse. The reader
confronts the same hostile reality that Mircea Elide identified as the
Terror of History. Certainly, this is far from being a hint at a possible
influence. All the same, it is striking that The Book of Whispers also
51
deals with an attempt, very much the author’s in fact, of exorcising what
usually passes under the name of Zeitgeist.
Let us admit that these stories exhibit, in their entirety, a certain
aura of epic greatness and that they represent the materialization of an
attempt of liberation from History’s inexorable mechanisms. To
contemplate its show from a distance requires that kind of freedom
which raises one to the heights of superior understanding. This in turn
corresponds to an opening of horizons, which – at a certain level –
implies and accepts human responsibility. It is clear that the author has
pondered over these texts deeply. They leave no doubt about it and one
of the characters’ utterance is fully revealing in this sense: ‘Writing,
they say, sets you free. I have written them, now I can forget them.
Reading, on the other hand, burdens you up. Let others read them never
to forget them’.
Being meant to be a confession document, The Book of
Whispers becomes (somewhat in the subsidiary) the echo of other
Levantine echoes. Thus, as far as its author is concerned, it is the
fulfilment of his artistic expectations. The objectives that he sets for
himself observe a certain distance and, as a consequence, they do not
succumb either to depletion of meaning, or to a sterile abstract
sufficiency of the classic exegi monumentum aere perenius, with its
corolary of significances and expectations. In fact, it could be said that
the objectives of his narrative discourse are rather orientated towards
disclosing those significances that contemporary (re)thinking has not
lingered much upon. From such a perspective, it would seem that the
profecy Hannah Arendt made at the end of WW2 will be confirmed in
this case too: the problem of totalitarian evil, of genocide-prone evil has
meanwhile become a universal problem, one of utmost importance for
our times and, more specifically, for South-Eastern Europeans.
The Book of Whispers can thus be also understood as a
memento of Arnold Toynbee’s famous and worrysome assertion:
History is again on the move!
Clearly, the mystery of the human being and the pulsation of
that uncanny Something which inalienably underscores freedom
constitute two of the obsessions that dynamize both the imaginary and
the lyrical dimension of the novel. Grandfather Garabet, a fabulous
character, pertains to a genuine Duca e maestro of the child-narrator,
whom he takes through the Dantean circles of their genealogy, where he
will be laden with the burden of whispers, the burden of his ancestors’
52
tombs (which must be raised and held onto the shoulders), of the
unknown departed or of the dead whose names still linger in the elders’
whispers. The same old angel (grandfather Garabet) initiates his
offspring into a clear and tragic identity: ‘We are not distinguishable by
what we are, but by the dead that each is mourning”.
Placing itself between the poetic and the sagacious, Varujan
Vosganian’s narrative builds a genuine pedagogy of suffering and death
for those who “have understood of their century only how hard it is to
die on the same earth that has bore you”. The Romanian individual
positions himself under the imperative that some memory acts must be
brought, as Jacques Derrida said, before the court of universal
consciousness!
Not only did the old Armeneans of the author’s childhood “not
have a grave that they could stand at and weep their parents” and were
constrained to carry “the tombs on themselves wherever they roamed”,
but they were denied the right of speech inside history. That is why the
author is chiefly a messenger, a carrier of words that they could not utter
unless in whisper: “In my childhood, I lived in a world of whispers.
They were uttered with care. Only later have I found out that a whisper
can have other meanings too, tendernes or prayer”. And here is the
image of those destined to sink into oblivion: “…They stood on wooden
benches, with firm backs, their foreheads high, talking. They did not
stoop one to another when they lowered their voices. They perceived
their whispers with admirable skill. /…/ (their whispers), vibrated
differently in the air, so they sensed them through their skins, like bats”.
The pages of the novel are suffused with a dense atmosphere
which derives its volatile substance through subtle additions of flavour,
sound and colour. It seems that the author is one of the few writers of
this Levantine epic refinement in contemporary Romanian prose. Along
the softness of the fabulous carpets (which are like the Bible, says old
Garabet: you can find everything in them, since the beginning up to the
present), he has the power to transport the reader’s imagination into the
atmosphere of the old mysterious tomes. He knows how to involve him
in the ceremony of grinding and preparing coffee (khaife). Here the
luxury of the gracious pots and brass kettles (ghezve) conjoins the jingle
of cups (fingean), the shuffling of jam cauldrons, the buzz of the stories
the old men keep brushing up mixing Persian, Arabic, Turk, Armenian
and Russian. An entire world, now lost unto the ages, still breathes from
these pages along with the beautiful and strange names that had once
53
populated it: Arshaluis, Armenuhi, Parantzem, Satenig, Krikor, Arshag,
Khoren, Setrak.
This tragic peregrination is sure to engender some epic majesty.
The visible appetence for orality in the novel also stands for an
uncontested adhesion to the spirit of the Levant. Likewise the discreet
mystical flare that has always distinctly shone up in South-Eastern
European narrative discourse (and not only): the Church, it is said in the
novel, is proof of the existence of a community. A certain dimension is
underscored here, pervasive throughout the novel, of fateful occurences
governing the blurred horizons of the book: civilization and
barbarianism, culture, tragedy, pain, confruntations, faith, tolerance,
wisdom and, of course, seldom met hope.
The Book of Whispers miraculously regains some of the lost
vitality of words and echoes one of Mircea Eliade’s sayings: we, he
said, ‘are really right in the middle, between two cultures, the East and
the West, we can raise some kind of bridge, we can ease the commuting
of values from the West to the East and the other way around. And this
not only because we stand where we stand – in the East, yet in the West
– but because we are one of the few European cultures that has kept
alive some sources of popular, thus archaic, culture.’ (Eliade, 1978: 74).
Bibliography:
M. Eliade, L’Epreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri
Roquet, P. Belfond, Paris, 1978.
Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc. Permanenţe literare,
vol.2,, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002.
Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, 1453, Bucureşti, ed.
Ştiinţifică, 1971.
Translated by Aloisia and Radu Şorop
54
JANE KODJABASHIJA (MACEDONIA)
Church singing in the Ohrid Archbishopric
Byzantine Christian art and culture,
created on the territory of Macedonia
represent archetypal signs deeply rooted in
the basic layers of cultural and historical past
of the Macedonian people, which undoubtedly
confirm their contribution to the development
of Byzantine civilizations. In the same time,
these are authentic certificates for the creative potentials of the
indigenous Macedonians from the early Christian period, and later the
Slavs who settled in the southern part of the Balkan Peninsula. That,
particularly during the period of their Christianisation when the
education missions of Ss. Cyril and Methodius, the church education
activities of Ss. Clement and Naum in Ohrid, and later the Macedonian
medieval state, known as Samuil’s Empire were conducted.
The character of Macedonian church singing was conceived with
the first contact of the Slavic church text with Byzantine melody, in the
times when the brothers Constantine and Methodius were preparing
their educational missions. However, the real aspirations to create own
church singing with recognisable Slavic-Macedonian features could not
emerge until the church-educational stage of Ss. Clement and
Methodius. An important aspect in the creation of the particular
character of Macedonian church singing during that period and
somewhat later was the support of own musical tradition. Folk melodies
that were introduced in the roots of the church music repertoire
represent a crucially important element of the liturgical act, which
provided natural character of the church singing, and with it attracted
more believers to the religious service. It should be stressed that
psalmists, who were also carriers of the folk music tradition, introduced
fresh folklore elements into church singing. They even deliberately
emphasised that profane Slavic-Macedonian sound in the church singing
as an expression of the resistance towards the Greek way of singing.
55
Church singing on the territory of Macedonia would also continue
its development before and after the creation of Samuel’s Empire and
the Ohrid Archbishopric. That process also continued after the collapse
of the Macedonian Empire, during Jovan Debarski (1018-1037), the
first, and the only Ohrid arch-bishop during the Byzantine epoch who
was of Macedonian origin. The activities of that Ohrid archbishop – a
Macedonian – was characterised by continuous fight to preserve the
people’s character of the archbishopric. During that educational period
which lasted around a century and a half, the process of transforming of
Macedonian church singing from typically Byzantine-Greek into
singing with features of the live singing tradition of Macedonians was
started and finished, and it happened regarding music and also the way
of its performance, which was accomplished through specific voiced
articulation of the sound and word.
It seems that only Greek bishops governed the Ohrid
Archbishopric during the period after Jovan’s death, and they were
directly appointed by the Byzantine government, which persisted with
all their forces to impose the Greek style in church practice. In order to
discard the singing of Macedonian psalmists from churches (that was
created and differentiated as Slavic during the educational period of St.
Clement) conductors from big centres of the Byzantine culture were
brought. However, psalmists were Macedonians and, apart the Greek
language that was imposed as obligatory, they kept all the rest original:
the setting and the colour of voice, the way of ornamenting melodic
tunes etc.1
Based upon the work of Ss. Cyril and Methodius and their
disciples Ss. Clement and Naum, the Ohrid Archbishopric never lost its
Slavic character during its eight century’s existence and remained
protector of the church and cultural traditions of Macedonian people.
Even some archbishops, ethnic Greeks, protected the Slavic character of
1
Lape, Quben, Odbrani tekstovi za istorijata na makedonskiot narod Prosvetno
delo, Skopje, 1959, p. 78. (In connection with this, one can understand
that the Ohrid archbishop Teofilakt /1091-?/ was desperate complaining
`People in Ohrid listen to music as the donkey does the cigulka`.
Evidently the cigulka (a kind of string instrument) is the Greek Church
singing and the donkey – lay and stubborn Macedonian believers and
psalmists, that are persistent in their support of their church singing,
created upon their own singing tradition.)
56
the Archbishopric because only that way they could defend the
independence of their church, and with it their own position. On the
other side, they were aware that the efforts to eradicate the churcheducational work of St. Clement were futile, because it contained not
only traditions of the Ohrid archbishopric, but the overall social living
on the territory of Macedonia and wider. Many accounts of travels do
confirm it, and can be used for conclusion regarding the church singing
and the cultural and educational living in Macedonia.1 What is
remarkable in those travellers’ accounts is the resistance of the
Macedonians towards the Greek-Byzantine way of religious services and as one could conclude – that church and educational life, and church
singing on the territory of Macedonia, still followed St. Clements
attitudes. Those valuable data convincingly speak of the toughness of
folk traditions, although during centuries after the fall of Samuel’s
Empire, Macedonians lived immediately under Byzantine state, legal,
juridical and military system in the environment strongly influenced by
the Byzantine-Greek culture.
However, despite the extremely worsened conditions during
centuries of Byzantine government in Macedonia a large number of
manuscripts were created in Slavic language. There are many evidences
of destruction of Macedonian spiritual inheritance by the Greek clergy.
Under pretext of destroying heretic books written by Bogumils they
mercilessly razed church literature written in Slavic language. And,
what remained preserved in Macedonian monasteries that were far from
big cities was looted during the post-Byzantine period by many socalled `researchers` of the Slavic cultural heritage.
***
After the fall of Constantinople under the reign of the Osman
Turks (1453) the influence of the Eastern Church, one of the pillars of
the Byzantine Empire, started to decrease, and under such circumstances
church singing was also gradually losing its originality and
attractiveness. Left to priests and psalmists, the majority of whom were
not well prepared in musical terms, church singing was performed
practically and was mainly orally transmitted.
There are not many data about the church singing on the
territory of Macedonia in that period, nor are Slavic music transcripts
1
Lape, Quben, Odbrani tekstovi...ibidem. p. 122.
57
kept. One can suppose that singing in Slavic language was practised
only in some remote village and monastery churches where the Greek
clergy was not in position to control it, while in towns, in churches that
had not been transformed into mosques, the singing was mainly
conducted in Greek language. However, even under such unfavourable
conditions - as already mentioned – the tradition of St. Clement
remained live among the population. There is evidence that Macedonian
orthodox believers found different (sometimes incredible) ways to
practice the religious service in native and church-Slavic language.1
Such unfavourable and hard conditions were additionally worsened after
the abolishment of the Ohrid Archbishopric in 1767, when its eparchies
fell under the jurisdiction of the Constantinople Patriarchate. That gave
additional force to the Greek clergy in towns on the territory of
Macedonia and the Greek language was imposed as dominant in all
spheres of the social living, and also in church religious service.
During the whole period of Byzantium without Byzantium the
Constantinople Patriarchate was putting efforts to regain governance
and influence and renew its spiritual area. In that terms – aimed at
gaining better control of the church singing practice, as well as it
unification at the wider territory of Eastern Orthodox practice – among
other - different aspects activities regarding reforms of the Byzantine
music transcription were undertaken. So, starting around the mid 18th
century, when the Ottoman Empire demonstrated signs of internal
weakness, the Constantinople Patriarchate made several unsuccessful
attempts to reform the complex – and largely – forgotten neo-Byzantine
music system. That responsible task was finally completed in the
beginning of the 19th century (1814) by the Byzantine spiritual actors,
known as The Three Teachers Hrisantos Prusis (†1843), Gregorios
Protopsaltis (†1822) and Humurazios Hartofilaks (†1840).
1
Lape, Quben, Odbrani tekstovi... op. cit. p. 200.
(Writing enthusiastically about Ohrid and the church St. Sofia the wellknown traveller and writer Evlija Chelebija (1611-1682) wrote: `It is a
very big mosque. Similar can only be found in Thessaloniki, along the
coast of the Black Sea in Trapezund and in Istanbul… During the time of
non-believers /Christians/ it was a church that had no equal. However,
now it is a mosque. But, sometimes gaurs would secretly give some
money to mosque guards, would enter the mosque, quickly conduct a
Christian religious service, and then leave the mosque.`).
58
The Hrisant’s notation, as this newly reformed music script is
called in the world of science, represents a synthesis of all previous
phases of the development of the Byzantine notation and some
experiences from the theory of the western musical notation. Due to its
undisputable advantages regarding its application, that so called new
system of neumathic music signature came across widespread
acceptance by the church singers at the broader Balkan region in the 19th
century, and also on the territory of Macedonia. Understandably, that
novelty was used by the Constantinople Patriarchate as a new and more
efficient medium for emphasised influence in those non-Greek church
areas. But, looking broadly at that event, one can notice that the general
and relatively quick acceptance of the Hrisant’s music reform in the
church practice can be seen as a kind of expression of common
resistance towards the century-old slavery of Balkan people under the
Turks. It can be an explanation of the fact that the Hrisant's notation
was accepted only in church eparchies that were still under Turk
governance. So, beside Greece, it was introduced in the church singing
in Bulgaria and Macedonia.1
Judging according kept music manuscripts, the introduction of
the new Hrisant`s system on the territory of Macedonia during the first
half of the 19th century the church practice was conducted almost
exclusively in Greek language. Being generally accepted by
Macedonian psalmists that common music system served as a medium
for gradual replacement of the Greek language by Slavic towards the
middle of that century. The first psaltics with parallel scripts in Greek
and church-Slavic language appeared then, initially with Greek
orthography and later with more often use of Slavic letters. Actually,
that newly created environment was a kind of incentive for renaissance
intentions of the Macedonian intellectuals for the return of the church
Slavic language in the religious service and the public speech in schools.
The oldest known psalm manuscript containing reformed
neumatic notation found on the territory of Macedonia, the Ohrid
Irmologion of 1818 appeared only four years after the publishing of the
Hrisant’s reform. It can serve as a ground for conclusion that the town
of Ohrid was still an important cultural centre five decades after the
1
Ortakov, Dragoslav, Ars nova Makedonika, Makedonska kniga,
Skopje, 1986. p. 106.
59
abolishment of the Ohrid Archbishopric, which kept immediate contacts
with most developed centres of Christian art. Like the whole churchreligious literature kept from that period on the territory of Macedonia
the collection of psalms was written in Greek language.
Later church-music manuscripts and printed books containing
Hrisant`s notation that appeared on Macedonian church territories were
with texts in Greek. Greek influence was particularly strong in the Ohrid
region, where after the abolishment of the Ohrid Archbishopric in 1767,
its centre remained under permanent attention of the highest patriarchate
clergy. That situation, which was characteristic for the first half of the
19th century – a period of total domination of the Greek language –
commenced to be changing towards the middle of that century. Along
with the raise of national awareness among Macedonian people the
social, politic and cultural living in Macedonia was gradually acquiring
more and more Slavic traits. There is a large number of representatives
of the church living in Macedonia among the carriers of those
renaissance ideas for returning to own cultural traditions, to the native
speech and religious service in church-Slavic language. The majority of
them have had significant roles in the development of the church
singing as well as the accomplishment of people’s long-held ideals.
60
MARIA ALEXE (ROMÂNIA)
SUB VRAJA POVEŞTILOR LA UMBRA MIGDALILOR
ÎNFLORIŢI
În zona Balcanilor a existat mereu, idiferent
de climatul politic sau de cel cultural, o imensă
plăcere de a povesti şi prozatorii acestei părţi a
Europei sunt mai ales povestitori. Literatura
Macedoniei nu face nici ea excepţie. Meto
Jovanovski, autorul al cărui roman Brumă pe florile
de migdal constituie subiectul prezentei analize,
reprezintă această tendinţă comună prozatorilor
balcanici. Prin scrisul său, imaginea Macedoniei
natale se constituie dintr-o acumulare de poveşti
care se desprind una din alta pentru a alcătui o frescă a unei societăţi
arhaice ce încearcă să străbată spre modernitate. Aparet un roman realist
clasic, proza lui Jovanovski dovedeşte o viziune postmodernă. Personajele
sunt figuri reprezentative, dar contribuie la menţinerea naraţiunii în sfera
inspiraţiei folclorice ,perminţându-i autorului schimbări bruşte de registru,
tăieturi ce amintesc tehnica cinematografică a videoclipului.
În Balcani, loc considerat de mulţi un spaţiu conflictual şi generator
de energii negative, totul stă sub semnul vrajit al poveştilor ce curg una
din alta, înlănţuindu-se la nesfârşit. Tradiţii orale, întâmplări de familie,
poveşti din război, cele despre viteji legendari sau despre naţionalişti
temerari şi partizani, toate alcătuiesc şirul unor întâmplări prin care
cititorul poate reconstitui viaţa unor regiuni balcanice pe care istoria le-a
atribuit unor state diverse şi care au luptat necontenit pentru a-şi afirma
identitatea naţională.
Soarta Macedoniei pare chiar mai dramatică decât a altor popoare
balcanice. Remarcabilă provincie în antichitate, moment istoric în care
ajunge, datorită lui Alexandru Macedon, chiar centrul lumii cunoscute,
Macedonia trece anonim prin evul mediu şi iese de sub stăpânirea
otomană târziu pentru a fi împărţită între Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia,
pusă astfel în imposibilitatae de a constitui o cultură unitară. Spiritul
Macedoniei nu poate fi distrus de vicisitudinile istoriei aşa că, în ciuda
condiţiilor vitrege, literatura macedoneană modernă există. Scriitorii ce
61
îşi asumă identitatea macedoneană au scris, unii în limba sârbă, alţii în
română. Mai ales dacă sunt aromâni au venit la Bucureşti şi au devenit
scriitori de limbă română1. Un lucru este cert, indiferent unde trăiesc sau
în ce limbă se exprimă, dacă este macedoneană, aromână sau română,
aceşti scriitori sunt neîntrecuţi povestitori, naratori, demni urmaşi ai lui
Nastratin Hogea şi ai Şeherezadei
Unul dintre aceştia este Meto Jovanovski2, scriitor care se impune în
literatură după 1950. Afirmat în cadrul administrativ al fostei Iugoslavii,
el se declară mereu un prozator macedonean. Romanul său Brumă pe
florile de migdal, carte al cărei titlu metaforic ilustrează destinul vitreg
al acestei naţiuni balcanice, este povestea unui sat macedonean şi a
locuitorilor săi. Romanul este o frescă a unei societăţi arhaice care
încearcă să străbată spre modernitate, o poveste ce începe înainte de
primul război mondial, încă în timpul stăpânirii otomane, continuând cu
episoade din timpul primului război mondial pentru a se încheia după
cel de-al doilea război. Romanul – destul de scurt – nu este, aşa cum
poate ne-am aştepta, o naraţiune istorică, el este mai mult o istorisire
despre plecări şi întoarceri spre ţinutul natal, o poveste despre nostalgia
noţiunii de „acasă”, văzută prin prisma unui popor ce reuşeşte cu
greutate să definească acest spaţiu, să îşi definească identitatea.
Povestea începe cu un fapt neobişnuit ce şochează comunitatea:
Svezda, femeie de moravuri uşoare, ucide, aruncându-l în fântână, pe
grănicerul Janici. Locul este specific pentru mentalitatea balcanică,
fiindcă femeiile din satele şi oraşele Balcanilor se întâlnesc la cişmea şi
1
Printre cei mai cunoscuţi scriitori români de origine aromână pot fi
menţionaţi: Dimitrie Bolintineanu, Ovidiu Papadima, Hristu Cândroveanu,
Neagu Djuvara. Acesta din urmă emite părerea că politica statului român de a
impune macedonenilor limba română contemporană (dialectul daco-român)
poate avea consecinţe dezastroase pentru cultura aromânilor, ducând la
pierderea identităţii acestei comunităţii a latinităţii sud-dunărene. (Neagu
Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celr tineri, Humanitas, 2010, p
181).
2
Meto Jovanovschi (n. 1928, satul Brajčino) publică în limba macedoneană
proză scurtă şi romane. Prima ediţie a romanului Brumă pe florile de migdal
apare în 1965, în limba macedoneană. Ulterior, scriitorul se îndreaptă spre
televiziune şi cinematografie ca principale forme de exprimare artistică.
Romanul analizat a fost tradus în limba română de Valentin Deşliu şi publicat
la editura Minerva,1979.
62
acolo se formează zvonurile ce modelează mentalul colectiv. Fapta
aparent iraţională este expresia unei stări de spirit. Chiar din primul
capitol se poate observa capacitatea autorului de a alterna planurile prin
treceri neaşteptate de la abstract la concret, de la comic la liric şi tragic.
Moartea grănicerului este la început un fapt divers, dar va marca mai
apoi viaţa comunităţii. Este apoi inserată o istorie a unui ţăran care îşi
afirmă dreptul la proprietate înecând mereu o pisică în fântâna satului,
tocmai pentru a nu permite folosirea ei. Fapta sa este pandantul comic al
acestui lucru deosebit de grav, fiindcă satul nu mai foloseşte fântâna
respectivă. El este asemeni unui Păcală ce se exprimă într-un univers în
care faptele dramatice devin banale şi aceasta le conferă în ochii
comunităţii o încărcătură ridicolă. Banalitatea pare să fie întreruptă de
acţiunea Svezdei. Ar trebui să urmeze o pedeapsă exeplară şi cititorul
modern, obişnuit cu reacţiile exemplare ale autorităţilor, se teme pentru
locuitorii satului. În realitate, fapta nu are consecinţe la nivelul
administrativ, dar va influenţa evoluţia mentalului colectiv. E începutul
unor întâmplări dramatice fiecare dezvoltându-se din altă poveste şi
competându-se una pe alta, împletind un fir epic aparent haotic din care
se distinge războiul, lupta partizanilor. Întâmplarea va fi reluată pe
parcursul povestirii, asemeni scriitorilor postmoderni din persective
diverse, pentru a sublinia relativitatea comunicării unui mesaj. E o
întmplare personală ce capăta anumite conotaţii naţionaliste pe fundalul
războiului ce se apropie.
Eroul narator este la început un copil care urmăreşte din „ceardac”
poveştile satului natal, fragmente din ceea ce aude când „se adună lumea
la taclale”, povestea Svezdei, a faratelui său mai mare, Vojne, povestea
unui sat macedonean în care vin şi plecă italieni, sârbi, bulgari. Asemeni
copilului care începe să privească lumea şi locuitorii satului încearcă să
îşi definească identitatea. Fabulaţiile specifice unui preadolescent
creionează un peisaj de vis şi marchează abilitatea prozatorului de a
schimba registrele de comunicare: „Ca de obicei, când rămâneam
singur, mă gândeam cum fac să mă caţăr până în vârful lui. Pentru ochii
mei de copil era o ţintă cu totul firească, iar pentru sufletul meu o
dorinţă pe deplin realizabilă. Dacă nu am făcut-o totuşi, până acum, s-a
datorat numai faptului că toată lumea mă consideră prea mic”1. Începută
în registrul reveriei, comunicarea capătă deodată un ton realist, chiar
1
Meto Jovanovschi, Brumă pe florile de migdal, traducere Valentin Deşliu,
editura Minerva, 1979, pag 171.
63
uşor comic, visătorul revine cu picioarele pe pământ: „...ce-i drept, am
mai amânat un pic din cauza fricii de urşi şi de lupi, care stau ascunşi
sub fiecare tufă”1. Realitatea e deformată şi înfrumuseţată de fantezia ce
transformă satul de munte devenit un tărâm de basm, loc al unor poveşti
neobişnuite.
Copilul-povestitor, cel ce ne povesteşte propria viaţă, este cel care
asigură unitatea structurală şi ideatică a naraţiunii pe care, din nevoia de
a o identifica cu ceva cunoscut, autorul o numeşte roman. Sunt episoade
aproape independente, povestiri ce pot exista şi singure, aşa cum este
cea despre negustorul de pepeni. El este martorul care povesteşte şi în
jurul său se ordonează firul poveştii.
Unul dintre cele mai interesante episoade, ilustrative pentru tehnica
narativă a autorului, este cel în care eroul/copil-narator îşi imaginează că
fură aparatul de fotografiat al unui unchi. Ciudată expresie plastică a
modernităţii, aparatul i-ar da o autoritate gravă asupra tovarăşilor săi de
joacă şi i-ar permite să contribuie la îmbunătăţirea stării materiale a
familiei, fiindcă în satul acela de munte fotografii erau plătiţi cu ouă. E
o întreagă poveste, desprinsă din firul narativ principal, pusă sub semnul
lui „daca ar”, o poveste atât de convingătoare încât parcă avem impresia
că se petrece în realitate. Povestea aparatului de fotografiat nu este însă
lineară, copilul revenind asupra unor amănunte, corectându-şi propria
imaginaţie şi felul de a se comporta al celor din jur.
Originaliatea acestui roman se datorează existenţei unui personaj ce
aparţine în egală măsură postmodernismului şi spaţiului balcanic:
Svezda. Asemeni spaţiului ideatic în care evoluează, ea stârneşte
sentimente amestecate: femeiile o urăsc pentru că le fură bărbaţii, copiii
o privesc cu frică fiindcă acasă li se spune că este periculoasă, imaginea
însăşi a răului, sunt şi cei care o plac fiindcă e frumoasă şi plină de
viaţă. Aceştia sunt mai ales tinerii satului. Povestea ei e fascinantă,
asemeni locurilor de acolo. A trăit într-o familie săracă ce i-a distrus
copilăria, dar a învăţat să se descurce şi să poată să îşi crească fata în
condiţii mai bune decât cele de care a beneficiat ea. Portretul devine mai
complex când aflăm că rolul ei în mişcarea de partizani este unul destul
de important. Cititorul are pentru ea un sentiment de compătimire
asemănător aceluia pe care îl are pentru istoria nefericită a acestei părţi a
Europei.
1
Ibidem.
64
Ultimile capitole sunt despre destinul copilului narator. Acesta este
nevoit să părăsească satul şi să plece la liceu la Bitolia. Plecarea, iniţial
privită ca un act de emancipare se transformă în melancolică reverie.
Noţiunea de „acasă” se materializează în diferite imagini, toate amintind
de lumea satului natal (o femeie îmbrăcată în portul regiunii, un coş cu
struguri), imagini cadru văzute de la geamul internatului. Dorinţa de a se
reîntoarce în locurile copilăriei nu l-a părăsit, nici atunci când a ajuns să
aibă propria sa casă în capitala ţării sale .
Cheia metaforică a întregului roman se află în ultimul capitol, în care
se discută atitudinea celui care pleacă şi a celui care se întoarce acasă.
Fiii Macedoniei au plecat, dar prea puţini s-au reîntors, conştienţi că
elanul plecării eliberatoare trebuie să se împlinească astfel prin
melancolia reîntoarcerii. Scriitorul aduce în discuţie un anumit tip de
întoarcere, atunci când cei plecaţi simt nevoia să revină acasă, în spaţiul
matcă al spiritualităţii lor. Simplu ca un povestitor popular cu care se
identifică, Meto Jovanovschi explică nevoia de identitate.
65
MARIA ALEXE (ROMÂNIA)
UNDER THE CHARM OF FARYTALES, IN THE
BLOSOOMING ALMOND SHADOW
In the Balkans, no matter which the political or cultural climate, always
there was a great pleasure for storytelling and that is why here there are
manly storytellers among the prose writers of the region. Macedonian
literature is not an exception. Meto Jovanovski, author of Hoar Frost on the
Almond Tree, novel which is the subject of this analysis, is representative of
this common trace. Due to his writing, his native Macedonia’s image is built
up by a number of stories, coming one from another, a fresco of an archaic
society which tries to find its way to modernity. Apparently a classical realist
novel, Jovanovski’s work seems to be a postmodern one. The main
characters are representative and contribute to maintain the folklore
background, helping the author to change the register, feature that seems to
be similar to cinema techniques.
In the Balkans, a place that many people consider to be a place
generating conflicts and negatives energy, everything is under the charm
of a never ending number of fairy tells. Oral traditions, as well as family
or war stories, legends about nationalist brave heroes and partisans,
there are all part of a string on which the reader may rebuild the life of
certain Balkan regions, countries which were part of different states and
which have fought for their national identity. Macedonia’s fate is
probably one of the most dramatic. Famous region in Ancient times,
when due to Alexander the Great was the centre of the known world,
Macedonia crosses anonymously the Middle Age, escape lately the
Ottoman Empire just for being split among Greece, Bulgaria or former
Yugoslavia, so building a national identity turns into a difficult task.
Macedonian spirit was not destroyed by historical difficulties and so
there is now a national Macedonian literature. Writers assuming their
Macedonian identity write mainly in Serbian or Romanian If they were
Aromanians they came to Bucharest and became Romanian writers1.
1
Among famous Romanian writers of Aromanian origin one may quote:
Dimitrie Bolintineanu, Ovidiu Papadima, Hristu Cândroveanu, Neagu Djuvara.
This historian considers that poets as Octavian Goga and Şt. O. Iosif are of
66
Something is sure, no matter where they write and how they write, in
which language all those writers are very good storytellers, following
the tradition of Nastratin Hogea and Seherezada.
One of them is Meto Jovanovski1 , a writer who has become famous
after 1950. He wrote in former Yugoslavia, but considered himself a
Macedonian prose writer. His novel Frost on the Almond Tree is the
story of a Macedonian village, a book with a metaphorical title
illustrating the hard destiny of a Balkan nation. The novel is a fresco of
an archaic society trying to find its way to modernity, a story which
starts before the First World War, during the Ottoman Empire, continues
with episodes from the First World War, and ends during the Second
World War. The novel is quite short and is different of what we may
expect from a historical novel, being mainly a history about comings
and leavings, native country, a story about home nostalgia according to
the vision of a people who hardly can define that space, a way of
assuming identity.
The story starts with an unusual fact, shocking the community:
Svezda, a woman with a light morality kills a frontier guard, Janici, by
throwing him into a fountain. The place has a special signification for
women of the Balkan villages who meet at the fountain, gossips are
spread from this place and local mentality is modelled. The fact looks
irrational, but is the expression of certain state of spirit. From the first
chapter the author ability in changing the plans from concrete to
abstract, from lyric to comic is noticeable. The frontier guard death is a
common fact but it is important in the community life. The author has
Aromanian origin as well. He also thinks that the Romanian state policy which
tried to make the Latin Macedonians (Aromanians) to use Romanian
contemporary language (Daco-Romanian dialect) may have disastrous
consequences for Latin Macedonian culture, leading to a lost of identity of this
south Danube community. (Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor
povestită celor tineri, Humanitas, 2010, p 181)
1
Meto Jovanovschi (b. 1928, village Brajčino) published in Macedonian
language short stories and novels. Frost on the Almond Tree (first edition) was
published in Macedonian in 1965. Later, the writer chooses television and
cinema as main way of artistic expression. The analysed novel was translated in
Romanian by Valentin Deşliu and published by Minerva Publishing House in
1979.
67
the opportunity to tell the story of the peasant who claims his property
by throwing periodically a cat in the fountain, so that the community
would not be able to use it. This turns into a comic aspect a very serious
fact, because the community does not need that fountain anymore, so
the peasant attitude is useless and ridiculous. He seems to be a kind of
Pacala1 expressing himself in an universe where dramatic facts look
simple, aspects which leads to a ridiculous image in the eyes of the
community. This common aspects interrupted by Svezda’s action. The
reader expects a hard punishment and he is worried for the little village
inhabitants. In fact there are not serious consequences of her action,
except the impact on common mentality. It is the starting point of a
series of dramatic facts, each one with its own story, all of them leading
to a common story of war, partisans’ fights. As in a postmodern novel,
the story is retold several times from different perspectives, in order to
underline the relativity of a message. It is a personal fact, which gains
nationalistic connotations due to war background.
The main hero is the narrator who watches the village stories from
the porch of its native house, fragments of what he heard when „people
gather for gossips” Svezda’s story, that of his elder brother Vojne, the
story of a Macedonian village where Italians, Serbs, Bulgarians are
coming and going. As the child, the village inhabitants are searching for
their identity. Fantasies, specific for a teenager, design a fantastic world,
a dreaming landscape helps the author to change the communication
registers: „As usual when I was alone I started thinking how I should
reach the mountain peak. For my children eyes it was a completely
natural target and for my soul an easily fulfilling desire. If I did not do it
yet it was because everybody considered that he was too young.”2.
Started as a dream, the communication gets a realistic tone, even a little
bit sarcastic all of a sudden, the dreamer comes back to reality : ”...to be
correct I postpone it a little bit because of fear of bears and wolves
hidden under each bush.”3. Reality is turned by the writer’s fantasy,
1
Pacala is a well known Romanian folklore character, whose humorous aspect
is due to the contrast between his unconventional attitude, apparently stupid
and the society expectations.
2
Meto Jovanovschi, Frost on the Almond Tree, p. 171
3
Idem.
68
which transforms the mountainous village in a fairy tell land place of
unbelievable stories.
The child/story teller writing, who tells the story of his own life is the
fact that confers the structural and ideatic unity of the narration, which
due to the fact that he wants to identify it with something familiar, calls
it novel There are episodes that are almost independent, stories that
functions alone as that about melons sellers He is a witness around
whom the story is structured.
One of the most interesting episodes, illustrating the writer’s
narrative technique is that in which he imagine that he takes his uncle
photo camera. Strange illustration of modernity, the photo camera gives
him a greater authority in front of his peers and the opportunity to
contribute to the family budget because in that remote mountain village
photographer were paid by eggs. It is a whole story coming from the
main string, a story under the sign of „ IF” so convincing that it seems
real. The story of the photo camera is not simple; the child is retelling
certain episodes, correcting his own imagination and other people facts.
The original aspect of this novel is due to a character that belongs to
postmodernism and to the Balkans as well: Svezda. As the spirituality to
which she belongs she leads to all kind of feelings: women hate her
because she takes their husbands, children look at her with fear because
back home they were toldlast that she is evil, there are people who like
her because she is beautiful and full of life Those are generally the
young people of the village. Her story is fascinating as that of those
places. She lived in a poor family who destroyed her childhood but she
had learned how to live alone and how to give her daughter a better life.
Her portrait becomes more complex when it is obvious that she plays a
key role among the partisans. The reader has for a feeling of
understanding similar to that for the unhappy history of the Balkans.
The last chapters are about the fate of the child narrator. He is forced
to leave his native village and go to high school in Bitola. Departure,
initially perceived as an act of emancipation turns into melancholy
reverie. The notion of "home" is materialized in different images, all
reminiscent of the world of his native village (a woman dressed in the
local area costume, a basket of grapes), images seen from the window of
the dorm. The desire to return to childhood places would never
69
disappear, not even when he had his own house in the capital of his
country had.
The metaphorical key of the novel may be found in that last chapter
about the attitude of those who comeback. Macedonians have left their
native land, but just a few returned, aware of the fact that the joy of
departure has to be fulfilled by the melancholy of return. The writer
brings into light a certain type of return, that to the source spaces, in a
simple way, like a popular story teller, Meto Jovanovschi explains the
need of assuming identity.
Translation: Maria Alexe
70
CONSTANTIN –IOAN MLADIN (ROMANIA/ MACEDONIA)
Aromânii şi cultura lor. Repere macedonene
1. Aromânii în Balcani şi în Macedonia –
cadru general
Pretutindeni şi de foarte multă vreme,
aromânii au fost progresiv şi ireversibil integraţi
în sânul populaţiei majoritare din ţara în care
trăiesc, ceea ce a implicat inevitabil şi antrenarea lor într-un galopant
proces de aculturaţie.
Pe cât de mică1 este Republica Macedonia2, pe atât de mare este
diversitatea sa etnică. Desigur, cel mai important grup etnic este format
de macedonenii slavi (cca. 1 300 000 – la recensământul din 2002).
Alături de aceştia, convieţuiesc albanezi (cca. 500 000), turci (cca. 78
000), ţigani (cca. 54 000), sârbi (cca. 36 000) şi, evident, aromâni şi
meglenoromâni.
De fapt, numărul aromânilor din Macedonia3, singura ţară în care
aromâna are statut de limbă minoritară ce beneficiază de sprijinul
statului4, rămâne necunoscut5. Conform aceluiaşi recensământ, în
1
Suprafaţa ei (puţin peste 25 000 km2), echivalentă cu de trei ori suprafaţa
judeţului Suceava, este împărţită, din 2004, în 8 regiuni şi 85 de districte /
judeţe (maced. opštini). Chiar capitala, Skopje, regrupează 8 asemenea
districte/ judeţe, fiind împărţită la rândul ei în 10 sectoare (numite tot opštini).
2
Sau FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia / Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei)/ ARYM (Ancienne République Yougoslave de
Macédoine), apelativ întrebuinţat în ţările care nu au recunoscut independenţa
ţării.
3
Cunoscuţi aici cu etnonimul vlasi şi, mai rar, ar(o)mâni, ţinţari sau cuţovlasi.
4
Situaţia este aceeaşi pentru toate celelalte etnii minoritare.
5
La fel ca numărul aromânilor din celelalte ţări balcanice în care aceştia sunt
localizaţi (Albania – cca. 200 000, Bulgaria – cca. 20 000, România – cca. 100
000, Serbia – cca. 15 000). Acestor comunităţi, mai mult sau mai puţin
compacte, trebuie să li se alăture enclavele aromâne din diaspora (America,
Australia, Austria, Canada, Franţa, Germania). Chiar dacă sunt puţin
numeroase, ele nu sunt cu nimic mai puţin importante decât comunităţile din
Balcani. Dispunând de resurse financiare pe care nu le-au avut aromânii
71
Macedonia ar fi înregistraţi oficial peste 9000 de aromâni. În realitate,
se pare că populaţia aromâna de aici oscilează, în funcţie de diferite
surse neoficiale, între 100 000 şi 150 000-180 000 de persoane.
Cauzele acestor discrepanţe sunt diferite şi ţin toate de domeniul
evidenţei: (1) politica sistematică de deznaţionalizare şi de asimilare
promovată de fostul regim iugoslav, (2) rezerva unor membri ai
comunităţii aromâne în a-şi declara apartenenţa etnică de teama unor
posibile discriminări în cariera profesională şi în viaţa administrativă,
(3) manipulările statistice frecvente în statele multietnice cu o
democraţie precară şi având o politică etno-integratoare programată.
Constituţia macedoneană, adoptată în 1991, adică imediat după
declararea independenţei faţă de Iugoslavia, recunoaşte etnia aromână ca
pe o parte integrantă a naţiunii macedonene şi, în felul acesta, îi conferă
o serie de drepturi, aşa cum procedează cu toate celelalte etnii.
Legislaţia macedoneană este susţinută şi de legislaţia europeană,
existând, de exemplu, o recomandare (Recomandarea 1333 din 1997)
adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi adresată
guvernelor din ţările unde locuiesc aromâni, care recunoaşte existenţa
unei limbi aromâne şi susţine acordarea de facilităţi în folosirea acesteia
în învăţământ, în biserică şi în mass-media. Cele mai importante
asemenea libertăţi constau în dreptul la păstrarea identităţii etnice,
culturale, lingvistice, religioase, în dreptul la învăţământ în limba
maternă, în posibilitatea pe care o are comunitatea aromână de a-şi
organiza partide politice1 şi asociaţii culturale.
2.
Aromânii – controverse identitare.
Cum se ştie, un consens general şi pe termen lung cu privire la
identitatea aromânilor nu a existat nicicând. Nici între filologii şi
lingviştii români (unii chiar aromâni) şi aromânii din sudul Dunării, nici
între comunităţile aromâne din Balcani, nici măcar între toţi membrii
niciodată în trecutul recent în ţările lor de origine, reprezentanţii aromânilor din
diaspora au exercitat dintotdeauna şi exercită şi în prezent o mare influenţă
asupra celor rămaşi „acasă” (prin intermediul publicaţiilor, al întrunirilor
ştiinţifice sau culturale pe care le-au organizat etc. ).
1
De exemplu: Partia a armânjloru ditù Machidunii, Unia democratâ-a
armânjlor dit Machidunii. Aromânii sunt reprezentaţi în Parlament. Şi celelalte
partide politice din Macedonia sunt construite tot pe principii etnice.
72
acestor comunităţi. Chiar dacă toată lumea este conştientă că această
lipsă de unitate a constituit permanent un impediment serios în calea
procesului de coeziune comunitară, o asemenea armonie nu poate fi
anticipată pentru viitorul apropiat.
Foarte pe scurt, controversele care îi dezbină astăzi pe aromânii din
Macedonia, în consens cu frământările ştiinţifice şi ideologice din alte
regiuni, au în centru dilema privind statutul pe care ar trebui să îl aibă
această etnie: parte componentă a poporului macedonean, ca o ramură a
latinităţii răsăritene vorbind un dialect al limbii române (orientarea
„paleoarmâniştilor”) sau o entitate distinctă de macedonenii slavi şi
vorbind o (altă) limbă romanică, distinctă de limba română (orientarea
„makedonarmânjlor”).1 Altfel spus, comunităţile aromâne sunt
dezbinate de polemicile legate de definirea statutului pe care ar trebui să
îl aibă aromâna – dialect meridional al limbii române (racordat şi
subordonat variantei standard/ literare a limbii române) sau (o altă)
limbă romanică cu drepturi depline şi total independentă de limba
română. Aspectul iredentist al problemei2, destul de artificial întreţinut
de unele impulsiuni politice, readuce în discuţie statutul de dialect sau
de limbă al idiomului şi (a doua polemică majoră), de aici, opţiunea
pentru un tip de scriere sau altul – mai apropiat de scrierea limbilor
slave sau de scrierea limbii române (a treia polemică).
Activităţile concertate privind prezervarea valorilor spirituale
aromâne sunt în mare parte prejudiciate de dificultatea de a standardiza
acest idiom. Desigur, limba standard (şi, implicit, limba literară), aflată
1
Românii sud-dunăreni (aromânii, meglenoromânii, istroromânii) au fost
consideraţi, pe rând: (1) imigranţi în ţările balcanice din regiunea norddunăreană (istoriografia şi lingvistica română şi străină, alta decât cea maghiară
şi greacă), (2) resturi ale unei latinităţi sud-dunărene care s-a deplasat târziu la
nord de Dunăre (istoriografia maghiară), (3) greci latinizaţi care au evoluat
diferit şi absolut independent de români (istoriografia elenă), (4) traci
romanizaţi independent de populaţia geto-dacă romanizată la nord de Dunăre
(curentul „la modă” astăzi în ţările balcanice sud-dunărene). Considerarea
aromânei drept limbă şi nu dialect se justifică în primul rând prin faptul că
instituţiile europene îşi propun să susţină limbile mici şi regionale, ameninţate
cu dispariţia (nu şi dialectele sau graiurile!).
2
Încă neexprimat în mod deschis de reprezentanţii curentului „neoarmânist”.
Eventuale atitudini iredentiste nu sunt de aşteptat din partea aromânilor,
deoarece aceştia au făcut dintotdeauna dovada loialităţii lor faţă de această ţară,
având şi un număr destul de redus pe deasupra.
73
în plin proces de normare, nu poate fi alta decât limba fixată deja în
operele clasicilor aromâni din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, fie ele
creaţii literare originale, culegeri de folclor literar sau lucrări lingvistice,
precum1 Nushi Tulliu, Zicu A. Araia, Constantin Belimace, Pericle
Papahagi, Nicolae Velo, Marcu Beza, George Murnu, Nicolae Batzaria,
Marcu Beza, Nida Boga, Ion Foti…
Acceptarea şi asumarea unanimă a acestui model nu este deloc un
lucru atât de simplu pe cât ar putea el să pară la prima vedere, deoarece
în Macedonia, la fel ca în celelalte enclave aromâneşti din lume, se
vorbesc mai multe variante regionale ale idiomului (numite dialecte de
către cei care consideră aromâna o limbă aparte şi graiuri de către cei
care o consideră un dialect al limbii române). În aceste condiţii, este
greu de luat o decizie unanim acceptată privind desemnarea unei
variante drept bază dialectală a unei limbi standard/ literare.2
Implicaţiile imediate ale acestor discuţii, prezente şi în celelalte spaţii
geografice unde vieţuiesc aromâni, întârzie standardizarea/ unificarea
1
Nushi Tulliu (1872-1941), scriitor aromân. Zicu A. Araia (1877-1948), poet
aromân care s-a întors şi a trăit pe meleagurile natale (în Pind), după ce şi-a
făcut studii filologice în România. Constantin Belimace (1848-1928), scriitor şi
publicist aromân, militant al cauzei aromânilor, cunoscut mai ales ca autor al
poeziei Dimindarea părintească, considerată imnul aromânilor. Pericle
Papahagi (1872-1943), reputat lingvist, filolog şi folclorist român de origine,
editor al primei gramatici aromâne (Gramatica lui Mihail C. Boiagi, Viena,
1813). Nicolae Velo (1882-1924), scriitor aromân şi diplomat român de carieră.
Marcu Beza (1882-1949), poet şi prozator aromân, diplomat român de carieră.
George Murnu (1868-1957), cel mai prestigios scriitor aromân din perioada
modernă, traducător de talent şi istoric de origine aromână. Nicolae Constantin
Batzaria (1874-1952), prozator aromân şi publicist (mai ales pentru copii;
director publicaţiei Deşteptarea, primul ziar aromânesc editat în România),
înalt demnitar în parlamentul otoman. Marcu Beza (1882-1949), scriitor şi
diplomat de origine aromână, membru corespondent al Academiei Române.
Nida Boga (1886-1974), poet aromân originar din Veles. Ion Foti (1887-1946),
poet aromân, culegător de folclor şi traducător
2
Situaţia aromânei este în deplină armonie cu situaţia pe care o cunoaşte limba
majoritară – macedoneana. Aceasta: (1) este considerată o limbă slavă de sud
de sine stătătoare dar înrudită îndeaproape cu bulgara (lingvistica şi
istoriografia macedoneană) sau un dialect bulgar sud-vestic (lingvistica şi
istoriografia bulgară), (2) este divizată în şapte dialecte şi aproximativ treizeci
de graiuri bine conturate şi distincte între ele, (3) a început să fie normată din
1945 (oficial).
74
ortografică şi, în general, îngreunează procesul de desăvârşire a unei
limbi unitare, fără de care limba în sine nu are prea multe şanse de a se
păstra, mai ales în societatea modernă, unde ea este puternic concurată
de alte coduri lingvistice mult mai bine consolidate (sub aspectul valorii
de cod comunicaţional interetnic, al prestigiului cultural, al importanţei
economice şi al funcţiei administrative). Punerea în prim plan exclusiv a
unei variante regionale sau a alteia (ca bază a limbii standard/ literare),
cu respingerea atât de tranşantă a raporturilor aromânei cu româna, nu
poate avea decât efecte nefaste.
În mod concret, controversele ideologice legate de apartenenţa –
non-aparteneţa aromânei la grupul dialectal român se manifestă mai ales
sub forma unor mai vechi şi mereu actuale dezbateri pasionale în jurul
ortografiei care ar trebui adoptate pentru scrierea aromânei. În marea lor
majoritate, aromânii din Macedonia au aderat la folosirea „alfabetului de
la Freiburg”1, propus de către Tiberius Cunia2 şi impus de Vasile
Barba3, prin intermediul revistei (Zborlu a nostru) pe care acesta o edita
în oraşul german. Respingerea scrierii propuse de Matilda CaragiuMarioţeanu şi de Nicolae Saramandu4, apropiată de practica tradiţională
1
Şi acest alfabet este folosit cu extrem de multe inconsecvenţe, şovăieli şi
aplicări denaturate.
2
În cadrul unui simpozion organizat la Bitola (în 1997) şi consacrat
standardizării sistemului.
3
Vasile Barba (1918-2007), aromân, filolog autodidact şi diletant extrem de
controversat, promotor radicalist al teoriei conform căreia aromânii ar fi un
popor romanic (makedonarmân), distinct de poporul român, iar idiomul lor ar fi
o limbă neolatină de sine stătătoare (makedonarmâna), nu un dialect. Alături de
un alt aromân, Tiberius Cunia (stabilit în SUA), a elaborat un sistem de scriere
pe baza alfabetului folosit de către Mihail C. Boiagi (în 1813), mult diferit de
scrierea din România, alfabet difuzat mai ales prin intermediul revistei Zborlu a
nostru („Cuvântul nostru”), pe care Vasile Barba o edita la Freibourg, unde se
stabilise în ultima parte a vieţii sale. De exemplu, pentru a reduce numărul
diacriticelor, palatalizarea este redată în scris prin digrafe (nj, lj) şi tot prin
digrafe sunt reprezentate africata ţ (ts sau dz pentru varianta ei sonoră) şi
fricativa ş (sh). Litera ã este echivalentă atât cu ă, cât şi cu î / â din scrierea
românească. Se foloseşte însă ã pentru a reda, confuz, două sunete diferite – î şi
ă (şi, uneori, un sunet intermediar între acestea două, care apare în unele
variante regionale).
4
Caragiu Marioţeanu – Saramandu 2005. Manualul de Aromână foloseşte
literele cu diacritice uzuale în română (ă, â, î, ţ, ş). Dar apar aici şi alte
75
a scrisului românesc, nu a prea fost luată în considerare (în ultimii ani,
adică după publicarea Manualulului) nu atât din motive ideologice
(aromâna este dialect sau limbă?), cât dintr-o multiplă comoditate a
celor ce scriu în aromână: folosirea literei j ca semn al palatalizării este
foarte familiară celor ce folosesc alfabetul chirilic, literele româneşti cu
diacritice sunt puţin cunoscute acestora şi nici nu se regăsesc pe
claviatura maşinii lor de scris ori, mai nou, pe tastatura calculatorului.
3.
Aromâna în şcoală, în biserică, în mass-media.
În societatea modernă, două instituţii sunt considerate indispensabile
pentru întreţinerea şi perpetuarea fondului cultural-spiritual al unei etnii:
şcoala şi biserica.
Cu toate că, după 1991, Macedonia sprijină oficial învăţământul în
limba tuturor minorităţilor recunoscute, aromâna se predă (câte două ore
pe săptămână), începând cu anul şcolar 1995-1996, doar în aproximativ
cincisprezece şcoli, care au o importantă populaţie şcolară vlahă.
Cursurile, facultative şi organizate pe baza unor iniţiative private1,
sunt susţinute de un personal didactic necalificat, care nu urmăreşte o
programă de studii coerentă şi unitară şi nici nu dispune de un suport
logistic corespunzător (manuale pentru mai multe obiecte şi pentru
niveluri diferite de studii, dicţionare, gramatici...).
În ultimii ani au existat unele tentative de organizare a sistemului de
învăţământ în aromână cu sprijinul statului român, în prelungirea
tradiţiei pe care asemenea şcoli a avut-o cândva în Macedonia2. Până în
momentul de faţă, toate aceste tentative au eşuat, dar situaţia s-ar putea
schimba într-o anumită măsură, având în vedere faptul că în cadrul
Facultăţii de litere „Blaže Koneski” de la Universitatea „Sf. Kiril şi
simboluri folosite cândva de scrierea românească, însă mai greu de redat în
scrierea mecanică (ḑ, ń, ľ).
1
Oarecum după modelul şcolilor asociative din alte ţări unde se încearcă
salvarea unor idiomuri ameninţate cu extincţia: ABCM Zweisprachigkeit
(pentru alsaciană), Bressola (pentru catalană), Calandreta (pentru occitană),
Diwan (pentru bretonă), Ikastola (pentru bască).
2
Sub dominaţia Imperiului otoman, în Macedonia istorică au funcţionat 75 de
şcoli româneşti între 1866 şi 1906. Şcoli româneşti au existat în Balcani până la
în momentul instaurării comunismului în România. Adevărul este însă că nici
atunci aceste şcoli nu s-au bucurat de un prea mare succes, aromânii ezitând sau
refuzând să îşi înscrie copiii aici de teama românizării lor.
76
Metodiu” din Skopje s-a deschis din anul universitar 2010-2011 o
Catedră de limba şi literatura română şi că se preconizează înfiinţarea
unei linii de studii în aromână în cadrul acestei catedre.
În ceea ce priveşte biserica, trebuie spus că nici aici încercările de
reînviere a tradiţiei (serviciul religios în aromână) nu au avut mare
succes. În aromână, slujba se mai oficiază astăzi regulat doar în biserica
„Sf. Constantin şi Elena” din Bitola şi, ocazional, în câteva biserici din
restul ţării. Oricum, acest aspect este mult mai puţin important în
comparaţie cu rolul care ar trebui să îi revină şcolii, pentru că în
Macedonia interesul pentru biserică s-a diluat oricum foarte mult în
ultimele decenii şi, astfel, impactul pe care ea l-ar putea avea în
prezervarea identităţii etnice aromâne este extrem de scăzut. Mutatis
mutandis, acest rol este astăzi asumat de mass-media.
Cultura aromână şi problemele specifice comunităţii sunt prezente în
câteva periodice specializate: (1) Armâna Machidonă (editată de Sutsata
a Muljerilorù Armâni ditù Machidunii), (2) Bilten Armânâmea – bilingv
(editată de Sutsata a armânjlor di Shtip „Santa Dzurdzu”), (3) Fenix
(editată de Liga a armânjloru ditu Machidunii), (4) Grailu Armânescu
(editată de Uniea ti cultura-a armânjlor dit Machidunii), (5) Lutseafirlu
(editată de Sutsata a armânjlor di Shtip „Santa Dzurdzu”).
Întrucât editarea lor este condiţionată de ritmicitatea şi de cuantumul
finanţărilor private benevole, apariţia acestor publicaţii a fost
discontinuă şi, cu două excepţii (Armâna Machidonă şi Bilten
Armânâmea), chiar suprimată.
De mult mai mare succes s-au bucurat şi se bucură şi în continuare
emisiunile radio-televizate, difuzate: (1) de postul naţional de radio şi
televiziune (Postul MTV / Makedonska Radio Televizija1 – emisiunile:
(a) Scânteao, difuzată luni – ora 14, 30-15, miercuri – ora 15-15, 30,
vineri – ora 14, 30-15 şi în ultima zi de duminică a fiecărei luni – ora 14,
30-15, 30; (b) o emisiune radio fără un nume anume, difuzată zilnic –
ora 19-19, 30) sau de (2) Radio Stip (emisiunea Grailu amânescu
(difuzată sâmbăta; ora: 9-10)).
Conţinutul tuturor acestor emisiuni este axat preponderent pe
difuzarea de materiale culturale, în special de muzică şi dansuri
tradiţionale.
1
Constituţia din 1991 obligă postul radio public să difuzeze emisiuni în toate
limbile recunoscute în ţară.
77
4. Aromânii şi viaţa asociativă – salvarea identitară prin
cultură
În ciuda existenţei unui cadru constituţional favorabil şi a unui cadru
juridic adecvat, precum şi în pofida bunelor intenţii exprimate de toţi
factorii de decizie, instituţiile de profil macedonene reuşesc mult prea
puţin să susţină proiectele şi activităţile specifice menite să contribuie la
prezervarea identităţii comunităţilor aromâne. Aceeaşi soartă o au şi
celelalte comunităţi etnice din Macedonia, cauza subfinanţării unor
asemenea programe fiind una singură: lipsa de fonduri cu asemenea
destinaţii într-o ţară confruntată cu grave probleme economice imediat
după părăsirea spaţiului iugoslav.
Conştienţi de riscul deznaţionalizării accelerate şi al asimilării
ireversibile la care este supusă populaţia aromâna din Macedonia,
aceasta face în prezent eforturi vizând renaşterea şi afirmarea identităţii
ei etnice, lingvistice, culturale şi religioase. De aceea, structurile
organizatorice comunitare ale aromânilor au înfiinţat mai multe societăţi
culturale şi asociaţii non-guvernamentale, care intenţionează să
desfăşoare diverse programe pe linia promovării şi apărării identităţii
etnice, culturale, lingvistice şi confesionale.
Prin statutele lor foarte ambiţioase, toate aceste societăţi şi asociaţii,
al căror scop suprem este renaşterea conştiinţei naţionale a populaţiei
aromâne, îşi propun, cu diferenţe nesemnificative, următoarele
obiective: (1) înfiinţarea de şcoli, (2) pregătirea de cadre didactice
menite să asigure instruirea copiilor în aromână, (3) deschiderea de
biblioteci şi înzestrarea acestora cu cărţi şi reviste (prin achiziţii şi prin
donaţii), (4) organizarea unor acţiuni cultural-artistice, care să valorifice
şi să difuzeze formele de cultură populară (tradiţională şi
contemporană), (5) stimularea creaţiei populare şi revitalizarea
folclorului, (6) oficierea slujbelor religioase în aromână, (7) difuzarea,
în ţară şi în străinătate, a unor opere literare originale de autori aromâni,
care să popularizeze contribuţiile aromânilor la patrimoniul cultural
balcanic şi european.
În momentul de faţă, în Macedonia sunt înregistrate următoarele
societăţi şi asociaţii culturale ale aromânilor: (1) Clublu di muljerr
poetesi shi artisti, (2) Comuna Armânească „Fratslji Manachea”
(Bitola), (3) Liga a armânjloru ditù Machidunii, (4) Sutsata „Beala”
(Struga), (5) Sutsata „Frats Manachi” (Bitola), (6) Sutsata „Halcia al
Brova” (Kumanovo), (7) Sutsata „Halcia al Gazdu” (Sveti Nicole), (8)
78
Sutsata „Iancitsa” (Kičevo), (9) Sutsata „Kavalioti” (Skopje), (10)
Sutsata „Lunjina” (Ohrid), (11) Sutsata „Nicola Batsaria” (Kruševo),
(12) Sutsata „Pitu Guli” (Skopje), (13) Sutsata „Punte” (Struga), (14)
Sutsata a Armânjlor di Shtip „Santa Dzurdzu” (Štip), (15) Sutsata a
muljerlor armâni ditù Machedonii (Skopje), (16) Sutsata armânească
„Moscopole” (Skopje), (17) Sutsata armânjlor „Scanteau” (Veles),
(18) Sutsata di poets armânj di Skopje (Skopje; actualmente Sutsata-a
scriitorlor shi artishtsâlor armânj dit-Macedonia), (19) Sutsata
italichească – armânească ti colaboratsii culturală, (20) Sutsata ti
biznismenj armanj dit Machidunii „Mandră” (Skopje; cu Sectsia di
muljer şi cu Grupa di veclji cantitsi armaneashtsâ „Gramusteanj”),
(21) Sutsata ti cultureă „ART” (Kruševo), (22) Sutsata ti folclor
„Nbeala” (Struga), (23) Tinira armâname ali Machedonii, (24) Uniea
humanitară – armânească – Lutsita Sta-Marii, (25) Uniea ti cultura-a
armânjlor dit Machidunii „Grailu Armânescu”.
Întrucât însă toate aceste formaţiuni sunt în totalitate dependente de
contribuţiile benevole ale etnicilor aromâni sau de sponsorizări1 venite
din partea unor companii comerciale deţinute de membri marcanţi ai
comunităţii, activitatea lor este foarte modestă şi lipsită de continuitate.
Tocmai de aceea, un sprijin substanţial pentru funcţionarea lor în
parametri acceptabili le este oferit de Ambasada României la Skopje,
care întreţine în mod tradiţional şi nediscriminatoriu2 relaţii cu toate
structurile politice, civice şi culturale ale aromânilor. Astfel, Ambasada
României încurajează diverse acţiuni culturale tradiţionale sau de
marcare a unor evenimente, cum ar fi: Ziua Naţională a Aromânilor,
Festivalul internaţional de poezie aromână „Constantin Belimace”,
Serile culturale organizate la Bitola, la Gevgelija, la Ohrid şi la Skopje,
1
După ce s-au sedentarizat şi s-au urbanizat, orientându-se spre sectoare de
activitate prin definiţie aducătoare de profit (administraţia de nivel înalt,
comerţul, sistemul bancar) sau spre domeniul cultural-artistic, mulţi aromâni
macedoneni au început să se numere printre oamenii cei mai înstăriţi din
această ţară, deţinând totodată importante funcţii de conducere. Reprezentanţi
ai comunitarii aromâne au fost promovaţi în posturi importante în aparatul
guvernamental (miniştri, directori de departamente, bănci, întreprinderi etc. ).
Din aceste poziţii ei sunt în măsură să influenţeze şi să sprijine mişcarea de
renaştere a cauzei aromâne, tendinţă atenuată totuşi mult în zilele noastre.
2
Adică trecând peste diferenţele conceptuale prind statutul aromânilor în raport
cu românii din România.
79
Festivalul Internaţional al Aromânilor de la Malovište (Ethno-Festivalu
Malovishtea)…
Dintre toate societăţile şi asociaţiile culturale mai sus menţionate,
una se distinge în mod deosebit – Sutsata-a scriitorlor shi artishtsâlor
armânj dit-Macedonia, condusă de o personalitate marcantă a vieţii
culturale aromâne din Macedonia – Vanghea Mihanj-Steryu (alias
Vanghea Mihailova-Şteriova).1 Activitatea Societăţii scriitorilor şi
artiştilor aromâni din Macedonia este exemplară şi emblematică pentru
întreaga mişcare de renaştere culturală pe care o desfăşoară aromânii
macedoneni, ca formă ideală a încercărilor lor de salvare identitară.
Sutsata manifestă o deschidere multiculturală totală, promovând atât
cultura aromână în alte spaţii culturale (mai cu seamă în cel românesc),
cât şi valorile româneşti în rândurile aromânilor din Republica
Macedonia. Rolul manifestărilor pe care le organizează Societatea este
de a susţine şi promova valorile limbii literare aromâne şi române la
nivelul comunităţii aromâne, de a transmite creaţia literară clasică
aromână şi românească, clasică şi modernă.
Colaborând cu peste douăzeci de instituţii şi societăţi, majoritatea din
România, Albania, Bulgaria, Grecia, Republica Moldova, Serbia,
Ucraina, Societatea a realizat numai în ultimii trei ani peste şaizeci de
proiecte culturale: editări de cărţi2 şi expoziţii de carte, transpuneri în
aromână din autori români şi străini, expoziţii de pictură şi fotografie cu
caracter etnografic, festivaluri şi seri de poezie, recitaluri, simpozioane,
cercetări etnologice şi lingvistice de teren.
Creaţia membrilor Societăţii este îndreptată programat atât înspre
stimularea şi difuzarea creaţiile proprii, cât şi înspre formele de
integrare ale culturii aromâne în cultura românească. Puternic ancorată
în memoria colectivă, creaţia artiştilor aromâni grupaţi în Sutsata-a
scriitorlor shi artishtsâlor armânj, reia în variate forme de expresie
tematica poeziei clasice – reflex al unui univers arhaic: evocarea
1
Preşedinta Societăţii este ea însăşi o personalitate extrem de complexă: poetă,
prozatoare, dramaturg, traducătoare, pictoriţă, actriţă, realizatoare de film.
Vanghea Mihanj-Steryu a publicat patruzeci şi patru de volume (creaţii
originale în macedoneană, în română, în aromână – cele mai multe, antologii de
transpuneri din română în aromână şi invers), fiind distinsă cu peste douăzeci
de premii pentru activitatea sa literară..
2
Din 2007 a publicat zece cărţi de poezie, traduceri şi transpuneri în aromână
din autori de diferite expresii lingvistice, sponsorizate şi din alte ţări.
80
nostalgică a unor locuri-simbol în istoria aromânilor (Samarina1 din
Macedonia grecească, Moscopole2 din sud-estul Albaniei sau Bitola3 şi
Krušova4 din Macedonia), rememorarea ocupaţiilor tradiţionale şi a
obiceiurilor strămoşeşti, lupta pentru supravieţuire (inclusiv lingvistică)
în arealul balcanic multienic, înstrăinarea şi efectele ei, elogiul iubirii,
satirizarea tarelor omeneşti.
Sutsata organizează anual Zilele culturii aromâne, în cadrul cărora se
desfăşoară Festivalul internaţional de poezie „Contantin Belimace”.
Concluzii
Profitând din plin de drepturile şi libertăţile (politice, culturale,
educaţionale, confesionale) pe care le oferă constituţia macedoneană,
comunităţile aromâne din această ţară s-au organizat în structuri
specifice menite să le asigure conservarea identităţii etnice. Activităţile
desfăşurate de acestea, cu foarte puţine excepţii, sunt extrem de modeste
atât cantitativ, cât şi calitativ. Ele îşi propun să stimuleze şi să difuzeze
creaţii originale, mai ales folclorice (literare, muzicale, coregrafice) prin
forme de manifestare specifice: scurte emisiuni radio-tv, publicaţii
sporadice, festivaluri, sărbători tradiţionale. Desfăşurate într-un registru
eminamente diletant şi perturbate în desfăşurarea lor de disensiunile
ideologice provenite din modul diferit sau antagonic în care aromânii îşi
percep identitatea unii faţă de ceilalţi şi toţi la un loc faţă de români,
1
Puternică comunitate economică şi culturală aromână din Pind în secolul al
XVIII-lea – al XIX.
2
Cel mai mare oraş din Balcani în secolul XVII-lea, important centru cultural
şi comercial al aromânilor.
3
Important centru economic-comercial şi educaţional în secolul al XIX-lea, în
apropierea căruia (la Bukovo) se află cel mai mare cimitir aromân şi unde, din
1903 şi până după cel de-al doilea război mondial, a funcţionat un liceu
românesc susţinut de statul român.
4
Comună cu o mare concentraţie de aromâni, unde aromâna este al doilea
idiom vorbit (oficial) după macedoneană, intrată în memoria colectivă prin
două nume emblematice: Pitu Guli (alias Pitu Vlahul), capul Insurecţiei
antiotomane Ilinden (Sfântul Ilie; maced. Ilindensko vostanie; 2 august 1903)
care a dus la proclamarea Republicii de la Krušova (ce a durat numai 12 zile) şi
Toše Proeski (alias Todor Proeski; 1981-2007), unul dintre cei mai populari
cantautori din Balcani şi cel mai bun interpret popular din Macedonia (artistul a
copilărit şi este înmormântat la Krušova, oraşul natal al tatălui său).
81
aceste forme specifice de manifestare a identităţii aromânilor
macedoneni sunt singurele posibile astăzi şi, probabil, încă multă vreme
de aici înainte.
BIBLIOGRAFIE
*Anual – Зборник I, 2008, Univerziumlu-s artâljei – Универзиот на
уметноста, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje].
*Anual – Зборник II, 2009, Univerziumlu-s artâljei – Универзиот на
уметноста, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje].
*Anual – Зборник III, Armânjlji tu tricutlu shi azâ – Ароманците во
минатото и денес, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje, 2010].
*The forgotten minorities of Eastern Europe: the history and today of
selected ethnic groups in five countries – the history and today of selected
ethnic groups in five countries, 2004, [edited by Arno Tanner], [Helsinki], EastWest Books.
Bacou, Mihaela, 1989, „Entre acculturation et assimilation: les Aroumains
au XXe siècle”, în Les Aroumains, Paris, Publications Langues’O, (Cahiers du
Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est; 8), p. 153167.
Bârsoan, Adrian, 1996, Românii sud-dunăreni între tragedie, uitare şi
speranţă, Bucureşti, Bravo Press.
Berciu Drăghicescu, Adina, 1996, Românii din Balcani – Cultură şi
spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea. Începutul secolului al XX-lea,
[Bucureşti], Editura Globus.
Caragiu Marioţeanu, Matilda, Nicolae Saramandu, 2005, Manual de
aromână / Carti trâ înviţari armâneaşti, Bucureşti, Editura Academiei
Române.
Friedman, Victor A. , 2001, „The Vlah Minority in Macedonia: Language,
Identity, Dialectology, and Standardization”, în Selected Papers in Slavic,
Balkan, and Balkan Studies, University of Helsinki, Helsinki, p. 26-50.
Kahl, Thede, 2005, Istoria Aromânilor, Bucureşti, Editura Tritonic.
Kahl, Thede, 2008, „Consideraţii privind dispariţia limbilor cu trimitere la
romanitatea balcanică”, în Philologica Jassyensia, nr. 1 (VI), p. 129-145.
Trifon, Nicolas, Stamatis Beis, Thede Kahl, 2005, Les aroumains, un peuple
qui s’en va, Paris, Editions Acratie, La Bussière.
82
CONSTANTIN-IOAN MLADIN
AROMANIAS AND THEIR CULTURE. MACEDONIANS
LANDMARKS
1. Aromanians in the Balkans and in Macedonia – general frame
Everywhere and since long time ago, Aromanians have been
progressively and irreversibly integrated among majority population of
the country they are living in, fact that leaded to an accelerated process
of acculturation.
On how small1 is the republic of Macedonia2 is, so great is the ethnic
diversity. The largest ethnic group is the Slavic Macedonians (around. 1
300 000 – 2002 census). With them there are Albanians (about. 500
000), Turks (about. 78 000), Gipsies (about. 54 000), Serbs (about. 36
000) and, obviously Aromanians and Meglenoromanians.
Actually the number of Aromanians in Macedonia3, the only country
where the Aromanians language has the status of a minority language
supported by the state4, is still uncertain5. According to the same census,
more then 9000 Aromanians are officially registered in. Actually it
1
Its surface (a little bit over 25 000 km2), is tree times more than that of
Suceava country, it has been divided since 2004, in 8 regions and 85 districts
countries (maced. opštini). Even the capital city, Skopje, gathers 8 districtscountries, and it is divided into 10 sectors (named opštini).
2
or FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia/ ARYM (Ancienne
République Yougoslave de Macédoine), name used by countries which have
not recognized the country independence .
3
Known here as vlasi and, rarely, ar(o)mâni, ţinţari or cuţovlasi.
4
The situation is the same for all minority ethnic groups.
5
The number of other Aromanians in other Balkan countries is. (Albania – cca.
200 000, Bulgaria – cca. 20 000, Romania – cca. 100 000, Serbia – cca. 15
000). To those more or less compact communities, we should add the enclaves
of Aromanians living in the Diasporas (America, Australia, Austria, Canada,
France, Germany). Even though they are not so large, these communities are as
important as those from the Balkans. They have a great influence upon those
from the Balkans due to their financial resources much larger then of any
Aromanian community in the past (through publications, scientific or cultural
meetings etc.).
83
seams that the Aromanians population is according to quoted unofficial
sources among 100 000 and 150 000-180 000 people
The causes of those discrepancies are different, yet obvious: (1)
systematic policy of denationalisation and assimilation promoted by the
former Yugoslavia regime (2) fear of some members of the Aromanians
community in declaring their nationality in order to avoid possible
discrimination in professional life and in administration (3) statistics
manipulation, frequent in multiethnic countries with a fragile democracy
and having a pre-set integrating policy.
Macedonian constitution, adopted in 1991, immediately after the
declaration of independence, recognises the Aromanians as an
integrated part of the Macedonian nationality, offering them rights as for
the other ethnical groups. Macedonian legislations supported by the
European one, there is a special recommendation (Recommendation
1333 of 1997) adopted by European Council Parliamentary Assembly,
addressed to countries where Aromanians are living, recognising the
existence of the language and which gives facilities for using the
language in schools, church and mass media. The most important rights
consist of preserving ethnical, cultural, linguistic, religious identity,
education in their mother tongue as well as the possibility to organise
political parties 1 and cultural associations.
2. Aromanians– identity controversies.
As it is known, a consensus regarding the Aromanians’ identity has
never existed. Nether among linguists and philologists (Some of them
Aromanians) and the Aromanians from the South of the Danube, nor
between the Balkan communities, not even among members of the same
community there is not a consensus. Everybody has been aware of the
fact that this luck of unity was a permanent minus in the process of
community connexion. Such a harmony can not be anticipated.
Briefly the main controversies among the Aromanians from
Macedonia, similar to the ideological and scientific disputes of other
regions, concern the status of this ethnic group, part of the Macedonian
1
For example Partia a armânjloru ditù Machidunii, Unia democratâ-a
armânjlor dit Machidunii. Aromanians are represented in the Parliament, as
other ethnical parties of Macedonia.
84
people as a branch of eastern Latinity. According to the paleoramanic
orientation they speak a dialect of Romanian language, as for the
makedo Romanic orientation they should be considered as distinct
community versus the Slavic Macedonians speaking another Romanic
language, than Romanian.1 In other words the Aromanians communities
are divided by disputes concerning the status of their language – a
southern dialect of Romanian language (connected and subordinated to
the standard variant of the literary language) or another Romanic
language completely independent of Romanian. The irredentist aspect of
the problem2, artificially maintained by some political impulses, brings
into light the status of the idiom: a language or a dialect (the second
major dispute), this leads to the third dispute: the way of writing – closer
to Slavic languages or to Romanian.
Activities concerning the preservation of Aromanians’ spiritual
values are partially prejudiced by the difficulty to design a standard
profile of this idiom. Of course the standard language (literary language
as well) in a process of standardization cannot be different of the
language already fixed in the works of classical Aromanian writers of
the XIX-th.and XX-th. Century, being original literary works folklore
collections or linguistic works such as 3 Nushi Tulliu, Zicu A. Araia,
1
Romanians from the south Danube (aromânii, meglenoromânii, istroromânii)
were considered in turns: (1) Northern Balkan immigrants (Romanian and
foreign historiography and linguistics , exept the Hungarian and Greek one), (2)
part of a Southern Latinity which lately migrated North of the Danube
(Hungarian historiography), (3) Latin Greeks who are and evolved completely
independent compared to the Romanians (Greek historiography), (4) Thracians
independently Romanized compared to the Geto-Dacian romanized population
from the North of the Danube (the fashionable trend in the South Balkan
countries). Considering the Aromanian a language and not a dialect is justified
by the fact that the European institutions are supportive for small and regional
languages, in danger of extinction, not dialects and national idioms.
2
Not yet clearly expressed by the representatives of the „neoaromanian” trend.
Certain irredentist attitudes are not likely to be shown by the Aromanians,
because they have always been loyal to that country, beside this their number is
quite small.
3
Nushi Tulliu (1872-1941), Aromanian writer. Zicu A. Araia (1877-1948), is
an Aromanian poet who went back to his native country (in Pind), after he
finished his philological studies in Romania. Constantin Belimace (1848-1928),
Aromanian writer and publicist, fighter for Aromanian cause, mainly known as
85
Constantin Belimace, Pericle Papahagi, Nicolae Velo, Marcu Beza,
George Murnu, Nicolae Batzaria, Nida Boga, Ion Foti.
Acceptance of this pattern is not a simple fact, as it may seem at first
sight, because in Macedonia as in other Romanian enclaves of the
world, many regional variants of the same idiom are spoken (named
dialects by those who consider Aromanians as a language, and national
idioms by those who consider it a dialect of Romanian language. Under
those conditions it is difficult to take a decision concerning the status of
a variant to be considered as the basic one for the standard/literary
language.1
Immediate implication of those disputes characteristics for other
spaces were the Aromanians are living are an obstacle against
orthographic standardization/unification and a general impediment of
accomplishing a unitary language, aspects without which the language
has little chances to survive, especially in modern society where it has to
face linguistic codes much more consolidated (as an interethnic
communicational code, cultural prestige, economic importance and
managerial function) setting in an exclusive plan of one or another
regional variant (according to a standard/literary language) rejecting the
connection with Romanian language has unfortunate consequences.
the author of the poem Dimindarea părintească, considered as the Aromanians
national song. Pericle Papahagi (1872-1943), well-known linguist, philologist
and folklorist of a Romanian origin, publisher of the first Aromanian grammar
(Gramatica lui Mihail C. Boiagi, Viena, 1813). Nicolae Velo (1882-1924),
Aromanian writer and diplomat. Marcu Beza (1882-1949), Aromanian poet and
prose writer, diplomat, member of the Romanian Academy. George Murnu
(1868-1957), the most prestigious Aromanian writer of modern times, translator
and historian. Nicolae Constantin Batzaria (1874-1952), Aromanian prose
writer and publicist (especially for children, manager of Deşteptarea, the first
Aromanian newspaper published in Romania), member of the Othman
parliament, Nida Boga (1886-1974), Aromanian poet from Veles. Ion Foti
(1887-1946), an Aromanian poet, is a translator and folklore collector.
1
Aromanian language position is almost the same as that of the majority
language – Macedonian. This one: (1) is considered to be an independent south
Slavic language, close to Bulgarian (Macedonian history and linguistics) or a
Bulgarian south-west dialect (Bulgarian history and linguistics), (2) it is divided
in seven dialects and around thirty well designed and distinctive national
idioms,(3) it has started to be officially quantified in 1945.
86
Briefly speaking the ideological controverts concerning the
belonging-no belonging of Aromanians to the Romanian dialectal group
are visible when the debates turn versus the issue which Aromanians
orthographic system should be adopted. Most of the Aromanians in
Macedonia are using „the Freiburg alphabet”1, suggested by Tiberius
Cunia2 and established by Vasile Barba3, in the magazine (Zborlu a
nostru) which he published in the German town. The rejection of the
system suggested by Matilda Caragiu-Marioţeanu and Nicolae
Saramandu4, closer to the tradition Romanian way of writing was hardly
noticed lately (after the Textbook was published), not because of
ideological reasons (Aromanian language or dialect), but because is
more handy to use the letter j as a sign of platalazation, a familiar way
for those familiar with the Cyrillic alphabet. The Romanian letters with
diacritics are not very familiar to those people to say nothing about the
fact that they cannot find them on the type-writer or computer keyboard.
1
This alphabet has been used in a very hesitating way and confusing
applications.
2
In a symposium organized in Bitola (in 1997) dedicated to the system
standardization.
3
Vasile Barba (1918-2007) is an Aromanian philologist, self-made man
extremely controversial, promoting the idea that the Aromanians are a Romanic
people (makedonarmân), apart of the Romanian people and their idiom is an
independent neo-Latin language (makedonarmâna), not a dialect. Together
with another Aromanian, Tiberius Cunia (sattled inUSA), he elaborated a
system of writing based on the alphabet used by Mihail C. Boiagi (în 1813),
quite different of the Romanian writing system, alphabet spread due to the
Zborlu a nostru („Our Word”/ “Cuvântul nostru”) magazine, edited by Vasile
Barba in Freibourg, where he lived the last part of his life. For example for
reducing the number of diacritics, the palatalization is figured in writing by
digrafe (nj, lj) and affricate ţ (ts or dz sound alternative) and fricative ş (sh) are
figured by digrafe too. Letter ã is similar to ă, or î / â in Romanian way of
writing. In order to reproduce – î and ă, two confusing different sound, or
sound between them that occurs in regional versions, ã is used too).
4
Caragiu Marioţeanu – Saramandu 2005. Aromanian Textbook uses common
Romanian letters with diacritics (ă, â, î, ţ, ş). Some symbols previously used in
Romanian way of writing are used here, but they are hard to reproduce in
mechanical writing. (ḑ, ń, ľ).
87
3. Aromanian Language in School, Church and Mass-Media
In modern society two institutions are considered to be essential to
maintain and to perpetuate the cultural and spiritual found of an ethnic
group: school and church.
Despite the fact that after 1991, Macedonia has a supportive official
attitude towards the recognised minority language instruction, since the
academic year 1995-1996, just in around 15 schools with a large
Walachia population.
Optional courses and those organised due to a private initiative1, are
run by unqualified staff without a coherent curricula or an adequate
logistic support. (Textbooks for various subjects and levels, dictionaries,
grammar books).
There were several attempts of organising the Aromanians
educational system lately, actions supported by the Romanian
authorities according to the already established old tradition that such a
type of schools had in Macedonia2. Up to the present moment all those
were unsuccessful. Things may change due to the fact that inside the
Faculty of Letters „Blaže Koneski” from the University „Sf. Kiril and
Metodiu” - Skopje a Chair of Romanian Language and Literature was
opened in academic year 2010-2011. There are plans concerning a
section of Aromanians studies among this chair.
As for the church it must be said that the attempts of tradition revival
(religious service in Aromanian) were unsuccessful. Today only in
church „Sts. Constantin and Elena” of Bitola the religious service is
done in Aromanian, just occasionally in other churches in the country.
Anyway this aspect is less important compared to the role of education,
because in Macedonia the interest for church diminished a lot during the
1
Following the model of associative schools used by other countries which
fight to preserve idioms that are in danger of extinction : ABCM
Zweisprachigkeit (for Alsatian), Bressola ( for Catalan), Calandreta (for
occitanian), Diwan (for Breton), Ikastola (for Basc).
2
Under the Othman Empire, in historical Macedonia there were 75 Romanian
schools between 1866 and 1906. There were Romanian schools in the Balkans
up to all communist regimes. Truth is that they were not very successful,
Aromanians refusing to register their children being afraid that they would be
turned into Romanians
88
last decades and that is why its role in preserving Aromanian identity is
quite low. Mutatis mutandis, this part is now taken by mass-media.
Aromanian culture and the community specific problems are
presented in some specialized magazines: (1) Armâna Machidonă
(edited by Sutsata a Muljerilorù Armâni ditù Machidunii), (2) Bilten
Armânâmea – bilingual (edited by Sutsata a armânjlor di Shtip „Santa
Dzurdzu”), (3) Fenix (published by Liga a armânjloru ditu Machidunii),
(4) Grailu Armânescu (published by Uniea ti cultura-a armânjlor dit
Machidunii), (5) Lutseafirlu (published by Sutsata a armânjlor di Shtip
„Santa Dzurdzu”).
Because their publication is subject of financial suppport and private
initiative, they do not appear rhythmically, with two noticeable
exceptions (Armâna Machidonă şi Bilten Armânâmea), some of them
being suppressed.
More successful are the radio and TV shows, broadcasted by: (1)
National radio and TV Channel (MTV/ Makedonska Radio Televizija1
– shows: (a) Scânteao, broadcasted on Monday – 14, 30-15, Wednesday
– 15-15, 30, Friday – 14, 30-15 and on last Sunday of each month. 14,
30-15, 30; (b) a radio show without a clear name, broadcasted dayly 1919, 30) or by (2) Radio Štip (show Grailu amânescu (broadcasted : 910)).
All those shows are broadcasting mainly cultural facts, traditional
music and dances.
4. Aromanians and Associate Life – Rescued Identity through
Culture
Despite a favourable constitutional and legal framework and all good
intentions expressed by a lot of decisional factors, Macedonian
institutions are not quite able to sustain specific activities and projects
that are meant to contribute to maintain the Aromanians identity.
Situation is quite similar for other ethnic communities in Macedonia due
to a low financial support, the main cause being the same: lack of found
for those problems in a country facing severe economical problems after
leaving the Yugoslavian space
1
1991 Constitution established that radio shows in all languages recognised in
the country should be broadcasted.
89
Aware of the risk of des-nationalization and assimilation to which
Aromanian population in Macedonia has to face, they are making great
efforts to establish its national, cultural, religious, linguistic that is why
all organizational structures of the Aromanians initiated many cultural
societies and non-governmental associations, all intending to develop all
kind of programs in order to promote ethnical, cultural and linguistic
identity.
Through their very ambitious statutes, all those societies and
associations whose main purpose is the rebirth of national consciousness
of Aromanian population have as a main goal (the differences are not
significant) the following objectives: (1) establishment of schools (2)
instructing educators capable to educate their children in Aromanian (3)
opening of libraries and providing them with Aromanian books and
magazines (acquisitions and donations), (4) organising cultural events
which put into light the Aromanian cultural facts (traditional and
contemporary), (5) stimulating the folklore and traditional popular
culture revitalizing, (6) religious survive in Aromanian (7)
dissemination all over the country and abroad of original Aromanian
literature which may contribute to European and Balkan culture.
Now in Macedonia the following societies and cultural associations
of Aromanians are registered : (1) Clublu di muljerr poetesi shi artisti,
(2) Comuna Armânească „Fratslji Manachea” (Bitola), (3) Liga a
armânjloru ditù Machidunii, (4) Sutsata „Beala” (Struga), (5) Sutsata
„Frats Manachi” (Bitola), (6) Sutsata „Halcia al Brova” (Kumanovo),
(7) Sutsata „Halcia al Gazdu” (Sveti Nicole), (8) Sutsata „Iancitsa”
(Kičevo), (9) Sutsata „Kavalioti” (Skopje), (10) Sutsata „Lunjina”
(Ohrid), (11) Sutsata „Nicola Batsaria” (Kruševo), (12) Sutsata „Pitu
Guli” (Skopje), (13) Sutsata „Punte” (Struga), (14) Sutsata a
Armânjlor di Shtip „Santa Dzurdzu” (Štip), (15) Sutsata a muljerlor
armâni ditù Machedonii (Skopje), (16) Sutsata armânească
„Moscopole” (Skopje), (17) Sutsata armânjlor „Scanteau” (Veles),
(18) Sutsata di poets armânj di Skopje (Skopje; actualmente Sutsata-a
scriitorlor shi artishtsâlor armânj dit-Macedonia), (19) Sutsata
italichească – armânească ti colaboratsii culturală, (20) Sutsata ti
biznismenj armanj dit Machidunii „Mandră” (Skopje; cu Sectsia di
muljer şi cu Grupa di veclji cantitsi armaneashtsâ „Gramusteanj”),
(21) Sutsata ti cultureă „ART” (Kruševo), (22) Sutsata ti folclor
„Nbeala” (Struga), (23) Tinira armâname ali Machedonii, (24) Uniea
90
humanitară – armânească – Lutsita Sta-Marii, (25) Uniea ti cultura-a
armânjlor dit Machidunii „Grailu Armânescu”.
Because all those associations are based on contributions of
remarkable members of the community or sponsorships 1 of companies
hold or run by remarkable members of the Aromanian community, their
activity is quite modest and discontinuous. That why a substantial
support is offered by the Romanian Embassy in Skopje, which has
traditionally and without discrimination relationships2 with all political
civil and cultural structures of Aromanian community. The Romanian
Embassy encourages activities such as: The National Day of
Aromanians, International Festival of Aromanian Poetry „Constantin
Belimace”, Cultural Evenings organised at Bitola, Gevgelija, Ohrid and
Skopje, International Festival of Aromanians at Malovište (EthnoFestivalu Malovishtea)…
Among all the above mentioned cultural associations one is really
remarkable – Sutsata-a scriitorlor shi artishtsâlor armânj ditMacedonia, leaded by a remarkable personality of Macedonia –
Vanghea Mihanj-Steryu (alias Vanghea Mihailova-Steriova).3 The
activity of The Society of Aromanian Artists and Writers from
Macedonia is an example for the whole cultural revival movement of
Aromanians from Macedonia as a way of preserving their national
identity.
Sutsata has an open multicultural attitude, promoting the
Aromanians’ culture in other cultural spaces (mainly the Romanian
one), as well as the Romanian values among Aromanian living in the
1
After settling in urban arias and involving in profitable activities (high level
administration, trade, and banking) or cultural aria, many Aromanians found
themselves among the richest people of the country, those who hold important
positions. Aromanians’ representatives were promoted in important position of
Government (minters, department or bank managers). Holding those positions
they can influence and support the revival of the national cause, tendency that
has diminished lately.
2
They would pass through the conceptual differences of the Aromanians status
compared to Romania.
3
The president of the Society is a very complex personality: poet, prose writer,
play writer, translator, painter, actress, film maker. Vanghea Mihanj-Steryu
published forty-four volumes (original works in Macedonian, Aromanian, and
Romanian – most of them anthologies). She received around twenty awards for
her literary activity.
91
Republic of Macedonia. The purpose of the manifestations organized by
the Society is to sustain and promote the values of the literary
Aromanian language among the community as well as the classical and
modern literature.
The society collaborates with more then twenty institutions, most of
them from Romania, Albania, Bulgaria, Greece, the Republic of
Moldova, Serbia, Ukraine, the Society fulfilled in the last three years
more then sixty cultural projects, edited books 1 exhibitions of books
and translations as well as painting and photo exhibitions, ethnographic
events and festivals, symposiums on linguistic and folklore research.
The work of the members of the Society has as a main goal to
stimulate and to diseminate its own works as well as to integrate the
Aromanin culture among the Romanian one. Deeply connected with the
collective memory, the work of the artists gathered in Sutsata-a
scriitorlor shi artishtsâlor armânj, resume in various ways of expression
the main topics of classical poetry – reflecting an archaic universe:
nostalgic remember of symbolic place of Aromanians’ history
(Samarina2 of Greek, Moscopole3 of south east Albania or Bitola4 or
Krušova5 from Macedonia), remembering traditional occupations and
practices, the fight for surviving (linguisticaly as well) in the Balkan
multiethnical area, alienation and its effects, love and satire.
1
Since 2007 lot of book were published: poetry, translations, adaptation of
authors of different language expression due to all king of sponsors.
2
It is a strong economical and cultural Aromanian community from Pind
during the XVIII-th. and the XIX th. century.
3
The largest city in the Balkan in the XVII-th. Century: important Aromanians’
commercial and cultural centre.
4
Important economical and educational centre in the XIX-th. century. Near by
there (at Bukovo) there is the largest Aromanian graveyard and where since
1903 up to the Second World War there was a Romanian high school supported
by the Romanian state.
5
Community with a large concentration of Aromanians where the Aromanian
language is the second official idiom after Macedonian, to be remembered for
two emblematic names: Pitu Guli (alias Pitu Vlahul), head of antiothoman
insurrection Ilinden (Sfântul Ilie; maced. Ilindensko vostanie; 2 August 1903)
who determined the proclmation of Krušova Republic (which lasted only 12
days) and Toše Proeski (alias Todor Proeski; 1981-2007), one of the most
popular musicians of the Balkans and popular singers of Macedonia (the artist
spent his childhood and was buried in Krušova, his father birth town).
92
Annually, Sutsata organises The Days of Aromanian Culture, among
which the Festival of International Poetry „Contantin Belimace” takes
place.
Conclusions
Taking advantage of the rights and liberty (political, cultural,
educational, confessional) rights offered by the Macedonian
constitution, Aromanian communities have organized themselves in
specific structures meant to preserve their ethnical identity They
activities are quite modest from the quantity as well as from the quality
point of view. Their aim is to stimulate and to disseminate original
works, mainly folklore (literary, musical, and cartographical) through
different manifestations such as: radio shows, occasionally publications,
festivals, traditional holidays. Developed in an amateur atmosphere and
influenced by political and ideological aspects, due to the controversial
way in which Aromanians understand their identity and how they see
themselves versus the Romanian community , those way of assuming
identity are the only ones possible today, and maybe for along time on.
BIBLIOGRAPHY
*Anual – Зборник I, 2008, Univerziumlu-s artâljei – Универзиот на
уметноста, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje].
*Anual – Зборник II, 2009, Univerziumlu-s artâljei – Универзиот на
уметноста, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje].
*Anual – Зборник III, Armânjlji tu tricutlu shi azâ – Ароманците во
минатото и денес, [coordonator: Vanghea Mihanj-Steryu; Skopje, 2010].
*The forgotten minorities of Eastern Europe: the history and today of
selected ethnic groups in five countries – the history and today of selected
ethnic groups in five countries, 2004, [edited by Arno Tanner], [Helsinki], EastWest Books.
Bacou, Mihaela, 1989, „Entre acculturation et assimilation: les Aroumains
au XXe siècle”, în Les Aroumains, Paris, Publications Langues’O, (Cahiers du
Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est; 8), p. 153167.
Bârsoan, Adrian, 1996, Românii sud-dunăreni între tragedie, uitare şi
speranţă, Bucureşti, Bravo Press.
93
Berciu Drăghicescu, Adina, 1996, Românii din Balcani – Cultură şi
spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea. Începutul secolului al XX-lea,
[Bucureşti], Editura Globus.
Caragiu Marioţeanu, Matilda, Nicolae Saramandu, 2005, Manual de
aromână/ Carti trâ înviţari armâneaşti, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Friedman, Victor A. , 2001, „The Vlah Minority in Macedonia: Language,
Identity, Dialectology, and Standardization”, în Selected Papers in Slavic,
Balkan, and Balkan Studies, University of Helsinki, Helsinki, p. 26-50.
Kahl, Thede, 2005, Istoria Aromânilor, Bucureşti, Editura Tritonic.
Kahl, Thede, 2008, „Consideraţii privind dispariţia limbilor cu trimitere la
romanitatea balcanică”, în Philologica Jassyensia, nr. 1 (VI), p. 129-145.
Trifon, Nicolas, Stamatis Beis, Thede Kahl, 2005, Les aroumains, un peuple
qui s’en va, Paris, Editions Acratie, La Bussière.
Translation: Maria Alexe
94
Poezie/ Poetry
Mihai Eminescu (ROMANIA)
GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
95
Mihai Eminescu (ROMANIA)
(1850-1889) – Romania's national poet
GLOSSA
Time goes by, time comes along,
All is old and all is new;
What is right and what is wrong,
You must think and ask of you;
Have no hope and have no fear,
Waves that rise can never hold;
If they urge or if they cheer,
You remain aloof and cold.
To our sight a lot will glisten,
Many sounds will reach our ear;
Who could take the time to listen
And remember all we hear?
Keep aside from all that patter,
Seek yourself, far from the throng
When with loud and idle clatter
Time goes by, time comes along.
Nor forget the tongue of reason
Or its even scales depress
When the moment, changing season,
Wears the mask of happiness It is born of reason's slumber
And may last a wink as true:
For the one who knows its number
All is old and all is new.
Be as to a play, spectator,
As the world unfolds before:
You will know the heart of matter
Should they act two parts or four;
When they cry or tear asunder
From your seat enjoy along
And you'll learn from art to wonder
What is right and what is wrong.
96
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-ntelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbindă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, cată-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
97
Past and future, ever blending,
Are the twin sides of same page:
New start will begin with ending
When you know to learn from age;
All that was or be tomorrow
We have in the present, too;
But what's vain and futile sorrow
You must think and ask of you;
For the living cannot sever
From the means we've always had:
Now, as years ago, and ever,
Men are happy or are sad:
Other masks, same play repeated;
Diff'rent tongues, same words to hear;
Of your dreams so often cheated,
Have no hope and have no fear.
Hope not when the villains cluster
By success and glory drawn:
Fools with perfect lack of luster
Will outshine Hyperion!
Fear it not, they'll push each other
To reach higher in the fold,
Do not side with them as brother,
Waves that rise can never hold.
Sounds of siren songs call steady
Toward golden nets, astray;
Life attracts you into eddies
To change actors in the play;
Steal aside from crowd and bustle,
Do not look, seem not to hear
From your path, away from hustle,
If they urge or if they cheer;
98
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te stercoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi
Dacă ştii a lor masură;
Zică toţi ce-or vrea să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgesti nimica,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Tu te-ntreabă şi socoate
Ce e rău si ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
99
If they reach for you, go faster,
Hold your tongue when slanders yell;
Your advice they cannot master,
Don't you know their measure well?
Let them talk and let them chatter,
Let all go past, young and old;
Unattached to man or matter,
You remain aloof and cold.
You remain aloof and cold
If they urge or if they cheer;
Waves that rise can never hold,
Have no hope and have no fear;
You must think and ask of you
What is right and what is wrong;
All is old and all is new,
Time goes by, time comes along.
Translation: Adrian G. Sahlean
100
Владимир Мартиновски (Р. Македониjа)
СВЕТЛОСНА ГОДИНА
Од вчера до денес
ми паднаа пет-шест влакна
а веројатно уште толку се побелени
но ретко кој ќе ја забележи промената
Слушајќи го Малер од вчера до денес
внатре многу нешта се променија
небаре сум одживеал една
цела светлосна година
ПРЕИСПИТУВАЊЕ
Цел живот нè учат дека
најбрзо патува светлината
За да нè уверат, ни говорат за громот
„Прво ќе го видите, а потем ќе го слушнете“
Громовите што сега ги слушам во хорските дела
на Арво Парт ме тераат да се преиспитам:
прво ги слушам, а потоа внатре ме
облева силна и нежна светлина
АПСОЛУТЕН СЛУХ
Знам дека немам апсолутен слух
дека кога потпевнувам често фалширам
дека кога свирам некогаш го промашувам ритамот
101
Vladimir Martinovski (MACEDONIA)
LIGHT YEAR
From yesterday till today
I seem to have lost six or seven hairs
And probably as many have turned gray
But hardly anyone will notice the change
Listening to Mahler from yesterday till today
Has made a profound change in me
As though I have lived through
A whole light year
REFLECTION
Our whole lives we’ve been taught
That light travels fastest
To convince us, we are told of the thunder
“First you see it and only then do you hear it”
The thunders I hear now in the choral pieces
Of Arvo Pärt make me reflect on this again:
I hear them first, and then I’m illuminated within
By this strong and gentle light
PERFECT HEARING
I know that I can’t boast of perfect hearing,
That when I sing, its often out of tune
That when I play, I sometimes miss a beat
102
Но и знам дека, откога ќе го чујам Бах, ритамот на
срцето ми се наштимува со оној на мислите,
а композициите внатре продолжуваат
да свират со совршена прецизност,
небаре ги темперирал некој вешт
диригент со апсолутен слух
ЕЗЕРОТО РАСТЕ
Ова не е обична плима или осека:
додека некои езера се селат од учебниците
по географија во оние по историја едно езеро
секој ден расте. Расте по некоја педа во висина и во ширина
а најмногу расте во длабина. Нуркачите
се откажаа од идејата да нурнат до неговото
дно од страв дека ќе стигнат до центарот
а можеби и од другата страна на земјата.
Археолозите почнаа да се фалат дека длабоко
негде сигурно ќе ја најдат првата куќа од првите луѓе.
Но повеќе од длабочината растат неговата
бескрајна тишина и неговото бескрајно синило:
што ли не се истури во него а тоа како од
инает секое утро е сè посино, побистро, попрозрачно.
Расте синилото на езерото заедно со модрилото
на фреските и на небото. Расте заедно со тишината.
Колку и да сме бучни, гласни, прегласни во ноќта,
езерото секое утро е сè потивко, поспокојно. Далгите
му станаа безгласни, потивки од биењето на срцето
додека спиеме. Тишината расте до другата страна на земјата.
103
Yet, I also know, that when I hear Bach, the rhythm of
My heart falls into tune with my thoughts,
And the compositions inside continue
To be played with absolute precision
As though being timed by a deft
Conductor with perfect hearing
THE LAKE EXPANDS
This is no ordinary ebb and flow;
While some lakes recede from
geography and flow into history ,one lake expands daily.
It expands a foot in height and width, even more in depth.
The divers have given up on all attempts to reach its bottom,
Fearing they’ll get to the center, or even to the other side of earth.
Archeologists have started to boast that they
are sure to find there the first home of the first people.
Yet, further than the deep, expands
the endless silence and the endless blue;
all the things spilled in there, never stop it
from being even more blue, more clear, more transparent every new
morning.
The blue of the lake expands together with the
blue of the frescoes and the skies. It expands together with the silence.
No matter how loud, noisy or blaring we are in the night,
the lake gets even more quieter and calmer each morning. The waves
have become silent, quieter than the beating of
a sleeping heart. The silence is expanding to the other side of earth.
104
СЛАВЕ ЃОРЃО ДИМОСКИ (Р. МАКЕДОНИJА)
МАЈЧИН ЈАЗИК
И ти си цицал
Млеко мајчино
Од мајчиниот јазик.
Си цицал? Од јазикот
Што се молзе
Во златна чинија
И се принесува
На трпеза.
Господине Пишувачу. (млад?)
Додека цицаш
Само тој ја троши храната
На бојното поле
За тебе. Ноќе и дење.
Дење и ноќе.
ТРАУМА
Боже мој, каков светол Пат!
Сјаен е, блеска на последното сонце.
Каков Апсурден Пат!
*
Поведи ме на тој пат, Господе!
Меѓу живите часовници
Секогаш што мерат друго време
Се клатат, одѕвонуваат и ме удвојуваат
105
Slave Gjorgjo Dimoski (MACEDONIA)
Mother tongue
You too sucked
Mother's milk
From the mother tongue.
Didn't you? From the tongue
Which is milked
In a golden pot
And brought
To the table.
Dear Writer (young?)
While you suck
The tongue only perishes
on the battlefield
For you. Night and day.
Day and night.
Trauma
O Lord, what a bright Path!
Shining, gliters on the last Sun.
What a senseless Path!
***
Take me on that Path, O Lord!
Between the living clocks
That always show some other time.
106
Секогаш во ино време. Во удвоена
Празнина низ која
Се ронат твоите солзи неутешно
Мигум и скришум поведи ме
По тоа стопено стакло
Наеднаш што се стврднува
Со удвоените предмети
Штом ги допрам.
*
Поведи ме по тој вертикален пат
Што се исправа од твоите очи
По тие огромни стрмнини
Како нефатлива сенка меѓу мене
И твоето апсурдно лице. Господе
Не колебај се!
Те забавувам со мојата душа
Со нејзината мрачна страна
Што гргори како понор
Со нестигнатата од неа
Светлина. Со мојот
Гнев!
*
Мојот бог ми врти грб
Темен е под небескиот шешир.
Го чувствува моето дишење
Како здив од изгорена шума.
Не следи ме, ми вели. Не следи ме!
Не следи ме! Не следи ме! Вика.
Јас сум далеку
Напред!
107
They thick, strike and double me
Always in a future time. In a doubled
Emptyness where your tears
Comfortlessly fall down
Quickly and secretly take me
Throught that melting glass
That hardens at once
With the doubled things
As soon as I touch them.
***
Take me on that vertical Path
That rises from your eyes
On those huge hills
Like an untouchable shadow between me
And your senseless face. O Lord
Do not hesitate!
I slow you down with my soul
With its dark side
That rumbles like a lost river
With a light that can not
Be seen. With
My anger!
***
My Lord has left me.
It is dark under the sky's hat.
And feels my breathing
Like a breath of a burning woods.
Do not follow me, he says. Do not follow me!
Do not follow me! Do not follow me! Shouts.
I am far away
ahead!
108
ИВАН СТРАНДЖЕВ (България)
САРАБАНДА1
(изпълнява се от вятър и две върбови
свирки)
Нощта е тъмно синя,
луната е червена.
На вятъра децата се скитат над полето,
във клоните се крият, надничат зад луната,
косите ти любима,
разресват край реката…
Нощта е тъмно-синя,
и бледа е луната
когато във реката нозете си потапяш –
две риби с гладка кожа,
два остри бели ножа
във пясъка забити,
в сърцето на водата.
Нощта е тъмно-синя,
зад облак е луната
на свирки от върбите щурците репетират –
две песни само знаят –
за смърт едната плаче,
а другата повтаря,
че любовта умира.
1
Старинен испански бавен танц, който се е изпълнявал при погребения и
други тъжни събития.
109
Ivan Strandjev (BULGARIA)
SARABANDE1
(played by the wind and two willow whistles)
The night is dark blue,
The moon is red.
The children of the wind rove above the field,
Hiding in the branches, peeking from behind the moon
and your hair darling
they’re combing by the river ...
The night is dark blue,
and the moon is pale
as you dip your feet into the running watertwo fish with smoothest skin
two white sharp knives
stubbed into the sand,
into the heart of water.
The night is dark blue,
A cloud hides the moon
with whistles from the willow the crickets are rehearsingtwo songs they only know the first for death is crying
the other is repeating
that the love is dying.
1
Old Spanish slow dance, performed at funerals and other sad events.
110
ЧЕТВЪРТЪК ПРЕДИ ОБЕД
По хълмовете се протяга някакво предчувствие
подобно на болнава късна есен.
Безразлична циганка премита под балконите
безсмислени боклуци –
вятърът ги връща... Тя пак мете...
Дали изпитвам болка по спомени,
които още чакат някъде предупредително? по червената ти риза със седем копчета – броил съм ги,
когато имах интерес към географията на твоето тяло;
по дъждовете
оттатък миналото ми,
зад сините поляни на моите сънища
или просто е четвъртък преди обед...
Не знам, но ме боли.
Болят ме устните разперили криле без да политнат
и дланите готови нещо да ти подарят, но само толкова,
и костите безмълвно тлеещи.
Така далече съм във този някакъв четвъртък,
че ако тръгна да се връщам
ще стигна в другия живот.
... разбит и натрошен
светът ще си го поделим със тебе Господи.
111
THURSDAY BEFORE NOON
A kind of premonition stretches up the hills
much like a sickly late autumn.
Indifferent gypsy woman sweeps under the balconies
useless junk the wind blows it back ... She sweeps again ...
Am I feeling pain for memories
that still await somewhere as a warning? on your red shirt with seven buttons - I have counted them,
when I had an interest in the geography of your body;
and in the rain
beyond my past,
behind the blue meadows of my dreams
or it’s just Thursday, before noon ...
I don’t know, but it hurts.
My lips hurt and spread their wings without flying off
and my hands ready to give you a present, but nothing else,
and my bones silently smoldering.
So far away am I on a certain Thursday,
if I decide to go back
I will reach the other life.
... smashed and broken
we’ll share the world with you, my Lord.
112
МИРА ДУШКОВА (България)
Отвъд
Стоя на крачка от небесната врата,
окото Божие.
Зад нея ще ме срещнат
Смирените от Светлината,
ще ме срещнат да ме утешат.
И аз се утешавам.
Защото тук, Отвъд,
Смирените са много
(не мога да броя дотолкова),
а Светлината е неназовима
(аз не познавам цветовете)
(не мога да говоря правилно)
(не мога да вървя, да дишам)
(не мога да върша дребните неща)
защото тук, Отвъд, е Друго.
Созопол
Жените са застинали пред къщите.
(А къщите - разтворили крилете си,
над сините смокини устреляват
телата си с чардаците пропукани).
Жените с остарелите си пръсти
извиват куките като светкавици.
И кротко в дланите изливат се дантели,
повиват сутринта морето.
113
Mira Dushkova (Bulgaria)
Beyond
I’m just one step before the Heaven’s door
The eye of Good…
Behind that door I know
I’ll meet the humble Creatures of the light
And they will offer me some consolation
When they embrace me.
With them I’ll find my peace of mind
Because beyond is here.
Those shining Creatures of the light So, numerous they are I couldn’t count them even if I tried…
The light is nameless
And its colours so unknown to me
I can’t describe them properly,
Nor can I walk, or breath, or do
Those little things in life
Because in here is Beyond
And it’s so different.
Sozopolis
The women standing still
In front of their houses Those houses with wings unfurled
Above the blue fig trees
As if they’re reaching for the sky
With their rising porches.
Between those women’s ancient fingers
The crochet hooks are sparkling
Silver lightnings.
And softly through their palms
They’re pouring lace,
That shrouds with mist
The morning sea at sunrise.
114
Ръцете, които говорят
Заслушвам се във бабините ми ръце,
които шепнат
- една наопаки, една налице …и шепотът им ще ме топли…
По обед:
- щипка сол, червен пипер и
джоджен …и шепотът ще ме засити...
Дано не видя
разговора им с пръстта последно одеяние,
последна гозба.
Момичето
извива се назад момичето
огъва се
прихваща глезените си с ръце
окръгля се
търкулва се назад момичето
по своите годишни кръгове
по панделките гривните
по мъхестите устни на целувките
по пролетния зов на котките
момичето
търкулнат сватбен пръстен
115
Talking Hands
I’m listening to the silent whisper
Of my dear grandma’s hands
As they are softly speaking
The words I know so well:
“This face is up, the other down…”
Such whispering makes me feel
So warm inside.
And so at noon A pinch of salt, hot pepper too,
Some mint of course That whisper feeds me up,
Their
I wish I’d never see
Those talking hands embracing
The graveyard dust and soil
Becoming their final garment
Or their final meal on earth.
The Girl
The girl is bending back
Her slender body,
Embracing her own ankles.
Then like a wheel of flesh
She’s rolling backwards
As if spinning down the yearly circles
Of her own tree of life
Reaching for the ribbons
And the bracelets
That are memories
Of sweet - moisted kissing lips
Or piercing springtime call of cats
The girl is rolling down
Just like a rolling wedding ring
Translated by Peter Kadijski
116
Valentin Talpalaru (ROMANIA)
Motanul Conrad
Noaptea, motanul Conrad
Filosofează pe porumbar,
Apostrofează decent luna
şi încearcă noaptea cu gheara.
Din cînd în cînd,
înhaţă un înger în zbor
şi-l înghite mieunînd ipocrit:
„Tot ce moare – spune el –
se adună în locul unde toate
se pregătesc să se nască…”
Muzeul
La capătul podului, singurul,
muzeul sinucigaşului
este în formă de inimă
şi plin de chiştoace.
Toate indicatoarele din oraş
duc la el.
O dată pe lună
cineva e sinucigaşul de lux al oraşului.
Acum, la capătul podului
scheaună ultimul cîine.
Scheaună, gata să sară.
117
Valentin Talpalaru (ROMANIA)
Conrad Tomcat
In the night, Conrad tomcat
Philosophizes on the columbary
Respectful, he apostrophizes the moon
And try the night with the claw.
From time to time,
Snatches and angel in flying
And swallow him mewing hypocrite:
„Everything is dieing – says –
is collecting in a place where all
are preparing to born…”
The Museum
At the end of the bridge, the only,
The self-murderer museum
has the shape of a hart
it is full with butts.
All the trafficators from town
Lead there.
Once monthly
Someone is the luxury self-murderer of the town.
Now, at the end of the bridge
Yelping the last dog.
Yelping, ready to jump
118
Kitul
„Aceasta este o peşteră” a spus Iona.
„Acesta este un ocean”
a cugetat kitul
în acvariul lui Dumnezeu.
Ziua asta
Ziua asta trece mai greu.
După ea alta şi alta
fără noapte între ele, lunecare
din lumină în lumină,
odihnă în neodihnă,
din care ies scafandri
cu timpul sufocat în braţe.
Ziua asta care trece mai greu
şi tocmai a lunecat
dincolo de începutul şi sfîrşitul ei
se va afla pe cîntarul
judecăţii tale din urmă
şi cineva va arunca pe talerul ei
nopţi cu lopata.
Imun
Fără tine nu voi putea trece dincolo
cu toată bunăvoinţa
celor care-mi fac pod de spinări.
Tu ţii cu o mînă lumînarea
cu cealaltă îmi depeni singurătatea,
iar eu aplaud, aşezat comod
în pielea călăului
la propria-mi execuţie.
Vezi, sunt imun şi la nemurire.
119
The Kit
“This is a cave”, said Jona
“This is an Ocean”,
thinks the Kit
in the aquarium of God.
This day
This day is passing harder
After it other and other
Without night between, gliding
From light in light,
Rest in unrest,
From which are going out divers
With suffocated time in their arms.
This day which is passing harder
And just glided
Beyond its beginning and its end
Will be on the balance
Of your final judging
And somebody will throw on its scale
Nights with a shovel.
Immune
Without you I will not be able to go over there
with all the good will
of those who make me bridges from their backs.
you keep with a hand the candle
with the other you wind my loneliness
and I applaud, sitting comfortable
in butcher’s skin
on my execution.
You see, I’m immune even to immortality
120
GEORGE VULTURESCU (ROMANIA)
Ditirambi. Pe pietrele Nordului
I
Acolo unde oglinzile încetează să ne
mai multiplice chipul şi iau foc
acolo unde nu apare decât strigătul meu
cu degetele îngheţate pipăindu-ţi faţa
(de partea „iraţionalului” nu de „partea blestemată”)
e strigătul
el trece din literă în literă
legând morţii de vii
poemul e un cuib
unde trupul meu cu amintiri şi cu febre
e un ou cald de care se apropie copita
II
Cu mâl mi-e umplută gura – Cu mâlul scrâşnetelor, rugăciunilor.
O bulboană mi-e gura prin care
îmi curge mâlul creierului până rămâne
o albie goală
pe fundul ei ochii ca nişte peşti scoşi
din apă se îneacă privindu-Te
III
Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu te
îndepărtezi. Te scufunzi în Tine cu fiecare strigăt
al meu ca şi cum aş săpa cu strigătul în
trupul Tău şi nu dau nici de un fir de apă
în care să-mi înec memoria în memoria Ta
121
George Vulturescu (ROMANIA)
Dithyrambs. On the stones of the North
I
Where the mirrors leave off
multiplying our faces and catch on fire
where no more than my scream appears
with fingers of ice touching your face
(on the side of “the irrational” not “the accursed”)
is the scream itself
it hurtles from letter to letter
binding the dead to the living
the poem is a nest
inside it with memories and fevers my body
is a warm egg next to which a hoof stamps down
II
My mouth fills with mud. The mud of toothgnashing, of prayer/offering.
my mouth is a whirlpool through which
the mud of my brain flows until no more than
an empty riverbed remains,
on its bottom eyes like fish plucked from the water
drown as they stare at
drown as they stare at You
III
You neither come nearer to me, Lord, nor
move farther away. You plunge into Yourself at each of my
screams as if with my cry I dug into Your body
and found not even a thin trickle of water
in which I could drown my memory in Your memory
Translation: Olimpia Iacob, Adam Sorkin
122
Vladimir Kirda Bolhorves (Serbia
ZOV ZALJUBLJENOG
Pruži mi ruku, i sa mnom pođi.
Za nama neka ostanu ulice
i mračne hale, sav ovaj grad,
zatrovan mravinjak.
Jednim poljupcem ukrasiću ti čelo.
Ići ćemo, sve usamljeniji,
dok ne ostavimo i poslednje selo.
Postajaćemo sve manji.
I jednog kasnog popodneva,
izgubivši sve, zaspaćemo u travi.
Uveče, zagledani u modar pepeo
koji ostaje nakon pada
užarene kugle zlata, mirno ćemo
na pupoljku zatvoriti vrata.
U ponoć, na mesečini,
tamo gde Pegaz prema cvetu upravlja
svojim letom, ljubiću ti noge bose,
a ujutru ćemo se, nagi, kupati u kapi rose.
Daleko od svih, drukčiji od svega,
zaštićeni od zlih sila što vladaju onim svetom,
igraćemo se pod kupolom našega neba.
Dođi. Bićemo dva zrnca
zvezdane prašine. Na kraju sveta
čekaju nas trave zaštitnice,
i predeli vaseljenske tišine.
O, dođi! Bićemo naivni i srećni.
U zagrljaju ćemo postati jedno,
postaćemo nevidljivi – bestelesni!
123
Vladimir Kirda Bolhorves (Serbia
THE CALL OF AN ENAMORED
Give me your hand, and come with me.
We will leave behind the streets
and dark halls, this whole city,
the poisonous ant-hill.
I will decorate your forehead with a single kiss.
We will walk, lonelier and lonelier,
until we leave behind even the last village.
We will become smaller and smaller.
And one late afternoon, having lost everything,
we will fall asleep in the grass.
In the evening, staring at the dark blue ashes
left behind after the fall
of a burning hot gold ball,
we will peacefully, on a bud, close the door.
At midnight, in the moonlight,
where the Pegasus flies towards the flower,
I will kiss your bare feet,
And in the morning we will swim, naked, in dew drops.
Away from everybody, different from everything,
protected from the evil forces which rule the other world,
we will play under the cupola of our sky.
Come. We will be two grains
of star dust. At the end of the world,
guardian grasses and landscapes
of cosmic silence await us.
Oh, come! We will be naive and happy.
Embraced we will become one,
we will become invisible – incorporeal!
124
HILJADU I PRVA NOĆ
Toliko tuge, melanholije,
toliko nepatvorene lepote ima
u ponoćnom lutanju provincijskim
ulicama snenim,
izgubljenim.
Mir u pustoši ovoj vlada.
Tama kao da je uništila mali grad.
Još samo zvezde uličarke žmirkaju,
a vetar cvili i staru foto-sliku
vitla po pločniku.
Odnekud, iz daljine,
čini se, čak sa periferije,
dopire plač, ili otegnuta pesma,
pijanca napuštenog,
možda premlaćenog.
Nad praznim trgom, gore negde,
u mraku, neljudsko se neko biće oglašava.
Šta je to? Da nisu duhovi? Da nije ovo
sudbonosni čas? Ne. To samo
u tornju sahat ponoć otkucava.
Eto, još jedna noć zaludno će proći.
Minuće sa vetrom, neće postati uspomena.
Već hiljadu i prva noć tako mi prolazi
– a moje Šeherezade
još nema.
125
THE THOUSAND AND FIRST NIGHT
There is so much sorrow, melancholy,
so much genuine beauty
in the midnight wandering through
province streets,
dreamy, lost.
There is so much peace in this wasteland.
As if the darkness has annihilated the small town.
Only the street stars still twinkle,
and the wind moans and swirls
an old photograph on the pavement.
Crying can be heard from somewhere, far away,
from the periphery, it seems,
or is it a lingering song of a drunkard,
abandoned,
maybe beaten.
Above the empty square, up there,
in the dark, an inhuman creature is uttering.
What is that? Ghosts? Could this be the final hour?
No. It is just the clock tower
striking midnight.
Yet another night will pass in vain.
It will die out with the wind, it will not become a memory.
And so the thousand and first night goes by
– and my Scheherazade
is still gone.
Translated by Mihaela Lazović
126
Haiku
Aleksandar Prokopiev (Macedonia)
Гола Планина.
Обратно од името
- шума насекаде.
"Bare Mountain".
Contrary to the name
- forest everywhere.
Пет ноќи празен
домот остарел за цела
една година.
Empty for five days
the home has grown old
for a whole year.
Сонив ангел.
Ќе те излечам со смеа,
рече. И кивна.
I dreamt of an angel.
I'll heal you with a laugh,
he said. And sneezed.
Возот се клацка.
Низ прозорецот гледаш патувачки стрип.
The train is slithering.
Through the window you see travelling comic book.
Недела. Есен...
Упорно ко дождецов
ѕвони телефонот.
Sunday. Automn...
The phone is ringing, persistent
as the rain.
Замокот е ист.
А и модата е слична.
Разгледница, 1949.
The palace is the same.
And the fashions similar.
A postcard, 1949.
127
Dubravko Korbus (Croatia)
šušanj u krošnji
kljunovi malih ptića
gutaju nebo
treetops . . .
Nestlings swallow
the sky
poslije vlaka
pritisnuo je tračnice
leptir u prolasku
Pushing at
the rails, a butterfly
in passing
komadići
naribanog oblaka
ljetni zalazak
bits
of a grated cloud . . .
summer sunset
uz rub ceste
dočekala i mjesec
pregažena mačka
road's edge
a dead cat greets
the moon
u tišinu krošnje
večer je donijela
jato vrana
nightfall
into the tree's silence
a flock of crows
translated by Djudja.Vukelic Rozic
128
Štebih Mihael (Croatia)
Zaljev pun kiše –
ljulja se popodne na
vezanom čamcu.
The bay full of rain –
The afternoon is swinging in
a tied-up boat.
Preko jezera
razapeta mjesečina ostajem dugo.
Over the lake
unfurled moonlight –
I stay a long time.
Promrzlo nebo.
Tišinu zaorali
krici gavrana.
A frozen sky.
The silence is ploughed
by crow's caws.
Most nad rijekom
u jutarnjoj magli
traži obalu.
Bridge over the river
in the morning fog
searching for the bank.
U vrtu bor
samo rascvalu trešnju
otkriva mjesec.
A pine in the garden
the Moon revealing only
the blossoming cherry.
129
Aleksandra Ivoylova (Bulgaria)
Далече из нощта просвирва влак
В стаята съм
с книга върху коленете
A night train’s far whistle
I’m in the room
with a book on my knees
Където розата
от дланите ни се изплъзна –
вятър, само вятър
Where the rose
slipped out of our palms –
wind, only wind
Цвете
в старата тетрадка –
докоснах тогава ръката ти
A flower
in the old notebook –
then I touched your palm
Две облачета
се състезават
с пеперудите
Two small clouds
compete with
butterflies
Просветля небето
В локвите слънце,
по обувките – кал
The storm is over –
sun in the puddles,
mud on the shoes
130
Ion Untaru (Romania)
pace peste linia frontului
stoluri de porumbei
peace over the battle line
bevflocks of pigeons
Noaptea Învierii:
atâtea lumini
sclipesc în cimitir!
Resurrection Night:
so many lights
shine in the cemetery!
ceasul defect
timpul s-a oprit în loc
lipsă un şurub
clock fault
time off
lack of a screw
din câteva silabe
un haiku subţire
ca o lamă de oţel
from a few silables
a thin haiku
like a sword blade
când a luat foc arhiva
mi-am compus
o mină gravă
when archive took fire
I took a very serious
look
131
Sonia Coman (Romania)
long walkthe birch bark
in early light
promenadă scoarţa mesteacănului
în lumina zorilor
aşteptând ploaia...
o casetă veche
ascultată iar şi iar
waiting for the rain...
an old recording
listened to over and over
acordurile pianului
încetează bruscsunetul ploii
piano accords
suddenly ceasethe sound of rain
muncitori aşteptând –
peste graniţă trec
sute de cocori
workers waiting –
over the boundary pass
hundreds of cranes
măturând nisipul
de pe veranda însorită murmurul unui cântec
swiping sand
from the lit porch distant song
132
INTERVIEW
Stoica Lascu în dialog cu lingvistul Petar
Atanasov din Republica Macedonia
Stoica Lascu: Domnule profesor, aţi împlinit la sfârşitul anului trecut o
frumoasă vârstă, pe care, însă, nu o arătaţi câtuşi de puţin. Există vreo
„reţetă” în a rămâne la 70 de ani nu doar plin de vioiciune fizică, ci şi
în plenitudinea activităţii intelectuale?
Petar Atanasov: Da, pe data de 25 decembrie 2009, deci în ziua de
Crăciun, am împlinit vârsta de 70 de ani. Nici mie nu-mi vine să cred
când şi cât de repede au trecut aceşti ani. Am îmbătrânit fără să ştiu de
ce! Să lăsăm gluma la o parte, eu nu mă văd aşa cum mă vedeţi dvoastră. Fizicul de multe ori poate să fie înşelător. Nu degeaba sârbii
zic: žuti žutuju, crveni putuju, adică cei cu culoarea palidă pe faţă tot
rămân palizi, iar cei cu culoare roşie ne părăsesc. Şi eu, ca şi toată lumea
la această vârstă, mă simt deja obosit de „hainele ei grele”. Numai
spiritul îl face pe om să lase impresia că se simte încă tânăr. De pildă,
mie îmi place în societate să glumesc, să aud sau să spun un banc. Râsul
şi gluma sănătoasă nu sunt decât un „ventil de eşapament”. În cazul
meu, poate că am şi moştenit ceva de la o bunică din partea mamei care
a trăit 103 de ani, respectând toate posturile, zilele de miercuri şi vineri,
mâncând pâine şi ardei, udându-l în „puscă” adică în oţet. Şi să nu uit
încă un lucru foarte important. În aceste timpuri ale noastre stresante,
când omul se confruntă cu nenumărate probleme, în primul rând
existenţiale, copii căsătoriţi, şi ei cu copii, fără lucru, trăiesc din pensia
părinţilor, când ziua de mâine nu le este asigurată, ca să uite de toate
aceste, cel mai bun leac este munca. Eu aşa mă tratez, muncind în
continuu.
S. L.: Sunteţi „patriarhul” studiilor privind meglenoromâna, anul
trecut publicând şi primul volum din Atlasul Lingvistic al Dialectului
Meglenoromân (ALDM), o importantă operă ştiinţifică de însemnătate,
133
europeană, în opinia mea. De ce este necesar astăzi un astfel de demers
de cercetare?
P. A.: Orientarea mea către filologia romanică a fost datorată unor
constrângeri materiale: am obţinut o bursă de studii pentru Filologie fără
de care nu puteam să-mi continuu studiile, iar oraşul Gevgelija, unde
locuiam, avea nevoie de profesor de limba franceză. A urmat şederea
mea de 8 luni la Bucureşti în1968-1969, ca bursier al guvernului român,
unde, la Facultatea de Limba şi Literatura Română, am urmat cursurile
celor mai de seamă profesori în domeniul limbii, istoriei şi
dialectologiei limbii române: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Boris
Cazacu, Dumitru Macrea, regretata Matilda Caragiu Marioţeanu, dar şi
alţii care au determinat pentru totdeauna preocuparea mea ştiinţifică şi
în special dragostea adâncă de a studia dialectul meglenoromân, graiul
meu matern, parte integrantă a limbii române.
S. L.: Ştiu că aţi studiat şi la Paris...
P. A.: ... unde am stat, într-adevăr, câţiva ani, fie ca bursier, fie ca
lector de limba macedoneană la INALCO şi unde sam putut să
frecventez cursurile profesorilor A. Martiner, B. Pottier, G. Moignet;
totuşi, substanţialele cunoştinţe în domeniul lingvisticii şi în special în
cel al dialectologiei mi le am însuşit în România. Aici am auzit prima
dată vorbindu-se despre dialectul meglenoromân, de monografiile lui
Capidan despre meglenoromâni. Vă daţi seama ce descoperire a fost
aceasta pentru mine, ce entusiasm şi elan mă cuprindea să mă ocup de
graiul meu matern, dar la fel şi ce mândrie se năştea în mine când,
învăţând aspectul literar al limbii române, îmi dădeam seama că ea este
la fel ca şi franceza şi italiana pe care le cunoşteam destul de bine.
Sosind la Bucureşti, la Gara de Nord, părul mi s-a făcut măciucă de
emoţii crezându-mă că sunt la Paris: şi acolo una din gările poartă
acelaşi nume; şi atunci aripi îmi creşteau de mândrie şi de încredere în
sine că eu nu sunt singur în lumea aceasta, ci am o naţiune de peste
douăzeci de milioane şi nu trebuie să mă ruşinez de originea mea, cum
se întâmpla până atunci. Apoi, după întoarcere la Skopje am fost primul
lector de limba română la Facultatea de Filologie „Blaje Koneski”.
S. L.: Ştiu că aici limba română nu era studiată după al Doilea Război
Mondial, cu toate că în Republica Socialistă Autonomă Macedonia
134
existau atâtea zeci de mii de aromâni şi meglenoromâni. Şi exista, în
plus, o frumoasă tradiţie în acest sens – de n-ar fi decât să pomenesc de
prestigiosul Liceu Român de Băieţi de la Bitolia, ce data din 1880;
pentru a nu mai vorbi şi de faptul că la finele deceniului şapte relaţiile
româno-iugoslave cunoşteau o progresivă înflorire, pe toate planurile.
P. A.: Inclusiv pe cel cultural, aşa că studiul limbii române l-am
reînceput la 1 ianuarie 1970. De atunci, preocuparea ştiinţifică a mea a
fost esenţial din domeniul limbii române, mai precis cu privire la
dialectul meglenoromân. Pentru aceasta m-a ajutat bogata literatură de
specialitate românească, ajutorul sub formă de diverse materiale şi
concursul în această activitate a mea dat din partea unor personalităţi de
seamă din acest domeniu – conştienţi de pericolul de dispariţie a
dialectului meglenoromân – ca domnul acad. Marius Sala,
vicepreşedinte al Academiei Române. Ca să rezum, tot ce am învăţat din
domeniul cu care mă ocup datorez numai lingvisticii româneşti şi
reprezentanţilor ei. Atlasul Lingvistic al Dialectului Meglenoromân
despre care pomeniţi este prima lucrare de acest gen în domeniul
meglenoromânei, dar şi în Republica Macedonia, unde lucrările de
geografie lingvistică sunt inexistente. Atlasele lingvistice vizează
cercetarea graiurilor populare ale unei limbi care ascund o comoară de
fapte lingvistice pentru istoria limbii respective. Multe fenomene
lingvistice îşi găsesc explicaţia în graiurile populare şi de aceea ele
trebuie cercetate înainte de a dispărea. Marile limbi, ca de pildă limba
franceză, prin extinderea normei lor standard, au sufocat deja graiurile.
Nu întâmplător, primul atlas lingvistic a apărut în Franţa. Gilliéron a
fost conştient de acest fapt. În cazul meglenoromânei, pot spune că de
fiecare dată când fac anchete pe teren descopăr câte un cuvânt nou
neauzit de mine până acum.
S.L.: Cum vedeţi locul limbii române în ansamblul suratelor ei
neolatine, pe de o parte,iar pe de altă parte în cadrul mai larg al
lingvisticii balcanice?
P. A.: Limba română, aşa cum spuneţi şi d-voastră, trebuie privită
din două unghiuri – şi anume ca limbă romanică şi ca limbă balcanică.
Ca limbă romanică, ea are aceeaşi importanţă ca orice altă limbă din
această familie, ba chiar mai mult pentru că este singura limbă din
romanitatea orientală care s-a menţinut. Cunoscut este cazul dalmatei
135
care a dispărut acum ceva mai mult de un secol. Ca orice altă limbă
romanică, şi româna a avut propriul ei drum de dezvoltare de la latină
până la aspectul ei actual, la aceasta contribuind mai mulţi factori şi
căpătând astfel specificul ei. Ceea ce este însă important este faptul că
elementele sale constitutive de bază, moştenite din latină, sunt aceleaşi
ca şi în structurile suratelor ei ceea ce nu o face mai puţin romanică
decât ele. Ba chiar mai mult, limba română, prin specificul ei, este
singura limbă prin care putem dovedi dacă un element lexical este
moştenit sau împrumutat din latină, cum este cazul lui bătrân.
Importanţa ei în cadrul limbilor romanice cel mai bine a fost defintă de
către Alf Lombard – ca fiind al patrulea picior de la o masă.
În acelaşi timp, limba română posedă elemente de limbă balcanică.
Se ştie că atât limba greacă, cât şi limbile slave din spaţiul balcanic au
exercitat o influenţă adâncă în limba română, în special în lexic. Sunt
elemente prin care ea se deosebeşte de surorile ei şi care o apropie de
limbile balcanice, dar totuşi ea nu face parte din nucleul idiomurilor care
constituie uniunea lingvistică balcanică.
S. L.: Dar al culturii române?
P. A.: Trăind într-un alt mediu, unde accesul meu la tot ceea ce se
întâmplă astăzi în domeniul cultural în România este foarte limitat, îmi
permit să mă refer la valorile europene ale culturii româneşti dovedite
prin prezenţa în literatură, muzică, artă, ştiinţă şi filozofie, a unor nume
de seamă ca Eugen Ionescu, Emil Cioran, George Enescu, Constantin
Brâncuşi, Mircea Eliade, universal cunoscute, ca şi a multor alţi
împrăştiaţi prin lumea întreagă al căror talent, ştiinţă şi pricepere sunt
cunoscute şi valorificate pe unde ei trăiesc. Să nu uităm în sfârşit şi
bogata literatură română ilustrată prin operele unei pleiade mari de
scriitori de valoare internaţională. Un singur impediment în difuzarea ei
pe scară mondială este că limba română n-a avut şi n-are prestigiul
limbii franceze, deşi îl merită cu prisosinţă.
S.L.: Cum vedeţi, stimate domnule Pero Atanasov, în contextul atât de
agresiv al globalizării, perspectivele dialectelor aromân şi
meglenoromân în Balcani?
P. A.: Ştim cu toţii că românitatea sud-dunăreană astăzi, ca şi în
trecut, este dezbinată. Nu mă refer la meglenoromânii mei, care sunt o
136
enclavă mică împărţită teritorial între Grecia şi Republica Macedonia, ci
la aromânii dumitale – care sunt răspândiţi prin toate statele balcanice,
în toată Europa, dar şi pe alte continente. În ultimii 20 de ani, în toate
statele balcanice au fost create asociaţii şi uniuni aromâneşti cu scopul
de a-şi cultiva limba, folclorul şi propria cultură – chiar şi dumneata,
împreună cu cunoscutul lingvist Nistor Bardu, înfiinţând şi animând la
Constanţa una dintre ele – Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu
de la Pind”. Şi, după cum ştii, s-au organizat şi congrese internaţionale,
s-a procedat şi la o standardizare în scrierea în aromână. Toate aceste
activităţi au fost, în general, întreprinse de oameni cu suflet, dar
incompetenţi în materie de limbă. Greşeala lor de neiertat este însă că ei
au rupt cu tradiţia, negându-i pe Theodor Capidan, Tache Papahagi,
George Murnu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, clasici în studierea
aromânei, aplicând în scrierile lor o ortografie barbară care, prin
aplicarea unor grafii englezeşti şi slave, exclude aromâna din circuitul
idiomurilor romanice. Această măsură a fost întreprinsă cu scopul de a o
îndepărta de limba română şi de a crea o altă limbă romanică, aşa cum a
fost creată şi inexistenta limbă moldovenească. Culmea, unii dintre
liderii aromâni din România vor ca aceşti, în fond, români balcanici, să
fie recunoscuţi drept minoritate naţională în propria ţară! Norocul este
că în România şi pe alte meridiane există aromâni competenţi în materie
de limbă şi de istorie care ţin cu adevărul, socotind aromâna ca dialect
istoric al limbii române. Nimeni nu neagă posibilitatea că orice dialect
se poate ridica la nivel de limbă, însă trebuie îndeplinite nişte condiţii:
un stat şi un teritoriu, mai ales cultivarea şi ridicarea dialectului la nivel
să poată să servească o administraţie, un învăţământ de la A la Z, să fie
o limbă de cultură şi de ştiinţă; şi, în sfârşit, acest stat să aibă tunuri ca
să apere limba! Cum aromâna va deveni o limbă unitară, când toate
realităţile noi în Grecia sunt denumite prin termeni greceşti, în Albania
prin cei albanezi, în Republica Macedonia prin termeni macedoneni? Eu
personal, când fac anchete în Grecia, ajung la un moment dat să nu-i
înţeleg pe fraţii mei megleniţi care folosesc un număr mare de cuvinte
greceşti. Să ne înţelegem bine: toţi suntem îngrijoraţi de dispariţia
acestor idiomuri. Trebuie însă găsită calea justă şi se pare că unii s-au
abătut din drum, iar perspectivele devin din ce în ce mai sumbre,
previziunile marelui Tache Papahagi doar întârziind puţin derularea unui
fenomen inexorabil, mai ales în tot mai globalizanta noastră lume.
137
A discussion with Petar Atanasov, a well-known linguist from
the Republic of Macedonia, interviewed by Stoica Lascu
Stoica Lascu: Professor Atanasov, at the end 2009, you celebrated a
beautiful age, however, you do not show it at all. Is there a “recipe” for
staying, in one’s seventies, not only full of physical energy, but also in
full intellectual capacity?
Petar Atanasov: Yes, on the 25th of December 2009, that is, on
Christmas Day, I celebrated 70 years. I cannot believe when and how
quickly these years have passed. I have grown old and I do not know
why! This is not a joke: I do not see myself as you see me. People’s
appearance can often be deceptive. A Serbian saying goes: žuti žutuju,
crveni putuju, meaning those having a pale face will remain pale, and
those having a red face will pass away. As everybody else, I feel tired in
the “heavy clothes” of old age. Only the spirit makes a man look as if he
felt still young. For instance, I like to joke, to tell or to listen to a joke.
Laughter and jokes are but a “vent faucet”. I may have also inherited
something from my mother’s mother who lived for 103 years, keeping
all fasts, on Wednesdays and Fridays, and eating bread and pepper
moistened in “pusca” i.e. in vinegar. Not to forget another important
thing: in these stressing times, when people are facing numerous
problems, especially existential ones, such as married children having
their own children, unemployed living on their parents’ pension, and an
uncertain future, work is the best remedy in order to forget about all
these. Permanent work is my cure.
S. L.: You are the “patriarch” regarding the Meglenoromanian studies,
and also the author of the first volume of The Linguistic Atlas of the
Meglenoromanian Dialect (ALDM), that you published last year. I think
it is an important scientific work of European importance. Why is such a
research work necessary today?
P. A.: My orientation towards the Romanic philology was caused by
material constraints: I was granted a scholarship in Philological studies
138
as otherwise I could not continue my studies, and the town I was living
in, Gevgelija, needed a teacher of French. Then I was offered a
scholarship by the Romanian government and I stayed in Bucharest in
the academic year 1968-69 attending, at the Faculty of the Romanian
Language and Literature, the courses of the most prominent Professors
in the field of the language, history and dialectology of the Romanian
language: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Dumitru
Macrea, Matilda Caragiu Marioteanu, and others who have forever
decided my scientific interest and especially deep love in studying the
Meglenoromanian dialect, my native language, which is a part of the
Romanian language.
S.L.: I know you studied also in Paris...
P. A. :... where I stayed, indeed, for a few years, either on a
scholarship or as a lecturer of the Macedonian language at the INALCO,
and I attended the courses of the Professors A. Martiner, B. Pottier, G.
Moignet; however, I acquired my knowledge in the field of linguistics
and, especially dialectology, in Romania. Here I heard the
Meglenoromanian dialect for the first time, and about Capidan’s
monographs on Meglenoromanians. Imagine what a discovery this was
for me, how enthusiastic and happy I was to study my native language,
and how proud to realize, while studying the literary aspect of
Romanian, that is similar to French and Italian which I knew pretty well.
On my arrival in Bucharest, at the North Station, I was thrilled thinking
I was in Paris: there is a railway station there, bearing the same name; I
was then extremely proud and confident as I was not alone in this world,
and I belonged to a nation of more than twenty millions and I do not
have to be ashamed with my origin as I had felt before. After my return
to Skopje, I was the first lecturer of Romanian at the “Blaje Koneski”
Faculty of philology.
S.L.: I know Romanian was not studied after the First World War also
there were tens of thousands of Aromanians and Megleno-Romanians in
the Autonomous Socialist Republic of Macedonia. Also there existed a
beautiful tradition in this respect – If I only mentioned the the
prestigious Romanian High School for Boys in Bitolia, founded back in
1880; not to mention that at the end of the 70’s the RomanianYugoslavian relationships were progressively flowering in every field.
139
P.A.: Including the cultural one, therefore I restarted studying
Romanian on the 1st of January 1970. Since then my scientific
preoccupation was essentially in the field of the Romanian language,
especially in the Megleno-Romanian dialect. The rich Romanian
specialized literature helped me a lot, as well as the materials and
contributions from important personalities in the field, aware of the
danger of the disappearance of Megleno-Romanian such as Acad.
Marius Sala, Vice-president of the Romanian Academy. To conclude, I
owe the Romanian linguistics, and its representatives, everything I
learned. The Linguistic Atlas of the the Megleno-Romanian Dialect that
you have mentioned is the first work of this type in the field of the
Megleno-Romanian and also in the Republic of Macedonia, where the
works in linguistic geography are inexistent. The linguistic atlases refer
to the study of the regional dialects of a language that hide a treasure of
linguistic facts of the history of a language. Many linguistic phenomena
have their explanation in the regional dialects and this is why they have
to be researched before disappearing. The great languages such as, let’s
say, French, have already suffocated their dialects by extending the
standard language. So, it was no accident that the first linguistic atlas
appeared in France. Gilliéron was conscious of that. In the case of the
Megleno-Romanian, I can say that, each time I do my participatory
action research, I discover a new word that I had not heard before.
S. L.: What is your opinion regarding the place of the Romanian
language within the Romance languages ensemble, on the one hand,
and, on the other hand, within the larger framework of the Balkan
linguistics?
P.A.: The Romanian language, as you also said, has to be regarded
from two points of view: - namely, as a Romance language and as a
Balkan language. As a Romance language, it has the same importance
as any other language of this family, and even more, as long as it is the
only language in the Eastern Romanic space which has been preserved.
The Dalmatian language is known to have disappeared more than a
century ago. Like any Romance language, Romanian has developed in
its own way from Latin to its present state by the contribution of several
factors and obtaining thus its specific features. The important thing
though is that its constitutive basic elements, inherited from Latin, are
140
the same as those in the structures of its sisters which does not make it
less Romance than them. Moreover, Romanian, according to its specific
features, is the only language through which we can prove whether the
origin of a lexical element is Latin or it is borrowed from Latin, such as
the word bătrân (“old”). Its importance within the framework of the
Romance languages was best defined by Alf Lombard – as being the
forth leg of a table. At the same time, Romanian has also elements of the
Balkan languages. Both Greek and the Slav languages of the Balkan
area are known to have profoundly influenced Romanian, especially its
vocabulary. It has elements that are different from its sisters’ and similar
to the Balkan languages, nevertheless it is not part of the nucleus of the
idioms that form the Balkan linguistic union.
S.L.: What about the Romanian culture?
P.A.: As long as I live in another area where my access to the
Roamnian cultural space of today is very limited for me, and, therefore,
I will only mention the European values of the Romanian culture,
certified by the presence, in literature, music, art, science and
philosophy of some important names such as Eugen Ionescu, Emil
Cioran, George Enescu, Constantin Brancusi, Mircea Eliade, that are
known worldwide, as well as others, spread throughout the world whose
talent, knowledge and skills are appreciated wherever they are. We have
to mention also the rich Romanian literature illustrated by the works of a
great pléiade of internationally reputed writers. The one impediment in
spreading it worldwide is that it has never had the prestige of French,
although it fully deserves it…
S. L.: Dear Mr. Petar Atanasov, what do you think the perspectives of
the Aromanian and of the Megleno-romanian dialects are, within the
Balkan area, in the aggressive context of the globalization?
P.A.: We all know that the South Danubian Romanians of today, the
same as in the past, are disunited. I am not talking about my Meglenoromanians who represent a small enclave in a territory divided between
Greece and the Republic of Macedonia, I am talking about your
Aromanians who are spread in all the Balkan states, in all Europe, and
on other continents. During the last 20 years, in the Balkan states,
several Aromanians associations and unions were created with a view to
141
cultivating their language, folklore and culture – even yourself, together
with the well-known linguist Nistor Bardu, have founded one of those in
Constanza, The Aromanian Association in Dobrogea “Picurarlu de la
Pind”. Also, as you know, international congresses have been organized
and the Aromanian language was standardized. All these activities have
generally been undertaken by enthusiasts, incompetent though in what
regards language. Their unforgivable mistake is, however, that they
have rejected the tradition, denying Theodor Capidan, Tache Papahagi,
George Murnu, and Matilda Caragiu-Marioteanu, the classics in
studying the Aromanian, using, in their writings, barbarian orthography
with English and Slav alphabets thus ruling out Aromanian from the
Romanic idioms. This measure was taken in order to delimitate it from
the Romanian language, and create a different Romanic language, the
same as the inexistent Moldavian language was created. Moreover,
some Aromanian leaders from Romania would like that these, in fact,
Balkan Romanians to be considered a national minority in their own
country! Fortunately, in Romania and worldwide, there are Aromanians
who are competent in language and history matters, and are on the side
of truth considering the Aromanian language as a historical dialect of
Romanian. No one denies the possibility that a dialect to become a
language but only under certain conditions: a state and a territory, the
ability for that dialect to serve an administration, an educational system
from A to Z, a culture and science, and, finally, to have the weapons to
defend that language! How could Aromanian become a language as long
as the newly introduced concepts use Greek terms in Greece, Albanian
terms in Albania, and Macedonian terms in the Republic of Macedonia?
During my survey research in Greece, I sometimes cannot understand
my Meglenian brothers because they use s great number of words in
Greek.
Let us be clear: we all are worried by the disappearance of these
idioms. We should nevertheless find the right way which some of us
seem to have lost, while the perspectives are ever darker, and the great
Tache Papahagi’s predictions just a little delayed regarding an
inexorable ongoing phenomenon, especially in our more and more
globalizing world.
Translation: Iolanda Manescu
142
VARIA
SOME HIGHLIGHTS OF A FULBRIGHT IN MACEDONIA
Prof. Bradley R. Strahan
It was the people I encountered in
Macedonia that made my stay especially
worthwhile. Starting with the tall Macedonian
gentleman from the embassy who steered us through the dangerous
waters of airport customs (so effective we nicknamed him Zoran the
enforcer) to our neighbors on the edge of Mt. Vodno where we lived,
who were always willing to help us when problems getting adjusted
arose and, of course, the people at the University of Saints Cyril and
Methodius, students, staff and teachers, who managed to maintain an
educational experience under conditions that would have baffled and
horrified most educators from the west.
Little things stand out, like the delightful identical twins, Anna and
Iva, from my American culture class who, before we broke for my first
Christmas there, gave me a card that I cherish to this day. Then there
were the star students from my American Poetry class, Anthony (he
insisted on his adopted English name) and the beautiful, multitalented
Rumena whose fine translations of Macedonian poetry were so helpful
to the research part of my project.
Of course one cannot forget the Macedonian Profs who worked with
me, particularly Zoran Anchevski, a fine poet and translator with whom
I worked closely on the special Macedonian issue of my world poetry
journal VISIONS INTERNATIONAL. This was one of two editions I
published while I was in Macedonia. I found myself amazed at the
number of fine poets in this nation with a population of only 2 million
and of Macedonians abiding love for poetry. This impression was
reinforced by my experience as one of the invitees at the 47th Struga
Poetry Festival in 2003, (As far as I know it is the oldest such festival in
Europe), which was more like a poetry Woodstock than what we usually
143
associate with such events, with huge crowds attending events,
including the always memorable reading by some of the featured poets
from the bridge over the Black Drim river where it enters the stunningly
beautiful Lake Ohrid. The festival was held in such esteem that much of
it was broadcast on national television. I will always recall being treated
like a movie star by my landlady because she had seen me reading
during the broadcast.
Among the varied cast of characters we encountered were the taxi
drivers, particularly one named Goran who was far more knowledgeable
about local conditions than anyone at the Embassy. I will always recall
his quip about serving in the Yugoslav army before the breakup, “They
would always send us to other parts of the country so we could learn to
love our Slav brothers. It didn’t work.”
Though I had published poetry from Macedonia as far back as 1982,
as a result of encountering so many talented poets and translators during
my stay from 2002-2004 most of the recent issues of my journal contain
at least one poem from there. Among the Macedonian poets that have
appeared in my journal since 2003 are Vlada Urosevic, Bogomil Djuzel,
Slavko Janevski, Radovan Pavlovski, Katica Kulavkova, Lidija
Dimkovska and many more.
These stories hardly scratch the surface of my experience in
Macedonia and miss the beauty of much of the countryside, the
mountains, lakes and monasteries (particularly Sveti Naum on Lake
Ohrid.), but it would take a large volume to do justice to the full
experience.
Let me just end with the thought that Macedonia and the Balkans
offer far more than the stories of conflict and tragedy that many consider
their hallmark, though they may indeed often “produce more history
than they can consume.”
144
Book Reviews
Mircea Măran – Situaţia culturală a românilor din
Banat în perioada 1945 – 1952
Mircea Măran, doctor în istorie, a scris un
studiu unic şi absolut necesar, care a ieşit de sub
tipar anul trecut la Editura Şcolii Superioare pentru
Instruirea Educatorilor din Vârşeţ. Studiul este, de
altfel, forma elaborată a tezei sale doctorale despre
cultura poporului român din Banatul sârbesc şi este intitulată Momente
culturale ale românilor din Banat. 1945-1952. Cartea conţine cinci
capitole: I- Condiţiile culturale şi sociale ale activităţilor culturale/
Културни и друштвени услови културне активности; IIAmatorismul cultural ca o perspectivă a păstrării identităţii naţionale/
Културни аматеризам као вид очувања националног идентитета;
III- Activitatea publicistico-editorială/ Издавачко публицистичка
делатност; IV- Influenţa activităţii editoriale asupra modificărilor
civilizatoare/ Утицај издавачке делатности на цивилизацијске
промене; V- Rolul instituţionalizării învăţământului/ Значај просветне
институционализације.
Dezvoltarea culturală a minorităţii române din spaţiul Banatului
de vest s-a desfăşurat în forme organizate încă din secolul al XIX-lea,
astfel că perioada cuprinsă în studiul amintit (1945-1952) reprezintă
doar o etapă în acest proces, în care toate activităţile culturale se
adaptează noilor condiţii din ţară şi societate după cel de-al Doilea
Război Mondial, după preluarea conducerii de Partidul Comunist
Iugoslav (КПЈ). Aceasta se referă la toate sferele vieţii culturale, printre
care şi la acelea care au însemnat viaţa culturală a poporului minoritar
român: amatorismul cultural (activitatea societăţilor culturale şi a
corurilor, a orchestrelor, a secţiilor de dramă, a grupurilor de dansuri, a
orchestrelor populare), activitatea publicistică, literatura, arta. Creaţia
ştiinţifică, care este la un drum de început, a fost şi ea cuprinsă de noua
ideologie. Cea mai originală exprimare culturală a românilor din Banat
au repreprezentat-o folclorul literar şi cel muzical, pe care le-au cultivat
145
cetăţenii acestui mediu din cele mai vechi timpuri. Întreaga activitate
culturală a fost dirijată de Asociaţia Culturală a Românilor, până în
1948, iar din acest an de Secţiunea SKPDV – secţiunea pentru români.
La politica culturală a conducerii iugoslave faţă de minorităţile naţionale
a avut influenţă şi situaţia politicii externe, lupta dintre Iugoslavia şi
Kominform. Învăţământul în limba română a avut un accentuat caracter
ideologic (ceea ce a fost comun pentru întregul învăţământ iugoslav),
însă totuşi a fost posibil în limbile minorităţilor la toate nivelele, ceea ce
a contribuit la formarea unui grup numeros de intelectuali care va
asigura, în perioada viitoare, o înaintare rapidă a acestei minorităţi, în
toate domeniile vieţii sociale.
Virginia Popović (SERBIA)
Mircea Maran – Cultural Settings of Romanians in Banat 1945–1952
Mircea Maran, a Ph.D. in History, wrote a unique and exquisite
book which was published last year by the Institute of the Higher
Education of Kindergarten Teachers from Vrsac. This is also his
doctoral dissertation titled Cultural Settings of Romanians in Banat
1945-1952. It is about the cultural activities of the Romanian national
minority in the Serbian part of Banat. The book consists of five
chapters: I -Cultural and Social Conditions of Cultural Activity, II Cultural Amateurism as an Aspect of Preservation of the National
Identity, III -Publishing and Publicist Activity, IV -The Influence of
Publishing Activities on Civilization Changes, V -The Importance of
Educational Institutionalization. Cultural development of Romanian
national minority in west Banat has been monitored through
organizational forms since the19th century. Thus, the period presented
in this paper (from 1945 till 1952) is only a stage in this process, when
all cultural activities were adapted to the current, prevailing conditions
of the society after the Second World War, e.g. Communist Party of
Yugoslavia ran the country. It includes all aspects of cultural life and
among them those which conveniently marked cultural life of our
people: cultural amateurism (cultural societies and their activities,
choirs, trumpet orchestra, drama society, folk dance society, national
orchestra), publishing activity, literature, arts. New, socialist ideology
spread over scientific c achievements too, which set for gradual
146
expansion at that time. One of the most original forms of Romanian
cultural expression in Banat was traditional folk customs preserved in
literature and music, and they have been carefully nurtured in this part
of the country from ancient times. The overall cultural activity was
conducted through Cultural Association of Romanians till 1948, and
SKPDV – Romanian Society from 1948. Likewise, foreign policy
influenced cultural policy of Romanian national minority, first of all a
clash of ideas between Yugoslavia and Inform biro. Education in
Romanian language was ideologically directed, which was typical for
the whole Yugoslav education, and it enabled education in mother
tongue at all levels which resulted in creating Romanian educated class,
and thus, in the following period this national minority rapidly advanced
in all aspects of social life.
(Translation: Mihaela Iorga Lazović)
ГОРАН СТЕФАНОВСКИ - ГОРАН СТЕФАНОВСКИ ЧОВЕК
КОЈ ГРАДИ МОСТОВИ ВО ЛИТЕРАТУРАТА
Кога се пишува нешто како предговор ,
објаснување, вовед чија цел е насока и препорака
до читателот кој треба да биде запознат со
авторот и неговото дело е понекогаш особено
тешко и компликувано. Кога станува збор за
ГОРАН СТЕФАНОВСКИ, таа задача е дури
ризична бидејќи е мошне одговорна обврска.
Зошто?
Дали ќе кажете премалку за авторот или за
моќта за пораките и мислата од неговите дела.
Дали ќе спомнете нешто што е не може да се објасни.
Дали ке употребите добри зборови а може сето тоа да се каже на
уште посилен начин со уште подобри објаснувања.
Дали можеби нешто без да сакате ќе заборавите.
Така, за ГОРАН СТЕФАНОВСКИ, писател, драматург, творец,
мислител, професор, академик, можете да пишувате безброј
страници и да кажете дека малку сте напишале. Можете да кажете
само неколку силни зборови кои опишуваат една голема личност со
147
бескрајно богат дух , но, тоа претпоставува дека сте виделе барем
неколку негови престави, сте прочитале неколку драми и други
текстови и веќе знаете за каков Човек и за каков книжевено
потенцијална личност станува збор.
Горан е совршен архитект, да токму така архитект, затоа што
изгради и сеуште гради книжевни мостови. Со оваа племенита
духовна активност изразена со зборови и дава на културата на
својата земја, Република Македонија, вонреден придонес. Создава
од почетокот на 70-тите години до денешен ден. Со драмите
преведени на разни јазици поврзува држави, поврзува градови,
поврзува луѓе го прави светот големо културно поле..
Глумците кои ги интепретираат личностите од неговите драми
се вчудоневидени од силата на идеите кои треба да ги преточат низ
актерство и низ движења на сцената. Режисерите се исправени пред
необични дела кои треба да ги презентираат на сцената за да може
секој гледач да ги разбере.
Еден глумец ќе каже:.....,,Легендите на македонскиот народ,
менадите, нивната посветеност на Дионис и моќта на виното да го
замати умот и разумот, на театарската сцена, прозвучија како
симбол и прашање што е тоа што денеска ни го поматува умот и
зошто сме неспособни за разумни одлуки.”
Еден режисер ќе рече....,,Секој човек внатрешно кога се бори за
моќ треба да се запраша што е другата страна, опозитот на моќта.
Секој треба да ја доживее болката и секој сам да загази во калта, за
потоа да излезе прочистен, како нов човек“...
Во своите дела, Горан Стефановски испраќа силни пораки не
само до обичните граѓани туку и до политичарите. Како што вели
еден драмски уметник... ,, Треба да се свртиме кон себе си,
дефинитивно да го убиеме Дионисот во себе за да стане добар
Пентеј, добар владетел, добар новинар, актер, режисер, претседател
на држава, добар Премиер итн.,,....
Многу негови дела се реализирани по долги развивања во
неговата размисла. Тие се впиени со години длабоко во неговата
душа, и во еден момент се раѓаат во реалноста како текстови,
драми и престави, кои несомнено стануват со години потврда дека
се работи за извонредни дела, секогаш актуелни, динамични , на
секој човек блиски и реални...затоа за едно прекрасно дело
„Демонот од Дебар Маало“ кое Горан Стефановски, го пишува
специјално за Драмскиот театар во Скопје , поповод 60148
годишниот јубилеј, неповторливиот Горан Стефановски скромно ќе
изјави:.... „Текстот го пишував со необично длабоко задоволство,
затоа што имав впечаток дека некако се ослободувам од или барем
раскрстувам во себе со една серија на работи што ми се имаа
натрупано последниве 15-тина години. Од една страна, тие работи
се горчливи, од друга страна се смешни“....
Имав посебно задоволство како македонски амбасадор во една
пријателска земја како што е Романија, со која токму на културен
план не врзуваат со стотици години многу културни мостови, да
дадам приднес во поставување на уште еден мост, овој пат со
можноста за преставување на Горан Стефановски пред романските
читатели.
Но, без поддршката на Министерството за култура на Република
Македонија и вонредните напори на Госпоѓа Флорика Иќим од
КУЛТУРНАТА ФОНДАЦИЈА „КАМИЛ ПЕТРЕСКУ„ и Госпоѓа
Иоана Иероним за овој избор, превод и предговор ќе бевте
посиромашни без оваа Антолгија.
Љупчо Арсовски,
Амбасадор на Република Македонија во Романија
GORAN STEFANOVSKI – A WRITER WHO BUILDS BRIDGES
OF LITERATURE
Writing a preface, a foreword, an introduction, which is to give
readers some explanation and guidance about the author and his or her
work can sometimes be an indeed weighty and complex task. When it
comes to Goran Stefanovski that task even becomes a risky mission,
considering the sense of responsibility he commands as an author.
Why?
Are you going to say too little about the author or about the power of
the ideas and messages in his works?
Are you going to mention something that simply cannot be
explained?
Are you going use a proper wording or can everything be explained
better and more effectively?
149
Are you going to omit something unintentionally?
Hence, you can write volumes about an author, playwright, creator,
philosopher, professor, and academician such as Goran Stefanovski, and
still say that you have written little. You could venture to describe such
a great personality of an infinitely rich spirit using a few powerful
words. This, however, would demand that you have seen or read at least
some of his plays or other texts, which tell you what a great personality
Goran Stefanovski is and what immense literary potentials he carries.
Goran is the perfect architect. Yes, precisely that - the perfect
architect for he has constructed and still builds bridges of literature.
Embarking upon this noble spiritual mission of building using the
literary word, he immeasurably enriches the culture of his country, the
Republic of Macedonia. He creates as of the beginning of the 70’s until
this present day. With his plays translated in various languages he
connects cities, he connects people, making the world a vast cultural
field.
Actors playing the characters in his works are amazed with the
power of ideas they are to transpose trough their acting and movement
on the stage. Directors stand before exceptional works that they are to
stage in a manner to be understood by all in the audience.
An actor has said: “..... at the stage, the legends of the Macedonian
nation, the Meandes, their dedication to Dionysius and the power of the
wine to blur our senses and mind represent a symbol posing the question
‘What blurs our mind today and why are we incapable of making
sensible decisions....’”
A director has said “....Every person fighting the inner power battle
needs to ask the question 'What is on the other side, what is the opposite
of power?’. Each person needs to experience the pain and get through
the mire, coming out cleansed, a new person ..." In this works, Goran
Stefanovski sends powerful messages not only to ordinary people, but to
politicians as well. As an artist has once said: “.... We need to turn to our
inner self and definitely do away with the Dionysius sitting inside of us,
turning him into a good Pentheus, good ruler, good journalist, actor,
director, head of state, etc , etc ...”
Many of Goran's works are the fruit of extensive elaboration of his
concepts. They are deeply rooted in and saturated with his soul, coming
to light at a decisive moment as texts and plays that stand the test of
time with their exceptionality, timelessness, vitality, grasped by all as
close and real. Hence, upon the staging of an excellent piece such as
150
“The Demon of Debar Maalo”, written especially for the Drama
Theatre, on the occasion of its 60th anniversary, the one and only Goran
Stefanovski has modestly said “... It is with extraordinary pleasure that I
have written this text for I had the impression that I am loading off a
burden or at least that I am finally settling issues that have piled up
within me in the last 15 years. Those issues sometimes leave a bitter
taste, and sometimes they make you laugh..."
As an Ambassador to a friendly country, such as Romania, with
which we are long tied through many bridges of culture, presenting
Goran Stefanovski before the Romanian readers, I have had the
immense pleasure of laying the foundations of yet another bridge
between us.
However, had it not been for the support of the Ministry of Culture
of the Republic of Macedonia, then had it not been for the unselfish
efforts of Mrs. Florika Ikim of the Kamil Petrescu Cultural Foundation
and the selection, translation and foreword by Mrs. Ioana Ieronim, we
would have been deprived of the pleasure of having this Anthology
today.
Ljupco Arsovski,
Ambassador of the Republic of Macedonia to Romania
Ochiul lui Osiris – o carte-călăuză prin universul literaturii şi al
spaţiului cultural balcanic
Profesorul Mircea Muthu, cel care şi-a legat
numele de studierea conceptelor de balcanism
(literar) şi balcanitate – deşi cărţile sale cuprind şi
multe alte teme – a adunat în 2010 într-un singur
volum interviurile publicate de-a lungul timpului în
diferite reviste. Titlul volumului – Ochiul lui Osiris
(Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010) – este explicat de
autor în pagina de introducere, simbolul fiind folosit,
prin extrapolare, după cum mărturiseşte, ca „posibilă
tutelă adoptată de memoria-girofar a criticului,
comparatistului ş.a. care îşi adună prin dialoguri, reflecţii înşiruite – ca
mărgelele de sticlă – pe axa duratei medii de două decenii.” (p.9)
151
Cartea cuprinde un număr de 28 de interviuri, majoritatea având
drept titlu o replică-sinteză preluată dintr-un răspuns al celui intervievat.
Fie şi numai din parcurgerea acestor titluri, cititorul poate avea o idee de
ansamblu asupra perspectivei din care Mircea Muthu abordează
literatura/ cultura – în general, spaţiul cultural balcanic – în particular.
Câteva exemple: De ce scriu? În ce cred?, Balcanismul e un conceptimagine, Nu mă recunosc în personajele lui Caragiale, Balcanismulparte integrantă dintr-o necesară filosofie a supravieţuirii, Balcanismul
nu rimează nici cu Bizanţul şi nici cu Tradiţionalismul, Balcanitatea
este o axiologie comună a popoarelor sud-estice, Balcanismul trebuie
înţeles ca o dramă întoarsă, uneori, în derizoriu etc.
Dintru început, în scurtul autoportret, cercetătorul pune pe primul
plan faptul că se ocupă de locul nostru între culturile sud-est europene,
un volum din 1976 intitulându-se direct Literatura română şi spiritul
sud-est european. Din lectura răspunsurilor la variatele întrebări,
desprindem faptul că firul călăuzitor al studiilor lui Mircea Muthu
referitoare la cultura balcanică (i.e. din sud-estul european) este că
„înţelegerea cât de cât adecvată a acestui spaţiu caracterizat prin unitate
în diversitate depinde de înţelegerea modului în care cele două diviziuni
fundamentale – antropocentrică şi cosmocentrică – coabitează. Alături
de piatra unghiulară a lui Constantin Noica (celebrul întru) aş îndrăzni
să-l pun pe între – posibil operator ontologic.” (p. 27) Şi este de reţinut
acest „între”, deoarece, în multe rânduri, cercetătorul accentuează
conotaţia prepoziţiei pentru întreg arealul balcanic într-o proiectată
lucrare asupra culturii româneşti, propunând chiar o „Schiţă despre
ontologia lui între”. Spaţiul balcanic perceput ca un „puzzle exploziv”
cu rădăcini în multitudinea etnică, trebuie văzut – se spune într-un
interviu –,
după o mai atentă examinare „din unghiul culturii”, ca o „forma mentis
unitară”, un „concept-imagine”. Ca trăsături distinctive esenţiale pentru
omul şi cultura spaţiului sud-est european, sunt amintite „sentimentul
mai viu al istoriei”, decurgând de aici „eposul remarcabil, proiectat pe
dimensiunea epopeică” (p. 30), conceptul de „balcanism literar”
însemnând „răscumpărarea estetică, prin semnul lingvistic deci, a unor
drame multiple cu rădăcini adânci şi amplificate de veacurile de impact
cu Semiluna otomană, în principal.” (p. 35)
În demersul său de înţelegere a spaţiului sud-estic, dar mai ales în
demersul de descriere a acestui areal cultural, Mircea Muthu atinge
multiple aspecte – culturale, ontologice, literare, estetice etc., dovadă –
152
pe de o parte a complexităţii temei, iar pe de altă parte – dovadă a
complexităţii cunoştinţelor sale în domeniu şi a profunzimii acestor
cunoştinţe. El atrage atenţia în repetate rânduri asupra „unităţii în
diversitate”, în caracterizarea sa plecând de la „trei postulări
fundamentale” şi definitorii ale spaţiului balcanic: „aşezarea geografică
(la interferenţa culturilor orientale cu cele de provenienţă vestică),
istoria medievală comună /.../ şi ortodoxismul predominant.” (p. 33,
s.n.) Cu prilejul altui interviu, în ideea de a distinge conceptul de
balcanism delimitat de balcanitate, autorul îl caracterizează pe primul
prin „trei accepţiuni coexistente”: 1. – „realitate politică şi etnică
fragmentară, generând conflicte armate /.../; 2. – „dramă colectivă
însoţită de demersul său parodic (şi) parte integrantă dint-o necesară dar
şi acuzată filosofie a supraviţuirii; 3. – „şcoală de stil ce aglutinează
sensibilităţi diferite” (p. 93).
Pe ansamblu, viziunea cercetătorului asupra balcanismului este una
estetico-antropologică, cu implicaţii filosofice. În urma studierii unei
bibliografii vaste a domeniului şi a unor numeroase lecturi din autori
diverşi, concluzia bogăţiei culturale a acestui spaţiu duce firesc la ideea
majoră că Occidentul are nevoie de cultura popoarelor din arealul
balcanic, că „Sud-Estul va îmbogăţi spiritul european.” (p. 95).
Mihaela Albu
Osiris’s Eye – a Perspective in Approaching Literature and the
Cultural Balkan Space
Professor Mircea Muthu’s name relates to the study of the concepts
of (literary) Balkan specificity and of Balkan affiliation – although
his books include many other themes – and, in 2010, he collected, in one
volume, the interviews that had been published in different magazines
along the years. The author’s explanation for the title of the volume –
Osiris’s Eye (Eikon Publishing House, Cluj-Napoca, 2010) – is to be
found in the introductory page: according to the author, the symbol has
been used, by extrapolation, “as a possible protection adopted by the
beacon-memory of the critic, of the comparative literature scholar etc.,
who has gathered, through the interviews, his reflections threaded, like
glass beads, on the axis of the duration of about two decades”. (p. 9)
153
The book comprises a number of 28 interviews, and the title of most
of them is in fact a synthesis-line in one of the answers of the
interviewed person. By reading the titles only, one can have a general
idea of Mircea Muthu’s perspective in approaching literature/culture, in
general, and the cultural Balkan space, in particular. Here are some
examples: Why do I write? What I believe in?, The Balkan specificity is
a concept-image, I do not find myself in Caragiale’s characters, The
Balkan specificity – an integrating part of a necessary philosophy of
survival, The Balkan specificity fits neither Byzantium nor
Traditionalism, The Balkan affiliation is a common axiology of the
South-Eastern peoples, The Balkan specificity must be understood as
drama reversed sometimes into derisory etc.
In his short self-portrait, the researcher states from the beginning that
his main interest is our place within the South-East European cultures.
The title of one of his volumes, published in 1976, is simply The
Romanian Literature and the South-East European Spirit. The answers
to various questions make us understand that the red thread in Mircea
Muthu’s studies regarding the Balkan culture (i.e. the South-Eastern
European one) is that “understanding this space, characterized by unity
in diversity, depends on understanding the way in which the two
fundamental divisions – the anthropocentric one and the cosmoscentered one – cohabitate. Beside Constantin Noica’s cornerstone (his
famous within) I would dare add between – as a possible ontological
operator.” (p. 27) The “between” is worth remembering because, in his
project of a future work on the Romanian culture, the researcher often
underlines the connotation of this preposition in the whole Balkan
space, and he even proposes a “Sketch on the ontology of between” .
The Balkan space, perceived as an “explosive puzzle” having its roots in
the ethnic multitude, must be seen, after a detailed research “from the
culture point of view” - as stated in one of the interviews -, as a “unitary
forma mentis”, a “concept-image”. Some of the essential distinctive
features of the people and of the culture of the South-East European
space that he mentions are “the deeper feeling of history” hence “the
remarkable epos on the background of the epic dimension” (p. 30),
whereas the concept of “literary Balkan specificity” signifies “the
aesthetic redemption - that is through the linguistic sign - of some
multiple dramas with deep roots amplified by centuries of impact with,
mainly, the Ottoman Crescent.“ (p.35)
154
In understanding the South-Eastern space, and especially in
describing this cultural area, Mircea Muthu approaches several aspects:
the cultural, ontological, literary, aesthetic ones etc, and this is a proof
of the complexity of the theme, on the one hand, and of the complexity
of his great knowledge in this domain, on the other hand. He often refers
to “the unity in diversity”, whereas the starting point in his
characterization is represented by “three fundamental postulates” which
define the Balkan space: “The geographic position (at the interference
point between the oriental and the occidental cultures), the mediaeval
common history /…/ and the predominant orthodox religion. (p.33) In
another interview, in order to delimit the concept of Balkan specificity
from that of Balkan affiliation, the author characterizes the former by
“three coexistent meanings”: 1. – “the fragmentary political and ethnic
reality generating armed conflicts” /…/; 2. – “a collective drama
accompanied by parody as part in a necessary as well as blamed
philosophy of the survival”; 3. – “a style school that agglutinates
different sensitivities” (p. 93).
The researcher’s general view on the Balkan specificity is an
aesthetic- anthropological one, with philosophical implications. After
having studied a vast bibliography, after having read numerous books
by different authors in the field, the conclusion on the cultural richness
of this space leads naturally to the major idea that the West needs the
culture of the Balkan peoples, and that the “South-East will enrich the
European spirit.” (p. 95)
(Translation: Iolanda Manescu)
Marian Ţuţui: Fraţii Manakia şi imaginea
Balcanilor, Editura Noi Media Print, Bucureşti,
2009
Marian Ţuţui este doctor în comunicare
audiovizuală şi cadru didactic la UNATC, autor a
numeroase studii despre istoria filmului şi a
fotografiei. Cartea despre fraţii Manakia aduce în
discuţie activitatea unor pionieri ai etno-fotografiei
155
şi ai filmului ce şi-au desfăşurat activitatea în întreaga Peninsulă
Balcanică.
Cartea pe care o prezentăm este rezulatul unei cercetări începute în
1993, care a cuprins mai multe arhive naţionale. Scopul ei este acela de
a face cunoscută activitatea acestor pionieri ai artei fotografice azi pe
nedrept aproape uitaţi. Volumul debutează cu o scurtă schiţă biografică
urmată de un incitant capitol - Aromânii şi „problema Macedoniei”
Activitatea profesională a fraţilor Manakia este urmărită pe parcursul a
şapte capitole, capitolul VIII relaţionând activitatea lor cu începuturile
cinematografiei româneşti. Capitolul XII, Balcanii fraţilor Manakia,
este, de fapt, un foarte interesant album etnografic.
Cei doi fraţi, Ienache (Ion sau Ianakis – 1878-1954) şi Milton
(Miltiade sau Maltu – 1882-1964) s-au născut în Avdella, în nordul
Greciei, într-o familie de păstori aromâni şi sunt primii cineaşti
autohtoni din Balcani. În 1898 deschid un studio foto desfăşurând o
activitate multiplă (portrete de studio, imagine document pe teren).
Milton realizează în perioada 1898 - 1912 un număr de 1839 de imagini
din 78 de localităţi din Balcani. În anul 1906, un număr mare de
fotografii realizate de fraţii Manakia sunt prezentate la Expoziţia
Generală a României, fiind foarte apreciate de profesorul Alexandru
Tzigara-Samurcas. Din anul 1907, cei doi încep să facă film. Academia
Română achiziţionează în 1912 filmele Scene din viaţa aromânilor din
Pind şi Excursie în Macedonia turcească.
Prin activitatea lor neobosită cei doi au reuşit să ofere o imagine
complexă a zonei balcanice de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în
preajma celui de al doilea război mondial.
Maria Alexe
Marian Ţuţui: Brothers Manakia and the Image of the Balkans
Marian Ţuţui has a PhD in audiovisual communication and is a
professor at UNATC, author of a large variety of articles about film and
photo history. The book about Manakia brothers deals with the life and
activity of two of the ethno photography pioneers whose work covers
the whole Balkan Peninsula.
156
The presented book is the result of a research that has started in 1993
and was done inside several national archives. Its aim is to put into
value the activity of those pioneers of photo art who are today almost
forgotten. The volume starts with a short biographical note, followed by
an interesting chapter The Aromanians and „the Macedonian Problem”.
The Manakia brothers’ activity is presented along seven chapters, the
VIII chapter compares their activity to that of other Romanian film
makers from the film early ages. The XII chapter, The Balkans of the
Manakia Brothers, is actually an interesting ethnographical album
The two brothers (Ion or Ianakis – 1878-1954) and Milton (Miltiade
or Maltu - 1882-1964) were born in Avdella, North of Greece, in a
family of Macedonian shepherds and they are the first film makers of
the Balkans. In 1898 they opened a film studio and had a various
activity (portraits documentary and ethnographical images). Between
1898 - 1912, Milton makes a number of 1839 images of 78 Balkan
settlements. In 1906 a large number of the photos made by the Manakia
brothers are presented at Romanian’s General Exhibition and being
valued by professor Alexandru Tzigara-Samurcas became part of the
Academy collection. Since 1907 they started to make films and in 1912
the film Scenes of life of Pind Macedonians and Trip to Turkish
Macedonia were bought by the Academy.
Due to their restless activity the two photographers offered a
complex image of the Balkan region from the end of the 19th. century to
the beginning of the Second World War.
(Translation: Maria Alexe)
La începutul poeziei este sunetul
Născut în 1929, la Istanbul, într-o familie de
pecealbari (oameni în căutare de lucru/ cîştig,
plecaţi din ţara natală pe ţărmurile Bosforului),
poetul, eseistul, traducătorul şi academicianul
Mateia Matevski a debutat cu volumul Ploile, pentru
care a primit, în 1956, premiul Uniunii Scriitorilor
din Macedonia. De pe atunci era socotit un
deschizător de drumuri în lirica Macedoniei de după
război. Al doilea volum (Echinox), apărut în 1963, întăreşte impresia,
157
autorul primind premiul Fraţilor Miladinov, la Festivalul Internaţional
„Serile de la Struga”, ca şi premiul republican „11 Octombrie”. A scris
unsprezece cărţi, semnînd şi traduceri în macedoneană din lirica
iugoslavă, franceză, spaniolă. Selecţii din poeziile lui apar în
macedoneană, sârbo-croată, slovenă ş.a., fiind propus pentru premiul
Nobel.
Nirvana1 este un portret poetic bine conturat, prin selecţia Carolinei
Ilica, cea care semnează îngrijirea de ediţie şi traducerea. De la început,
Sunete ne duce într-o lume altfel. Mi-a reamintit de Parfumul lui Patrik
Süskind, o lume în care totul este numai miros; copacii, plantele, paşii,
păsările, totul se poate vedea numai prin mirosuri.
În tradiţia brahmanică, cel iniţiat era numit cel născut de două ori.
Patañjali, în Yoga Sutra, spunea că la fiecare etaj al cunoaşterii ne
iniţiem. Renaşterea iniţiatică este definită de toate formele de Yoga ca
fiind accesul la un mod de existenţă neprofan, dificil de descris, pe care
şcolile indiene îl exprimă sub diferite nume: mokşa, Nirvana, asamskrta
etc. Nu am făcut acest excurs pentru că titlul ar conduce atît de vizibil
către un tărîm exotic, ci mai curând către un anume gen de cunoaştere
dincolo de epopteía, contemplarea pur şi simplu a misterului, poate acea
stăpînire prin cunoaştere, kratein a lui Anaxagoras. E o lume neprofană,
pe care o simţim culcîndu-ne printre sunete, evadaţi din colivia ecoului
până la pasul în care sunetele sunt valuri de vânt. Cu sunetele vorbim,
cu ele mergem la pas, alături, prin univers, prin ele ne naştem cuvintele
pe care le dorim copiii noştri. Sunetul este magos şi iatros, poarta către
univers şi cheia cu care se încuie dincolo de cunoaştere, surd şi fără
nădejde. Platon (Theaithetos, 155, d) spunea că la originea filosofiei este
mirarea. Cu acest poem, Mateia Matevski ne spune că la începutul
poeziei, la începutul lumii dinlăuntrul şi din afara noastră stau sunetele.
Imaginile din poemele lui Mateia Matevski sunt aidoma unor
tablouri (poetul s-a specializat la Paris în teatrul contemporan francez,
scriind peste trei decenii eseuri legate de fenomenul teatral şi literar)
aproape palpabile. Aproape că poţi asculta cum moare timpul (Balada
timpului) sau cum vin abia răsuflînd… caii spaţiului (Ploile). Aproape
că simţi cum devii, sub vraja poeziei, piatră în mâini şi noroi în priviri
1
Mateia Matevski, Nirvana (selecţie, îngrijirea ediţiei, traducere: Carolina Ilica, prefaţă
şi biobibliografie: Dumitru M. Ion), Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident,
Colecţiile Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, Bucureşti
2001).
158
când amintirile tale se nasc dintr-o zare nesfârşit de molatică, din carnea
neagră de pămînt şi de noapte a trecutului care a fost sau care va fi. Vezi
cum cuvântul se preface în spadă (Naşterea tragediei) dincolo de
oglinzile tăcerii, ca să te tragă dincolo de frică, într-o viaţă şi neguroasă,
şi luminoasă, şi blîndă, şi încărcată de suferinţă şi amar.
În Dragoste eşti parte cu universul, iubirea este răsuflarea timpului, a
zării. Pădurea arde în pieptul tău, în care inima e plină de spinii de pe
lujerul de trandafir al iubitei. La fiecare suspin fumegă întregul cer,
neogoit de turme limpezi de izvoare.
Ca o adevărată întoarcere la prima iubire întru cuvânt, Nirvana este o
întîlnire admirabilă cu poezia.
Marius Chelaru
In the Beginning of Poetry Was the Sound
Born in Istanbul, in 1929, in a pecalbari family (people who were
looking for a working place / for earnings, or who left their native
country to go to Bosphorus), the poet, the essayist, the translator and
academician Mateia Matevski made his début with the volume entitled
The Rains, for which in 1956 he received the award of the
Writers’Union in Macedonia. Since then he was considered to be a
pioneer in the Macedonian poetry after World War II. The second
volume (Equinox), issued in 1963, strengthens this impression, the
author receiving the award of the Miladinov Brothers at the
International Festival ”The Nights in Struga”, as well as the award ”The
11th of October”. On top of that he wrote eleven books, signing also
translations in Macedonian, Serbo-Croatian, Slovanian and other
languages being also nominated for the Nobel Prize.
According to the selection and translation made by Carolina Ilica,
Nirvana1 is a well defined poetical portrait. From the very beginning the
volume The Sounds leads us in a different world. It reminded me of
1
Mateia Matevski, Nirvana (selection, preparation of the book, translation: Carolina
Ilica, foreword and bibliography: Dumitru M. Ion), ”East-West International Academy”
Publishing House, The Collections of the International Festival ”Nights of Poetry in
Curtea de Argeş”, Bucharest 2001).
159
Patrik Süskind’s The Perfume, a world in which all is nothing else but
smell; the trees, the plants, the steps, the birds, everything can be seen
only through smells. According to the Brahmanical tradition, the initiate
is the one who is born two times. In Yoga Sutra, Patañjali said that we
got initiated with every level of knowledge. The initiatic rebirth is
defined in all Yoga forms as being the access to an unprofane way of
existence, very difficult to be described and expressed by Indian schools
under different names: mokşa, Nirvana, asamskrta etc. I did not speak
about all this because the title would lead us so obviously to an exotic
land and also to a certain type of knowledge which goes beyond
epopteía, the mere contemplation of the mystery, maybe that selfcontrol through knowledge, Anaxagoras’ kratein. This is a non-profane
world which we feel while laying down among sounds, running away
from the cage of the echo to the sounds which become waves of wind.
We speak with the sounds, we walk together with them in the Universe,
we get born through them, through the words we yearn for our children.
The sound is magos and iatros, the gate to the Universe and the key
which locks beyond knowledge the deaf and hopeless sound. Plato
(Theaithetos, 155, d) said that astonishment was at the basis of
philosophy. With this poem Mateia Matevski tells us that in the
beginning of the poem, in the beginning of the world, the sounds are
inside and outside us.
The images in Mateia Matevski’s poems are similar to tangible
paintings (in Paris the poet got specialized in the French contemporary
theatre, while writing more than three decades various essays connected
to the theatrical and literary phenomenon). One can almost hear the time
dying (The Ballad of the Time) or the horses of the space who come
hardly breathing. (The Rains). One can almost feel the way he or she
changes under the spell of poetry, a stone in the hands and mud in the
eyes when your memories are born from an infinite tender horizon, from
the black flesh of the ground and the night belonging to the past which
was and will be. One can see how the word turns into a sword (The
Birth of the Tragedy) beyond the mirrors of the silence, in order to pull
him or her beyond fear, in a life which is both gloomy and full of light,
both tender and overwhelmed with sufferings and bitterness.
In Love one is part of the Universe, love is the breath of time, of
the sky line. The forest burns in one’s chest in which the heart is full of
the thorns of the sweetheart’s thin stem of rose. With each sigh the
whole sky smokes unquenched of limpid streams.
160
Like a real return to the first love in the word, Nirvana is a
wonderful meeting with poetry.
Translation: Muguraş Maria Petrescu
Două antologii de poezie macedoneană
După ce am ajuns în Macedonia, unde am întâlnit
şi poeţi de limbă albaneză, şi aromâni (fără alte
comentarii, amintim că în regiune mai este întâlnită
denumirea macedo-români sau vlahi), unde am văzut
şi biserici, dar şi minarete, tekke, şi, între altele, un
bazar mai curând oriental, mi-a fost mai limpede de ce
poezia din Republica Macedonia, care şi-a făcut
relativ tîrziu simţită prezenţa în cadrul literaturii unei
entităţi geografice/ statale separate, are specificul ei.
Are personalitatea ei pe harta lirică a fostei Iugoslavii.
Unii au spus că poezia macedoneană nu a existat înainte de al doilea
război mondial şi că ar ţine de o cultură artificială. Alţii sunt de părere
că poeţii de aici au „sărit” peste etape prea repede, asimilând într-o
manieră oarecum forţată. În introducerea la Falanga lirică
macedoneană. Antologia poeziei contemporane makedonene, Dumitru
M. Ion concluziona că aceste lucruri nu pot fi acceptate şi că, pe scurt,
nu putem pune poezia macedoneană sub semnul artificialului. Şi
poemele selectate în aceste două antologii susţin aceste afirmaţii.
Iată poeţii antologaţi (poezia unora dintre ei a fost publicată şi la Iaşi,
fie în „Cronica”, „Poezia”, fie în „Carmina Balcanica” etc.):
Contemporary
Macedonian
Poetry/
Poezie
macedoneană
contemporană1 – Slavko Janevski, Blaže Koneski, Aco Šopov, Gogo
1
Contemporary Macedonian Poetry (Poezie macedoneană contemporană), selected and
translated by Ewald Osers, Introduced by George MacBetth, Kultura/ Forest Books,
London and Boston, UK – SUA, ed. a I-a – 1991, 222 p.; The World is My Home (The
house – the thresholds). A Thematic Selection of Contemporary Macedonian Poetry
(Lumea este casa mea (Casa – pragul). O selecţie tematică de poezie macedoneană
contemporană), selected and edited by Lidija Kapuševska-Dragulevska, Lulëzim haziri
(Authors writing in Albanian), translated in English by Zoran Ančevski, English
Language Editor: Lee Schweninger, 2004, sub sigla Struga Poetry Evenings, 174 p.
161
Ivanovski, Srbo Ivanovski, Mateja Matevski, Gane Todorovski, Ante
Popovski, Jovan Strezovski, Petre M. Andreevski, Vlada Uroševici,
Mile Delekoski, Petar T. Boškovski, Mihail Rendžov, Radovan
Pavlosvski, Bogomil Guzel, Eftim Kletnikov, Sade Stojčevski, Atanas
Vangelov, Vele Smilevski, Katica Kulavkova, Miloš Landro, Liljana
Dirjan, Vera Čejkovska, Slave Gorgo Dimovski;
Şi The World is My Home (The house – the threshold), A Thematic
Selection of Contemporary Macedonian Poetry, realizată în două
volume, fiecare de 174 pagini, unul în macedoneană şi albaneză, celălalt
cu versiunile în engleză – Arifi Murtezan, Petre Bakevski, Eqrem
Basha, Dimnitar Baševski, Esad Bayram, Petar T. Boškovski, Branko
Cvetkoski, Todor Čalovski, Ivan Čapovski, Vera Čejkovska, Petko
Dabeski, Jordan, Dimo N. Dimčev, Lidija Dimkovska, Slave Gorgo
Dimovski, Liljana Dirjan, Ivan Džeparoski, Ihami Emin, Adem Gajtani,
Bogomil Guzel, Lulëzim Haziri, Svetlana Hristova-Jocik, Baki Ymeri,
Igor Isakovski, Murat Isaku, Jovica Ivanovski, Srbo Ivanovski, Risto
Jačev, Čedo Jakimovski, Slavko Janevski, Eftim Kletnikov, Blaže
Koneski, Jovan Koteski, Razme Kumbaroski, Katika Kulavkova, Nikola
Madžirov, Mateja Matevski, Gordana Mihailova-Bošnakoska, Irena
Pavlova de Odoriko, Radovan Pavlovski, Trajan Petrovski, Ante
Popovski, Mihail Rendžov, Salajdin Salihu, Rade Siljan, Vele
Smilevski, Nehas Sopaj, Suzana Spasovska, Milovan Stefanovski,
Sande Stojčevski, Gligor Srojkovski, Jovan Strezovski, Resul Shabani,
Aco Šopov, Zvonko Taneski, Jovica-Eternijan Tasevski, Bratislav
Taškovski, Gane Todorovski, Vlada Uroševik, Atanas Vangelov, Risto
Vasileski, Agim Vinca, Nuhi Vinca.
Două antologii interesante, ilustrează un spaţiu poetic generos, care
merită cunoscut.
Marius Chelaru
Two Anthologies of Modern Macedonian Poetry
Only after arriving in Macedonia, where I also met poets of the
Albanian language and Macedo-Romanians (without making any further
comments, we emphasize that in the area one can also meet the name of
Vlachs), where I could see churches but also minarets, tekke and, among
others, a bazaar which was rather Oriental, was it clear to my mind why
162
the poetry in the Republic of Macedonia, which made its presence quite
late within the literature of a geographic / State entity has its peculiarity.
It has its own personality on the lyrical map of the ex-Yougoslavia.
Some say that the Macedonian poetry did not exist before the
World War II and that it belonged to an artificial culture. Others are on
the opinion that the poets who live in this area ”have jumped over”
certain stages in a somehow forced manner. In the foreword to The
Macedonian Lyrical Phalanx. An Anthology of the Macedonian
Contemporary Poetry, Dumitru M. Ion reached the conclusion that such
things cannot be accepted and that, in short, we cannot place the
Macedonian poetry under the sign of the artificial. The poems which
have been selected to be part of these two anthologies are on the support
of these statements.
Here are the antologated poets (poems written by some of them
were published in Iassy too, or in the journals ”The Chronicle”,
”Poetry”, or ”Carmina Balcanica”, etc.): Contemporary Macedonian
Poetry/ Poezie macedoneană contemporana1 – Slavko Janevski, Blaže
Koneski, Aco Šopov, Gogo Ivanovski, Srbo Ivanovski, Mateja
Matevski, Gane Todorovski, Ante Popovski, Jovan Strezovski, Petre M.
Andreevski, Vlada Uroševici, Mile Delekoski, Petar T. Boškovski,
Mihail Rendžov, Radovan Pavlosvski, Bogomil Guzel, Eftim Kletnikov,
Sade Stojčevski, Atanas Vangelov, Vele Smilevski, Katica Kulavkova,
Miloš Landro, Liljana Dirjan, Vera Čejkovska, Slave Gorgo Dimovski;
And The World Is My Home (The House – The Threshold), A
Thematic Selection of Contemporary Macedonian Poetry, made in two
volumes, each one of them of 174 pages, the former in the Macedonian
and Albanian languages and the latter with English versions – Arifi
Murtezan, Petre Bakevski, Eqrem Basha, Dimnitar Baševski, Esad
Bayram, Petar T. Boškovski, Branko Cvetkoski, Todor Čalovski, Ivan
Čapovski, Vera Čejkovska, Petko Dabeski, Jordan, Dimo N. Dimčev,
Lidija Dimkovska, Slave Gorgo Dimovski, Liljana Dirjan, Ivan
Džeparoski, Ihami Emin, Adem Gajtani, Bogomil Guzel, Lulëzim
1
Contemporary Macedonian Poetry, selected and translated by Ewald Osers, Introduced
by George MacBetth, Kultura/ Forest Books, London and Boston , UK – SUA, First
edition – 1991, 222 pp.; The World Is My Home (The House – The Threshold). A
Thematic Selection of Contemporary Macedonian Poetry, selected and edited by Lidija
Kapuševska-Dragulevska, Lulëzim haziri (Authors Writing in Albanian), translated in
English by Zoran Ančevski, English Language Editor: Lee Schweninger, 2004, under
the sigle of Struga Poetry Evenings, 174 pp.
163
Haziri, Svetlana Hristova-Jocik, Baki Ymeri, Igor Isakovski, Murat
Isaku, Jovica Ivanovski, Srbo Ivanovski, Risto Jačev, Čedo Jakimovski,
Slavko Janevski, Eftim Kletnikov, Blaže Koneski, Jovan Koteski,
Razme Kumbaroski, Katika Kulavkova, Nikola Madžirov, Mateja
Matevski, Gordana Mihailova-Bošnakoska, Irena Pavlova de Odoriko,
Radovan Pavlovski, Trajan Petrovski, Ante Popovski, Mihail Rendžov,
Salajdin Salihu, Rade Siljan, Vele Smilevski, Nehas Sopaj, Suzana
Spasovska, Milovan Stefanovski, Sande Stojčevski, Gligor Srojkovski,
Jovan Strezovski, Resul Shabani, Aco Šopov, Zvonko Taneski, JovicaEternijan Tasevski, Bratislav Taškovski, Gane Todorovski, Vlada
Uroševik, Atanas Vangelov, Risto Vasileski, Agim Vinca, Nuhi Vinca.
Two very interesting anthologies, illustrating a generous poetical
area, which is worth knowing.
Translation: Muguraş Maria Petrescu
164
Notes on Contributors
Thede Kahl (AUSTRIA) is a researcher at the Austrian Academy of
Sciences in Vienna. He studied geography, Slavic philology, byzantinology,
Greek philology, classical philology, and Russian. In 1999 he got his PhD
(summa cum laude) in geography. Thede Kahl is the Secretary of the
International Committee of Slavic Studies and member in the Commission of
Balcanology, Austrian Academy of Sciences, in the Südosteuropa-Gesellschaft
SOG, München, in the International Council for Traditional Music ICTM, New
York, and of the editorial board of Österreichische Osthefte, Atlas of Eastern
and South-eastern Europe, Revista Istorica, Philologica Jassyensia. Starting
with 1999, he participated in funded research projects such as the German
Science Foundation: Selbstidentifikation meglenitischer Vlachen, EthnoDoc /
Forost: Bibliographical Data on minorities in SE Europe, DanubePortal – An
internet portal for the co-operation in the Danube Region (head of project),
Interethnical relations of Christians and Muslims in SE Europa (project
coordinator, at the University of Münster, Oral History from Andon Poci /
Southern Albania (head of project), Dynamic of Cultural Contacts (head of
project).
Mira Dushkova (BULGARIA) was born in Bulgaria in 1974 and is
currently living in the town of Ruse, situated on the river Danube. She is
member of the Society of Bulgarian writers and teaches Bulgarian literature at
Ruse University (with a PHD degree in Bulgarian literature). Mira Dushkova is
a poet, literary critic and author of poetry books (I am trying stories on as
clothes, 1998; An exercise on a scarecrow, 2000 and Scents and Sights, 2004).
Some of her poems have been included in a number of Bulgarian anthologies
and literature magazines and have been translated in Swedish, Hungary,
Romanian, English and Croatian. She has won many Bulgarian prizes for
poetry and essay-writing and took part in some international poetry festivals.
Alexandra Ivoylova (BULGARIA) graduated from Pancho Vladiguerov
State Music Conservatory in Sofia, Bulgaria, majoring in piano. After her
graduation she specialized piano in Paris with professor Eric Heidsieck and
later continued her artistic development as a concert singer. She has a number
of CDs and has published a great number of articles on art issues in the central
Bulgarian press. She has studied a full course of drawing with her father Sergey
Ivoylov, an artist, currently working in Paris. Alexandra Ivoylova illustrates
books, and she is also an author of two books of poems, illustrated with her
own black-and-white drawings: Bitter Rain (1992) and Hommages (1999). She
is a member of the Independent Bulgarian Writers' Association and the
165
Bulgarian Artists' Association (the Creative Resources Fund). Alexandra
Ivoylova believes that the individual arts complement each other and form a
unity. She seeks to express this unity in her creative work.
Zdravko Kissiov (BULGARIA) is a poet, translator, and essayist. He was
born in 1937. He has worked as an editor and journalist in the city of Rousse.
Zdravko Kissiov is the author of 20 poetry books, which include: Revelation
(1962), Soliloquies (1966), The Balladic Hour (1974), Innerscape (1976),
Needed Pain (1978), Residence (1982), Eyesight (1984), A Distinctive Mark
(1985), Cryptogram (1987), Breath (1987), Evidences (1990), Daily Crucifix
(1995), Canon (2002), Heavenly Voice (2002), Reversed Time (2007) and travel
notes about Latvia – Between Salt and Fresh Water (1977), and others. His
poems have been translated into 19 languages. Zdravko Kissiov is an active
translator, mainly of poets from Poland and the Baltic countries. He is a
member of the Bulgarian Writers’ Union. He has been awarded many prizes,
such as “Honoured Worker For Polish Culture”.
Ivan Strandjev (BULGARIA) was born in 1953 in Plovdiv, Bulgaria. He
studied Bulgarian Philology at Sofia Kliment Ohridski University, then
graduated from Sofia Higher Institute for Theatre Art with master’s degree in
Theatre Dramaturgy. Author of the books of poems: Words of rescue (1981),
Touching the Light (1984), Door in the Sky (1990), Miracle (1990), Dreams
(1993), All this (2008); Three Plays (2005): Probably Tenderness, Love on
demand, The Moon every morning and Betrothal”. He received national poetry
and drama awards.
Dubravko Korbus (CROATIA) was born in 1964 in Ivanić Grad where he
lives and works. He writes poetry and prose, his haiku being written in standard
Croatian and Kajkavian dialect. For his haiku he received a number of awards
in Croatia, USA and Japan. In 2007 he published a book of haiku, haibuns,
poetry, essays and short stories under the title Today the Sun is Bigger than
Yesterday.
Mihael Štebih (CROATIA) was born on 19 October, 1948 in Čakovec. He
graduated sculpture from The Zagreb Academy of Fine Arts in 1972 in the
class of prof. Valerij Michielli. Besides being a graduated sculptor, Mihael
paints in dry pastel and also has dealt with wall painting techniques - fresco and
mosaics. He takes part in group exhibitions, art colonies and sculptors'
symposiums regularly. Since 1984 to 2002 he lived and worked in Toronto,
developing sacral art in sculptures and countless stained glass windows. Since
1982 he continually shapes sculptures out of colored crystal glass. He has
illustrated many literature magazines, journals and collections of poetry and his
sculptures are exhibited on many public places throughout Croatia and Canada.
166
He is very active in the cultural and sport life of his town Čakovec and County
of Međimurje, is the president of the Archery Club and Zrinski Guard Čakovec.
He has been writing since 1970 haiku and publishes in the magazines Haiku
and Vrabac/ Sparrow which he illustrated, as well. He takes part in Croatian
haiku meetings in Samobor, Ludbreg and Kloštar Ivanić. His haiku have been
published in several anthologies in Croatia and abroad He published two haiku
collections himself, in Croatian and English: Opet na putu/ On the Journey
Again, 1995 and Beskrajna zemlja/ Endless Earth, 1999.
Apostolos Patelakis (GREECE) was born in Craiova, Romania, in 1951,
in a family of Greek political immigrants. After graduating from high school he
attended the courses of the Institute of History – Geography in Craiova (1973).
He attended the courses of the Faculty of History – Philosophy in Cluj –
Napoca (1976). In 1979 he officially returned to Greece, together with his
family. Since 1980 he has been teaching a course of Romanian language,
culture and civilisation at the Balkan Languages School within the Institute of
Balkan Studies in Thessaloniki. Between 2000 and 2006 he was a lecturer at
the Faculty of Balkan Studies within the Macedonia University of Thessaloniki
where he taught a course in the Romanian language, culture and civilisation. He
translated several works from Greek into Romanian, including Manolis
Andronicos, Royal Tombs in Vergina, An Anthology of Balkan Poetry, Foreign
Investments in Romania. In 1992 he published the brochure Thessaloniki, the
Capital of Modern Macedonia and the Cultural Capital of Europe in 1997, he
was co-author of The Bibliography of the City of Thessaloniki (1987),
Supplimentary Texts in Acquiring the Romanian Language (2002). He worked
also as a correspondent in Greece for the Romanian newspapers Adevărul
(1994-1995), Vocea României (1995-1996), Actualitatea românească (20022006), Curierul Atenei (2007-2008).
Slave Gjorgjo Dimoski (MACEDONIA) – a poet, essay writer, translator.
He was born on 18 March 1959 in the village Velestovo, Ohrid area. He
graduated at the Faculty of Philology of University „St. Cyril and Methodius” Skopje. He was a member of the Writers’ Association of Macedonia from 1983
until 1994, and from 1994 onwards he has been a member of the Independent
Writers’ Association of Macedonia. Dimovski is the founder and director of the
festival Velestovo Poetry Night, and currently is the President of the Board of
Struga Poetry Evenings festival. He published poetry (Engravings, 1979,
Project, 1982, Cold Urge, 1985, The Last Manuscripts, 1988, By-way, 1991,
Subjects and Arguments, 1994, Forms of passion, 1998, Forms of passion,
Macedonia Prima, bibliographic edition with illustrations by Sergey
Andreevski and Dick Roberts, 1999 Ohrid, Forms of passion (arranged by
Sasho Dimoski) е-format, 1999, Skopje, Dark Place, 1999, Word Measurer,
2007), books for children, essays. Slave Gjorgjo Dimoski translates works
167
from the Slavic languages. His particular poetry cycles are translated into over
twenty languages. He is included in all the anthologies of the Macedonian
poetry and around the world. He has obtained the most significant poetry
awards in Macedonia and several international awards.
Jane Kodjabashija (MACEDONIA) was born in 1942. He studied music
theory at the Music Academy in Belgrade, Serbia, and at the Music School in
Skopje, Macedonia. He specilized in Church Music of Byzantin Origin and
Paleology of Byzantine Notation under the guidance of Prof. Sebastian BarbuBucur, Ph.D. at the University of Music in Bucharest, Romania. Prof. BarbuBucur’s was also his Ph.D. thesis advisor for the paper entitled „Music Culture
and Byzantine Tradition in Macedonia in the 19th century.”
Kodjabashija has composed some church music of byzantine origin, conducted
research and has written several papers. He wrote and edited several books in
this field and he is a member of the Union of Composers in Macedonia. He
currently lives and works as professor at the Orthodox College of Theology in
Skopje, where he teaces Church Music.
Katika (Kata) Kulavkova (MACEDONIA) was born in 1951. She is a
member of the Macedonian Academy of Sciences and Arts, a poet, theoretician
of literature, literary essayist, and Professor of the Theory of Literature and
Literary Hermeneutics at the Department of General and Comparative
Literature in the Faculty of Philology, Ss. Cyril and Methodius University,
Skopje. Her poetry has been translated into many languages and represented in
books, anthologies and selections of contemporary Macedonian poetry. She is
the Editor-in-Chief of the international P.E.N. e-Collection Diversity
(www.diversity.org.mk). Areas of interest include: theory of intertextuality,
literary poetics and hermeneutics, cultural theory, and Balkan identities. Her
publications include about 20 volumes of poetry in Macedonian, French,
English, Romanian, Serbian, and several books of literary theory and
hermeneutics: Figurative Speech and Macedonian Poetry, Pact and Impact,
Stone of Temptation, Cahiers, Small Literary Theory, Theory of Literature,
introduction (2004, in English), Hermeneutics of Identities. She has also been
the editor of several anthologies of Macedonian short stories and essays, and
several readers (Dialogue of Interpretations, Theory of Intertextuality, Poetics
and Hermeneutics, Balkan Image of the World, Interpretations Vol. 1 on
Violence & Art, Notions of Literary Theory). She also prepared two anthologies
of world short stories (1996, 2008). Personal website: www.kulavkova.org.mk
Vladimir Martinovski (MACEDONIA), a poet, prose writer, literary
critic, and translator, was born in 1974. He is an assistant professor at the
General and Comparative Literature Department of the Blaže Koneski Faculty
of Philology, Skopje. He has a PhD from the University of the New Sorbonne –
168
Paris III. Martinovski is the President of the Comparative Literature Society of
Macedonia and an executive board member of the International Association for
Semiotic Studies. He is also a member of the International Comparative
Literature Association and of the European Network for Comparative Literary
Studies, and is a co-editor of the Macedonian haiku magazine Мравка (Ant).
Martinovski has authored books such as: From Image to Poem – Interference
between Contemporary Macedonian Poetry and Fine Arts (a study, 2003),
Maritime Moon (haiku and tanka, 2003), Hidden Poems (haiku, 2005), And
Water and Earth and Fire and Air (haiku, 2006), Comparative Triptychs
(studies and essays, 2007), Les Musées imaginaires, or Imaginary Museums (a
study, 2009), A Wave Echo (haibun, 2009), Reading Images – Aspects of
Ekphrastic Poetry (a study, 2009), Quartets (poetry, 2010), Comparative
Diptychs (studies and essays, 2011), Hurry up and Wait (prose poems, 2011).
He also co-edited the books: Ut Pictura Poesis – Poetry in Dialogue with Other
Arts, a Thematic Selection of Macedonian Poetry (with Nuhi Vinca, 2006),
Metamorphoses and Metatexts (with Vesna Tomovska, 2008), Als een vlinder
een gedicht wordt, or When the Butterfly is transformed into Poem (with Lidija
Kapushevska-Drakulevska, 2010) and Odysseys on Odyssey (with Vesna
Tomovska, 2010).
Aleksandar Prokopiev (MACEDONIA) was born in 1953 in Skopje,
Macedonia. He is working as University professor in the Institute of
Macedonian Literature at the „St. Cyril and Methodius” University of Skopje.
Prokopiev is an author of several books including two with haikus - Image
which rolls (1998) and Bird on the top. He also worked in several domestic and
foreign literary journals, for example as a member of the editorial
board of Orient Express (Oxford, UK) and World Haiku (Kyoto, Japan).
His haikus were translated in English, Japanese, Serbian, Slovenian,
Croatian, Romanian, Albanian, Polish, Slovak and other languages.
Baki Ymeri (MACEDONIA & ROMANIA) is a poet, translator, essayist
and publicist. He was born in Sipkovita (Macedonia) to an Albanian father and
a Romanian mother. Baki Ymeri graduated from The Faculty of Philosophy
(Albanian Language and Literature) at the University of Kosovo, Prishtina, and
then specialized in Romanian language in Bucharest and Vienna. He is a
member of the Romanian Union of Writers, editor in chief of the
Albanezul/Shqiptari magazine, an author of many articles about the Romanians
in Valea Timocului (Serbia) and the Albanians in Kosovo. He also published
Romania-Albanian poetry editions in Bucharest, 1994) and Macedonian
editions in Tetova, R. Macedonia. For his rich cultural activity, Baki Ymeri was
nominated as the Man of 2001 by the ABI (American Biographic Institute). He
also translated numerous verses from books by over 50 Romanian writers and
historians into Albanian, Macedonian and Slovenian, as well as volumes by
169
Nichita Stanescu, Anghel Dumbrăveanu; Slavco Almăjan, Marin Sorescu and
many others.
Mihaela Albu (ROMANIA, email address: malbu_10@yahoo.com)
teaches Romanian literature at the University Spiru Haret in Bucharest. She
studied Philology at the University of Bucharest. Between 1999 and 2004 she
was visiting professor at Columbia University in New York. She is a member
of the Union of Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists in
Romania, and of the Romanian-American Academy. She is also the editor-in
chief of the literary magazine Lumina lina. Gracious Light (USA), and a
member in the editorial board of several newspapers and magazines. She
published essays (literary criticism) and poems both in Romanian and foreign
magazines (from the United States, Germany, Italy, Israel, Moldova, Canada)
and is the author of three volumes of poetry (Intre doua porti, Ca o dragoste
tarzie, Catharsis) and of several books about the Romanian literary exile Presa
literară din exil. Recuperare şi valorificare critică I (2009), Revistele literare
ale exilului românesc. Luceafărul. Paris – o restituiré,2009 (co-authored),
Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York, 2008, Cultură
şi identitate, 2008.
Maria Alexe (ROMANIA) lives in Bucharest She is an English lecturer at
National University of Arts and UTCB, where she teaches ESP, Cultural
Studies and Cultural Communication. She is a member of Romanian
Association for American Studies (RAAS), ENEIDA (European Network of
Intercultural Education Activities and UNESCO Club Romania, a cultural
association for promoting Romanian cultural values. She wrote a PhD thesis on
Balkan literature – Balkan Postmodern Novel Identity, and more than 50
scientific articles on literature, cultural studies and didactic subjects. Maria
Alexe's aria of interest includes postmodern Balkan literature, foreign language
teaching methodology. She wrote a book on written communication and
prepares a book on Men of Science and their representation in public spaces.
Dan
Anghelescu
(ROMANIA,
email
address:
dan45_anghelescu@yahoo.com) was born in Romania in May 1945 and he is
a poet and essayist. Anghelescu is a member of the Union of Romanian
Writers, of the Union of Professional Journalists from Romania, and editor of
the literary magazine Lumina lina. Gracious Light, New York. He graduated
from the Academy of Music “George Enescu” in Iasi, Musicology and
Composition Department. Since his debut in 1969 in the magazine Iaşul literar,
Dan Anghelescu has had a rich and diverse activity, signing musical chronicles,
interviews, book-reviews, poems and essays in many Romanian magazines. His
debut was in 1970 with a book of poetry - Cerul în apă. This and the other
volumes had very good chronicles signed by important Romanian literary
170
critics. In 1990, together with a playwright, Dinu Grigorescu, and a director,
Tudor Marascu, he founded the first private theater in Romania and printed the
magazine Scorpion. In 1999 he edited (together with other two poets) –
working as an editor in chief – the magazine Axa. In 2007, in Braila, he was coinitiator of the International Poetry Festival „Balcanica”, and also president of
the first edition.
Marius Chelaru (ROMANIA) (name: Marius Chelariu, Pen Name:
Marius Chelaru), email address: marius.1961.@yahoo.com, was born in
Negreşti, Vaslui county, Romania, on August 30, 1961; He graduated from The
Faculty of Economics and he has been editor, editor in chief, director, founder
etc. of several cultural magazines and Publishing Houses. Chelaru contributed
with articles, poems, essays, literary criticism, prose, translations, interviews,
and book-reviews in various international anthologies, and magazines/ journals
from Romania, Republic of Moldavia, USA, England, Belgium, Canada,
Sweden, Paraguay, Japan, Iraq, Egypt, Jordan, Vietnam, Lebanon, Macedonia,
Kosovo, Albania, Holland etc. He is a member of The Romanian Writers’
Society, the Constanta Haiku Society, the Haiku Romanian Society, the World
Haiku Association, Japan, an honorary member of Maison Naaman pour la
Culture, Beirut, Lebanon; of the Romanian Language Writers’ from Québec,
Canada, and secretary of the Association of Magazines and Publications in
Europe. He published over 35 books (novels, poems – haiku and tanka –,
literary critique, essays, and translations). He was awarded some international
and national prizes (including the Romanian Union Writers’ Prize for essay in
2005).
Sonia Coman (ROMANIA) is a student of art history, studio art, and
Japanese literature at Harvard University. She is fluent in English, Italian,
French, and Japanese. Her poems have been included in anthologies and
literary magazines in Romania, Croatia, UK, Japan, and the US. She has
worked as an editor for the Albatross magazine in Constanta and the World
Haiku Review in Oxford. In 2002, she founded the Japanese Cultural Center of
Constanta, under the umbrella of the Ministry of Education and the Embassy of
Japan. In 2005 and 2007, she organized two international haiku festivals in
Romania. She writes short stories and theater plays; for the latter, she has
received The Young Playwright Award from the ArtEst Foundation of the
Comedy Theatre in Bucharest. She has had five solo art exhibition in Romania
and in the US.
Ioana-Rucsandra Dascalu (ROMANIA) was born in Medgidia, Constanta
County, Romania in 1979, in a family of intellectuals. She graduated from an
English bilingual high-school in Craiova, and from the University of Bucharest
(BA Faculty of Foreign Languages and Literatures, in 2002 and MA Faculty of
171
Letters, in 2003). During her formative years she was awarded several national
prizes and also participated in international competitions (Italy). She received
her PhD in Philology in 2009 with a thesis on Latin lyrical poetry. She is the
author of several books: translations from ancient literatures: Plinius, Naturalis
Historia, XXth book, Iaşi, Polirom Publishing House, 2003, Plinius, Naturalis
Historia, XXXIst book, Iaşi, Polirom Publishing House, 2004, monographies
Limbajul erotic al comediilor în Roma antică, Craiova, 2007, Procedee ale
intertextualităţii în canonul antic şi modern, Craiova, 2008, and of dozens of
studies and articles on humanistic themes. She leads a very prolific didactic
activity at the University of Craiova, Romania, where she teaches classical
languages and literatures.
Iolanda Manescu (ROMANIA) was born in Craiova, Romania, and
studied at the Universities of Bucharest and of Craiova. She teaches at the
University of Craiova’s Department of Applied Foreign Languages, and is a
literary consultant at the National Theatre of Craiova, being also involved in the
Romanian International Shakespeare Festival. She is a member of the
Romanian theatre association, UNITER. She has published articles and
translations in different Romanian and foreign journals, annals and magazines
such as: Lo Straniero, Ultimate Reality and Meaning (Interdisciplinary Studies
in the Philosophy of Understanding), Teatrul azi, Scrisul Romanesc,
Proceedings of the Romanian Academy etc., and books: The Ancient GreekLatin Theatre in Romanian Performances of the Last Decades of the 20th
Century (her PhD thesis held at the National University of Theatre and Film in
Bucharest), and translated into Romanian, Is It True What They Say about
Shakespeare? by Stanley Wells.
Constantin-Ioan Mladin (ROMANIA) was born on 4 March, 1955 in
Lipova, Arad County. He is lecturer in Contemporary Romanian Language at
the 1 December 1918 Unversity in Alba-Iulia. Since 2009 he is also Romanian
Language lecturer at the Filology School „Blaje Koneski”, Sv. Kiril i Metodij
University in Skopje, Macedonia. He has published over 100 articles and three
books in linguistics: Problems of Modern Syntax Terminology in Contemporary
Romanian (Eternitas Publishing House, Alba-Iulia, 2003, 589 p.); Problems of
Syntax. Syntactic Relations and Functions (Cartea Universitara Publishing
House, Bucharest, 2006, 166 p.), Romanian Language Syntax (Cartea
Universitara Publishing House, Bucharest, 2006, 832 p.).
C.I. Mladin is scientific expert on the science committee of several
publications, including Akademos – Aurel Vlaicu University, Arad, Conference
Proceedings – „Nicolae Balcescu” Land Forces Academy, Sibiu, Alloquor –
Studia Humanitatis Iassyensia (scientific consultant).
172
Mircea Muthu (ROMANIA) was born in Iernut, Mures in 1944 and
graduated from “Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca where he has been
teaching as full professor. Professor Mircea Muthu’s fields of specialization are
studies of Balkanology and of Southeastern Europe (a field in which he has
published the greater part of his books and studies), general and literary
esthetics, and Theory of literature. He published 20 volumes as a single author
and 17 books written in collaboration, in Romania and in other countries
(France, Spain, Germany, Italy). M. Muthu is also co-author of Scriitori
români. Mic dicţionar (Romanian Writers - a Small Dictionary), 1978;
Dicţionarul scriitorilor români (The Dictionary of Romanian Writers) : tome I
(A-C), 1995; tome I (D-L), 1998; tome III (M-Q), 2000; Dicţionar analitic de
opere literare româneşti (Analytical Dictionary of Romanian Literary Works),
tome I (A-D), 1998; tome H (E-L), 1999; tome m (M-P) 2000; Dicţionar
Esenţial al Scriitorilor Români (Essential Dictionary of Romanian Writers),
2001. He published about 800 studies and articles in the main Romanian
cultural magazines as well as in magazines in France, Southern Africa, Greece
and Austria. He is a member of the Romanian Writers’ Union (since 1980); Les
amis de Jules Romains » Association, France (since 1978), and The
International Comparative Literature Association (AILC). He is a Knight of
the National Order Pentru Merit (2000); Knight of the Ordre des Palmes
Academiques for services rendered to French culture (2001).
Anca-Mariana PEGULESCU (ROMANIA) graduated ‘Al. I. Cuza’
University from Iaşi and had her PhD in contrastive linguistics at the University
of Bucharest. She was a visiting fellow at the University of Southampton in
2007 and entered the programme of the International Visiting Leadership in
USA in 2008. She has administrative responsibilities as a general inspector for
English, Japanese and Chinese in the Romanian Ministry of Education,
Research, Youth and Sports, focusing on teaching assessment, monitoring and
training. As an associate lecturer of the University of Craiova, Drobeta TurnuSeverin branch, she taught English grammar, semantics and pragmatics. She
published books on transitivity, phonetics and lexicology as well as on
language communication (La transitivite et ses incidences contrastives, Scrisul
Românesc, Craiova, 2005, What Should a Hearer and a Listener Do,
Universitaria, Craiova, 2007, Why Do People Need Communication,
Universitaria, 2007). She has issued articles on proverbs, having contributed to
PROBERBIUM, edited by Professor Wolfgang Mieder, University of Vermont,
Ohio and on translation studies.
Muguras Maria PETRESCU (ROMANIA), e-mail address:
muguras_maria@yahoo.com, is a translator, an essayist and a publicist. She
was born in 1957. She graduated from the University of Iassy (Foreign
Languages, English and French) and is the editor-in-chief of the Noua
173
Provincia Corvina literary magazine in Hunedoara, editor of the Carmina
Balkanica, in Bucharest and editor of DeNarratione literary magazine in Iassy.
While being a student at the University she was an editor for the translations
department with The Students’ Opinion and The Dialogue magazines. She
made a lot of translations: Cezar Ivanescu, Rod / Seed Time and Harvest, 2007
(in English); George Stanca, Angel Radios / Beaming Angel, 2008 (in English);
Petre Tanasoaica, Gradina lui Tagore/ Tagore’s Garden, 2008 (India) (in
English); Charles Dickens, Oliver Twist, 2009 (in Romanian), Munir Mezyed,
Chapter from the Poetry Bible/ Capitol din Biblia Poeziei/ Chapitre de la Bible
de la Poésie (in Romanian and French), 2010; George Stanca, Angel Radios/
Ange Radieux, 2010 (in French); Eugen Evu, A Doua Venire/ The Second
Coming, 2010; Theodor Damian, Semnul Isar/ The Isar Sign, 2011 (in English);
Ioan N. Rosca, Amfore de lumina/ Enlightened Amphoras (in English), 2011.
She ALSO translated poems and wrote essays and book-reviews in various
literary magazines.
Adrian George Sahlean (ROMANIA, USA) - Born in Romania and
naturalized as US citizen, Sahlean is a certified psychoanalyst and an award
winning literary translator of several volumes of poetry into English. His
rendition of Romanian national poet Mihai Eminescu’s ‘Legenda Luceafarului’
(‘The Legend of the Evening Star’) was twice staged off-Broadway as a
theatrical production. A. Sahlean's past activities include artistic performance
(professional children's choir; award-winning a-cappella group; second prize at
classical guitar festival; bel-canto recitals), part-time acting with repertory
company, and athletics (national basketball player; professional tennis coach;
marathon runner). He is currently teaching Italian to voice performers at Longy.
He is married and lives in Needham, MA. Mr. Sahlean is the founder and
president of Global Arts (www.globalartsnpo.org), a non-profit organization
promoting Romanian literature, art and music to the USA. He is a member of
the Romanian Writers’ Union, American Literary Translators Association,
American Romanian Academy, Society of Modern Psychoanalysts, and
Romanian Union of Physician Writers and Journalists.
Aloisia Sorop (ROMANIA) was born in Craiova where she attended High
School no.3 where all courses were taught in French. In 1980 she graduated
from The Faculty of Foreign Languages and Literatures, University of
Bucharest, specializing in English major, Japanese minor. Since 1993 she has
been working as a Senior lecturer in English literature at the Faculty of Letters,
University of Craiova, where she currently teaches the long 18th century,
postcolonial literature and contemporary British and American literature. Her
research interests also include issues connected to Romanian national identity
and its reflection in Romanian literature. Holder of a Ph.D. in comparative
literature, she is the author of a number of 30 articles pertaining to her research
174
and teaching domains. She attended several national and international
conferences and published articles in the respective volumes of the
proceedings.
Valentin Talpalaru (ROMANIA) was born on 15 May, 1953 in
Targu Frumos, He graduated from the University „Al.I. Cuza”, Iasi,
specializing in Romanian major, French minor. He has a PhD in philology.
Since his debut in 1974 in the magazines „Cronica” and „Convorbiri literare”
(Iaşi), he had a rich and diverse activity, signing poetry, book-reviews and
essays in many Romanian literary journals such as Ateneu”, „Antiteze”,
„Cronica”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Luceafărul”, „Oglinda
literară” etc. Since 2006 he is working at the Studio “Radio Iasi”, working out
the broadcast Convorbiri literare. Books: beginning with Întoarcerea
menestrelului, poems, 1989, he has published Ghemuit într-un sâmbure, poems,
2004, Nopţi cu chirie, poems, 2004, Biblioteci rurale centenare din judeţul Iaşi,
essay, 2005, Liniştea vînatului, poems, 2006, Acordorul de semne, poems,
2007, Commedia dei media, articles, 2008, Strada Măicuţa, a novel, 2009,
Muzeul, a play, etc.
Răzvan Theodorescu (ROMANIA) was born in Bucharest into a family of
intellectuals, and studied History at the University of Bucharest. He studied
also in France in 1968 and received a doctorate in history from the University
of Bucharest in 1972. From 1963 to 1987, he was a researcher at the Romanian
Academy's Institute of Art History, serving as adjunct research director from
1972 to 1977. From 1987 to 1990 he was an associated professor at the
Bucharest National University of Arts, where he became a professor in 1990,
teaching courses on the history of old Romanian art, the typology of Eastern
Christian art and on the history of European civilization. He has held additional
posts in his field, including within UNESCO.
In 1993, Theodorescu became a correspondent member of the Romanian
Academy, rising to titular member in 2000. In 1990 he became a correspondent
member of the Archaeological Society of Athens, and since 1998 belongs to the
New York Academy of Sciences. He has received the chevalier (1997) and
commandeur (2003) of the Ordre des Arts et des Lettres, and since 2000 is a
great officer of the Romanian National Order for Merit. He has received a
number of other academic distinctions and memberships, as well as prizes and
decorations, both at home and abroad.
Theodorescu has published over 600 journal articles and over 25 books on
Romanian and European history and art. Among his books: Mănăstirea
Dragomirna (1965) , Mănăstirea Bistriţa (1966), Biserica Stavropoleos (1967)
, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti –
secolele X-XIV (1974 ), Itinerarii medievale (1979), Civilizaţia românilor între
175
medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), I-II, (1992) ; 2nd ed.,
2006), La peinture murale moldave des 15-ème - 16-ème siècles, Ed. UNESCO
(1995), Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne
(1999), Europa noastră şi noi (2008).
Ion Untaru (ROMANIA) was born on December 1939. In 1962 he
graduated Foreign Trade College in Bucharest. He worked as economist in
some foreign trade enterprises and was an editor for the newspaper
„JUSTICE”. He published the following books: Mister Liszt, poems,1994, Tax
on stupidity, stories,1994, Invitation to the castle, sonnets,1995, Harbinger,
poems,1999, Condor, poems, 2001, Living in a suspended tear, poems, 2005,
Self-portrait without mirror, poems, 2005, Fountain in which see souls, poems,
2005, Lotus flower, poems, 2006, Grandmother get married, stories, theater,
2006, Inside staircase, poems, 2007, Birds and words, haiku poems, 2007,
Acacia forest, poems, 2009, and in cooperation with Radu Patrichi: Friendship
secrets, tanrenga, poems, 2006.
George Vulturescu (ROMANIA) was born Gheorghe Pop Silaghi on
March, 1, 1951, in Tireac, Satu Mare in Romania’s north. Beginning with The
Boundary Between Words (1988), he has published a dozen volumes of poetry,
among them The North and Beyond the North (2001), Monograms on the
Stones of the North (2005), Other Poems from the North (2009). He has also
published three books of essays, and his work has been published in German,
French, Hungarian, and Serbian, as well as in English.
Vulturescu is a member of the Writers Union of Romania, the
Association of Professionl Writers of Romania, the Union of Professional
Journalists, and Romanian PEN-Club. He is also the editor of the literary
journal Poesis, and director of the International „Frontiera Poesis” Festival in
Satu Mare.
Elena-Camelia Zăbavă (ROMANIA) was born in Rosiorii de Vede, a
small town in the South of Romania, in 1964. She graduated from University of
Craiova where she is a lecturer now teaching Linguistics. She obtained her
PH.D. in 2004 at the University of Bucharest, Faculty of Letters, with a
dissertation on anthroponomy. Camelia Zăbavă published many scientific
articles and is co-author of important dictionaries such as Dicţionarul istoric al
localităţilor din judeţul Olt, vol. I (Oraşele), Craiova, 2006; Dicţionarul istoric
al localităţilor din judeţul Olt, vol. II (A-F), Craiova, 2006; Dicţionarul istoric
al localităţilor din judeţul Olt, vol. III (G-N), Craiova, 2006, and of the book
Structuri derivaţionale în antroponimia din Oltenia. Camelia Zabava is a
member of the Union of Slavists from Romania; between 1996 and 2007 she
was a member of the editorial board of „Arhivele Olteniei” (an important
magazine published under the auspices of Romanian Academy).
176
Pavel Gătăianţu (SERBIA) was born in Lokve, St. Mihailo, in Voivodina,
Serbia on December 15, 1957. He graduated from the University of Political
Sciences at the University of Belgrade. After graduation he worked as a
teacher, then as a public information analyst from 1986 until 1990, when he
started working at the Radio Novi Sad as an editor in chief of the cultural
programme in Romanian language. He is not a member of any political party
and he declares himself an independent intellectual. Pavel Gătăianţu established
magazines in Romanian and German languages and he was one of the founders
of the organization “The Community of Romanians in Yugoslavia” being its
first president from 1990 to 1994. He published more than 15 volumes of
poetry; his poems have been published in anthologies in Romania and Serbia
and have been translated into Serbian, Hungarian, Slovak, Ruthenian,
Slovenian, French, German, and English. He published also the play Mister
Maniu’s Jacket in 1998 and books of prose.
Vladimir Kirda Bolhorves (Serbia) was born on October 1st 1942 in a
small Vojvodinian village called Ruski Krstur. Now he lives in Novi Sad. He
belongs to Ruthenian minority (according to some historians, Ruthenians are a
small branch of Ukrainian people, and according to others, they are an
authentic ethnos originating from Carpathian Mountains. They moved from the
Carpathians to the South of Pannonia, to Voivodina in the middle of the
eighteenth century.) He finished his education at the level of Master of Arts. He
acquired his diploma of Master of Sociology of Culture (specialized in
Sociology of Literature) after defending his thesis “Cultural-sociological
Aspects of the Dogmatism Critique in the Yugoslav Novel 1985-1988”. Main
part of his career, he worked as a journalist and editor of complex shows of the
Ruthenian editorial office of the TV Novi Sad. He is a writer and the creator of
the concept of Heuterania (a civilization for the third millennium). His
belletristic tangle called Heuteranistic-belletristic Wreath, Dreaming of the Star
of Heuterania consists of novelistic and poetic volumes. The selected pomes
are from his he poetic volume “Getting Drunk with Wind and Fire” which was
translated from Serbian into English by Mihaela Lazović.
Zoran Pešić Sigma (SERBIA) was born on 30th November 1960 in Bela
Crkva. He studied physics at the University of Niš. He was an editor, a chief
manager and director of Student Cultural Centre of Niš (1985-1990). From
1990 to 1999 he worked in the Cultural Centre as the editor of film program,
chief editor of the magazine “Niš Analyst”, chronicles of culture of the city of
Niš and the chief manager of program of the Cultural Centre. At the moment,
he is working at the Cultural Centre of Niš as an editor in the publishing
department and the editor of the magazine for literature, art and culture
“Gradina”. He is a member of the Union of Writers and published several
177
books of poems and books of prose (as a co-author). Sigma is one of three
authors of the physistic manifest – new poetic movement (1981), The Epic on
the Pollution of the Gabrovac River, a poetic exhibition New Mythic
Landscapes (maps and collages) and the author of many other artistic projects.
He is the author of television serial COOLTOURA, the cultural review of Niš,
Dodo diary (Aster Fest, Strumica).
Maria Denisa Albu (USA, ROMANIA) was born in 1985 in Craiova,
Romania and moved to the United States in 1999. She graduated (magna cum
laude) in 2008 from Georgetown University in Washington, DC with a B.S. in
Foreign Service. She published essays and poems in Lumina Lina. Gracious
Light (USA) and Hyperion (Romania) literary magazines and she participated
in serveral conferences, including at Columbia University in New York and at
the University of Valetta in Malta. Denisa has worked at the World Bank in
Washington, DC and in wind energy project management and she is now
pursuing a Master’s Degree at the Fletcher School of Law and Diplomacy at
Tufts University in Boston, USA.
Theodor Damian (USA, ROMANIA) was born in December 1951 in
Romania and emigrated to the USA in 1988. He is a poet, a theologian and the
minister of the “Saints Apostles Peter and Pavel” Romanian Church in Queens,
NY, as well as a professor of Philosophy and Ethics at “Metropolitan College”
in New York. In 1993 he founded and registred with the American authorities
“The Romanian Institute of Theology and Orthodox Spirituality”, “Saints
Apostles Peter and Pavel” Church and also the Literary Society “Mihai
Eminescu”. At the same time Th. Damian edited the magazine of Romanian
culture and spirituality Lumină lină. Gracious Light. He made his debut as a
poet in the Romanian magazine Almanahul Coresi (Brasov), and then he
published in many other periodicals in Romania and abroad. His first book was
the bi-lingual volume Liturghia cuvântului/ The Liturgy’s Word (1989),
followed by Roua cărţilor, Dimineaţa Învierii, Rugăciuni în Infern, Ispita rănii,
The Icons, Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Pasiunea textului,
Nemitarnice, Poesias, Semnul Isar, Stihiri cu stânjenei etc.
Constantin Eretescu (USA, ROMANIA) was born in Cetatea Albă,
Bessarabia. He is an anthropologist, writer, and journalist. Ph.D. at Bucharest
University with a thesis on Romanian mythology (1976). Teacher (1961-1964),
researcher at the Folklore Institute in Bucharest (1964-1980), visiting professor
at Indiana University (1971), editor of Lupta. The Fight, a publication for
Romanian emigrants in North America (1983-1992), part-time professor at
Rhode Island School of Design (1986-1996). He lives in the United States since
1980. Author of studies and books on folk culture, mythology, essays, novels,
and plays.
178
Sanda Golopentia (USA, ROMANIA) is Professor of French Studies at
Brown University, USA. She has published on the subject of literary
pragmatics (mostly analyzing French novels and plays of the XXth century)
and cultural semiotics. Her books include: Les voies de la pragmatique
(Stanford French and Italian Studies, Anma Libri, 1988); Voir les didascalies
(Université de Toulouse Le Mirail & Editions Ophrys, Paris, co-authored), Les
propos spectacle: Études de pragmatique théâtrale (New York, 1996); Desire
Machines: A Romanian Love-Charms Database (Bucharest, 1998), Chemarea
mâinilor negative (The Call of the Negative Hands) (Bucharest, 2002), Hacia
une nueva definición de las didascalías (Madrid: ADE, in press), Emigranţii
Carter (Bucharest, 2008); Viaţa noastră cea de toate zilele (Bucharest, 2009),
Româna globală (Bucharest, 2009) as well as over 200 studies and essays that
were published in the U.S., France, Romania, Italy, Belgium, Portugal, Spain,
South Africa and Mexico.
Heinz Uwe-Haus (USA, GERMANY), educated and trained in Germany
at the Film Academy Potsdam-Babelsberg, as well as at the Humboldt
University in Berlin (Cultural Studies, German Literature and Theatre Science).
He is a theatre director, Cultural Studies expert and Theatre scholar. Since
1997, Uwe Haus has been a Professor at the Professional Theatre Training
Program and the Theatre Department of the University of Delaware, Newark
(USA). His productions include plays of the Ancient Greeks, Shakespeare,
German classics, Brecht and the Expressionists, performed both in Germany
and in such countries as Canada, Cyprus, Finland, Greece, Italy, Turkey and the
USA. Dr. Haus has been a guest professor at more than a dozen North
American universities and has given more than 500 lectures and workshops
worldwide. Besides publishing in his field, he writes about intercultural and
political topics in German, English and Greek media. He is an Honorary
Member of the Cyprus Centre of the International Theatre Institute and
Honorary Citizen of the Greek community Katohi. Dr. Haus co-founded with
Nikos Shiafkalis in 1986 the International Work-shop and Study Center for
Ancient Greek Drama in Oinides (Greece). Since 2004 he has served as
Academic Chair of the Institute for Ancient Greek Drama and Theater in
Droushia-Paphos (Cyprus).
Aurelia Roman (USA) is a professor of French Studies at Georgetown
University, Washington D.C. She was born in Bucharest, Romania. She has a
master in French linguistics and a PhD in French literature. The theater of
Eugene Ionesco was the subject of her thesis as well of articles that she
published in the USA, in Canada and in Romania. She has also published
articles on French civilization and on pedagogy of language teaching. She has
received the Stephen A. Freeman Award of the Northeastern Conference on the
179
Teaching of Foreign Languages for the best article on pedagogy in 1983
(published in Language Annals, N.Y.). She was also decorated by the French
Government (“Officier dans l’Ordre des Palmes Académiques’, 1993).
Bradley R. Strahan (USA) was born on 3 September, 1937. He is a
Former Fulbright Professor of Poetry & American Culture (2002-2004). For 12
yrs. he taught poetry at Georgetown University. He is the director of VISIONS
INTERNATIONAL ARTS and publisher of Visions-International. Since 1976
he has developed a worldwide following for his work, which includes several
books of poetry and over 500 poems in such places as America, Christian
Century, Cross Currents, Rattapallax, Virginia, Apostrophe, The Seattle Rev.,
The Christian Science Monitor, Poet Lore, Confrontation, First Things,
Midstream, The Hollins Critic, Soundings East, Gargoyle, Southwestern Rev.,
Negative Capability, Sundog, etc.; in the U.K. in Orbis, Tribune, Nottingham
Rev., Krax, etc. and elsewhere: Sources (Belgium), Poetry Monthly Shimunhak
(Korea), The Salmon (Ireland), Poetry Australia, etc. He has been anthologized
in many places and translated into French Spanish, Dutch, Serbian,
Macedonian, Korean, etc. He has lectured and read his work in America,
Europe and Asia. For over 20 years he sponsored a series of international
poetry readings at Rock Creek Gallery and other locations. He has won many
awards for his poetry.
He was in Holland on a Vogelstein Foundation program from Nov., 2001
to Jan., 2002 (when he replaced John Ashbery as the American poet at the
"Literaire Podia Amsterdam"). He was a Fellow during 2006 at the
"Vertalershuis" in Leuven, Belgium.
180